Virgil Maxim despre BINECUVANTAREA SUFERINTEI si LUPTA NEINCETATA CU ISPITELE

“Nu există cale pe ocolite, nici pod făcut de altul pentru mine. Fiecare trece cum poate! Cum ştie! De dincolo, braţe de lumină te cheamă. Indrăzneşte! Impotriva îndoielii, a deznădejdii! Dă din mâini, din picioare, înoată, zbate-te, zvârcoleşte-te, dar tine capul sus, privirea minţii sus, la această lumină cuceritoare”.

Crestinul – calator si luptator prin muntele suferintei, prin padurea cu fiare salbatice a ispitelor si prin mlastina deznadejdii

“… Şi atunci: Binecuvântat fie Dumnezeu, Cel ce a dat omului prilejul suferinţei pe acest pământ. Nu este alt remediu pentru a te scula din boala inconştienţei, a nepăsării şi a prostiei, decât suferinţa. O, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat acest trup material în care să primim şi să ispăşim prin suferinţă greşelile sufletului, am fi fost alături de satana în veşnicie.

Muntele suferinţei ne iese în cale nu ca un muşuroi pe maidan, pe care să-l putem trecem întărind niţel genunchii şi gleznele. E un munte cu prăpăstii ameninţătoare, cu suişuri abrupte, cu colţi de stâncă ce-ţi rup hainele, îţi scrijelesc carnea care-ţi sângerează, cu tunete şi trăsnete care te înspăimântă, cu prăvăliri de pietre şi prăbuşiri de copaci în cale, dar cu lumini de curcubeu pe creste. Iată, ai învins. Eşti sus, sus! Te bucuri cu lacrimi de bucurie că ai scăpat. Nu te mai doare nimic. Nu mai dai atenţie efortului, îngrijorării, fricii, neliniştii. Priveşti înainte. Deasupra, cerul limpede, luminos radiază peste creştetul tău, peste inima ta, lumina păcii şi împăcării cu tine însuţi şi cu Dumnezeu.

Carnea care te ţinea spânzurat în abatorul diavolesc al poftelor şi plăcerilor instinctuale ai pus-o pe altarul jertfei, să ardă, să se purifice în focul răbdării, al postului dur, acceptat, al mâncării lipsite de gust, uneori amară, alteori împuţită şi iată că trăieşti. Nu trăieşti cu pâine, „ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”, care ţi se face „hrana, şi acoperământ, şi purtare de grijă”. Prin acest Cuvânt, pe care-l dumici pentru prima oară, care are gust dulce, săţios, nu vei muri, ci vei trăi să-ţi desăvârşeşti fiinţa, să-ţi împlineşti misiunea între fraţii tăi pe pământ, să poţi mulţumi lui Dumnezeu că te-a creat duh din Duhul Lui nemuritor, să fii sfânt. Inălţimea cugetărilor te loveşte peste ochi: gândeşti la cele cereşti, dar nu pierde din vedere realitatea. Căci de unde eşti poţi cădea mai rău.

Atenţie, pe acest versant lumina intră în întunericul unei păduri, în bezna în care se aud urlând fiarele pădurii sălbatice. Care fiare? Acelea pe care crezi că le-ai ucis în carnea ta, în trupul tău. Au fost numai legate, nu ucise. Câtă vreme eşti încă în trup, chiar dacă ai ieşit din lume, o iei cu tine în celulă, în chilie, în pustie, în peşteră, şi lumea, ca o fiară, urlă şi muşcă din cugetul tău, tocmai pentru că te-ai oprit, crezând că ai biruit-o, că ai scăpat de ea.

Incepe bătălia cu fiarele pădurii. Toate tabără, toate intră hoţeşte în lumina atenţiei tale să te hărtuiască, să te obosească. O, cum nu stă „moara minţii!” Cum tot macină vedenii plăcute, satisfacţii uşoare, bucurii perverse, ambiţii lumeşti, poziţii măreţe şi închipuiri sublime de triumf şi stăpânire orgolioasă.Toate patimile de altă dată, tăcute în carne, ţinute în zăbala postului, ţi se fac acum draci în cuget, în minte. Altădată le gustai în trup. Acum vin să te terorizeze în gând. Unde fugi? Cum scapi? Cine îţi poate apăra mintea, cine îţi poate da linişte? Zi şi noapte, sătul sau flămând, vorbind sau chiar în rugăciune fiind, îţi fuge gândul în altă parte, departe de ceea ce rosteşte gura. Altul parcă-ţi umblă-n suflet şi-n cuget şi răscoleşte pulbere de scântei şi jăratic încins, cu chipuri şi întâmplări care îţi mută atenţia, îţi frig ochii, îţi ard limba, îţi înţeapă urechile cu strigări obraznice, îţi siluieşte simţirile minţii şi ard pe dinăuntru ca un foc ascuns, neştiut, împotriva căruia nu ai armă de apărare şi loc de scăpare…

Apa! Apa stinge focul! Apa rugăciunii stinge focul patimilor, domolite în înfrânările trupeşti, dar libere în cuget. Râul de apă continuă al rugăciunii neîncetate, râul rugăciunii adus în „vadul minţii” curăţă şi spală moara de necurăţia neghinei, de faina neagră a patimilor. Cine ţine râul rugăciunii permanente, izvorât din muntele Dumnezeirii mereu în sine? Să curgă zi şi noapte, purificator, prin inimă şi minte?

Cât trăim în trup, cugetul nu se poate limpezi definitiv de dorinţe, oricât le-am sublima să lucreze numai binele. Atunci să deznădăjduim? Să renunţăm la purificare? După atât drum parcurs? Nu! Nu vom renunţa! Oricât am risipi energia spirituală, atât vom fi: cât vom aduna în noi energiile dumnezeieşti.

Se vede un mal. E departe, dar se vede. Tot ce mă desparte e această apă stătută, ca o mlaştină împuţită prin care trebuie să trec. Nu există cale pe ocolite, nici pod făcut de altul pentru mine. Fiecare trece cum poate! Cum ştie! De dincolo, braţe de lumină te cheamă. Indrăzneşte! Impotriva îndoielii, a deznădejdii! Dă din mâini, din picioare, înoată, zbate-te, zvârcoleşte-te, dar tine capul sus, privirea minţii sus, la această lumină cuceritoare. Nu renunţa la speranţă, căci vei birui! Nu te înfricoşa de mâlul care se încleştează să te tragă la fund. Faptul că te-ai aruncat în mlaştină e dovada încrederii că vei birui. Abia acum începi să fii conştient de tine, de valoarea ta spirituală. Eşti în lume, dar nu eşti din lume. Eşti fiinţă cerească! Eşti făcut să birui! Eşti zidit dintr-un material sfânt, nestricăcios. Eşti zidirea lui Dumnezeu, nu a stricăciunii şi a morţii. Eşti viu, nemuritor! Eşti înfiat de Dumnezeu, nemuritor în Hristos! Cine-ţi stă împotrivă? Nici îngerii, nici o putere văzută sau nevăzută. Nimeni. Dumnezeu e Cel ce te îndreptăţeşte în cuget, iar Hristos a murit şi a înviat pentru tine!

O, iată-te ajuns! In braţele lui Hristos. De aici nu te va mai putea răpi nimeni. Cântă, strigă! Bucuria ta să umple cerul şi pământul: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Iubite-voi Doamne, virtutea mea! Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi Izbăvitorul meu!”

Muntele suferinţei, pădurea cu fiare sălbatice şi mlaştina deznădejdii, stadii de viaţă spirituală pe care ne-am hotărât şi angajat să le străbatem, au constituit de-a lungul anilor de suferinţă coordonatele comportamentale ale vieţuirii noastre”.

(in: Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtata)

Legaturi: