“IATA CE DUMNEZEU AVEM! Iata catre ce am fost noi chemati!”. Protos. HRISOSTOM de la Putna – Cuvant despre IUBIREA SFINTEI TREIMI si pentru REDESCOPERIREA CURAJULUI SI DEMNITATII DE CRESTIN: “Noua ne este teama sa ne pierdem sanatatea, dar nu ne temem ca pierdem mantuirea? Cel care se teme ca va pierde cele mici, le va pierde pe cele mari. Cel care se sperie de umbra lui va pierde insasi Lumina” (VIDEO, TEXT)

„Sfânta Treime: înălțimea chemării ne izbăvește de frică” – Predică a Protos. Hrisostom la praznicul Sfintei Treimi, 8 iunie 2020:

“Preacuviosi parinti si frati, iubiti credinciosi,

Puțini sunt aceia care ar reusi sa laude Sfanta Treime asa dupa cum o cere datoria noastra, asa dupa cum o cere dorul nostru dupa Dumnezeu. Chiar si cei mai mari sfinti, cei care au ars de dor pentru Dumnezeu, chiar si aceia s-au temut sa intre prea mult in taina Sfintei Treimi. Daca ieri am sarbatorit Pogorarea Sfantului Duh sau Cincizecimea, Duminica cea mare, cum o numim noi, astazi iata ca aducem cuvenita inchinare Sfintei Treimi, Dumnezului nostru in trei Persoane, in trei fețe, un Dumnezeu in trei straluciri. Sfantul Ioan Damaschin spunea ca Dumnezeul nostru este o singura lumina in trei sori. Aceeasi lumina, insa trei sori. Este greu, dupa cum am zis, sa ne apropiem macar, d’apai sa si deschidem buzele noastre spre lauda Sfintei Treimi. Insa, daca nu o facem, datoria noastra de fii ai lui Dumnezeu, datoria noastra ca cei care am fost izvorati din Dumnezeu va fi neimplinita. Si Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca asa mare datorie avem fata de Dumnezeu, ca si cum toata lucrarea de mantuire ar fi facut-o pentru mine, pentru unul singur, pentru fiecare din noi.

Si spune el mai departe pilda cu cele 99 de oi lasate si cu pastorul care s-a dus dupa cea ratacita in prapastii, sa o caute si sa o aduca inapoi pe umerii Sai sa o aduca in turma. Asta vrea sa arate aceasta pilda, spune Sfantul Ioan. Faptul ca Dumnezeu iubeste un suflet atat cat iubeste toate celelalte suflete la un loc. Si asta o face cu fiecare dintre noi. Pe mine ma iubeste Dumnezeu mai mult decat pe toti ceilalti la un loc, pe tine te iubeste Dumnezeu mai mult decat ne iubeste pe noi ceilalti la un loc. Numai Dumnezeu poate sa faca aceasta. Dumnezeu nu se aseamana cu nimic din cele facute. Dumnezeu este cel mai inalt decat toata faptura, este cel care in Treime arata, cum spunea parintele Staniloae atat de concis si de frumos, structura supremei iubiri.

De ce nu este Dumnezeu o singură Persoană? Pentru că iubirea nu ar fi putut fi implinita intr-o singura Persoana, caci egoismul ar fi biruit-o. De ce nu sunt doua Persoane? Pentru ca iubirea dintre cele doua Persoane ar deveni atat de mare a unuia fata de celalalt, incat ei s-ar topi intr-o vesnica imbratisare si ar uita de ceea ce se intampla in afara lor. Asa se face ca Dumnezeu este intreit in persoane. Permanent unul este martor la iubirea celor doi, unul reprezinta stralucirea iubirii dintre cei doi si asa, fiecare dintre Persoanele Treimice arata iubirea cea desavarsita. Nu sunt mai mult de trei persoane pentru ca altfel iubirea s-ar fi diluat. Relatia trebuie sa fie stransa si trebuie sa fie marturisita. De aceea si noi marturisim ca Sfanta Treime este structura supremei iubiri, ca, daca nu ar fi fost iubirea aceea desavarsita din sanul Sfintei Treimi, noi nu am fi fost astazi. Noi nu am fi fost nici intru existenta si nici asa cum suntem acum, facuti pentru iubire si din iubire. Numai pentru ca avem un Dumnezeu-Tatal care poarta de grija si care ne iubeste atat de mult, incat ne-a adus de la nefiinta la fiinta, putem sa existam noi astazi. Numai pentru ca avem un Dumnezeu-Fiul, Care se pleaca cu iubire filiala fata de Tatal, noi am capatat chipul Lui si am devenit, astfel, fratii Lui mai mici. Numai pentru ca avem un Dumnezeu-Fiul noi am capatat calitate de fii, am devenit dumnezei dupa har. Numai pentru ca avem un Dumnezeu-Duhul Sfant, capatam noi indrazneala de a ne ruga lui Dumnezeu si bucuria de a ne intoarce in inima Lui, bucuria de a face toate spre bucuria Tatalui. Numai pentru ca avem Duhul Sfant ca Dumnezeu, noi intelegem ce inseamna aceea sa iubesti pana uiti de tine, pana ce nu mai esti constient de tine, ci numai de Dumnezeu si de aproapele. Numai pentru ca avem un Dumnezeu intreit in Persoane, intr-o relatie vesnica de iubire, ne putem noi, oamenii, iubi unii pe altii cu iubirea cea jertfelnica.

Numai pentru ca avem un astfel de Dumnezeu, Care nu S-a rusinat, ci S-a coborat la noi si a luat firea noastra stricacioasa; si iarasi nu S-a rusinat sa ne numeasca pe noi fratii Lui, numai pentru acest motiv si pocainta noastra prinde aripi si dorul inimii noastre nu are hotar. Numai pentru ca avem ca temei iubirea din sanul Sfintei Treimi noi putem sa ne inaltam, sa ne ridicam desupra conditiei noastre si sa ajungem ca fiind singurele fiinte create capabile sa cuprinda in sine nemarginirea. Suntem creati, suntem finiti, limitati, insa Dumnezeu, pentru ca ne-a facut din iubire, ne-a dat aceasta calitate de a putea sa cuprindem in noi infinitul, adica pe El, pe Dumnezeu. Si ne-a dat si aceasta sete, de a nu ne putea satura cu nimic mai putin decat cu Dumnezeu. Numai pentru ca avem o astfel de iubire ca temei noi stim ce este aceea smerenie. Numai pentru ca am aflat si am vazut la Insusi Fiul lui Dumnezeu aceasta smerenie noi putem sluji unii altora si putem sa incalzim cu dragostea noastra toata firea celor vazute. Ba chiar putem sa le aducem si pe cele nevazute la Dumnezeu. Le putem cuprinde pe toate in noi, pentru ca noi suntem intemeiati pe aceasta structura a supremei iubiri.

Evanghelia de astazi ne avertizeaza ca nu cumva sa dispretuim pe cei mai mici. De ce oare? Sfintii Parinti au vazut aici scopul lui Dumnezeu pentru care ne-a creat. El ne-a creat pentru ca iubirea din sanul Sfintei Treimi sa se prelungeasca la noi, pentru ca El, Tatal, sa poata sa se bucure si de alte fiinte mai mici ca de niste fii, pentru ca bucuria Lui si iubirea Lui sa nu se limiteze in nici un fel, căci n-ar mai fi fost vesnica si desavarsita. Si aceasta iubire a Lui fata de Fiul si a Fiului fata de Tatal este cea care ne-a creat pe noi in acest chip. De aceea si Fiul a coborat la noi atunci cand noi am plecat, cand noi am intors spatele acestei iubiri. Cand noi ne-am temut, cand noi am vrut sa fim singuri, sa fim „de capul nostru”, cum am spune astazi. Dar Dumnezeu nu S-a rusinat sa ne socoteasca pe noi, cei mai mici, ca fiind egalii Lui. Nu putem noi sa fim egalii lui Dumnezeu, insa iubirea face acest lucru. Iubirea il vede pe celalalt mai presus, iubirea il pune pe celalalt in fata, iubirea te invata smerenia si smerenia te invata iubirea. Fara acestea doua nu putem sa intelegem nici pe Dumnezeu, nici rostul nostru pe pamant. Atat de mult ne-a iubit Dumnezeu, incat ne-a daruit pecetea infierii Sale, incat ne-a facut spre a deveni si noi dumnezei – dupa har, nu dupa fire.

Insa noi am fugit. Noi am plecat de acasa la fel ca fiul cel risipitor. Si Tatal iubitor, desi stia ca spre pieirea noastra ne duceam, nu a vrut sa ne forteze, nu a vrut „sa ne puna piciorul pe cap”, cum am spune acum intr-un mod mai brutal. Nu a vrut sa ne limiteze in nici un fel iubirea, ci ne-a lasat. Am cerut averea, ne-a dat-o, ca iata, avem ratiune, avem intelegere, avem suflet, avem inca chipul lui Dumnezeu intiparit in noi, nu si-a luat Dumnezeu darul de la noi, insa noi nu intelegeam ca darul nu este acelasi lucru cu Daruitorul. Noi nu intelegeam ca darurile nu folosesc la nimic daca esti singur [autonom], insa am inteles mai tarziu prin propria si amara noastra experienta. Si fugind de acasa noi ne-am indepartat, ne-am instrainat de Dumnezeu. Ne-am indepartat de Tatal, ne-am schimonosit chipul si nu am mai semanat cu Fiul Lui, nu mai eram fiul Tatalui, eram fiul cel risipitor, cel instrainat. Si instrainati asa fiind, noi ne-am vazut in pericol de a muri, pentru ca nici Duhul Sfant nu era prezent, Duhul Care pe toate le aduce la viata. Nimic nu exista din cele ce exista fara harul Sfantului Duh. Si atunci am simtit ca ne stingem, la fel cum a facut si fiul risipitor.

Insa de data aceasta, Dumnezeu, desi ne-a aratat prin pilde ce s-a intamplat cu noi si care este drumul celui care se departeaza de Dumnezeu, a socotit ca nu prin cuvinte ne poate aduce inapoi la El ci El Insusi, prin fapta S-a aratat noua model. Căci spre deosebire de pilda fiului risipitor, iata ca fiul cel bun nu a ramas acasa implinindu-si doar datoria de fiu. Mai degraba am spune ca datoria e a unei slugi decat a unui fiu. Iata ca Fiul adevarat, Unul nascut din Tatal nu a ramas acasa si a plecat dupa fratele Sau risipitor. Si a venit in lume, S-a intrupat, a luat firea noastra pacatoasa, a spalat-o cu Sangele Lui, i-a platit datoria cu moartea Lui. A sters ocara fratelui Sau prin rabdarea ocarii si blestemului Crucii. Si a venit la fratele Sau si i-a zis: tu ai plecat de acasa pe cand inca nu iti mai aduceai aminte, nu erai deplin constient de tine. Nu Tatal te-a alungat, tu ai fugit. Si iata, Tatal sufera acum in lipsa ta. Haide sa ne intoarcem inapoi in sanul parintesc! Si cum spune Sfanta Scriptura, „prin multe semne si minuni doveditoare” ne-a aratat Fiul lui Dumnezeu ca intr-adevar, Tatal nostru este Dumnezeu. Ne-a aratat ca Tatal este un nume de relatie, ca El este Fiul, iarasi nume de relatie. Nu a vrut sa ne infricoseze cu numele firii Sale de neatins, de nepatruns, de necuprins. Ci ne-a spus numai numele relatiei in care se aflau, pentru ca relatia aceasta era si in noi si o puteam intelege.

Si atunci noi L-am crezut, L-am crezut ca Tatal nostru este Dumnezeu, insa instrainarea noastra deja ne modificase. Instrainarea noastra ne schimonosise si ne inchircise atat de mult inima, incat nu mai putea sa Il recunoasca pe Dumnezeu ca Tata. Intelegea ca cel din fata lui este Tata, dar nu putea sa se bucure de asta, nu putea sa strige Avva! Parinte!, asa cum striga un prunc cand isi recunoaste prima data tatal. Nu aveam aceasta [putere] si de aceea a treia Persoana a Sfintei Treimi, Duhul cel Preasfant a intervenit. Si am primit in inimile noastre Duhul, spune Sfantul Pavel, ca sa strige impreuna cu noi: Avva! Parinte! Duhul este acela care ne-a curatat pecetea infierii, pe care noi o acoperisem cu noroiul instrainarii si al fricii. Si de aceea astazi, dupa Pogorarea Duhului Sfant, noi sarbatorim intreaga Sfanta Treime, pentru ca in ziua de ieri lucrarea intregii Treimi s-a incheiat. Nu se putea incheia lucrarea de mantuire a oamenilor daca nu ar fi participat toate Persoanele Sfintei Treimi. Pana ce Duhul in chip de limbi de foc nu ar fi intrat in inimile noastre, nu ar fi patruns si nu ne-ar fi luat intru sine inimile noastre, acestea ar fi ramas mai departe singure, triste, impietrite, fara a se putea largi ca sa Il cuprinda pe Dumnezeu. Nu ne puteam intoarce in sanul Sfintei Treimi fara aceasta bucurie a relatiei paternal-filiale.

Si ati auzit iarasi ca Sfantul Pavel ne-a aratat ca Dumnezeu este Acela care atat de mult ne-a iubit, incat El Insusi s-a facut unul dintre noi si spune asa in Epistola catre Evrei: Si desi era Fiu, a invatat ascultarea din cele ce a patimit. Este singurul loc in Sfanta Scriptura unde se vorbeste despre Hristos ca ar fi invatat ceva. Desi era Fiu, a invatat ascultarea din cele ce a patimit. Ce vrea sa spuna acest lucru? El S-a coborat la neputinta noastra si ne-a invatat stand alaturi de noi, a lasat dumnezeirea deoparte ca sa nu ne sperie pe noi, sa nu avem nici macar un gand de deznadejde, cum ca noi nu puteam sa fim ascultatori, noi nu ne putem ridica la inaltimea Fiului pentru ca suntem oameni mici si pacatosi. Si iata ca El, Fiul adevarat a lui Dumnezeu. luand firea noastra mica si patimitoare – nu zic pacatoasa ca sa nu intelegeti ca a luat si capacitatea de a pacatuit; nu!, a luat pacatele fara ca acestea sa se poate atinge de El – a patimit foame, a patimit sete, S-a intristat, a si lacrimat pentru ca asa face un frate adevarat. Vazandu-l pe fratele Lui mai mic la pamant, nu Se apuca sa il certe si sa il invete, ci plange impreuna cu el si il ridica. Si il face sa creada ca invata impreuna, chiar daca El stie. Iata ce Dumnezeu avem! Iata catre ce am fost noi chemati!

Astazi este ziua in care toti crestinii ar trebui sa-si ridice fruntea in recunostinta si in slava, pentru ca intreaga Sfanta Treime S-a pogorat la acest om mic. Mic prin fire, dar inalt prin relatie. Mic si urat din cauza pacatelor, dar luminat si stralucitor si mare mai presus decat cerurile prin mila si iubirea lui Dumnezeu. Astazi crestinii ar trebui sa isi aduca aminte ca si in Cer au Parinte. Astazi ar trebui sa ne ridicam cu mintea atat de sus, incat sa depasim si mandria si sa ne lasam cuprinsi doar de responsabilitate si de recunostinta. Caci cel care are recunostinta, acela nu cunoaste mandrie. Cel care Ii multumeste lui Dumnezeu acela nu se instraineaza niciodata de El.

Insa cel care se teme ca va pierde cele mici, le va pierde pe cele mari. Cel care se sperie de umbra lui va pierde insasi Lumina. Sa nu ne inselam, frati crestini, sa nu plecam urechea la cei care sunt dusmani ai Bisericii. Si cand zic dusmani ai Bisericii, nu ma refer la cei care nu sunt ortodocsi numaidecat, ci la cei care nu se comporta ca fii ai lui Dumnezeu, la cei care nu inteleg ca noi suntem chemati la inaltime si nu la robie, la cei care desi canta impreuna cu noi la fiecare praznic Imparatesc, la fel ca astazi, “cati in Hristos ne-am botezat, in Hristos ne-am si imbracat”, desi canta impreuna cu noi, uita ca vesmantul lui Hristos este smerenia, dar este si iubirea si bucuria fiului ca are un Tata care ii poarta de grija si care il iubeste. Uita acestia, uita ca noi am fost creati de Dumnezeu pentru a fi fiii Sai, nu pentru a fi robi. N-au citit ei oare ca Sfantul Pavel le spune romanilor ca “n-ati primit Duhul robiei spre frica, ci duhul infierii spre iubire, prin care putem sa strigam: Avva! Parinte!”. N-am primit duhul robiei, luati aminte, cei care incercati sa ne puneti cu capul la pamant si sa ne ascundeti in beciuri, am luat duhul infierii spre iubire. Noi nu cunoastem frica, cunoastem doar teama de a nu sminti iubirea. Frica este alungata afara acolo unde intra iubirea, cum spune Sfantul Ioan Evanghelistul ca „iubirea desavarsita alunga afara frica”. Unde este frica la un fiu, daca el stie ca tatal ii poarta de grija? Si noi nu avem orice tata, avem ca tata pe Dumnezeu, si Dumnezeu care este in Treime.

Pocainta noastra n-ar fi fost cu putinta daca nu ar fi lucrat Dumnezeu in aceasta Treime, cum v-am aratat in pilda fiului risipitor. N-ar fi fost posibila iubirea intre noi in sanul familiei. Poate ca cel mai vizibil si cotidian exemplu sau manifestare a Sfintei Treimi in viata noastra este familia. Pentru ca sotul este chipul Tatalui, ca cel care poarta de grija, ca cel care este generos, ca cel care are primul si ultimul cuvant – si aceste cuvinte vin din responsabilitatea desavarsita a iubirii. Mama sau sotia este chipul Fiului, caci prin El, cum spune Sfantul Ioan Evanghelistul toate s-au facut, tot ce este viata la noi, oamenii, prin mama a fost posibil. De aceea mama este chipul Fiului, este ratiunea lucrurilor, deoarece poate sa le si dea mai departe si, astfel, copiii la mama se duc sa intrebe, pentru ca mama il iubeste pe tatal, asa cum nimeni altcineva nu poate, si mama poate sa ne explice si sa ne dea ratiunea cuvintelor tatalui. Pentru ca este Duhul Sfant avem astfel de copii, pe care noi nu stim sa ii numim cand ii vedem asa de curati, asa de gingasi, atat de delicati, atat de lipsiti de grija. Le spunem ingeri, dar credeti-ma, mai mult decat ingerii sunt, sunt expresia bucuriei Duhului Sfant.

Si aceasta reprezentare a Sfintei Treimi se vede atat de bine in familie, aceasta reprezentare a Sfintei Treimi se rasfrange si asupra Bisericii pe care o intelegem impreuna cu Sfantul Pavel ca un trup. Nu incepem sa ne batem intre noi, zice Sfantul Pavel, ca unul vrea sa fie picior. Ce ar fi daca tot trupul ar fi un sigur madular? Si chiar daca unele sunt mai de cinste insa, zice el mai departe, Dumnezeu le acopera pe cele care au nevoie de mai multa cinste si pe celelalte nu le acopera. Dumnezeul nostru este Parintele Indurarilor si Dumnezeul a toata mangaierea. Si cand te vede pe tine ca ai nevoie sa fii acoperit, El Insusi te acopera. Cand  te vede pe tine smerit, El Insusi te ridica, cand te vede pe tine necajit, si amarat, si infricosat, El Insusi Se face lumina ta. Numai tu sa nu uiti de El.

Lupta acesti neputinciosi cu Dumnezeu Insusi cand incearca sa loveasca Biserica noastra, cand incearca sa loveasca familia noastra. Nu s-a mai auzit pana acum ca tatal sa isi alunge copiii, sotia din casa, sa ameninte cu jandarmeria sau politia daca se mai duc la biserica. Nu s-a auzit pana acum printre români, nu stiu in alte parti, dar printre noi sa se auda asa ceva, niciodata.

Luati bine seama ce va zic, pentru ca este o viclenie a satanei pe care daca nu o luam bine in ochi si nu luam aminte la ea, vom fi inselati dincolo de a putea fi vindecati. Incearca satana, zice Sfantul Iustin Popovici, sa ne confectioneze alta identitate, care sa nu mai semene cu Dumnezeu, ci sa semene cu el, cu diavolul. Si cum face acest lucru? Intai de toata ne izoleaza. Apoi induce frica. Izolarea impreuna cu frica daca ne devin prea familiare, daca devin hrana noastra de zic cu zi, daca zi de zi frica si izolarea ne sunt impuse, urmatorul pas este dependenta. Devenim dependenti de frica si atunci suntem robi, din momentul acela Dumnezeu Insusi abia daca poate sa ne ajute pentru ca noi Ii intoarcem spatele. Preferam mai degraba sa stam inchisi, paralizati de frica, decat sa strigam si sa nadajduim ca poate totusi o raza de lumina ar putea sa vina si asupra noastra, a celor mici. Devenim dependenti de frica.

https://universul.net/foto-cum-a-rezolvat-un-preot-problema-distantarii-pentru-a-stropi-credinciosii-cu-apa-sfintita/

Au doara nu am citit in Sfanta Scriptura cand Hristos a inviat, dupa ce a inviat, primul lucru pe care l-a facut, a fost sa mangaie inimile femeilor mironosite, care erau cele mai umilite, spunandu-le: “Bucurati-va!”. Apoi S-a grabit la ucenicii Lui. De ce s-a grabit la ei? Pentru ca ei, spune Sfantul Evanghelist Ioan, stateau inchisi de frica iudeilor – si acest lucru nu poate sa suporte Dumnezeu. Cum voi, fiii Mei, va e frica de niste creaturi? Voua, pe care va ridic la dreapta Tatalui, va e frica de niste nimicuri? Si a stat cu ei 40 zile pentru a-i imbarbata si pentru a lasa in inimile lor bucuria si certitudinea ca nu ii va lasa orfani. Nu a vrut ca ei sa mai guste inca o data acest sentiment de copil orfan pe care l-au incercat dupa Rastignire, pana la Inviere. De aceea nu S-a inaltat, pana cand nu i-a vazut bucurosi. Si spune Sfantul Evanghelist Luca ca, dupa ce S-a inaltat de la ei Hristos, ucenicii s-au intors in Ierusalim cu bucurie mare. Si le-a spus Hristos: “Nu va departati de Ierusalim pana ce nu va veti imbraca cu putere de Sus“. Nu le-a zis: Stati inchisi in casa, sa va fie frica, pana cand nu trimit Eu armata la voi. Nu. I-a invatat smerenia, i-a invatat ca puterea este tiranie daca nu este insotita de iubire, de adevar si de smerenie. Or, acestea trei nu puteau fi decat roadele Duhului Sfant. „Nu va departati de Ierusalim pana ce nu va veti imbraca cu putere de sus!” Si noi care suntem botezati in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, ne temem de niste virusi? Ne temem de niste amenintari care nu isi arata in nici un fel concretetea si logica? Noi, care am fost chemati la inaltimea Sfintei Treimi, ne e teama de o tuse si inca nu ne rusinam? Macar de ne-am rusina.

Noua ne este teama mai mult sa ne pierdem sanatatea, dar nu ne temem ca pierdem mantuirea? Ne temem ca facem febra si nu ne e teama de focul iadului? Cum se poate asa ceva? Cum a ajuns ca un crestin sa se lase robit de o astfel de frica irationala? Si am vazut oameni cu capul pe umeri care deja sunt dependenti de aceasta frica. Sa nu credeti ca este cineva ferit.

Insa cel care a inteles ca Dumnezeu atat de mult a iubit lumea incat pe unicul Sau Fiu l-a dat chiar sa moara pentru el, acela nu mai are frica, pentru ca, si in iad de ar fi, stie ca daca striga la Dumnezeu, El Insusi vine in iad si il scoate. Dar nici nu mai e nevoie sa il scoata, cum spuneau Parintii nostri, ca si in iad fiind cu Dumnezeu, iadul se face rai.

Sa nu ne temem, iubiti frati! Si mai ales nu astazi, nu astazi cand sarbatorim inaltimea chemarii noastre, nu astazi cand trebuie sa fim recunoscatori lui Dumnezeu pentru iubirea Lui care nu a incetat, care pana acum lucreaza. Haideti ca macar astazi sa punem inceput al recunostintei noastre si macar incepand de astazi sa ne ridicam fruntile si sa aratam celor care lupta – din afara sau din interior, nu ne intereseaza – sa le aratam ca noi stim pe cine slujim. Noi stim ce facem, stim unde ne ducem, stim ai cui suntem. Noi nu suntem niste oameni fara țară. Da, mergem pe aici prin lumea aceasta ca printr-o vale a plangerii, pentru ca nu asta este țara noastra, dar noi nu ratacim fara de capatai, cum spune romanul. Ci privim de departe la Taramul Fagaduintei plini de dor, stiind ca Dumnezeu este Tatal care ne asteapta cu bratele deschise, stiind ca Cel care este langa noi si ne ajuta astazi este Fiul care a plecat dupa noi sa ne intoarca acasa. Stim ca atunci cand vom ajunge acasa, Tatal ne va iesi in intampinare si va cadea pe grumajii nostri si ne va imbratisa cu lacrimi de bucurie. Stim ca acele lacrimi de bucurie sunt expresia si lucrarea Duhului Sfant. Stim ca noi, desi suntem mici, iata ca Dumnezeu ne-a facut mari prin iubirea Lui, nu prin meritul nostru.

De aceea sa inaltam, incepand de astazi, fruntile! Sa ne spalam, cu spuneam inainte de Postul Paștelui, sa ne spalam fețele si sa ne luminam cu nadejdea Invierii si a mantuirii si sa nu ne lasam cuprinsi de aceasta frica, de aceste cuvinte lașe!

Multe ar fi de spus, insa sunteti si asa impovarati. Haideti sa lasam povara aceasta deoparte pentru ca ne asteapta odihna mantuirii. Insa nu vom intra in ea decat daca ne vom arata ca niste fii, nu ca niste robi. Sa luptam cu orice vrea sa ne robeasca, pentru ca nu Dumnezeu vrea sa ne robeasca, ci dusmanii Lui. Sa luptam cu orice vrea sa ne robeasca si, mai ales, sa luptam cu ceea ce este mic, marunt, meschin. Cautati, zice Sfantul Pavel, darurile cele mai bune, cautati dragostea care le depaseste pe toate, pentru ca dragostea alunga afara frica. Si noi L-am iubit pe Dumnezeu pentru ca El ne-a iubit pe noi si L-a dat pe Fiul Sau jerta de ispasire pentru pacatele noastre. Sa-L iubim, sa Ii fim recunoscatori, astfel incat sa nu mai incapa in noi frica niciodata. Amin!”

Legaturi:

***