Medicul GALINA RADULEANU la “Cuvinte din taceri” (VIDEO + TEXT) – amintiri pretioase despre tatal ei, Parintele Boris Raduleanu, PERSECUTIA COMUNISTA, REZISTENTA LAUNTRICA IN INCHISOARE SI MIJLOACELE “BLANDE” DE REEDUCARE

23-07-2015 Sublinieri

“Diagnostice” necrutatoare pentru vremurile de azi:

“Exista o nenorocire si mai mare decat COMUNISMUL. Esenta lui era MINCIUNA. Dar acum minciuna imbraca haine ademenitoare. A inceput procesul de ADEMENIRE. S-a schimbat metoda. METODA ATRAGERII este, uneori, imbatabila fata de metoda fortei”


Galina Raduleanu de cuvintedintaceri


Dr. Galina Raduleanu Partea II-a de cuvintedintaceri

sursa: Cuvinte din taceri, 7 februarie 2014

“Dar omul crede că aşa este bine, de acum încolo răul nu mai îmbracă haina răului, ci îmbracă haina binelui. Dar el este rău şi este mai rău decât răul. Nu mi-aş fi imaginat că o să ajung să concluzionez că e mult mai rău decât atunci când răul era direct. Deci comunismul a pregătit terenul pentru ceea ce se întâmplă acum… Dragostea nu mai e dragoste, e sex. Prietenia nu mai e prietenie, e tot sex. În cele din urmă, totul este sex. Iar, ca să fie lucrurile și mai înfiorătoare, sex pe orice cale“.

***

Cititi si:

***

galina-raduleanu-2sursa foto

– Cum vă amintiţi dumneavoastră copilăria?

Copilăria, pe măsură ce înaintezi în vârstă, o vezi ca pe un paradis pierdut. Dar un paradis. Şi realizezi că fericirea pe care ai avut-o atunci şi, mai ales, în anumite locuri, este de neuitat și de nerepetat. Copilăria mea a avut un moment de mare fericire atunci când am stat la bunicii mei la ţară, în zona actualmente luată de Ucraina, într-un sat din judeţul Hotin. Acolo am trăit tainele naturii şi descoperirea fiecărui lucru ca pe un miracol. Din nefericire, la vârsta de 10 ani a trebuit să ne refugiem. Au venit în ’40 ruşii, şi a fost un moment chinuitor. Poate nu l-am perceput atunci, copil fiind, dar părinţii mei au fost obligaţi să se refugieze şi am fost foarte chinuiţi până când am depăşit graniţa.

– Părintele era hirotonit? [Părintele Boris Răduleanu, tatăl Galinei Răduleanu n.n.]

Tatăl meu a fost hirotonit preot în comuna Răduleni, unde m-am și născut și de unde, ulterior, tata şi-a luat numele. Răduleanu vine de la această comună unde a fost hirotonit. După care, la vârsta mea de 3-4 ani, tata a fost mutat la Bălţi, unde a slujit ca preot la biserica Sf. Nicolae şi de unde ne-am refugiat în ’40, cu toate chinurile de rigoare.

– Este de precizat pentru telespectatori că toate aceste evenimente se petreceau în Basarabia.

– Bălţi este în Basarabia. Noi ne-am născut şi suntem basarabeni români şi acolo este locul de baştină. Ca să fac o paranteză, tata a fost atât de legat de acel loc încât atunci când s-a prăpădit a lăsat cu limbă de moarte să i se pună pământ din Basarabia. Lucru pe care l-am şi făcut.

Deci în ’40 noi ne-am refugiat, cu toată teroarea de rigoare care se făcea împotriva celor care voiau să plece. În Craiova am stat un an de zile, după care, în ’41, când s-a recucerit Basarabia, adică s-a cedat, tata s-a întors la Bălţi şi a continuat activitatea ca preot la biserica aceasta, Sf. Nicolae, pe care a refăcut-o, pentru că, între timp, fusese bombardată. A lucrat mult, mult la ea, dar, în ’43, din motive ciudate, şi de care eu, fiind copil, nu-mi dădeam seama, deși nu era preot militar, a fost trimis pe front în linia întâi, ca preot militar, de unde a scăpat cu mare greutate de încercuirea care a avut loc în ’44 în Crimeea. Deci în ’44, odată întors, a fost un nou refugiu, de data asta în Banat și a fost foarte greu pentru ei.

– De ce atât de departe, în vestul ţării? De ce nu în est? De ce nu în Bucureşti?

– Acolo au găsit nişte prieteni cu posibilitatea de a-l găzdui, de a-i găsi loc de muncă, adică de a-i găsi parohie, şi am stat acolo patru ani de zile, la Lugoj, unde tata a activat foarte intens, ţinea conferinţe, a fost foarte apreciat. În ’48, însă, tata voia foarte mult să vină în Capitală şi a fost ajutat să vină la biserica Chitila, unde în ’48 ne-am refugiat.

– În toată vremea asta este de precizat faptul că deja comunismul devenea o stare de fapt în România. Cum resimţeaţi sau cum resimţea părintele aceste mişcări?

Boris-Raduleanu– Tata era un idealist. Nu realiza ceea ce va însemna comunismul pentru ţară, credea că ne vom opune și că nu va izbuti să pună stăpânire în felul în care a pus.

– Până când a gândit lucrurile astea?

– Cred că până când a fost arestat.

– Gândea şi părintele că vor veni americanii şi ne vor salva sau, pur şi simplu, credea în tăria poporului român?

– Credea în tăria poporului. Cred că mai puţin credea în venirea americanilor. Cel puţin, nu-mi amintesc să fi discutat această problemă, eram foarte mici, în orice caz, eu eram la liceu. Şi, până în ’48 a venit aici şi până în ’60 a fost la biserica Chitila, de unde a fost mutat, cu domiciliu obligatoriu, la Slobozia Moară, întrucât era un fel de “oaie neagră”, adică erau niște adunări preoţeşti unde trebuia să se vorbească la modul laudativ despre realizările regimului, despre lupta pentru pace, despre victoria socialismului… Astea erau conferinţe lunare, pe care preoţii, pe raion, se adunau şi vorbeau “aşa cum trebuie”. Şi tata nu vorbea “cum trebuie”. S-a ridicat şi a zis că pacea este numai cea pe care o aduce Hristos şi că mântuirea sufletului este deasupra oricăror realizări tehnice. Şi sigur că această notă discordantă, care n-a fost sprijinită de nimeni, a dus la interzicerea de a mai lua cuvântul, drept pentru care tata nu s-a mai prezentat la aceste adunări.

– În tot acest timp, tatăl dumneavoastră, din memoriile dumneavoastră, am aflat că v-a îndemnat să ţineţi nişte caiete de gânduri. Ce erau aceste caiete şi ce l-a împins să vă determine la acest fapt?

– Cred că la vârsta de 10 ani mi-a pus în mână un caiet şi un creion şi mi-a spus:

Scrie tot ceea ce gândeşti, tot ceea ce se întâmplă.”

Cred că era un fel de posibilitate de autoeducare, de autocunoaştere, de evoluţie pe care puteai să ţi-o vezi în decursul timpului. Şi tata avea astfel de caiete. Considera că acest caiet, repet, o modalitate de a te cunoaşte. Acel “Cunoaşte-te pe tine însuţi” era extrem de important pentru tata. Şi, sigur, nu cu prea multă plăcere, a trebuit să fac acest lucru, rezumându-mă la nişte lucruri copilăreşti iniţial, dar foarte sincer, eu nu minţeam în caietele respective, scriam tot, aşa cum a spus tata. Până când, la 14-15-16 ani, notițele mele s-au diversificat, cuprinzând şi aspecte sociale și politice…

– Deci venim la perioada de liceu despre care vorbeaţi mai devreme. Scriaţi în aceste caiete și despre luptele tatălui dumneavoastră care aveau loc atunci?

– Nu, scriam numai despre problematica cu care mă confruntam eu şi, mai ales, despre aspectul de comunizare pe care-l simţeam şi împotriva căruia mă revoltam.

– Simţea un elev de liceu schimbările?

– Mai ales.

– Eraţi un unicat sau era o preocupare generală în şcoli?

– Nu-mi dau seama. Mai erau vreo câteva care gândeau la fel, numai că eu eram mult mai activă, adică simţeam nevoia să mă manifest şi să şi scriu. Nu ştiam cum şi nu ştiam în ce fel, dar… Deci eram în clasa a X-a când, împreună cu două colege de-ale mele, schimbam sensul lozincilor care erau pe perete, luam câte o literă şi schimbam sensul. De exemplu, “Şcoala în afară de politică e o minciună şi o ipocrizie“. Semnat: Ei, noi luam primele litere şi rămânea “Oala…” Adică era şi o chestie de ironie, de zeflemea, de bătaie de joc. Şi nu ştiam cum să mă manifest organizat, dar simţeam că acest lucru este total dăunător şi eu, de pe vremea aia, eram îndrăgostită de ţara mea şi de neamul românesc.

– Părintele ştia de scrierile dumneavoastră, de atitudinile dumneavoastră?

– Cred că da, pentru că mai citea, cred, fără să-mi spună, din caietele mele.

– Le susţinea? Le combătea? V-a spus vreodată să vă potoliţi pentru că asta v-ar putea aduce foarte multe necazuri?

– Nu, niciodată. Nu mi le încuraja, dar nici nu mi le reteza. Considera că, totuşi, va veni o vreme când acest comunism se va termina. El îl considera mult mai puţin stabil şi mai de puţină durată. Iar eu, la fel. Şi în şcoală erau deja evidente înăspririle și linia pe care urma să o avem noi, ca educaţie. S-au schimbat profesoarele, care erau de foarte bună calitate, s-au adus oameni de mai slabă calitate didactică. Şi conţinutul programei era diferit: la geografie – istoria URSS-ului; la română – biografia lui Stalin. Toate acestea eu le trăiam cu o revoltă extraordinară. Şi aveam un caieţel, vreau să vă spun că, în cele din urmă pentru mine a devenit un alter ego acest caiet, adică era cineva pe care mă sprijineam în această relativă singurătate pe care o aveam. Ei, caietul nu mai era „ceva”, ci era „cineva”. Şi aveam și un carneţel în timpul orelor pe care scriam, ca păreri despre ceea ce se întâmplă în orele noastre și ce devenise programul.

– Era modul în care eraţi vocală…

Era un mod de protest.

– Surd.

– Bineînţeles, surd. Numai că, după ce ele au fost descoperite… Cine le-a sustras, o colegă de-a mea care părea să-mi fie prietenă, care era secretara UTM-ului, s-a instalat ca în bancă alături de mine și mi-a furat carneţelul. L-a dus la director, directoarea a fost obligată să anunţe ministerul…

– Încă nu erau în poziţii oamenii zeloşi de mai târziu, spuneţi că ea a fost obligată, deci nu a făcut-o cu voluptate…?

– Nu, nu. Dacă ar fi făcut-o cu voluptate – eu după aceea mi-am dat seama, că asta era în ’50 – ar fi trebuit să anunţe Securitatea.

– Şi nu a anunţat Securitatea.

– Nu a anunţat Securitatea, ci a anunţat Ministerul. A venit de acolo o inspectoare care a decis eliminarea mea din toate şcolile pentru totdeauna.

– Câţi ani aveaţi atunci?

– Aveam 17 ani.

– Deci aproape de finalul liceului.

– Da, eram în penultima clasă. Liceul avea 11 clase şi eu eram în clasa a X-a.

– Şi cum este să fii prigonit la 17 ani, să ţi se spună că, pentru ideile tale, pentru cuvintele tale…? Ce gândeaţi atunci?

– Nu era vorba numai de prigonire. Prigonirea o acceptai pentru că era firesc, la ce făceai, celălalt să ia atitudine.

– Deci aveaţi maturitatea să înţelegeţi că eraţi un disident.

– Absolut. Dar drama şi tragedia era faptul că eu voiam să fiu medic. Adică ăsta era rostul vieţii mele, fără a fi medic consideram că viaţa nu-şi mai are rostul. Şi momentul ăsta mi-a tăiat însuşi rostul existenţei mele. Pentru că-mi dădeam seama că, cel puţin pentru mine, comunismul era etern şi atunci posibilitatea mea de a fi medic era complet distrusă.

– Deci deja se schimbase mentalitatea unui comunism care va trece cu un comunism care nu va mai trece.

– În orice caz, ştiam că va trece, dar nu ştiam dacă va trece în timpul vieţii mele.

– Cum a privit părintele aceste evenimente?

– Nu s-a manifestat, dar cred că a fost foarte îndurerat.

– Nu v-a spus nimic? Nu aţi discutat?

– Nu, nu am avut o discuţie. Fiecare îşi trăia drama în interior.

– Spuneaţi mai înainte că părintele, la rândul lui, era marginalizat în comunitatea preoţească. Ce s-a întâmplat cu părintele mai departe?

– Tata a considerat că misiunea de preot este un apostolat pe care-l faci fără crâcnire în orice condiţii, nu faci compromisuri în ceea ce priveşte misiunea. Adică noţiunea de a te face frate cu dracul până treci puntea n-o accepta. Şi atunci a continuat în biserica de la Chitila să facă catehizarea copiilor, deşi era interzis de partid, de regim şi acceptat de către conducerea Bisericii.

– Vorbim de anii ’50.

– Da, ’50-’52. Şi tata a continuat acest lucru, cu toate că i s-a pus în vedere. Încetul cu încetul s-au strâns şi atitudinea pe care trebuia s-o aibă foarte umilă, faţă de sfatul popular și de președintele care era cine era şi cum era și toate astea s-au făcut cunoscute în cercurile care trebuiau să supravegheze această activitate de “oaie neagră”.

– Şi care a fost atitudinea celor din jur?

– Acum, gândindu-mă, îmi dau seama că, din păcate, a fost exact cum se spune în Evanghelie: Vocea celui care strigă în pustie. Era un strigăt în pustie, chiar dacă ceilalţi gândeau la fel, poate. Şi sigur gândeau la fel cei mai mulţi. Dar totul era înăbuşit și tata era singurul care a ieşit în bătaia puştii. Şi au încercat să-i facă tot felul de mizerii până când, în ’56, a fost mutat într-o parohie departe de București, în judeţul Ilfov.

– Nu ştia oare părintele că în vremea asta foarte mulţi sunt în puşcării, băgaţi de comunişti pentru astfel de atitudini?

– Cum să nu! Ştia, pentru că cel mai bun prieten al lui, părintele Ilie Imbrescu, a fost arestat în ’48 şi a murit la Aiud, cred că în ’49 sau în ’50. Deci ştia foarte bine. Dar nu putea să facă altfel.

– M-aş opri un pic şi să vă întreb: mama dumneavoastră cum vedea tot acest zbucium? Pentru că sunt convins că erau nişte frământări în interiorul familiei, femeia ar fi vrut probabil să-l ocrotească pe părintele.

– Mama era un simţ foarte practic şi considera că sunt lucruri care, punând în primejdie familia, nu trebuie făcute. Din punctul ăsta de vedere nu era de acord cu lucrurile astea şi încerca să facă dânsa puntea şi să amelioreze şi să îndulcească relaţiile cu primăria şi cu conducerea şi cu…

– Dumneavoastră cum priveaţi această diferenţă dintre tată şi mamă?

– A, eu eram de partea tatei, bineînţeles. Eram revoluţionară și eroină şi consideram că tata are dreptate și ideea pentru care te lupţi merită orice sacrificiu, inclusiv acela al vieţii.

– Acum ce credeţi? Cine avea dreptate? Aveau amândoi?

– Tata avea dreptate. Nu se poate. În creştinism – şi tata era un adevărat creştin – albul e alb şi negrul e negru.

– Chiar dacă asta-ţi aduce moartea.

– Absolut. Păi altfel nici nu se putea. Creştinismul a izbândit prin martiri, nu prin cei care s-au dosit.

– Bine, acum e mult mai lejer să vorbim de martiri ştiind că ei au fost demult de tot, parcă nici nu ne-ar mai atinge. Dar martiriul, părintele l-a văzut ca pe o prezenţă continuă a Bisericii.

– Şi chiar a fost! Pentru mulţi dintre prelaţii care au fost întemniţaţi a fost un martiraj, un mare martiraj, pe care l-au acceptat pentru Hristos. Pentru că ori Îl slujeşti pe Hristos, ori îl slujeşti pe duhul rău. Și nu merge altfel decât sacrificându-te.

– V-am întrebat ce v-a spus părintele atunci când aţi fost exclusă din liceu. Dar nu v-am întrebat ce discuţii aţi avut cu mama dumneavoastră, cum a văzut ea aceasta.

– Mama nu m-a condamnat, pentru că suferea foarte mult. Îmi dădeam seama că nu mă aprobă şi că în sinea ei este revoltată.

– Dar nu a avut ieşiri violente sau…

Galina Raduleanu, dupa eliminarea din liceu, 1952

Galina Raduleanu, dupa eliminarea din liceu, 1952

– Niciodată. Nimeni. Eu eram, din punct de vedere psihologic, toată numai o rană, eram îngrozitor de şocată. Eram atât de îndurerată! De altfel, fotografia pe care o am la ediţia asta a cărţii mă reprezintă, este exact momentul acela în care eu eram în plină durere a nimicirii idealului meu de medic; voiam să salvez omenirea, să descopăr marile probleme ale medicinii, eram pusă pe lucruri mari. Şi deodată… În fine, am avut şi un moment chiar de revoltă: de ce Dumnezeu a îngăduit să se întâmple acest lucru? Cum, eu, care gândeam ceea ce gândeam să fac ca medic şi să mi se taie posibilitatea? Eu ce să fac mai departe? Să devin muncitoare. Lucru care am şi devenit. Am fost muncitoare la o tipografie, la tipografia Litera de pe Uranus. Am fost un an și jumătate, am muncit acolo ca magazioneră.

– Asta în ce an? Imediat după liceu?

– După eliminare. Deci cam ’50-’51. Perioada asta. Numai că Dumnezeu i-a dat unui prieten de-al tatei ideea de a solicita de la Lugoj certificatul de absolvire a 8 clase, anunţând că este pierdut, adică publicând pierderea lui şi ei mi-au trimis duplicatul certificatului. Eu eram muncitoare și cu acest certificat m-am înscris la liceul seral. Pe vremea aceea nu exista calculator, nu se ştiau datele şi am făcut încă o dată clasa a IX-a, a X-a şi a XI-a la liceul seral. Şi am terminat în ’52 şi în ’52 m-am dus să dau admiterea la Cluj, deci nu în Bucureşti, ca să nu fiu văzută. Şi acolo am izbutit de la prima încercare şi am făcut Facultatea de medicină ’52-’58 la Cluj. N-au reuşit să mă dibuiască, cum s-ar zice.

– Nu sunteţi un caz singular, ştiu că foarte mulţi din copiii luptătorilor anticomunişti au reuşit să-şi facă o şcoală fugind din loc în loc în ţară și încercând să scape de ochiul vigilent al Securităţii. Mă gândesc, dacă avea Securitatea mijloacele de azi, ce-ar fi fost?!

– Da, dar eu eram şi cu un act de condamnare de nu aveam voie să fac niciun fel de şcoală. Deci eram eliminată. Pe lângă faptul că proveneam dintr-o familie de preot şi mama era învățătoare, dar aveam şi această sentinţă de anulare a oricărei posibilităţi de a urma şcoala. Deci nu aveam voie să mai fac nicio şcoală. Aveam deasupra mea o sabie teribilă. Am făcut Clujul până în ’58, când mi-am luat diploma şi mi-am început activitatea mea de medic.

– Cum explicaţi această reuşită, această scăpare?

– A fost o minune. A vrut Dumnezeu ca eu să fac lucrul ăsta. Atunci nu eram foarte conştientă de minunea pe care o trăiam.

– Dumneavoastră, în timpul ăsta, aţi mers la facultate. Ce s-a întâmplat cu părintele mai departe?

– Tata a fost mutat cu un fel de domiciliu obligatoriu fără sentinţă la o comună, Slobozia Moara. I s-a schimbat şi buletinul cu forţa, pe atunci era o problemă cu buletinul, buletin de Bucureşti, mă rog, era modificare de buletin şi la acel loc tata a stat – poate nu am exact datele, poate a fost din ’57 şi nu din ’56, oricum, a funcţionat acolo până în ’60, făcând naveta. A fost evacuat din casa parohială, au fost nişte momente foarte dramatice. 113527input_file0091313_w550_h349_q100Până în ’60, când s-a umplut paharul răbdării Securităţii și au hotărât să-l aresteze. Şi în 13 martie 1960, după o percheziţie în care i s-a luat orice hârtiuţă scrisă, tot, tot – tata avea scrieri, mai multe, pe care sigur că nu le putea publica – a fost arestat. Şi în aceste scrieri, în aceste materiale s-au găsit şi caietele mele, care au reprezentat un cap de acuzare, întrucât eu, în caietele acelea, eram foarte revoluţionară.

– Un cap de acuzare pentru dumneavoastră.

– Sigur, un cap de acuzare pentru mine.

– Deci părintele, până în anul 1960, încă nu realiza că trebuie să ascundă toate caietele şi tot.

– Dar nu erau nişte caiete… Ale mele, da, trebuia să le şi distrugă. Dar nu, tata avea cultul literei scrise. Era scris, ăla trebuia păstrat, nu se ştie când va fi bun, dar putea să iasă la suprafaţă…

– Deci era un idealist.

– Da, tata a fost un idealist, da. Și credea în oameni, îi considera pe fiecare plin de calităţi. Eu, copil fiind, realizam mai mult, aveam un simţ al omului interior mult mai puternic decât tata. Îmi dădeam seama că omul respectiv nu este ceea ce crede tata și pe urmă s-a dovedit că erau, de fapt, informatori. Dar tata îi trata cu prietenie, cu deschidere. Eu nu, eu îi priveam aşa, cu multă suspiciune.

– Deci aveaţi ceva şi din pragmatismul mamei.

Da. Cred că aveam şi un oarecare simţ psihologic, adică simţeam calitatea omului. Şi acum o simt. Adică dacă cineva îmi arată o fotografie, eu pot să-i spun cum arată omul pe dinăuntru. Deci aveam o treabă înnăscută prin asta. Tata nu; tata avea o deschidere teribilă. Ţinea la toată lumea, avea o mare căldură sufletească. Eu nu, eu eram mai selectivă şi mai pusă pe a judeca chiar. Tata nu, el era foarte bun.

Deci în ’60 a fost ridicat. În ’60, în martie. S-au găsit caietele respective şi în septembrie, în 23 septembrie, eu eram la ţară, la Poiana Mărului, eram medic de ţară în judeţul Braşov. Era un sat minunat, un sat aşa cum erau satele de altădată. Risipit pe munţi, 64 de km pătraţi, oameni care trăiau aşa, patriarhal și stăteau acolo sus, veneau numai sâmbătă şi duminică, duminică veneau la biserică toţi, se duceau la dispensar, la mine. Era un sat excepţional, pe care l-am iubit foarte tare. Ei bine, şi acolo a venit arestarea.

– Deci, până la urmă, tot v-au frânt aripile, tot v-au frânt visul.

– Nu mi-au frânt visul! Atunci nu mai puteau să facă nimic. Visul mi l-ar fi frânt dacă mă arestau, de exemplu, în ultimul an de facultate. Dar eu terminasem. Şi diploma mea nu putea fi anulată pentru că eu nu făcusem niciun fals în acte. Eu aveam o diplomă oficială, lucru care-l făcea pe anchetator să aibă aşa, o scrâşnire de dinţi: „Cum ne-ai scăpat nouă atunci?” Ei, le scăpasem! Şi nu mai puteau să facă nimic. Eram medic cu diplomă.

– Doar puteau să vă oprească să profesaţi.

– Nu! Puteau să mă închidă, lucru pe care l-au şi făcut. De a mă opri să profesez nu puteau, pentru că asta era deja calificare oficială. Eu nu făcusem niciun fel de fals, absolut nimic. Eu mi-am făcut liceul a doua oară şi facultatea.

– Şi v-au arestat în acelaşi timp cu părintele?

– Tata în martie şi eu în septembrie. Şi m-au dus întâi la Braşov.

– Aţi ştiut că va urma şi arestarea dumneavoastră?

– Nu, nu, eu eram aeriană. Habar n-aveam. Eu voiam să construiesc un dispensar, eu voiam să fac nişte lucruri nemaipomenite acolo. Mergeam în Piatra Craiului, pe munte, în fiecare sâmbătă. Eram lângă Piatra Craiului, eram mare “muntistă”…

– Şi cum aţi primit, totuşi, arestarea tatălui?

– Nu pot să spun că foarte tare m-a impresionat, pentru că mă gândeam că consecinţa acţiunilor tatei este de asemenea natură încât să ducă la această arestare. Şi nu eram foarte îngrijorată. Nu ştiu de ce, consideram că nu va sta, nu credeam că va fi condamnat. Dar aşa cum am crezut că nici eu nu voi fi condamnată. Nu înţelegeam că la ei chestia asta era fixată dinainte, deci orice ai fi făcut era…

– Deci vă încăpăţânaţi să daţi curs realităţii…

IMG_NEW1-e1389903298313– Pe de o parte. Pe de altă parte, mă consideram privilegiată, pentru că tata vorbise de multe ori despre cei închişi ca despre nişte fiinţe deosebite, ca despre nişte eroi ai rezistenţei româneşti faţă de tăvălugul sovietic şi comunist. Şi tata ne spunea că închisoarea este cea mai teribilă şcoală de caracter. Şi atunci sigur că mă simţeam mândră că voi face parte din cei care au trecut prin această şcoală. Aveam aşa, un sentiment de orgoliu. Nu eram oricine, eram o “eroină”. Adică nu m-am dus cu disperare când m-au arestat, nu. Sigur, cu teama de ceea ce va urma. Dar nu cu disperare. Eram, totuşi, “aleasă”. Și nu prea aveam eu, şi poate nici acum nu…

– Câţi ani aveaţi atunci?

– Aveam 27 de ani. Abia terminasem. Eram de 2 ani medic. Şi aşa a început periplul.

– Cum a fost arestarea? Pentru că ştiu din alte relatări ale foştilor deţinuţi politic că, în principiu, ancheta de început şi arestul au fost cele mai dure.

– Nu în ’60. Eu, peste tot, când m-am dus, prindeam, cum s-ar zice, partea finală a taifunului. În ’60 nu mai era acelaşi lucru, dar asta nu înseamnă că tata n-a fost cumplit de torturat. În noiembrie, ca să-l tortureze pe tata şi psihic, l-au arestat, absolut fără niciun motiv, şi pe fratele meu, inventând nişte motive, fratele meu, care era student la Cluj. Şi pe o verişoară de-a mea, cu care tata colabora pe planul lucrărilor pe care le făcea, bătea la maşină lucrările respective.

– Ce voiau să obţină de la părintele?

– Motivul condamnării; voiau să recunoască tata că făcuse activitate duşmănoasă împotriva regimului. Şi acelaşi lucru îl voiau și de la mine, numai că foarte mult timp mi-a trebuit să înţeleg că la ei „a activa” înseamnă, de fapt, „a vorbi”. Deci vorbitul intra în cadrul activităţii. Dacă ai vorbit cu cineva se considera ce ai făcut. Sau, într-un limbaj agramat al anchetatorului, Ce discuţii aţi vorbit? Asta era întrebarea. Eu am zis că discuţiile erau discuţii. Nu. Asta e activitate. Deci la ei era activitate. Foarte greu mi-a fost să înţeleg. Ei, asta era suficient. Pentru că după aceea am stat în închisoare cu oameni, una a zis că nu crede ea că Gagarin a ajuns în spaţiu, că asta e o propagandă sovietică – 3 ani de închisoare cu confiscarea averii. Sau cineva care a zis că mărfurile din occident sunt mai bune decât ale noastre – era încadrat la denigrarea economiei naţionale. Deci totul era foarte pompos, aşa.

Securitatea în ’60 terminase cu marii oameni politici, cu marii opozanţi şi atunci, ca să-şi justifice existența şi să-şi dea importanţă de faptul că nu se poate ca statul să nu se bazeze pe ea – de fapt, ea conducea statul şi am impresia că-l şi conduce – inventa o serie întreagă de duşmani, aşa. Ştiţi, cum era Voltaire, zicea că, dacă n-ar exista Dumnezeu, ar trebui să-L inventăm. Ei bine, ea inventa, ca să-şi acorde în continuare locul nr. 1. Şi atunci, după ’60, când terminaseră cu partizanii, cu marii oameni politici, începuse să culeagă spiritişti, era plină Securitatea de la Uranus de spiritişti, nişte din ăştia care ţineau şedinţe, se învârtea paharul, venea căpitanul, Zelea-Codreanu, unul scria tot ceea ce spunea, le spunea că în curând vor scăpa de comunişti, unul scria, altul era turnător, venea, le lua caietul şi îi lua pe toţi. Era activitate, şi asta era activitate. Unii erau din ăştia care ascunseseră pe unii care erau urmăriţi de Securitate sau îi dăduseră un covrig – era favorizare.

– Şi dumneavoastră, ca medic, cum vedeaţi această situaţie paranoică în care eraţi? Puteaţi s-o pricepeţi, să înţelegeţi ce se întâmplă, cine este analfabetul din faţă dvs. care vă întreabă „ce discuţii aţi vorbit”?

– Păi chiar dacă eu îmi dădeam seama de analfabetul respectiv, dar atmosfera de teroare îşi punea, totuşi, amprenta pe tine. Era o teroare extraordinară. În plus, în fiecare celulă, mai ales, ei aveau, totuşi, o anumită inteligenţă diabolică de a aşeza pe cineva care să poată să te manipuleze. Adică un turnător, respectiv o turnătoare. De exemplul, pe mine m-au pus cu o turnătoare, Mia Morgan, care făcea parte din procesul de jefuire a băncii, Igor Sevianu. Ea stătea în puşcărie, era condamnată la 10 ani, era o femeie inteligentă, cultivată, dar stătea în închisoare ca să poată să stea cu cineva, să-i capete încrederea şi, încetul cu încetul, începea să îl manevreze. Eu n-am ştiut de această…

– Câţi eraţi în cameră?

– Trei eram. Şi n-am ştiut de asta decât când mi-am citit dosarul şi am găsit declaraţiile lui Mia Morgan despre mine. Erau şi fabulaţii multe, spunea despre mine ceva ce nu făcusem sau nu mă manifestam aşa, dar avea un oarecare simţ literar şi trebuia să fabuleze. Şi pe verişoara mea, pe Xenia Mămăligă, a pus-o cu un personaj bisericesc, nu spun cine, de tristă amintire. Şi pe acel personaj îl cunoscuse dânsa în viaţa de toate zilele şi avea o încredere oarbă, era pe cea mai înaltă treaptă, dar era informator. Asta tot în dosarul nostru am găsit, declaraţii în care i-a devoalat Securităţii un lucru pe care numai ei i-l spusese Xenia. Era vorba de nişte poezii trimise din închisoare de părintele Imbrescu şi care, când au fost trimise hainele, în gulerul hainei au fost găsite aceste poezii pe care le-a scris dânsul. Pe vremea aia aveai voie să ai creion şi hârtie, încă nu evoluaseră măsurile. Aceste poezii au fost bătute la maşină şi date la mai mulţi oameni, dar Securitatea a reuşit să le găsească pe toate, rămăseseră numai poeziile originale, pe care ea le pusese într-un anumit loc care nu fusese descoperit, pentru că numai ea ştia. Şi ea a simţit nevoia să mărturisească şi aşa au fost găsite poeziile, care au reprezentat un cap de acuzare, bineînţeles.

Deci [Securitatea] nu lucra chiar în orb, ci lucra cu nişte metode foarte bine puse la punct. Foarte bine puse la punct.

– Un om de bine nu-şi imagina că s-ar putea întâmpla aşa ceva.

– Nu. Verişoara mea n-a vrut să creadă mult timp că aceste poezii au fost descoperite prin trădare. Abia când i-am spus că am citit negru pe alb, atunci a fost obligată să recunoască. E trist, e foarte trist. Oamenii cad chiar de pe cea mai înaltă treaptă, mulţi. Avem şi noi destule exemple.

06-300x299– Cum era viaţa de zi cu zi în închisoare?

– Păi în Securitate era un anumit soi de viaţă în care stăteai într-o celulă cu nişte oameni pe care, după un timp, îţi era mult mai greu să-i suporţi. În închisoare era altceva. Erai, într-un fel, mai liber; în alt fel erai, totuşi, într-o colectivitate în care nu-ţi găseai un moment de reculegere pentru că eram mulţi, eram înghesuiţi și se urmărea să nu ai momente de reculegere. Şi mai târziu, când a început şi reeducarea, era cu atât mai mult.

– Deci dvs. aţi intrat în ’60 la închisoare și probabil aţi ieşit cu decretul în ’64.

– Da. Şi am stat mult timp la Uranus pentru că voiau să mă folosească ca martor într-un proces al unor cunoştinţe şi prieteni de la Cluj şi pe chestia procesului lor m-au ţinut și pe mine acolo, dar nu prea au izbutit să facă din mine ce voiau şi, în cele din urmă, în ’62, m-au trimis la Jilava, unde era închisoarea de tranzit. Si acolo am stat puţin într-o cameră unde erau diverse. Şi după aceea şi-au dat ei seama, pentru că ei au vrut tot timpul pe tata să-l bage ca legionar. Tata nu fusese legionar, adică era simpatizant. Verişoara mea fusese legionară, Xenia Mămăligă, şi atunci voiau să dea o notă legionară procesului. Şi, după ce m-au ţinut la diverse, m-au băgat în camera legionarilor, pentru că trebuia să fac parte din acest grup, lucru care mi-a fost de mare folos în evoluţia mea interioară, pentru că şi la Arad și la Oradea, unde m-au dus, am descoperit adevărate modele de existenţă; nişte femei pentru care aveam numai admiraţie, afecţiune şi dorinţă de a le semăna.

– Facem o întoarcere în timp. Cum vedeaţi dumneavoastră Mişcarea Legionară când eraţi mai tânără?

– Mişcarea Legionară am văzut-o prin tata. Tata era simpatizant şi, sigur, prieten cu părintele Imbrescu, care fusese legionar. Avea o imensă admiraţie pentru legionari, dar asta până în 1939, până când au fost asasinaţi Căpitanul şi Nicador şi decemvirii. După aceea a considerat că Mişcarea a intrat pe mâna unui geniu negru, aşa l-a considerat pe Horia Sima, care a deturnat sensurile şi conținutul Mișcării, care a transformat-o într-o mişcare politică de pistolari. Dar pentru acea pornire în care Căpitanul voia să facă un om pe modelul creştin, tata avea o mare admiraţie şi considera că asta trebuie făcut în ţară.

Deci eu am preluat această idee, deci eu am crescut în acest suflu de admiraţie faţă de ceva ce ar fi putut transfigura România. Şi de faptul că absolut toţi cei din jur şi-au dat mâna, indiferent de culoarea politică, pentru a distruge acest germene de reînnoire.

– Revenim acum la celula de legionare. Ce personalităţi aţi întâlnit acolo şi aţi spus că v-au ajutat interior. Cum? În ce fel? Care era legătura din celulă? Mai erau turnători?

– Sigur. Nu exista celulă fără turnători. Bineînţeles că erau. Eu am prins, ca de fiecare dată, sfârşitul. Şi aici am prins momentul în care nu mai exista o trăire pe faţă, era o trăire ascunsă. Ele între ele, fiecare avea în sufletul ei ceea ce ştiau una de alta că au; dar nu mai era ceva vădit, ceva organizat, să zicem. Pentru că începuse un suflu de captare şi – şi aici era o treabă diabolică – de a-ţi băga în cap că, dacă mai faci ceva ca să te rogi, de exemplu, sau să discuţi nişte lucruri de pe vremea Mişcării Legionare, nu vei ieşi niciodată. Şi atunci oamenii care făcuseră 10 ani de închisoare începuseră să slăbească.

– Să slăbească sau să se maturizeze, să înţeleagă realitatea?

– Să slăbească. Să înţeleagă, dar parcă ar fi vrut să facă şi nişte compromisuri.

– Nişte compromisuri esenţiale sau nişte compromisuri de existenţă?

– Eu le consideram esenţiale atunci, pentru că eu eram calul ăla nărăvaş care nu accepta absolut nimic.

– Dar acum cum vedeţi lucrurile de atunci?

Le înţeleg.

– De altfel, dumneavoastră nici nu aveaţi trecutul de 10 ani de temniţă.

– Nu.

– Lor li s-au frânt aripile, unele dintre ele erau luate de pe băncile şcolii şi băgate în puşcărie.

– Da, sau unele erau pentru a doua oară pentru niște lucruri absolut stupide. Am avut, de exemplu, pe soţia lui Costache Oprişan, care o avea pe sora ei, care fusese soţia unui paraşutat, Florescu, era a doua oară în închisoare sora ei. Iar soţia lui Costache Oprişan era închisă pentru că atunci când fusese închisă sora ei a avut grijă de fata ei. Era la ajutor legionar. Asta era o condamnare mare.

Deci atunci nu le înţelegeam. Atunci eram foarte aspră, foarte categorică.

– Aţi venit cu un suflu nou, oricum, în celulă.

_mg_0597_std– Nu acceptam niciun fel de compromis, chiar minor. Pentru că mi se părea că compromisul minor ascunde tot un compromis. Şi nu am acceptat absolut nimic.

– Ce însemna un compromis minor?

– Da, de exemplu în atelierele noastre, ca să ne obișnuiască cu viaţă din afară, era o gazetă de perete în care, pe rând, fiecare trebuia să scrie câte un articol. Şi eu n-am vrut. Am zis:

Nu vreau! Eu sunt liberă din punctul ăsta de vedere să vreau sau să nu vreau.”

Nu, că nu e nimic, nu înseamnă nimic!…

Nu vreau!

Şi n-am scris. Şi eu, și verişoara mea, la fel. Ceilalţi au scris. Despre producţie, despre… Adică era aşa, o chestie, mi se părea o maimuţăreală de a te face că eşti liberă. Dar eu nu sunt liberă, sunt în închisoare! Cum spunea una dintre personajele pe care le-am iubit eu foarte mult, doamna Elena Bălteanu, când venise comandantul închisorii de la Oradea şi, după ce a plecat, sergentul a spus:

Dar cum îl întâmpinaţi? Nu sunteţi aşa, mai zâmbitoare, că a venit tovarăşul comandant?

Şi Elena îmi spune mie între patru ochi:

„Eu am fost condamnată la 18 ani muncă silnică, nu la zâmbet forţat.”

Dar nu se manifestau direct. Eu am spus clar: nu! Sau se făcuse un club unde trebuia să mergem după orele de producţie să citim, să avem nişte discuţii, să ne pună câte un film…

Deci începea o reeducare…

– Da, da, o reeducare. Adică să fii ceea ce nu eşti, să-ţi mutilezi sufletul, să te scălâmbăi, să…

– Totuşi, era o încercare destul de nereuşită şi pe ultima sută de metri şi, până la urmă, neesenţială în faţa unor suflete neînfrânte în ani grei de puşcărie.

– Da şi nu.

– Le vedeaţi căzute? Le vedeaţi stabile? Cum le vedeaţi pe cele din închisoare?

– Nu eram de acord.

– Dar acum cum vedeţi lucrurile de atunci?

– Acum am altă toleranţă. Şi consider că nimeni n-are dreptul să judece pe cei care au trecut prin închisoare. Nimeni. Indiferent ce au făcut. Indiferent. În primul rând, în principiu nu suntem judecătorii celorlalţi, dar cu atât mai mult ai celor care au dus o suferinţă atât de groaznică. Groaznică! Şi tortură, şi foamete, şi frig, și lanţuri, și izolare.

– Deci, cumva, ciclul vieţii v-a adus în albia sufletească a tatălui dumneavoastră, care avea o pornire spre nejudecare.

– Tata nu judeca pe altul, dar el nu accepta să facă ce a făcut altul! Pentru că nu voia să-şi păteze conştiinţa. Lucru pe care nici eu nu l-am făcut.

IMG_0003_NEW-e1389903169434

***

– Am ajuns la perioada în care eraţi închisă cu tatăl, bineînţeles în închisori diferite. Aş vrea să ne referim la perioada dumneavoastră de detenţie. Ne-aţi povestit că aţi avut întâlniri fericite cu anumite personalităţi care v-au ajutat din punct de vedere spiritual. Care era viaţa spirituală în închisoare?

– Era o viaţă foarte intensă, dar foarte ascunsă. Pentru că era perioada în care nu aveai voie să te manifeşti nici printr-o simplă cruce pe care ai fi vrut să ţi-o faci. Deci totul era în interior. La începutul perioadei mele de închisoare, deci vorbesc de închisoarea de la Arad, au existat două momente care au însemnat o mare trăire duhovnicească. A fost rugăciunea în lanţ în care cei care se ştiau şi se cunoşteau şi aveau o viaţă şi din trecut şi din prezent intens duhovnicească făceau o rugăciune pe care fiecare o făcea între anumite perioade ale zilei. Şi asta însemna şi ziua şi noaptea. De exemplu, de la deşteptare până la aducerea mâncării de dimineaţă. De la mâncarea de dimineaţă până la mâncarea de prânz. De la mâncarea de prânz până la terminarea activităţii. Deci noi în atelier lucram, făceam împletituri de nailon şi de papură. Dar această rugăciune era continuă. Și noaptea, de asemenea, erau oameni care se rugau în timpul nopţii, tot aşa, pe anumite perioade. Și mai era încă o rugăciune care se numea postul Maicii Domnului, asta era o treabă individuală, şi într-o zi din săptămână ţineai un post și făceai Paraclisul Maicii Domnului. Trebuie să spun că în închisoare se ştiau pe dinafară şi Paraclisul Maicii Domnului şi Acatistul Bunei Vestiri şi Acatistul Mântuitorului şi pasaje din Evanghelie… Deci făceai în prima săptămână luni, în următoarea marţi, şase săptămâni. Trebuie să vă spun că la sfârşitul celor şase săptămâni se întâmpla ceva, ceva pentru care te-ai rugat sau nu, dar ţi se întâmpla ceva. Iar dacă nu ţi se întâmpla nimic, înseamnă că aşa era mai bine. Pe mine, spre exemplu, m-a marcat lucrul acesta, pentru că, ţinând postul Maicii Domnului, a doua zi după ce l-am terminat am fost eliberată. Deci la sfârșitul acestui post am fost eliberată din închisoare. Şi alte lucruri se întâmplau.

Deci era o viaţă foarte ascunsă. Pentru că pe noi ne diluaseră cu diverse persoane care n-aveau nicio legătură cu politica sau cu Mişcarea Legionară, ci fie că trăiseră cu cineva ascuns, fie că-i dăduseră un ajutor material, deci n-aveau absolut nicio legătură, ci aveau o aversiune faţă de legionare, pentru că considerau că din cauza lor ele suferă şi că nu se vor putea elibera din cauza atitudinii, dacă ar fi fost o atitudine făţişă. Şi atunci totul se făcea în ascuns. Dar se făcea. Exista o atitudine conspirativă în continuare.

– Interioară.

– Da, interioară. Până când diavolul are viclenia lui foarte reuşită, ştie să te prindă exact pe locul mai sensibil; fiecare dintre noi avem un călcâi al lui Ahile sau mai mult, ei, acolo ţinteştea reuşit să dezbine lucrurile, inventând o aşa-numită cameră a fruntaşilor în care erau o parte a celor care aveau ani mulţi de închisoare, le-au dat nişte condiţii mai bune în această cameră, ca, în felul ăsta, să le denigreze de două ori: întâi în ochii noştri, care consideram că <Aha, astea s-au dat cu ăştia!> şi, în acelaşi timp, și pe ele să le umilească în felul ăsta. Şi au reuşit într-o bună măsură. Și în camera fruntaşilor erau oameni de foarte bună calitate şi care nicio legătură nu aveau, dar aveau deja această percepţie: <Aha, sunt favorizate pentru că….! Imposibil să nu fi făcut ceva!>. Deci au reuşit să facă şi lucrul ăsta.

– Deci dezbinau încontinuu, cu minciuna… Deci era un război psihologic.

Un război diabolic. Absolut diabolic. Totuşi, pe parcele izolate, exista această trăire și se învăţa. Eu eram aşa de avidă să învăţ poezii de Radu Gyr – dar nici vorbă, oamenii făceau închisoare pentru poeziile lui Gyr, cum erau să mi le spună mie? – să ştiu din trecutul Mişcării – nu, nu se mai vorbea nimic, totul era ascuns. Dar am mai găsit pe cineva care mi-a mai spus câte o poezie, scriam pe săpun, învăţam, am învăţat multe poezii de Radu Gyr, Paraclisul Maicii Domnului, tot aşa, scris pe săpun l-am învăţat…

Iisus-Hristos-inchisoare– Ce poezie v-a rămas la inimă cel mai mult, din cele învăţate atunci?

– Sigur că Iisus în celulă.

– Cum aţi interpretat această poezie?

– Foarte dureros. Adică Hristos era semenul nostru, Care suferea alături de noi. Da, cred că e poezia care m-a impresionat cel mai mult. Şi altele, dar asta îmi plăcea.

– Vă mai amintiţi câteva versuri din această poezie?

– Mi le amintesc, dar n-aş vrea să le spun.

– Aş vrea să facem o paralelă, căci în acest timp şi părintele se afla în închisoare. Ce se întâmpla cu părintele în momentele astea? Ştiţi, aţi aflat?

Tata a fost şi în continuare la fel de dârz şi de rezistent şi nu a acceptat niciun soi de compromis cu aşa-zisa reeducare, care urmărea, de fapt, să-ţi terfelească conştiinţa şi sufletul, să scuipi pe ceea ce ai fost, pe ceea ce ai crezut. Tata nu a acceptat nici măcar să ia parte.

– Dar ce însemna această dărâmare a trecutului tău şi a pilonilor tăi de rezistenţă?

– Înseamnă să-ţi recunoşti că ai fost pe o poziţie total greşită şi să te baţi cu pumnul în piept şi să spui că acum, în sfârşit, ţi-ai dat seama în ce greşeală imensă ai fost sau ai fost dus, că mai dădeai şi în alţii, şi să-ţi renegi tot ceea ce reprezenta…

– Negându-ţi trecutul, de fapt te negai pe tine, te întorceai împotriva ta.

– Absolut. Şi tata a fost la Aiud în cea mai grea situaţie, în zarcă.

– Deci a fost unul din cei care n-au putut fi îmblânziţi.

– Nu. De altfel, cred că a fost unul dintre cei care au ieşit ultimii, că s-a ieşit pe etape. Tata a ieşit, cred, în ultima etapă. De altfel, tu plecai de acolo cu un dosărel în care erai zugrăvit pentru cei din afară, care te preluau, ca să ştie cu cine au de-a face. Şi tata a avut de suferit în continuare. N-a mai fost primit.

– Aţi ajuns acasă aproape în acelaşi timp.

– Nu, cu o diferenţă de vreo două luni, eu am fost în iunie, tata a venit în august.

– Da, în viaţa normală două luni nu sunt foarte mult, dar, în viaţa de temniţă însemna foarte mult. Aţi ajuns acasă. V-aţi întâlnit acasă?

– Da, sigur.

– Şi cum au fost momentele astea de întoarcere?

– Nu pot să-mi aduc aminte exact. Ştiu că mi-a fost extraordinar de greu să mă acomodez cu viaţa din afară, viaţa aerobă, cum ziceam eu. Mă simţisem foarte bine în uter. Şi n-aş mai fi vrut să ies, mi-era foarte bine.

– N-aţi mai fi vrut să ieşiţi din închisoare.

– Într-un fel, da. Fiindcă eram convinsă că voi pierde mult din ceea ce câştigasem din trăirea interioară şi descoperirea eu-lui şi descoperirea credinţei. Şi ştiam că lumea te fură, te diluează şi că rezişti greu.

– Deci ceea ce arătase creştinismul de două mii de ani oarecum, prin monahism şi prin această îndepărtare de lume aveaţi să confirmaţi printr-o experienţă foarte reală şi care nu se voia să fie neapărat aşa, adică n-aţi mers în puşcărie ca la mănăstire, dar aţi ajuns acolo, într-o oarecare măsură.

E adevărat, dar asta a fost o asceză forţată. Deci eu nu am dorit-o, nu mi-am ales-o, dovadă că, după ce am ieşit, nu am alergat la mănăstire, dar acolo era o asceză care m-a forţat să am urmările benefice ale ei.

– Bine, a trebuit să aveţi şi o anumită disponibilitate, căci altfel, oricâtă forţare ar fi… Probabil că erau dintre dumneavoastră si care nu…

– Dar, cred că da. Sigur.

– Aţi putea face – deşi generalizările nu sunt cea mai fericită atitudine, dar, cu toate astea – cum erau oamenii acolo? Erau îndreptaţi către Dumnezeu? Sau majoritatea erau împotriva lui Dumnezeu şi a faptului că erau în puşcărie?

– Nu, nu erau împotriva lui Dumnezeu. Foarte mulţi erau cât se poate de apropiaţi şi prin trăire şi prin viaţă, dar erau şi o parte care erau împotriva faptului că erau în închisoare, erau acuzatori şi cred că erau departe de Dumnezeu. Chiar unii dintre ei ne asupreau într-un anumit fel, pentru că li se dăduse şi posibilitatea. Erau, de exemplu, şefi, şefe de atelier care nu-ţi dădeau materialul pe care să-l faci ca să faci norma sau te judecau că nu faci articolul la gazeta de perete sau te ironizau, adică îţi dădeai seama că erau ostili, erau altceva, nu făceau parte din lumea noastră.

parinte-boris-raduleanu Părintele cum a venit din închisoare? Vă mai amintiţi ce tonus avea? Cum era, faţă de cum ştiaţi că fusese înainte?

Era mult mai spiritualizat. Era mult, mult mai spiritualizat. Sigur, foarte atins din punct de vedere fizic, adică tata a suferit mult, şi ca boală, cert este că era marcat pentru tot restul vieţii şi primit cu destul de puţină simpatie de cei din jurul lui, de ierarhie. A fost în continuare un persecutat, un împins la margine, un necunoscut. Dar un necunoscut prin ignorare voită. Deci tata a fost luat din Chitila, care reprezenta atunci o parte din Bucureşti, nu era separată. Şi tatei nu i s-a dat, deşi a făcut diverse cereri – una dintre ele am şi găsit-o – în care cerea să fie strămutat din nou în Bucureşti, unde avea familia şi-şi putea îngriji sănătatea. Nu. I s-a dat o parohie la 40 de km de Bucureşti, într-un sat unde trebuia să meargă pe jos 4 km de la şosea şi de unde a ieşit la pensie. Deci marginalizat voit şi redus la tăcere. Şi tata a scris în continuare.

– Ne întrebăm noi, cei de acum, ce erau oare acele închisori de îi scoteau pe oameni altfel, mult mai spiritualizaţi şi mult mai aproape de Dumnezeu?

– Să ştiţi că suferinţa este ca un foc, te lămureşte. Aurul iese lămurit din foc. Mai puţin arama. Dar aurul se lămureşte prin foc. Focul arde impurităţile. Rămâi mai pur prin suferinţă.

– Şi, deci, părintele a continuat să scrie.

– A continuat să scrie şi una din lucrările care foarte târziu a fost tipărită a fost că a tradus Euharistia de Schmemann, care n-a fost acceptată să fie tipărită sub nicio formă, a fost respinsă permanent, pentru că era a tatei. Şi, după ’90, a tipărit-o [Editura] Anastasia lui Sorin Dumitrescu. Deci tata a tradus-o din ruseşte, tata ştia foarte bine limba rusă. Noi am fost născuţi în Basarabia, tata s-a născut în 1905.

Aţi rămas sub lupa Securităţii după ieşirea din închisoare?

– Da, fără îndoială, dar noi nu ne dădeam seama. Eram aşa de nevinovaţi că nu ne dădeam seama că fiecare pas…

– Deci nici închisoarea nu v-a putut trezi la realitate, aţi rămas idealişti în continuare.

– Sigur că am fost sub lupa Securităţii teribil, teribil. Acum, văzând dosarul mi-am dat seama câţi oameni se învârteau în jurul meu. Şi în jurul tatei, bineînţeles.

– Şi aveaţi discuţii cu tatăl dumneavoastră? L-aţi întrebat? V-a povestit prin ce a trecut în închisoare?

– Nu. Nu prea. În general, nu ne povestea.

– De ce? L-aţi întrebat?

– Nu l-am întrebat şi, de vreme ce nu mi-a povestit, n-am vrut să ştiu. Foarte sumar, adică câte ceva.

– Ce anume v-a povestit?

– Torturile prin care a trecut la Securitate, la Uranus. Groaznice. Bătăi cumplite, până când îţi pierdeai cunoştinţa şi venea doctorul, domnul doctor Kahani, care trecuse prin Auschwitz, dar nu era sensibilizat de suferinţa omului, şi spunea dacă mai rezistă sau nu mai rezistă, ca să fie bătut în continuare. Deci atunci când l-am văzut la proces, tata era scheletic. Nu mi-am imaginat că poate să ajungă aşa. A fost la spital, la Văcăreşti, ţinut în celulă singur, vreun an de zile a stat singur în celulă.

Puţin ne-a povestit. Nu prea ne venea să rememorăm. Nu atât lucruri foarte dureroase, dar lucruri foarte intime, pentru că perioada de închisoare e un sentiment foarte intim, ca şi sentimentul religios. Nu-ţi vine să faci exhibiţie cu el. E al tău şi extraordinar de intim.

– Cu toate astea, e şi o mărturie foarte importantă pentru posteritate.

– Iată, mărturia a constituit-o faptul că, atunci când am ieşit din închisoare, tata mi-a spus: „Scrie, că ai să uiţi!“ şi atunci am scris.

Scrisul, pentru părintele, a reprezentat…

– Enorm. Cuvântul. Şi am scris. Şi tata, aşa cum am zis în carte, a trimis manuscrisul atunci când a avut ocazia, chiar înainte de a-l termina. Și, după foarte mulţi ani…

– Unde l-a trimis?

– În Franţa. Printr-o franţuzoaică.

– Deci, într-o oarecare măsură, şi-a dat seama că greşeala pe care o făcuse în trecut de a nu ascunde caietele nu trebuia repetată.

Galina Raduleanu - carte– Nu, dar ştia că lucrul ăsta, o dată pus mâna pe el, reprezenta un cap de acuzare nu numai pentru mine, dar şi pentru cei despre care scriam eu acolo. Atunci când am reluat manuscrisele eu nu eram convinsă că reprezintă cine ştie ce, erau acolo, nişte însemnări. Dar pe urmă zic, dacă tot am scris atât, hai să tipăresc eu asta. Şi prima ediţie am tipărit-o eu, pe spezele mele. Dar ce vreau să spun: când mi-a făcut cineva tehnoredactarea, de fiecare dată când trebuia să corectez, era un chin, pentru că, de fiecare dată, intram din nou în închisoare. Şi-i şi spuneam colegei care mi-a tehnoredactat: <Măi, nu mă mai chema să… Las-o cu greşeli. Nu mai pot!> Nu mai puteam să intru din nou în închisoare; de fiecare dată era e revenire. Cu toate că închisoarea a reprezentat un vârf al existenţei mele, dar nu mai pot să-l retrăiesc. Nu pot. Eu nici cartea mea n-am mai recitit-o de când a fost tipărită. Niciodată. Și nici nu pot. Nu pot s-o recitesc. Cu toate că mi-e dragă.

– Cum analizează un psihiatru această chestiune?

– Nu se pot deschide mereu rănile. E o cicatrice pe care tot o rupi. Nu-ţi vine s-o rupi, numai dacă eşti masochistă.

– Deci, cu toate astea, n-au fost numai lucruri rele acolo. Biruinţa crucii s-a văzut în tot parcursul dumneavoastră.

– Ei, nu pot să spun chiar aşa, să flutur steagul victorios. Au fost şi momente mai puţin victorioase, dar ştiţi, acolo, în închisoare, poate că acum mi-am dat seama, era o chestie emoţională, intens emoţională. Or, credinţa nu poate fi numai emoţională. Trebuie să fie şi raţională. Ei, lucrul ăsta trebuia să-l dobândesc în continuare. Ei, după ce am ieşit, a fost foarte greu, pentru că nici emotivitatea nu mai putea să fie aceeaşi, dar din punct de vedere raţional te fura, şi încă de pe vremea lui Ceauşescu, deşi nu erai atât de furat cum eşti acum.

Iar, după ce am ieşit din închisoare, am ieşit, totuşi, cu niște tare psihice; nu mai puteam să accept lumea, voiam să mă izolez, să stau cât mai departe. De aceea m-am şi dus cât mai departe după ce am ieşit, m-am dus la Psihiatrie, categoric, și m-am dus la capătul ţării.

– De ce spuneţi „categoric”? De ce aţi vrut să faceţi psihiatria?

– Pentru că atunci când am fost în închisoare, am spus: dacă mă condamnă, eu voi face Psihiatria, pentru că vreau să văd partea nevăzută a omului, să pot să-l ajut în măsura în care pot; şi cred că era şi o evadare. Evadam într-o altă lume, în lumea bolnavului psihic, care era o altă lume. Or, probabil că era o tendinţă de evadare dintr-o lume extrem de dură, de urâtă, de tiranică…

– Există o altă lume a omului, a bolnavului, şi există o lume a omului care o creează ca să poată să evadeze. Aşa cum dumneavoastră, în copilărie, v-aţi creat lumea caietelor. Puteţi să faceţi această legătură, această paralelă?

– Eu cred că am avut tot timpul tendinţa de evadare din lumea reală, ăsta era un fel de a fi. Și evadarea însemna şi caietul, a însemnat mai târziu și muzica, muzica a fost mai târziu o imensă evadare, imensă, imensă, trăiam desprinsă de partea materială a existenţei.

Și meseria. Meseria nu era numai o evadare, era un rost al existenţei mele.

– Deci Dumnezeu ne-a lăsat într-o lume din care, cu orice preţ, trebuie să evadăm.

– Da, dar putem să evadăm în lumea lui Dumnezeu! Adică nu neapărat în lumea asta. Sau să ne străduim s-o schimbăm, nu numai să evadăm. Numai că schimbatul nu depinde numai de forţa proprie, ci depinde de mult mai multe.

Deci să ne rugăm ca Dumnezeu să ne ajute s-o schimbăm. În primul rând să schimbăm felul nostru de a fi. Asta e deja o lume care trebuie schimbată.

– De fapt, până la urmă. Asta e lumea. Că lumea începe cu tine, tu eşti fereastra lumii.

– Da, dar nu aşa cum spunea Eminescu: Toate-s praf, lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi. Ei, nu cred că toate-s praf, totuşi. Aici trebuie să-l contrazic pe Eminescu.

Deci, după ce-am ieşit, tata a fost trimis la 40 de km de Bucureşti, ca să fie cât mai departe, într-un sat, Roşiori, comuna Moviliţa, judeţul Ialomiţa. Cât mai departe de capitală. Cu toate încercările de a reveni, s-a izbit de un refuz categoric şi aşa a rămas până la pensie.

Ica-medic-la-spitalul-alexandru-obregia-alaturi-de-colegi_w883_h1000_q100ar eu am început periplul meu pe la unităţile de psihiatrie. Întâi foarte departe, cât se poate de departe de Bucureşti, în Haţeg, spitalul Păclişa, unde era un spital de copii, de psihiatrie. Pe urmă, pentru că voiam să fac psihiatria de adulţi, m-am dus la spitalul Săpoca, judeţul Buzău, unde am stat 4 ani. De la Săpoca, m-am transferat la Pucioasa, unde se înfiinţase o unitate de psihiatrie, și de acolo am venit în Bucureşti, întâi la Institutul de expertiză, apoi la Staţionarul Titan, iar, după ’90, visul oricărui psihiatru era să ajungă la Spitalul 9. Şi, după ’90, mi-am putut îndeplini acest vis, iar, după ce mi l-am îndeplinit, m-am gândit la acea expresie, că Dumnezeu, când vrea să-i pedepsească pe muritori, le împlineşte dorinţele. Am stat 17 ani şi, într-adevăr, a fost o mare iubire care s-a manifestat între mine şi meseria mea, între mine şi bolnavii mei, dar n-am simţit, aşa cum n-am simţit că sunt urmărită de Securitate în perioada lui Ceauşescu – şi eram urmărită pas cu pas, telefonul, supraveghere, tot ce se vorbea în casă, nu numai la telefon, erau procese verbale ale celor care ascultau şi spuneau: – eu eram CET, adică cetăţeanca – <…i-a spus să caute la nu-ştiu-ce prăvălie.> Ăsta era proces verbal pentru care se plătea foarte mult, pentru că procesul verbal mergea la o instanţă superioară, ăla vedea, se uita, se gândea ce înseamnă chestia asta cu panglica… Mă rog, erau nişte lucruri foarte „profunde” pentru care erau plătiţi. Dar eu nu ştiam că sunt urmărite până si conversaţiile de aici… Şi altele, şi altele…

– Deci n-aţi ştiut până când n-aţi văzut dosarul. Dar n-aţi intrat în legătură cu alţii? Pentru că mulţi din vremea aia ştiau ce dimensiune are supravegherea. Nu v-a spus nimeni?

– Nu, nu. Dar nici nu prea intram noi unii cu alţii, sta de la început ni s-a spus, de când am ieşit. Deci n-am ştiut că sunt urmărită, eu mă consideram atât de insignifiantă şi de puţin importantă pentru Securitate, că nu-mi imaginam ca cineva să-mi dea atâta importanţă încât să-mi pună şi aia, şi aia, şi aia.

Dar, aşa cum nu mi-am dat seama că Securitatea, pentru oricine a fost acolo, dădea aceeaşi importanţă – şi asta pentru că Securitatea îşi dădea sieşi importanţă făcând acest lucru – aşa nu mi-am dat seama că în spital am fost tot timpul o “oaie neagră”. Pentru că Spitalul de Psihiatrie – şi asta o spun pentru că am ţinut și acolo un jurnal, asta este damblaua mea, am ţinut un jurnal între 1997 şi 2007, care, indiferent cu ce risc, va vedea lumina zilei oglindea societatea română extraordinar. Spitalul era înţesat de profitori şi de foşti colaboratori. Şi sigur că eu eram privită… Dar eu habar n-aveam. Trăiam aerian. Trăiam într-o unitate spitalicească unde era o atmosferă deosebită şi eram complet ruptă de restul spitalului. Nu mi-am imaginat că sunt privită ca un ghimpe, ca ceva care nu avea ce să caute într-o chestie din asta, unde erau oameni de o anumită factură. N-am ştiut lucrul ăsta până când profesorul s-a pensionat şi în locul lui a venit altcineva, care, în ultimii 2-3 ani cât a fost, mi-a făcut o existenţă de aproape că regretam închisoarea. O existenţă plină de jigniri, de umilinţe, de <Cât mai ai de gând să stai…?>, <Cât mai au de gând să vă ţină ăştia…?>, pentru că eu beneficiam de prelungirea activităţii pe baza faptului că am fost închisă. Venea cineva să se interneze la mine, dar i se spunea: <Nu, dom’le, te dau eu la un medic bun!> – eu eram o tâmpită. Şi cu dorinţa fermă de a mă face să plec de bunăvoie. Ei, n-am plecat de bunăvoie, eu aveam şcoala închisorii. Am rezistat până când a venit un domn ministru care a hotărât că foştii deţinuţi nu mai au voie să stea în profesie decât egal cu vârsta celor care dau doctoratul. Ca şi cum ar avea vreo legătură doctoratul cu detenţia. I-aş fi invitat pe toţi cei cu doctorat să facă puţină detenţie. Dar asta a fost. Şi am plecat. Am plecat cu moartea în suflet, pentru că era marea mea dragoste.

– Părintele în ce an a murit?

– În ’90, deci după ’89.

– Deci a prins…?

– A prins. La sfârşitul lui ’90.

– Şi cum vedea părintele evenimentele din ’89?

– Cum vedeam toţi ăştia idealiştii şi aerienii, credeam că deodată o să ne îmbrăţişăm şi o să cântăm Oda bucuriei. Că, odată cizma ridicată, vom fi nişte îngeraşi care vom începe să zburăm.

– Când se vor dezminţi idealiştii?

– Nu ştiu, poate post mortem.

– Deci, oricum, s-a bucurat. A primit această satisfacţie a bucuriei că a scăpat, în sfârşit, de comunismul acela pe care părintele l-a văzut în cele din urmă bine, ca pe ceva trecător.

– Bine, l-a văzut ca pe marea nenorocire a omenirii. Dar tata n-a realizat, pentru că nici n-a avut timp să realizeze, că există o nenorocire și mai mare decât comunismul. Comunismul era un duşman făţiş, vădit, ateismul era direct: Şi, faţă de această agresiune, în corpul tău se năşteau nişte anticorpi. Or, în prezent, pentru că diavolul a văzut că anticorpii aceştia îl situează pe om într-o poziţie de rezistenţă, a început procesul de ademenire, ademenire în sensul de: <Ia uită-te la mărul ăsta, ce bun şi frumos e! Gustă-l şi vei fi ca Dumnezeu!Este exact ceea ce se întâmplă acum. Ademenirea.

dr.-galina-raduleanu-3– Şi, din punct de vedere politic, cum se numeşte această ademenire? Este democraţia de după ’89?

Din punct de vedere politic, se numeşte „cumpărare”. Iar, din punct de vedere literar, înseamnă mutilare. Dar omul crede că aşa este bine, de acum încolo răul nu mai îmbracă haina răului, ci îmbracă haina binelui. Dar el este rău şi este mai rău decât răul. Nu mi-aş fi imaginat că o să ajung să concluzionez că e mult mai rău decât atunci când răul era direct.

Deci nu comunismul era cel mai diabolic, ci esenţa lui, care a mers dincolo de comunism.

Esenţa lui, care era minciuna. Dar acum, minciuna îmbracă haine ademenitoare. Deci nu mai zici că e rău. <De ce e rău?! E foarte bine! S-a făcut cutare, s-a făcut cutare…! De ce să nu se facă cutare lucru?>  Sunt nişte lucruri înfiorătoare.

– La ce vă referiţi mai exact?

– La tot. Dacă, de exemplu, până şi la golirea cuvintelor de conţinutul lor. Nu mai există conţinutul real. Dragostea nu mai e dragoste, e sex. Prietenia nu mai e prietenie, e tot sex. În cele din urmă, totul este sex. Iar, ca să fie lucrurile și mai înfiorătoare, sex pe orice cale. Deci, ajungem la descătuşarea şi defularea de care vorbea Freud. Nu mai trebuie nici să sublimăm, nici să băgăm în interior, ci să manifestăm. Totul este mutilat în totalitate. Noi nu suntem imorali, noi suntem amorali! Imoralul este altfel decât moralul. Amoralul nu are niciun fel de moralitate. Imoralul are noţiunea: <Dom’le, nu sunt aşa, sunt invers!>, pe când amoralul nu mai are absolut nimic. Noi suntem amorali. E groaznic ceea ce se întâmplă.

– Vedeţi vreo paralelă între marea desfrânată de care vorbește Apocalipsa şi ceea ce se întâmplă vremurile noastre?

– Nu ştiu, nu pot să mă pronunţ, e mult prea mult ca să ajung să spun lucrul ăsta. Dar ce aud, că mi se spune, în ceea ce priveşte viaţa tineretului, este îngrozitor, absolut îngrozitor.

Omul modern vede sexualitatea ca pe o eliberare. Scăpăm de frustrările vechi, de regulile care ne îngrădesc libertatea şi trăim ca oameni liberi, făcând ceea ce poftim. Şi, dacă poftim lucruri care nu convin anumitor reguli vechi, asta este. Cum vedeţi această viziune?

– Eu nu văd decât o singură explicaţie: exact cum spunea Dostoievski: în momentul în care nu mai e Dumnezeu, totul e permis. Deci noi trăim într-o societate în care totul este permis. Libertatea sexuală este libertatea animalelor. Numai pe marginea drumului n-o facem – oricum, multe lucruri se fac şi pe marginea drumului. Deci totul este permis.

Ceea ce vă spun eu nu reprezintă un pesimism. Sunt convinsă că germenul renaşterii există, chiar dacă nu-l vedem. Şi, sub munţii de gunoaie, mijeşte un fir care va străbate prin aceşti munţi. Dar când? Nu pot să ştiu. Cei ce văd, însă, văd munţii de gunoaie.

– Lumea ar spune că gândiţi aşa pentru că aţi trăit în altă vreme, v-aţi supus regulilor şi nu înţelegeţi nevoia lor de libertate absolută de a nu mai corespunde anumitor reguli care nu-i mai definesc.

– Da, dar ştiţi cum se spune în Evanghelie: Toate îmi sunt permise, dar nu toate îmi sunt de folos. Această lipsă de regulă duce la dezumanizare. Or, dezumanizarea, dacă o consider ca o regulă primordială, adică plăcerea este cea care mă conduce… Aşa cum spunea Ion Gavrilă Ogoranu, în generaţia lui, într-o mare parte a noastră, pe primul plan era datoria. La ora actuală, nu mai există decât drepturi. Deci tineretul nu vede decât dreptul: dreptul de a călca în picioare pentru ca să-şi satisfacă dorinţele de orice fel. Şi totul este permis.

– Dar lipsa asta de profunzime, totuşi, care se manifestă din ce în ce mai mult în toate aspectele vieţii, nimic nu mai contează, decât primarul… Cum s-a ajuns aici, totuşi? Pentru că omul are o doză de profunzime în el de la Dumnezeu.

– Ştiţi cum cred eu că s-a ajuns? Comunismul a fost distructiv. Deci, pe un teren în care s-a distrus credinţa în Dumnezeu, moralitate, dragoste, dragoste de ţară, dragoste de Dumnezeu, pe acest teren arid, în momentul în care s-a ridicat opresiunea, s-a putut planta orice, pentru că terenul era arid. Deci comunismul a pregătit terenul pentru ceea ce se întâmplă acum. Bine, nu pot să spun cu certitudine, pentru că Occidentul n-a avut – din păcate, că merita să aibă şi el comunism, ca să nu mai proslăvească ceea ce pe noi ne-a distrus – dar acolo n-a fost comunism şi, cu toate astea, nu contează acolo decât trupul şi cele ale trupului.

– Poate mai mult decât în țările unde a fost comunismul.

– Da, ne străduim să ajungem din urmă, în orice caz. Facem tot efortul în sensul ăsta. Acolo e ceva, aşa, un consumism din ăsta, omul are nevoie de atât de puţin, dar este ceva înfiorător ce este acolo. Dubai_mall_indoorMaximul pe care l-am văzut a fost acum două săptămâni sau o lună, [când] am fost în Dubai. Dubaiul cred că deţine recordul din punctul ăsta de vedere; ţine neapărat să surclaseze ceea ce este în Occident şi din punct de vedere al clădirilor, şi al consumului şi al ofertei… Un oraş în care nu există un muzeu, nu există o sală de spectacol, nu există decât mall-uri. Idealul nostru este mall-ul. Acolo ne petrecem week-end-ul. Şi la noi, la mall-ul de la Băneasa, să vedeţi cum vin cu maşinile cu copii: <Am fost la mall. In week-end am fost la mall>, adică este un fel de summum pe care poţi să ţi-l permiţi.

– Raiul oamenilor cu bani.

Raiul oamenilor fără suflet. Dar se merge aşa, crescendo. Mă uitam, nu pentru că aş face o condamnare, în vremurile vechi femeile preferau să se sinucidă decât să cadă în mâna musulmanilor. Acum e plin oraşul de băsmăluţe [femei românce care poartă vălul islamic – n.n.]. Dar la radio am auzit: “Ce importanţă are faptul că ea este creştină şi el e musulman, dacă se iubesc?

– Şi are o importanţă? Care e importanţa pe care ar avea-o acest lucru?

Consider că tu eşti cu adevărat în firul adevăratei religii, pe care o părăseşti din motive de, mă rog, mare dragoste sau din motive materiale, înseamnă că nu mai eşti tu, eşti altcineva. Adică ţi-ai pierdut eul. Sau, cum spunea nu mai ştiu cine, cred că Wells, „omul care şi-a pierdut umbra.” Ţi-ai pierdut umbra.

– Adică identitatea, ceea ce te făcea pe tine acela.

– Exact.

– Cu toate astea, aţi fost băgată într-un malaxor al pierderii identităţii. Au vrut în mod forţat să vă fure identitatea, să denigraţi tot ceea ce sunteţi şi aţi fost şi n-aţi pierdut identitatea. În schimb, acum noi ne oferim gratis.

– Alergăm.

– Cum interpretaţi această nebunie, această psihoză?

– Am spus, s-a schimbat metoda. Metoda atragerii este, uneori, imbatabilă faţă de metoda forţei.

Adică prima dată au spus: ca să-i determine să trăiască ca şi cum nu ar fi Dumnezeu, dar acum Dumnezeu este, dar te determină să trăiești ca şi cum nu ar fi.

Şi nu numai acum, dar se face chiar o suprapunere, pentru că a spune că nu este Dumnezeu nu sună bine acum, dar se încearcă anularea creştinismului prin aceea că şi ceilalţi au un dumnezeu, şi mahomedanii au un dumnezeu, şi evreii au un dumnezeu, deci care-i deosebirea? Lucru pe care l-am văzut în două rânduri, o dată în Cappadocia cu o ghidă din partea bisericii creştine şi ghida încerca să ne spună că şi ei au un dumnezeu, şi noi avem un Dumnezeu, deci nu este niciun fel de deosebire. Centrul Internaţional Ecumenic Vulcana-BăiIar o altă chestie, chiar la [Universul] credinţei: în poiana de la Vulcana Băi s-a făcut, Banca Internaţională a Religiilor parcă a făcut-o, o moschee, un templu iudaic şi o biserică creştină. Deci, ecumenismul, poiana ecumenică. Iar la televizor, la [Universul] credinţei, spuneau că ecumenismul este religia secolului XXI. Iată unde s-a ajuns.

– Şi este.

– Dacă se poate numi religie. De fapt, se face o desfiinţare a creştinismului în favoarea celorlalte.

– Nu spui că nu este Dumnezeu, doar Îl asemeni cu cel ale celorlalte.

– Și lucrul care deranjează cel mai mult și pe care vrem să-l dăm peste bord este Hristos. Hristos e deranjant. Şi atunci…. Și ecumenismul este, vorba părintelui Stăniloae, „cea mai mare erezie a secolului XXI.”

– Ecumenismul, din punct de vedere religios, are un corespondent social care este globalismul.

– Absolut.

– Toate merg către ideea, de fapt, a comunismului, aceea de pierdere a identităţii, de a te pierde pe tine, de a nu te mai găsi.

– Exact, exact. Asta am auzit-o o dată, tot la Radio Cultural, din când în când au nişte emisiuni foarte nune, un interviu cu Matei Vişniec, care este un feroce luptător împotriva globalismului, care spunea:

“Cum se poate să ne pierdem identitatea? E ca şi cum, într-un corp, tot corpul ar fi numai ficat sau numai rinichi. Nu, dom’le, fiecare îşi are rolul lui și toţi conlucrează pentru armonia organismului. Dar nu poate să fie tot corpul numai ficat sau numai rinichi”.

– Această obsesie a egalitarismului…

– De fapt, dizolvare. Se stăpâneşte mai uşor.

– Aşa cum am procedat de fiecare dată când am avut ca invitat un deţinut politic, l-am invitat e fiecare să-şi amintească o poezie din anii aceia ai închisorii, pentru că poezia este, poate expresia cea mai curată a ceea ce a reprezentat închisoarea. Aşa că vă invit şi pe dumneavoastră, dacă vă amintiţi şi dacă doriţi, să ne recitaţi o poezie din vremea de atunci.

– Da, o să vă spun una care un impact mai puţin emoţional în ceea ce mă priveşte, de Radu Gyr:

Morminte dragi, lumină vie
Crescute-ntruna, an de an,
Noi v-auzim crescând sub glie
Ca un şuvoi subpământean.

De vi s-au smuls şi flori şi cruce
Şi locul dacă nu vi-l ştim,
Tot gandul nostru-n el va duce
Îngenuncheri de heruvim.

cruce turla ingeri - detaliu icoana noilor martiri anticomunisti Diaconesti

Legaturi:

***

***

***

***


Categorii

Biserica rastignita, Documentare, Ecumenism, Galina Raduleanu, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Portile Iadului, Preot Boris Raduleanu, Reeducarea ieri, azi si maine, VIDEO, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

11 Commentarii la “Medicul GALINA RADULEANU la “Cuvinte din taceri” (VIDEO + TEXT) – amintiri pretioase despre tatal ei, Parintele Boris Raduleanu, PERSECUTIA COMUNISTA, REZISTENTA LAUNTRICA IN INCHISOARE SI MIJLOACELE “BLANDE” DE REEDUCARE

  1. Pentru Admin!

    Vroiam sa va multumesc! Din suflet! Va citesc de ani de zile…cu bucurie si lacrimi, cu grija si frica, dar cel mai mult si mai mult cu Nadejde! Prin voi am cunoscut atatia sfinti si sfinte de care n-am stiut vreodata! Atatea predici, atatia parinti, monahi si oameni simpli in slujba lui Hristos… ca un copil va spun: Tare tare va multumesc! Dumnezeu sa va lumineze…

  2. @ Alexa:

    Unul dintre cele mai frumoase si mai incurajatoare mesaje primite! Multumim si noi din suflet! Si asteptam sa ne mai scrieti cand gasiti ceva de folos aici sau cand aveti ceva bun de impartasit si altora! Sarutmana!

  3. Lucruri extrem de profunde si importante ne spune d-na Galina Raduleanu in acest interviu. De luat aminte! Ne vorbeste Dumnezeu prin gura acestor marturisitori ca sa ne intareasca si sa ne pregateasca.
    Am ramas putin surprinsa si deceptionata de ceea ce a spus in randurile care urmeaza:
    “în poiana de la Vulcana Băi s-a făcut, Banca Internaţională a Religiilor parcă a făcut-o, o moschee, un templu iudaic şi o biserică creştină. Deci, ecumenismul, poiana ecumenică. Iar la televizor, la [Universul] credinţei, spuneau că ecumenismul este religia secolului XXI. Iată unde s-a ajuns.”

    Trist! La astia cine le-a mai dat teren? Iar Universul credintei nu este emisiunea lui Udriste?

    “Și lucrul care deranjează cel mai mult și pe care vrem să-l dăm peste bord este Hristos. Hristos e deranjant. Şi atunci…. Și ecumenismul este, vorba părintelui Stăniloae, „cea mai mare erezie a secolului XXI.””

    De fapt, nu e doar o erezie, este chiar lepadare.

  4. @ daniela:

    Despre acel complex sincretist am scris si noi, mai demult: http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/05/27/obiectivul-patriarhului-acelasi-cu-al-masoneriei-unitatea-spirituala-a-lumii/

    Nu e emisiunea lui Rafael Udriste, e emisiunea in care mai avea si el din cand in cand cate o rubrica, mi se pare. Nu am mai vazut de curand. Dar acolo erau deja de multa vreme si materiale ecumeniste, dar si reportaje sau interviuri foarte bune, ortodoxe. Cred ca sunt mai multi realizatori.

  5. Pingback: “SE INTORC COMUNISTII, DRAGII MEI! In numele libertatii si democratiei, SE PREGATESC CRIME morale, si chiar fizice!” – Avertismentul profetic al MITROPOLITULUI BARTOLOMEU in predici audio la pilda datornicului nemilostiv | Cuvântul Orto
  6. Pingback: “Nu mă lăsa, Doamne, să cad din braţele Tale!” – PS MACARIE de vorbă cu scriitoarea ASPAZIA OȚEL PETRESCU despre pătimirile din temniţele comuniste. BUCURIILE SUFERINȚEI și PUTEREA SMERENIEI RUGĂTOARE | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: GALINA RĂDULEANU despre PERVERTIREA și REEDUCAREA POPORULUI ROMÂN, plecarea în masă din țară, PRIVILEGIUL SUFERINȚEI și pilda minunată a tatălui ei, PREOTUL BORIS. “În epoca actuală, suntem nişte roboţi perfect adaptaţi, dar goliţi
  8. Pingback: 9 MARTIE – ZIUA SFINTILOR 40 DE MUCENICI si a MARTIRILOR ANTICOMUNISTI, “morti sfinti in temniti si prigoane, morti sfinti in lupte si furtuni”/ PASUL FOARTE MIC intre SFINTIREA PRIN MARTURISIREA CREDINTEI si RATAREA CUNUNII prin LEPADAR
  9. Pingback: EPISCOPUL IUSTIN al Maramuresului despre FORTA COMUNIUNII IN BISERICA si CUMPLITA incercare a SINGURATATII prin IZOLARE si solutiile duhovnicesti ale REZISTENTEI marturisitorilor din INCHISORILE COMUNISTE: “Cei care vin acum, progresistii si neomarx
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate