A DOUA ZI DE RUSALII. Predici audio ale pr. Ciprian Negreanu la Sarbatoarea DESCOPERIRII SFINTEI TREIMI. Cum lucreaza Duhul Sfant in Biserica si in noi?

9-06-2014 Sublinieri

icoana de Monica Vasiloaia(sursa icoanei)

Predici ale Parintelui Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca) la Praznicul Sfintei Treimi, a doua zi de Rusalii:

2011:

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Suntem în a doua zi de Rusalii. Până acum două-trei veacuri se ţineau şi a doua zi şi a treia zi de Rusalii, aşa cum se ţine şi la Paşti şi la Crăciun. Mai sunt zone şi în ţara noastră unde se mai ţine şi a treia zi, dacă vă duceţi prin părţile Maramureşului sunt sate care au hram a treia zi de Rusalii. […]. cincizecime-Și, cu adevărat, sărbătoarea aceasta merită să fie astfel cinstită. Acestei a doua zi de Rusalii târziu i s-a dat această rânduială de a fi cinstită Sfânta Treime, târziu, pentru că dintru început, toate cele trei zile și nu numai cele trei zile, toată săptămâna de după Rusalii era pusă în cinstea Pogorârii Duhului Sfânt, a naşterii Bisericii, era Biserica lui Hristos atunci. Într-un fel sau altul, am zice că ea a fost zămislită pe cruce din sângele care a curs din coasta lui Hristos şi prin moartea Sa, prin jertfa Sa, dar s-a născut acum la Rusalii, când dintr-o mână de oameni, 11 oameni şi alţi câțiva zeci care s-au alăturat lor, va începe acest vârtej care va schimba lumea întreagă.

Ca un vârtej a fost nu numai vuietul Duhului Sfânt care s-a auzit atunci în Ierusalim şi s-au înspăimântat toți, s-au înfricoşat și s-au mirat, încât au venit din toate părţile Ierusalimului la casa unde erau adunaţi Apostolii, unde s-a auzit că s-a dus vuietul de vânt care vine repede și acest vuiet de vânt parcă a continuat să se rotească şi să cucerească o lume întreagă. Aşa cum spunea părintele Teofil „Nu am văzut Duhul Sfânt…” – şi el o zicea chiar orb fiind, neputând să vadă – „…dar am auzit vuietul Lui” și vorbea de oameni în care a simţit că vuia Duhul Sfânt, nu neapărat în glasul lor, nu neapărat prin mişcările lor, ci prin tot ceea ce erau ei. A simțit că acel vuiet al Duhului Sfânt nu a încetat în acei oameni și el nu va înceta până la sfârşitul veacurilor și va fi neîncetat în Biserică, simplu, în Taine, ascuns în slujbe, smerit, dar din când în când toţi îl vom auzi ca un vuiet care vine repede, ca o trezire a sufletului, ca o luminare a inimii, a conştiinţelor, care din când în când va schimba atmosfera, aerul duhovnicesc al sufletelor noastre și din aerul acela stătut, obosit, parcă fără oxigen duhovnicesc, unde suntem aproape ca într-un leşin, ca într-o moarte sufletească, se înnoieşte aerul, pnevma, Duhul Sfânt, Care înnoieşte duhovniceşte sufletele noastre şi le umple de viaţă. Acest vârtej al Duhului Sfânt nu va înceta, plecat din Ierusalim prin cei 11 şi alţi câţiva zeci şi a continuat prin miile care au crezut prin cuvântul lui Petru și cuvântul Apostolilor şi acest vârtej a cucerit o lume întreagă şi cucereşte neîncetat inimile celor care vor să asculte. Căci și atunci când mulţi au venit să asculte ce ziceau Petru şi Apostolii şi când au auzit vuietul de vânt care vine repede au venit mulţi acolo să vadă, dar unii luau în râs şi batjocoreau acea bucurie fără seamăn a Apostolilor, acea luminare a conştiinţelor lor, acea neputinţă de a mai tăcea. Ei n-au mai putut să tacă după ce Duhul Sfânt a vorbit şi a mărturisit în inimile lor, niciunul dintre ei n-a mai putut să tacă, cu grăbire, parcă.

Cuvintele spuse de la începutul lumii, spuse doar de Hristos-Dumnezeul nostru, dar spuse acum și de gura omului obişnuit, de gura noastră, a făpturii, acelea care trebuiau spuse de la început, acelea pe care Dumnezeu ne învăţa să le spunem dintru început. AdamAgiosNikolaosAnapsafasA adus Dumnezeu înaintea omului toate animalele unul câte unul și l-a pus să le dea nume. Şi omul le-a dat nume animalelor şi Părinţii ne spun că numele lor nu era un nume cum dăm noi acum căţeilor sau pisicilor din curtea noastră, ci numele, după cum se ştie și la evrei, are în sine definiţia acelei fiinţe. Definea prin sine acea fiinţă, o mărginea sau o dezmărginea, îi arăta toate posibilitățile, capacităţile acelei fiinţe. Deci omul se făcea creator împreună cu Dumnezeu şi definea lucrurile, le dădea măsurile, nu numai că le observa, le vedea, le cunoştea, ci cunoştea şi rostul fiecărui lucru pe pământ, că a-l defini, a-i spune numele însemnă să-i cunoşti rostul, pentru ce a fost făcut de Dumnezeu şi care-i e sfârşitul. Înseamnă să fii şi profet şi Adam era şi profet și el și profetiza când spunea aceste lucruri. Și era şi ca un împărat, cele trei demnităţi pe care omul le-a pierdut, deci era ca un împărat, dădea nume, dădea rost al lucrurilor pe care Dumnezeu i le dăduse, avea demnitatea împărătească, era profet, pentru că vedea spre ce trebuie să urce, spre ce trebuie să meargă, adică spre Dumnezeu și tot la Dumnezeu să urce mintea noastră prin ele şi în acelaşi timp era demnitatea preoţească, aceea că el mijlocea pentru ele, omul mijloceşte şi ridică toată făptura spre Dumnezeu. Mintea omului, inima lui, sufletul lui, rugăciunea, acestea ridică toată făptura spre Dumnezeu și o întoarce spre rostul ei. Omul a pierdut aceste demnităţi și acele cuvinte pe care Adam şi Eva începuseră să le înveţe în rai, acel rost al făpturii întregi, dar, mai mult decât atât, rost al său,Crearea Evei din Adam începuse să zică Adam rostul său, rostul legăturii sale cu femeia şi bucuria întâlnirii cu celălalt, era o bucurie întâlnirea cu celălalt. Primul cuvânt pe care l-a spus Adam după ce a fost zămislită Eva din coasta lui a fost de bucurie mare, de profeţie, a profetizat: Aceasta se va numi femeie! şi toate celelalte. A profeţit, deci îşi păstra demnitatea de profet, de preot în acelaşi timp, că prin ea se bucura mai mult decât de orice şi prin ea se înălţa la Dumnezeu şi trebuia s-o ajute și pe ea și ea să-l ajute și pe el tot timpul la urcarea spre Dumnezeu. Deci și ea avea aceeaşi lucrare, aceeaşi demnitate preoţească şi aceeaşi demnitate profetică şi aceeaşi demnitate împărătească, aceeaşi demnitate pe care la fiecare nuntă noi încercăm să o rememorăm, în fiecare cuplu parcă Dumnezeu pune încununuie religiaosaceput din nou și ei sunt reaşezaţi parcă ca şi Adam și Eva în rai, cu aceleaşi demnităţi, punându-se cununi pe cap ca şi la regi. Asta preînchipuie. Ei sunt repuşi parcă de Dumnezeu în aceeaşi demnitate împărătească în care au fost puşi atunci și pe care au pierdut-o după aceea, dar prin faptul că vin acum şi se cer unul pe celălalt înaintea lui Dumnezeu, ea îl cere pe el ca fiu al lui Dumnezeu şi el o cere pe ea ca fiică a lui Dumnezeu, lui Dumnezeu i-o cere şi i se închină lui Dumnezeu și Îl cheamă la acea legătură şi la acea nuntă, ei își redobândesc parcă aceste demnităţi pe care omul le avea.

Cuvintele pe care încerca să le rostească şi care defineau lucrurile și le dădeau substanţă şi folos şi rost, pe acestea le-a pierdut Adam şi acum, o dată cu Pogorârea Duhului Sfânt, din nou le dobândește omul, puterea de a spune adevărul lucrurilor, de a spune substanţa lor cea mai adâncă, firea lor. Făptura toată aşteaptă cu durere, cum spune Sfântul Apostol Pavel, arătarea fiilor lui Dumnezeu. Aşteaptă făptura toată pentru că nu mai are cine să o definească, să o recunoască, să o întoarcă spre Dumnezeu, să-i arate folosul, rostul. Ea îşi pierde fireasca sa îndreptare spre Dumnezeu, căci prin om se îndreaptă ea spre Dumnezeu, toată făptura suferă aşteptând ca adevăratul om să se întoarcă, el să-şi redobândească starea aceea şi după aceea şi ea toată să se întoarcă spre Dumnezeu.

pogorareasfantuluiduh-1338578792De aceea, în icoana Rusaliilor, sub Apostolii care primesc Duhul Sfânt în foişorul unde L-au văzut și pe Hristos când li S-a arătat, trecând prin uşile încuiate, coboară Duhul Sfânt pe neaşteptate, ca un vânt care vine repede, sub chip de limbi de foc se aşază peste fiecare şi dedesubt îl vedem pe un rege bătrân ca într-o închisoare care îşi întinde cu nădejde haina Sa și în această haină are 12 suluri de hârtie. Acela este preînchipuirea făpturii, a întregii făpturi, a cosmosului, a lumii întregi, care aşteaptă cu durere arătarea fiilor lui Dumnezeu, arătarea lui Dumnezeu, descoperirea din nou a adevărurilor veşnice pe care omul le-a pierdut și pe care n-a vrut să le mai recunoască, n-a vrut să le mai mărturisească, şi prin această mărturisire se ridica şi făptura, prin această glăsuire se întorcea şi natura la chipul ei și acela este chipul cosmosului bătrân, aşa cum ne spune Sfântul Petru în Epistola sa: Cerurile vor arde de istov, de bătrâneţe, de oboseală. Asta înseamnă. Cerurile şi pământul, la sfârşitul veacurilor, vor arde de istov, adică nu de bătrâneţea aceasta ca ani și ca vremi, ci de bătrâneţea păcatului, de urâciunea păcatului care le-a îmbătrânit, a omului care nu le mai apropie de Dumnezeu, nu le mai întoarce, nu le mai găseşte rostul. Ele, ca şi omul, îşi găsesc adevărata frumuseţe. Ceilalţi oameni îşi capătă frumuseţea lor adevărată prin faptul că îi vedem ca pe făpturi ale lui Dumnezeu, ca pe chipuri ale lui Dumnezeu, ca și oameni pentru care a murit Hristos, pentru care Şi-a pus sufletul, și atunci ei capătă o altă frumuseţe prin această vedere duhovnicească a noastră pe care Duhul Sfânt ne-o dă să vedem prin credinţă în Hristos.

Aşa şi cosmosul acela îmbătrânit aşteaptă cu nădejde, sub zăbrelele acelea ale înţelegerii greşite, mărturia celor 12 Apostoli care va întoarce lumea întreagă spre o înțelegere bună a făpturii, a rostului lumii. Că lumea nu este făcută nici numai să ne îndestulăm sau numai să trăim aici sau numai să ne îngrijim său numai să ne ajutăm, nici celălalt nu este numai un ajutor pentru noi, ci făptura şi celălalt sunt zidiri ale lui Dumnezeu, sunt taine ale lui Dumnezeu cu noi, sunt lucrări mari, sunt cei pentru care Dumnezeu Şi-a pus sufletul, că wall-painting-with-the-crucifixion-by-the-cretan-painter-theophanis-strelitzas-bathas-1535-mount-athos-monastery-of-the-great-lavranu este dragoste mai mare decât a-şi pune cineva sufletul pentru prietenii săi. Şi şi-a pus sufletul pentru aceştia, nu numai sângele și S-a dat răscumpărare pentru mulţi, S-a dat răscumpărare, adică El S-a pus pe cealaltă balanţă a talerului pe care diavolul pusese semnăturile noastre, ca şi cum am fi făcut nişte contracte cu diavolul, nişte semnături cu care am semnat înțelegeri, prin păcat omul cade în înţelegeri cu diavolul, prin înţelegerea şi folosirea greşită a lumii, prin apropierea greşită faţă de aproapele nostru, prin folosirea lui, până la urmă, că îl folosim atunci când nu ne întoarcem spre el aşa cum ne-a învăţat Dumnezeu. Dacă ne este de folos, atunci e important, altfel nu ne interesează acest fel de a-l vedea pe celălalt e un contract neîncetat cu diavolul. Cine face aşa, cine învaţă aşa, cine priveşte aşa lumea este într-o continuă relaţie contractuală cu diavolul. Şi ca nişte suluri stau aceste contracte pe taler, iar în schimbul acestora se pune Hristos, că El Şi-a pus sufletul răscumpărare pentru mulţi, Şi-a dat Trupul şi Sângele ca jertfă. Diavolul pe cine a prins nu mai lasă. Cămătarul, de care se feresc toţi, că, dacă s-a împrumutat cineva de la el, nu mai scapă de cămătarul acela până nu va da înzecit, până nu-ţi scoate tot nu te va lăsa. Diavolul e înzecit mai rău decât un asemenea cămătar. ELanturilePacatelor3l, dacă s-a prins de tine şi i-ai dat loc şi ţi-ai făcut legătură cu el, chiar dacă atunci ţi se părea că nu-ţi face niciun rău, mai târziu, când vei voi să scapi şi vei vedea urâciunea lui, nu vei mai putea scăpa. În locul tău în această luptă, în locul plăţii pe care trebuia să i-o plăteşti diavolului – care e ca un dealer de droguri, îţi dă la început gratuit: numai hai, hai, şi zici: ce bine, ce frumos e cum zice acesta, mă simt chiar bine și nu-ţi cere nimic, dar după ce devii dependent și nu mai poţi trăi fără, îţi cere totul, cu vârf și îndesat iar datoriile noastre sunt nenumărate, că ne-am dat lui cu voie, de mii de ori, cu fiecare gând, prin fiecare înțelegere greşită a lumii, prin fiecare folosire a celuilalt, și prin îndepărtarea de gândul adevărat al lui Dumnezeu şi de rostul pentru care ne-a zidit El, noi ne facem fiii lui. Aşa cum Mântuitorul le spune evreilor: Voi nu sunteţi fiii lui Avraam, ci sunteţi fiii diavolului, că faceţi poruncile lui, îl ascultaţi pe el, se poate zice și despre noi acelaşi lucru: ne numim fii ai lui Dumnezeu, dar prin faptele noastre suntem fiii [diavolului], că facem ceea ce ne spune el. Și atunci suntem prinşi în mrejele lui. În schimbul acestei datorii Dumnezeu Se dă, noi n-avem cu ce plăti.

Când, în pilda [datornicului nemilostiv], vreo 500 de tone de aur, cei 10.000 de talanţi, datorie a celui care vine şi zice: Lasă-mă puţin, că-ţi voi plăti, Dumnezeu zice: Ţi le iert, înțelesul cel adânc este nu numai că Dumnezeu zice că nu te las să te mai duci, că poate plăteşti, ci ţi le iert toate, înţelesul este că plăteşte El în locul nostru cele 500 de tone de aur, pe care omul nu le poate plăti, că atât sunt cei 10.000 de talanţi, omul nu le poate plăti nicicum. Și atunci Dumnezeu Se dă în schimbul nostru, Dumnezeu e Cel Care Se pune pentru noi, atunci când omul se întoarce către El, când Îl doreşte pe Hristos, când cere cu durere, când vine cu tot sufletul pe Dumnezeu, cum zice Mântuitorul: Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi și împovăraţi și Eu vă voi odihni pe voi. Prin aceşti osteniţi şi împovăraţi de greutatea legăturilor lor cu diavolul, de greutatea şi amăreala de pe cerul gurii lor din gustarea numai a veacului acestuia şi a înţelegerilor greşite, dacă un om ca acesta vine şi strigă către Dumnezeu, Dumnezeu îl reînnoieşte pe om, îi pune un nou început, îi dă demnităţile cele vechi din nou, îl face împărat al făpturii, îi schimbă firea asta înseamnă pocăinţă, adică schimbarea minţii, metanoia, meta=schimbare, mai presus; nous=minte, înţelegere.

Pocăinţa înseamnă în primul rând schimbarea minţii şi după aceea lucrările exterioare, un fel de a fi diferit. dar, în primul rând, trebuie schimbarea minţii, să înțelegi altfel făptura și pe om, să-l privești pe om și făptura după cum ne-a învăţat Dumnezeu să le privim. Adică să credem acest vuiet al Duhului Sfânt care vine şi schimbă vechea mreajă a vrăjii lumii. Lumea era şi este ca sub o vrajă. Despre aceasta au vorbit profeţii de demult, că lumea este vrăjită, lumea întreagă, omul este ca sub o vrajă adâncă, parcă i s-au legat ochii să nu vadă, să nu cunoască adevărurile pe care le-a pus Dumnezeu în făptură. I s-au legat ochii să nu vadă că toate se duc spre Dumnezeu. S-a lăsat el legat, de fapt, şi s-a legat chiar el pe sine ca să nu vadă scopul şi rânduiala fiecărei făpturi, ca să nu vadă scopul vieţii lui, ca să nu vadă frumuseţea veacului acestuia şi pentru ce a făcut Dumnezeu această frumuseţe şi pentru ce a împodobit atât de mult lumea, căci dacă pe crinii câmpului i-a îmbrăcat Dumnezeu aşa, cu atât mai mult pe voi, puţin credincioșilor. Auziţi, parcă, cu câtă durere și cu reproş ne spune Dumnezeu! Parcă ne-ar spune: Nu vedeţi de ce a pus Dumnezeu atâta frumuseţe în făpturile acestea? Nu doar ca să atragă gâzele şi ca să încânte ochiul nostru sau ca să trecem pe acolo să polenizăm crinii, această frumuseţe n-a pus-o pentru aceasta, Mântuitorul ne zice şi pentru ce i-a îmbrăcat aşa, pentru că noi suntem cu mult mai mult decât crinii câmpului, ca şi cum ar 1589298input_file2024915spune: Aduceţi-vă aminte ce rânduială a pus Dumnezeu cu voi, ce vă cere vouă, la ce frumuseţe vă cheamă Dumnezeu! Apoi zice: Iar dacă pe păsările cerului, care nici nu cultivă, nici nu pun în hambare, Dumnezeu le hrăneşte – Dumnezeu ne învaţă să ne uităm la păsările cerului, şi iarna le vedem zburând şi cele mai multe ies, cu mila lui Dumnezeu, din iarnă și le hrăneşte Dumnezeu – şi două vrăbii duse în târg nu sunt uitate înaintea lui Dumnezeu, dacă şi pe acestea le ştie Dumnezeu, și cu ce se hrănesc și ce au nevoie, cu atât mai mult pe voi, puţin credincioşilor. Nu vă îngrijoraţi ce veţi mânca şi veţi beanu vă îngrijoraţi, nu <nu vă îngrijiţi>, că omul se îngrijeşte, dar nu vă îngrijoraţi, nu staţi într-o continuă îngrijorare, frică, tulburare. Auziţi la ce gândire ne cheamă Dumnezeu, auziţi pentru ce e făptura făcută aşa, pentru ce e frumoasă, pentru ce vedem ce făpturile acestea trăiesc fără să-şi pună în hambare, trăiesc ca prin ele să ne înveţe Dumnezeu ceva. Şi multe altele ne învaţă Dumnezeu, multe, multe.

Dar toate aceste învăţături ale lui Dumnezeu strică vraja sub care era legat omul, vraja cu care l-a legat diavolul din rai și sub care omul a căzut de atunci, din vechime, şi s-a pierdut suflul Duhului Sfânt care a suflat peste om și l-a trezit la viaţă și l-a făcut suflet viu. Şi Părinţii zic ce înseamnă suflet viu; putea să zică suflet, dar zice suflet viu sau suflet însufleţit, ca şi cum ar fi de două ori acelaşi lucru. Nu, înţelesul este acela pe care îl zic Sfinţii cei mari când spun că [el]image1l-a făcut Dumnezeu pe om suflet, i-a dat și suflet, dar nu numai suflet, ci şi Duh Sfânt, l-a îmbrăcat din facerea lui în Duh Sfânt! L-a trezit la viaţă, i-a înseninat, i-a însuflețit inima, fiinţa, cu acest Duh Sfânt pe care omul l-a pierdut când a călcat porunca şi a ascultat sfatul vrăjmaşului și mintea lui s-a schimbat şi el a căzut ca sub o vrajă şi ascultat de glasul diavolului, de minciunile lui, de ce spunea el despre Dumnezeu, inima lui și mintea lui au intrat ca sub o vrajă ascunsă, adâncă, şi cu toate încercările lui Dumnezeu de a-l trezi, spunându-i: Adame, unde eşti? De ce ai făcut asta?, omul nu s-a trezit, n-a vrut să asculte.

Suflul acela care îl trezise la viaţa vie, adevărată, adâncă, suflul Duhului Sfânt, acela este Cel pe Care Dumnezeu L-a trimis în ziua de Rusalii, L-a vărsat din nou peste om. Dacă la Eva şi la Adam, la care Dumnezeu a venit, ar fi găsit puţină pocăinţă şi durere, acest suflu al lui Dumnezeu S-ar fi întors peste om, Duhul Sfânt S-ar fi întors asupra lor și ei nu s-ar mai fi simţit goi, că erau goi de Duhul Sfânt și au încercat să umple acest gol al sufletului cu tot felul de lucruri exterioare, cum încercăm și acum. Oricine are un gol imens interior, încearcă să-l umple cu lucruri exterioare, crezând că-l va acoperi vreodată. Nu se va acoperi.

Şi acelaşi suflu al lui Dumnezeu suflă din nou şi să ştiţi că nu s-a oprit acest suflu al lui Dumnezeu, acest Descent-of-the-Holy-Spirit-Dorevânt care vine repede, parcă simţim asta în cuvântul Mântuitorului Care zice: Foc am venit să arunc pe pământ și cât aş vrea să fie acum aprins acesta. Adică Îmi doresc să vină repede acesta peste voi, această însufleţire, să vă umple iar de Duhul Sfânt, să vă scoată de sub vraja veacului acestuia, să vă umple iar minţile de Dumnezeu, să vă întoarcă iar firile la firea adevărată a omului. Să ştiţi că acel suflu al lui Dumnezeu se simte şi acum în Biserică şi este neîncetat. Şi cei care vor crede că sunt oameni păcătoşi şi vor şti asta şi Îi vor cere ajutorul lui Dumnezeu, prin Sfintele Taine, prin Spovedanie, prin Împărtăşanie, prin pocăinţă, prin metanoia, se vor umple iar de Duh Sfânt. Nu se poate să nu fi simţit măcar o dată în viaţă acest suflu, această lucrare, acest vuiet al Duhului Sfânt, în care toate parcă s-au luminat, parcă le-aţi înţeles dintr-o dată, parcă s-au umplut toate de lumină şi au căpătat rostul lor, frumuseţea lor fără seamăn. Frumuseţea pe care omul vrăjit de vraja veacului acestuia o vede în om, în celălalt, şi despre această frumuseţe s-au umplut cărţi întregi ale scriitorilor și poeţilor, e nimic faţă de frumuseţea pe care o vede omul care s-a luminat, care şi-a întors mintea spre Dumnezeu, câştigat din această metanoia şi a primit Duhul Sfânt într-o mică măsură, pe cât era lui cu putinţă, această bucurie și această frumuseţe pe care o vede el în făptură şi în celălalt este de nespus. Despre aceasta, un părinte din Muntele Athos, Haralambie, spunea după ce a primit Duhul Sfânt, L-a simţit când a venit asupra lui, spunea că atâta frumuseţe vedea în făptură, atâtea înţelesuri vedea în Scripturi, în aproapele lui, încât spunea: „De ar fi stat lângă mine trei oameni neîncetat scriind sau înregistrând ce spun eu, şi câte aveam să spun, n-ar fi prididit să scrie tot ce-mi dădea Dumnezeu şi toate minunăţiile pe care mi le descoperea clipă de clipă.” Şi aşa este, aşa însufleţeşte Dumnezeu inimile și sufletele celor care se întorc spre El şi se umplu iarăşi de această trezvie, care este opusul acestei vrăji adânci, acestui văl care acoperă mintea noastră. Este o atenţie, o lumină a sufletului, o bucurie fără seamăn. Nu e o bucurie pentru care, de multe ori, îi fericim pe cei care sunt mai săraci cu duhul sau chiar cu boli psihice, că sunt zâmbăreţi şi noi îi fericim. Acela nu e fericit, cel care nu ştie de ce e fericit, dar râde tot timpul sau noi, în prostia noastră şi în puţinătăţile noastre, avem noi bucuriile noastre, nici nu ştim bine de ce, dar aşa simţim. Nu, acea bucurie a Duhului Sfânt nu are seamăn, e prin luciditatea minţii, a inimii, prin lumina pe care o coboară Dumnezeu. Nu se compară, e de nespus, de neuitat. mare bucurie se face in cer cand se pocaieste un fiu ratacitorCine a simţit măcar o dată aripa Duhului Sfânt trecând măcar prin apropierea sufletului său şi aducând cu ea adierea de bucurie fără seamăn a Împărăției lui Dumnezeu, la care El ne cheamă: Bine, slugă vrednică și credincioasă, intră întru bucuria Domnului tău! Auziţi la ce bucurie ne cheamă Dumnezeu, la ce lumină, la ce cunoştinţă, la ce trezvie a minţii. Asta este Viaţa. Cine a trăit vreodată această Viaţă, n-o uită niciodată. Aceasta este viaţa veşnică la care ne cheamă Dumnezeu și care s-ar traduce mai bine ca „viaţa fără de hotar”, adică cu mii de înţelesuri, mii de deschideri, nu numai în înțelesul ei temporal sau spaţial, ci în toate capacităţile şi înţelesurile pe care noi nu le putem bănui acum. Viaţa are amplitudini și lucrări şi înălțări şi scăderi pe mii de alte planuri, pe care noi nici nu le bănuim. Viaţa este dez-hotărnicită, dez-mărginită prin Duhul Sfânt în toate înţelesurile ei. Aceasta este viaţa fără de hotar pe care Dumnezeu ne-o promite, nu e viaţa fără de hotar numai temporal, ci în toate înţelesurile, e de nespus. Chiar filosoful Kant spunea că vedem lumea întreagă doar sub două aspecte, doar temporal şi spaţial, două deschideri ne-a făcut Dumnezeu, e ca şi cum cineva ne-ar pune nişte ochelari întunecaţi, maro, şi vezi totul în două nuanţe de maro, maro-deschis şi maro-închis, dar atât. Ei, când o să dai jos aceşti ochelari o să vezi mii de culori, mii de miresme, mii de înțelesuri, asta privind numai prin măsura simţurilor. Dar când vor fi acestea la măsura sufletului, care nu are simţurile acestea exterioare, are alte simţiri.

La ce ne cheamă Dumnezeu? La acestea ne cheamă Dumnezeu! Să lucreze Duhul Sfânt în inima noastră, ca măcar o clipă să se atingă de inima noastră şi acea clipă să n-o mai putem uita niciodată şi să n-apucăm o viaţă întreagă să mărturisim acea clipă între oameni şi între apropiaţii noştri și după aceea să ne ajute Dumnezeu ca acea clipă să fie doar o arvună a Împărăţiei. Această puţină trăire şi simţire a Duhului Sfânt, pe care măcar pe aceasta s-o avem cu toţii în veacul acesta să fie o arvună, dar pe care să n-o pierdem şi e care să n-o uităm, iar dincolo, în Împărăţie, să dobândim și cealaltă parte.

Dumnezeu să ne ajute şi să ne întărească”.

***

2013:

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

[…] [Astazi] ne aducem aminte de Sfânta Treime, Care S-a descoperit, S-a făcut cunoscută deplin, la puterea noastră şi la măsura noastră de înţelegere şi de a putea primi, de a ne putea curăţa ca să primim Sfânta Treime și de aceea Sfânta Treime este prăznuită după Pogorârea Duhului Sfânt, pentru că o dată cu Pogorârea Duhului Sfânt cunoaştem şi a treia Persoană a Sfintei Treimi și prin aceasta putem spune că cinstim sau ne aducem aminte în mod deosebit de întreaga Sfântă Treime, de descoperirea Sfintei Treimi. Dar mai prăznuim descoperirea Sfintei Treimi imediat după Pogorârea Duhului Sfânt și pentru faptul că de-abia după Pogorârea Duhului Sfânt în Biserică şi în noi, ca și membri ai Bisericii, ca şi fii ai lui Dumnezeu, Duhul Sfânt vine şi dă mărturie despre Tatăl şi despre Fiul şi despre întreaga Sfântă Treime și atunci de-abia acum putem vorbi despre o cunoaştere a Sfintei Treimi.

De fapt, tot El a fost Cel Care mai târziu, veac după veac, generaţie după generaţie, a descoperit încetul cu încetul tot mai multe taine despre Sfânta Treime. De aceea sinoadele toate păstrau aceeaşi formulă: Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă La orice sinod, dacă citiţi actele care s-au făcut la finalul lor, aşa scrie: Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, că aşa este. Și spuneau că icoanele se cinstesc sau că Mântuitorul are două firi în aceeaşi persoană sau că Mântuitorul are două voinţe şi două lucrări şi o singură Persoană sau că… părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă că Duhul Sfânt este Persoană dumnezeiască, cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi, părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă că Fiul este Persoană dumnezeiască, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi… Toate acestea au fost lucrări văzute de Părinţi, lucrări ale Sfântului Duh, Care dă mărturie, despre Care zicea Mântuitorul că multe ar fi avut să ne mai spună, dar nu le putem duce şi acestea ni le va spune Duhul Sfânt; va trimite la noi Mângâietorul, Care ne va spune nouă toate.

Şi, într-adevăr, El nu numai atunci, în sinoade, ci încetul cu încetul, la măsura fiecărei generaţii şi a fiecărui neam în credinţă descoperă alte și alte taine, aşa cum taina Maicii Domnului nu s-a descoperit dintr-o dată; nu era pregătită lumea să cunoască măreţia şi măsura şi cinstirea Maicii Domnului la care o chemase Dumnezeu şi cu care o împodobise, aşa că abia spre mijlocul veacului IV, chiar până spre sfârşitul veacului V, s-a putut temelui în învățătură clară şi în toate cântările care s-au adăugat atunci în Biserică cinstirea Maicii Domnului. Aşa cum cinstirea sfinţilor nu s-a putut lămuri scris, dogmatic, de-abia la al şaptelea sinod ecumenic s-a putut face asta, cu cinstirea icoanelor, tocmai atunci.

Şi acestea nu însemnă că avem ispita de a crede că lucrurile care au fost atunci, în primii ani sau, ca să mergem până la cea mai mică limită, la întâlnirea dintre Mântuitorul și Apostoli, şi să zicem cum că numai ce a fost între Mântuitorul şi Apostoli, aceasta să rămână, numai cuvintele ce s-au spus atunci, numai lucrurile ce s-au făcut atunci, numai asta să luăm – și sunt destul secte care fac greşeala aceasta! Iisus si Apostolii - cuvantarea de pe urmaDar Mântuitorul în ultima clipă le-a spus despre Duhul Sfânt! Şi multe le-ar mai fi spus, dar nu erau ei pregătiţi să le ducă. Și punerea mâinilor, şi felul cum hirotoneau ei, cine le-a arătat? Cum? De unde ştiau ei să hirotonească? Duhul Sfânt le-a descoperit în inima lor cum să facă hirotoniile. Cine a hirotonit până la Înălţarea Mântuitorului la cer, cine a hirotonit vreodată vreun preot sau vreun episcop? Nu se ştia cum să facă asta. Mântuitorul NU le-a spus la Cina cea de Taină: <Iar când mergeţi prin oraş, aşa să hirotoniţi episcopi, aşa să vă puneţi mâinile peste bolnavi, în chipul ăsta sau în celălalt, sau să ungeţi cu untdelemn aşa…> Nu le-a spus asta! Au mai văzut ei cum făcea El în anumite momente, dar Mântuitorul era atât de nou tot timpul și, aţi văzut, putea să vindece în orice fel: să atingă cu saliva tina şi să facă nămol şi să vindece aşa, putea să vindece numai prin cuvânt, putea să vindece în atâtea şi atâtea feluri și nu era un mod în care să le spună: <Aşa trebuie să faceţi!>, nu le-a spus nici cum să se îmbrace ca preoţi, ca ierarhi, nu le-a spus nici cum să împodobească biserica, nu le-a spus nici cum s-o facă, nici cum să se roage, nici la ce ore – ei ţinuseră regulile vechi, iudaice. Și înainte de a fi arestat Mântuitorul în Grădina Ghetsimani rosteau împreună, cântau Psalmii care se rosteau după cina Pascală. Deci ţinea rânduiala veche. Din când în când L-au văzut că Se retrage să Se roage singur pe munte, dar asta e altceva.

Multe din cele pe care le facem noi și le-a făcut Biserica primară din început – Biserica primară a hirotonit, a ţinut duminica, avea episcopi, avea preoţi, avea Maslu, îşi puneau mâinile peste bolnavi, avea veşminte preoţeşti, era un început de rânduială de altar, aveau naos, pridvor dacă era nevoie, gropniţă, toate acestea nu le-a dezvăluit Mântuitorul, ci s-au plinit toate prin descoperirea Duhului Sfânt, aşa cum Mântuitorul a zis: Nu vi le pot spune, că nu le puteţi duce. Nu le puteau duce nici pentru mulţimea lucrurilor pe care trebuiau să le afle şi a sfaturilor pe care trebuiau să le dea, nici prin puterea de pătrundere a minţii, de înţelegere, şi cred că nici prin puterea de a crede cu desăvârșire că aşa trebuie făcute lucrurile şi că aşa este bine. Aşa cum, după vreun an şi jumătate de la începutul propovăduirii şi de când era cu ei, Mântuitorul le spune: De nu veţi mânca Trupul Meu şi nu veţi bea Sângele Meu, nu veţi avea viaţă veşnică, dăinuitoare în voi, nu puteau pricepe cuvântul acesta, le era foarte greu să înţeleagă. N-au plecat de lângă El pentru că, aşa cum a spus Petru: Tu ai cuvintele vieţii fără de sfârşit, la cine ne vom duce?, dar de înţeles nu înţeleseseră. Abia au înțeles într-o anumită măsură la Cina cea de Taină, abia au înţeles acolo. Vă daţi seama câte alte multe lucruri trebuiau să înţeleagă în timp şi nici Apostolii nu le-au înţeles pe toate. Mai târziu au trebuit să treacă generaţii şi generaţii ca să poată înţelege şi să cuprindă alte taine pe care Dumnezeu le descoperea. Prima dată au crezut că doar prin moarte martirică te poţi mântui și că trebuie să-L imite pe Hristos doar aşa, mulţi dintre ei au crezut asta. N-a fost aşa, Dumnezeu a descoperit că şi prin strădania, prin osteneala de zi cu zi, prin a pune viaţa ta pentru Hristos în fiecare zi este mântuire, cum o au ostenitorii din veacul acesta, din pustietăţi şi că sunt alte moduri de mântuire. Deci pe toate acestea le-a descoperit Duhul Sfânt.

Cei care cred – o parte a neoprotestanţilor, dar există această ispită şi în rândul creştinilor ortodocşi – că trebuie să ne întoarcem la cum se făcea atunci, în primele zile, imediat după ce Mântuitorul S-a înălțat la cer, cum făceau Apostolii atunci, [ca doar] aceasta este valabil, aceasta este bine, aceasta este în Duhul lui Dumnezeu. Ei fac o mare greşeală, aceasta era şi o oarecare dispută între părintele Alexander Schmemann şi părintele Serafim Rose, în sensul că Alexander Schmemann insista cam mult pe întoarcerea la cum era în primul veac, în al doilea, în al treilea și privea tot ce s-a făcut în timp – și aţi văzut, poate, în jurnalul şi în cărţile lui, că vorbea de partea aceasta – de toată cultura bizantină, de slujbe, dar chiar de toată rânduiala, care nu ţine numai de Bizanţ, de toată rânduiala celor şapte laude, care nu ţine numai de Bizanţ, ţine şi de Siria creştină și de Egiptul creştin și de marea catedrală de la Constantinopol, ţine de toate părţile creştinismului care au adăugat şi au aşezat la rândul lor fiecare rânduială pe care o avem noi acum. Și el privea toate acestea ca pe un balast care s-a adăugat şi socotea că trebuie cumva să renunţăm la acest balast și de multe ori vorbea cu depreciere despre tot ce înseamnă cultura duhovnicească bizantină, şi nu numai a lor, ci şi a slavilor. 2Ei, alta era părerea părintelui Serafim Rose, care cred că, în privinţa acestei probleme, primea şi înțelegea mai bine Duhul lui Dumnezeu. El spunea că tot ceea ce a lucrat Duhul Sfânt în timp, toate aceste lucrări, tot ce s-a descoperit în timp şi s-a adăugat şi s-a curăţit și s-a finisat sau chiar s-a scos, că au fost și lucruri care s-au scos, toate acestea sunt lucrări ale Duhului Sfânt. Nu sunt întâmplătoare, nu s-au făcut de capul lor, s-au făcut prin lucrarea Duhului Sfânt, s-au făcut prin hotărâri ale sinoadelor, dar în primul rând prin lucrarea directă a Duhului Sfânt. Aşa este, să ştiţi. Şi dacă luăm şi toată învăţătura dogmatică şi toate cele ce s-au întâmplat, o să vedeţi că sunt lucrări tainice ale Duhului Sfânt. În timp, omul care doreşte să înţeleagă înţelege tot mai mult, i se descoperă tot mai mult, pe fiecare treaptă i se dă şi mai mult şi încearcă Dumnezeu să toarne din Harul Său, din înţelepciunea Sa, din măsura Sa mai mult peste om, dar această măsură a omului nu creşte dintr-o dată, nu arzi etapele, ci treaptă cu treaptă trebuie să le urci. Cred că, într-un fel, am putea zice că Dumnezeu poartă Biserica Sa spre sfârşitul veacurilor, îi poartă pe cei care sunt în Biserica Sa din treaptă în treaptă de înțelegere, veac după veac, încât atunci, la vremea sfârşitul veacurilor, cei care sunt în Biserică sunt grâul cel copt pentru cules, pentru Judecata cea Mare a lui Dumnezeu, vor ajunge să se apropie cel mai mult de cunoaşterea adevărată a chipului lui Dumnezeu, dintre toţi cei care au fost până atunci. Este o dreptate, o lucrare dreaptă a lui Dumnezeu. Aşa cum, pe de o parte, noi ne îndepărtăm cât mai mult de prezenţa fizică, reală pe care au simţit-o Apostolii și urmaşii lor în istorie a Duhului Sfânt, Care a grăit în limbi de foc, și simţim că ne îndepărtăm tot mai mult de întâlnirea aceea clară, zguduitoare cu Dumnezeul Cel viu faţă către faţă, cum s-au întâlnit Apostolii şi există o îndepărtare care pare tot mai mare și se pierde acel entuziasm şi oamenii, cu cât de apropie de sfârșitul veacurilor, pare că se răcesc, asta ar părea că este o nedreptate pentru noi: <Cum, dar eu de ce n-am trăit atunci? De ce n-am fost în veacul de aur al monahismului egiptean? De ce n-am fost în veacul de aur al Sfinţilor Trei Ierarhi, al credinţei creştine manifestate, luminate, înţelepte? De ce n-am fost în vremurile de mare credinţă ale Bizanţului? Ce bine ar fi fost de mine atunci… Poate că mă ţineam de credinţă, poate înţelegeam mai mult…> Şi avem tot timpul acest simţământ de nedreptate, că suntem nedreptăţiţi, că trăim într-un veac departe de Dumnezeu, rece, ca şi cum ne-am îndepărta de un foc, creştinul se răceşte tot mai mult, cum zice și Mântuitorul: Oare va mai găsi Fiul Omului credinţă când va veni din nou pe pământ? Şi aşa simţim și noi, că se răceşte credinţa tot mai mult. Dar, pe de altă parte, există o urcare, o finisare, o subţirime, o înțelegere pentru cei care vor să înţeleagă şi, cu fiecare veac de oameni, parcă tainele Scripturilor se dezleagă şi mai mult, Dumnezeu descoperă veac după First Ecumenical Council - 16th c. Cretanveac, începând de la faptul că Fiul Său este Fiul Său cu adevărat şi nu este prima zidire, ci Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat, Fiinţă din Fiinţă, stabilit la primul Sinod Ecumenic, după aceea că Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi că este Dumnezeu adevărat, fără discuţie, şi tot aşa urcăm treaptă cu treaptă şi înţelegem și mai mult, e ca şi cum ai spune că, după ce înfloresc ghioceii, că ce poate fi mai frumos? Dar imediat înfloresc zambilele și zici: <Extraordinar! Ce poate fi mai frumos?>. Mai trece puţin timp, le priveşti cum se sting şi apar bujorii, te întrebi ce poate fi mai mult de atât! Se sting și bujorii, apar crinii, care sunt incomparabili, după aceea apar trandafirii şi tot mai mult, tot mai mult, pe fiecare treaptă parcă ai zice că asta a fost maximul care putea fi, dar nu este! Și, pe de altă parte, deşi nouă ni se pare că suntem nedreptăţiţi că ne îndepărtăm de acest foc, dar să ştiţi că ar putea zice şi cei din primele veacuri și după aceea şi din următoarele, care urcă până la rugăciunea isihastă din secolele 13-14, Sinoadele în care s-a lămurit Harul şi ce se întâmplă, dacă Harul este creat sau nu este creat şi toată această unire a omului cu unirea dumnezeiască şi aceste taine despre care n-au vorbit Apostolii, ei le-au trăit dar nu le-au putut lămuri, nu era vremea să le lămurească, au fost alţii mai târziu ca Grigorie Palama, care, având toată experienţa din învăţătura tuturor din spatele lui, a putut să le lămurească, să le descopere prin darul lui Dumnezeu.

Şi tot aşa, treaptă cu treaptă, şi alte lucruri tainice ne descoperă Dumnezeu, ajungând într-un fel de coacere la sfârşitul veacurilor, încât cei care vor rămâne în Biserică și se vor ţine de Dumnezeu, vor fi într-un fel sau în altul, îndrăznesc să spun, pregătiţi să-L vadă pe Dumnezeu aşa cum este. Pregătiţi de Duhul Sfânt în toată istoria, în toate generaţiile lămuriţi încât să-L poată recunoaşte, încât să nu fie înşelaţi să creadă că este El şi să nu fie El. Aşa cum primele dăţi, pe copilul tău, dacă vrea cineva să-l înşele, îl poate înşela cu o bombonică să meargă cu el şî după ce păţeşte o dată lucrul acesta, a doua oară trebuie să facă mult mai multe eforturi hoţul să-l înşele pe copilul tău ca să îi poată ameţi conştiinţa. Gândiţi-vă că dacă urmăm toată această învăţătură a Sfinţilor, toată această revărsare a harului Duhului Sfânt în istorie, veac după veac, toate aceste trepte ale ispitelor şi ale ereziilor care au încercat Biserica și prin care ea s-a întărit şi au ridicat din nou Biserica si cetăţile, dacă mergeţi să vedeţi Tesalonicul sau Constantinopolul, au mai multe ziduri de apărare unul după altul, vă închipuiţi fiecare întâlnire cu greutăţile istoriei, dar și cu ereziile veacurilor, cu mrejele diavolului aruncate înspre Biserica au însemnat un nou zid construit. Noi suntem în spatele tuturor acestor ziduri!

Care dintre credincioși mai este tentat, să zicem, de monofizism? Sau care mai este tentat de monotelism? Nici n-aţi auzit mulţi ce-i aia. Care dintre voi îşi mai pune problema sau se îndoieşte că Duhul Sfânt o fi sau n-o fi Dumnezeu? Ştiţi ce probleme au fost acestea? Imperii s-au rupt pentru acestea în două, oameni, generaţii poate s-au pierdut crezând greşit, pentru toate acestea s-a vărsat sânge, s-a dat sânge ca să se ia har. S-a vărsat sânge nu în sensul de ucideri și de crime, ci au întrebat în rugăciune luni și ani Părinţii prin pustietăţi: <Doamne, cum este?> Au pus în raclele sfinţilor hârtii, au zis: <Scrie tu, arată-ne, cum este? Aşa sau aşa?>. Deci este o osteneală de mii de ani în urma noastră, care ne-a învăţat și ne ţine. Noi suntem ca pe un piedestal foarte înalt, unde diavolul, măcar în privinţa asta, nu ne mai poate atinge, pe cei care cred. Foarte greu îi mai poate atinge pe cei care citesc și cunosc învăţătura de credinţă şi lupta Părinţilor și tot ce s-a întâmplat de fapt, nu-i mai poate atinge. Lupta diavolului în veacul acesta nu mai e cu erezii decât pentru cei slabi sau pentru cei care sunt foarte îndepărtaţi de credinţă, slabi prin nepăsare faţă de credinţă. Lupta cu creştinii ultimului veac e prin patimi, prin ispite, acolo mai încearcă. Pe când lupta în primele veacuri ale creştinismului a fost mai ales pe calea ereziilor. Mai puţin, poate, sau n-a fost atât de puternică și de grea lupta aceasta pe calea patimilor, a pornirilor trupeşti sau sufleteşti păgâne din noi. Şi am putea zice că mulţi ar fi vrut să trăiască vremurile acestea şi n-au trăit. Aşa cum Mântuitorul a spus: Mulţi împăraţi și regi au vrut să vadă ce vedeţi voi și n-au văzut, aşa mulţi Părinţi şi oameni ai lui Dumnezeu şi sfinți ar fi vrut să vadă vremea aceasta, când lucrurile s-au lămurit până la cea mai înaltă măsură în care s-au temeluit, s-au strâns în chingile cuvintelor de foc ale lui Dumnezeu şi se ştie clar. Nimeni nu se mai îndoieşte de Maica lui Dumnezeu! Cine se mai îndoieşte de Maica lui Dumnezeu că este Născătoare de Dumnezeu? Au fost sinoade care s-au disputat şi în care unii au zis că nu putem să spunem că este Maica lui Dumnezeu. Vă daţi seama? Lucruri grele. Şi să nu vă închipuiţi că numai episcopii ăia aveau îndoială sau numai acei teologi, avea îndoială jumătate din imperiu în privinţa asta sau habar n-aveau ce să creadă despre asta, noi nu mai avem această problemă.

Şi am zice că mulţi dintre cei care au vrut atunci pace în Biserică şi învăţătura cea bună şi înălţimea ei şi măsura ei să fie înaltă şi curăţită şi descâlcită de toate învățăturile omeneşti, ar fi vrut să trăiască acum. Știu că pare nemaiauzit ce spun și pare puţin probabil, dar mulţi ar fi vrut să trăiască acum şi să cunoască această învăţătură pe care ei n-au cunoscut-o atunci desăvârșit şi Dumnezeu a rezolvat-o acum acestor oameni şi generaţii de sfârșit de lume, de sfârşit al omului pe pământ, că ne apropiem de vremea aceea, nu ştim când va fi, […] oricum, ne apropiem, a rezolvat-o nouă şi noi nu o preţuim. Când s-au scris mai multe cărţi? comornic-repere-240x320px72dpi-carti-si-librariiCredeţi că oricare dintre marii Părinţi aveau atâtea cărţi câte aveţi voi, oricare, în biblioteca voastră? Poate Fotie să fi avut ceva. Ştiţi, Fotie era cel mai înţelept om al imperiului, era patriarh și avea o bibliotecă vestită, deci poate el. Dar, oricum, cele mai multe dintre cele pe care le aveţi voi el nu le avea şi s-ar fi bucurat să le aibă. Niciodată nu s-a scris atât de mult. Niciodată nu au fost atâtea reazeme în credinţă cum sunt acum. Și ispitele sunt mari, dar și reazemele, în orice domeniu.

Dacă citiţi Vieţile Sfinţilor mai noi, din secolele 17-18-19, ştiţi cum s-au ridicat acei oameni? Au auzit de un părinte sau de un om mai credincios dintr-un sat sau de un părinte din apropiere și ce făcea el făceau şi ei. Pe cine să urmeze? Altă experiență nu aveau. Sau pe mama sau pe tata sau ce ştiau de la ei şi erau în stare să-l urmeze oriunde pe acel părinte, pentru că acela ştia mai mult decât ei. A avut experiența asta mai mult decât ei, cunoaşte ce trebuie să facă, îl urmau oriunde. Or noi avem şi noi, cine ştie, oameni ai lui Dumnezeu, ne mai dă Dumnezeu, dar pe lângă aceştia avem mii de oameni ai lui Dumnezeu care ne stau împrejur traduși din toate limbile şi care ne vorbesc de toate problemele. Nu cred că există problemă sufletească care să nu fie abordată de mai mulţi oameni ai lui Dumnezeu, ca să te lămurească, să te dezlege, să te scoată din înşelare, dacă cumva eşti în înşelare. Or asta era ceva de neînchipuit în vechime. Cei ce n-aveau marea şansă să trăiască lângă un părinte duhovnicesc trăiau ori în întuneric ori le descoperea Dumnezeu pentru curăţia lor şi a inimii lor ori trăiau în mare înşelare sau nepăsare sau neştiinţă. Ce vremuri mai bune pentru mântuire decât acestea?

Să nu socotim vremurile acestea ca vremuri grele, de mare încercare, că de ce am fost adus eu aici pe pământ în vremea aceasta şi în ţara asta…? Nu, sunt vremuri coapte pentru cules, ale Bisericii care s-a copt în decursul veacurilor şi care aduce cu ea o învăţătură de foc și care ne înconjoară cu zeci de ziduri de apărare şi cine intră sub acest acoperământ al Bisericii iese de sub cerul de foc, cum zice părintele Arsenie Boca, de foc şi de aramă al veacului acestuia, de pucioasă, până la urmă, care coboară şi intră sub mila lui Dumnezeu și sub ocrotirea lui Dumnezeu şi sub acoperământul aripilor Lui, care sunt mai vizibile şi mai clare ca oricând.

Dumnezeu să ne ajută şi să ne mântuiască”.

Legaturi:

***

***


Categorii

Dogme/ erezii, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Ciprian Negreanu, Pogorarea Sfantului Duh (Rusaliile), Praznicul Sfintei Treimi, Teologie ortodoxa

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

4 Commentarii la “A DOUA ZI DE RUSALII. Predici audio ale pr. Ciprian Negreanu la Sarbatoarea DESCOPERIRII SFINTEI TREIMI. Cum lucreaza Duhul Sfant in Biserica si in noi?

  1. Nespus de frumos,ziditor si odihnitor !

  2. Pingback: Parintele Mucenic Ilarion Felea despre LUCRARILE HARULUI SFANTULUI DUH -
  3. Ce inteles adanc da parintele Negreanu uratiri acestei lumi si a firii umane din cauza pacatului: omul a inlocuit legatura fireasca a iubirii fata de celalalt cu relatia interesata; existi pentru mine atata timp cat ma pot folosi de tine pt a-mi atinge un scop egoist, atata timp cat imi servesti la ceva. Aceasta raportare la celalalt din interes ne face sa ratam de doua ori: o data pentru ca nu reusim sa vedem chipul lui Dumnezeu in fratele nostru si a doua oara pt ca nu reusim sa depasim starea egoista in care ne punem propriul eu deasupra tuturor, ratandu-ne astfel mantuirea care poate avea loc doar smerindu-ne si primindu-L pe Dumnezeu ca centru al vietii noastre si al intregii lumi. Cate relatii din interes intretinem tot atatea contracte semnate cu diavolul…te face sa te cutremuri cand te gandesti!

  4. Pingback: “IATA CE DUMNEZEU AVEM! Iata catre ce am fost noi chemati!”. Protos. HRISOSTOM de la Putna – Cuvant despre IUBIREA SFINTEI TREIMI si pentru REDESCOPERIREA CURAJULUI SI DEMNITATII DE CRESTIN: “Noua ne este teama sa ne pierdem sanata
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate