“NU EXISTĂ ARME MAI PUTERNICE DECÂT LACRIMILE CELOR CARE SE POCĂIESC. Nimic nu este mai puternic decât omul care-şi recunoaşte păcatul, decât omul care se simte nevrednic să se roage… şi totuşi se roagă”

27-04-2016 Sublinieri

Christ in the House of Simon - Decani

Vremea pocăinţei

de Maria Mourza

Nu există alt mod

să mut munţii

care-mi închid drumul,

decât sentimentul că

este şi responsabilitatea mea

în ceea ce priveşte

drumul fără ieşire.

Nu există alt mod

pentru a sfărâma pietrele imense

care se îndreaptă către mine,

decât sentimentul că greşesc.

Nu există alt mod

pentru a întâmpina necazul ce va să vină,

decât sentimentul adânc

că am greşit Domnului meu

şi că sufăr pe bună dreptate.

A crede că m-am suit pe Cruce

şi nu m-au urcat alţii,

a lua asupră-mi motivul necazului meu,

a mărturisi păcatul meu,

are înăuntru nădejdea puternică a

vindecării mele.

Aşa cum s-a întâmplat cu tâlharul,

ce era răstignit de-a dreapta lui Hristos!

A trece însă cu vederea propria responsabilitate,

a mă susţine cu îngâmfare

şi a mă pune numai cu Tine

nu mă lasă să mă mântuiesc.

Îmi frânge în două drumul mântuirii.

Aşa cum s-a întâmplat cu tâlharul

ce era răstignit de-a stânga lui Hristos!

 

Vezi,

aceleaşi păcate le facem amândoi,

însă sunt înfăptuite sub o altă morală.

Unul se smereşte:

recunoaşte şi-şi mărturiseşte vina

şi, datorită acestui lucru, îşi poate curaţi privirea.

Incepe să vadă

cele pe care nu le vedea până în acel ceas:

Adevăratul Chip al lui Hristos!

Pe Dumnezeu îl recunoaşte ca împărat

şi cere să-l învrednicească de împărăţia Lui!

Celălalt nu se smereşte.

Rămâne în nepocăinţa lui.

Se joacă cu îngâmfare cu Hristos,

şi de aceea se întunecă,

îngâmfarea lui anulează vederea şi-l conduce la pierzanie,

fiindcă îngâmfarea nu este element al naturii noastre.

 

Element al naturii noastre este pocăinţa,

recunoaşterea greşelii,

aşa cum s-a întâmplat cu David.

A cere milă,

aşa cum s-a întâmplat cu vameşul.

Nevoia de a cere iertare,

aşa cum s-a întâmplat cu Cuvioasa Maria

Egipteanca.

Nevoia de a restaura tot ce am stricat,

precum s-a întâmplat cu Zaheu.

Nevoia de a mă întoarce acasă la mine,

de a iubi din nou şi de a fi iubit iarăşi,

aşa cum s-a întâmplat cu fiul risipitor.

Aşa cum se întâmplă cu atâţia păcătoşi

care în fiecare zi umplu Raiul!

 

Nu există arme mai puternice

decât lacrimile celor care se pocăiesc.

Nu există mod mai sigur

ca să permită cele nepermise până atunci,

decât comportamentul smerit al celor care se

pocăiesc.

Nu există rugăciune mai mare decât răbdarea,

decât rugăciunea cu lacrimi a celor care se pocăiesc.

 

Tradiţia Bisericii spune că,

atunci când îl înmormântau pe un oarecare,

pe singurul şi cel mai iubit fiu al unei

mame văduve, pe acolo s-a întâmplat să treacă

o femeie renumită pentru păcatele ei

care, în faţa priveliştii dureroase,

nu a suportat şi, ridicându-şi ochii la cer,

a scos un strigăt de disperare:

„Nu pentru mine, cea care sunt scufundată

în nămol,

nu pentru mine, cea care păcătuiesc nenumărat,

ci pentru această mamă care se sfâşie de durere,

pentru această mamă care s-a îndoit de durere,

Hristoase al meu, fă-Ţi milă

şi adu-i copilul înapoi!”.

Iar copilul mort a înviat!

 

Nimic nu este mai puternic

decât omul care-şi recunoaşte păcatul!

Nimic nu este mai puternic

decât omul care-şi arată păcatul,

pentru a se expune pe sine.

Nimic nu există mai puternic

decât omul care se simte nevrednic să se roage,

şi totuşi se roagă.

Care se simte nevrednic să fie auzit,

şi de aceea este auzit!

Care se simte nevrednic pentru a găsi milă,

şi de aceea găseşte!

Hristos stă aplecat deasupra lui!

Stă aplecat deasupra acestuia,

care s-a pocăit şi plânge pocăit.

 

Aşa cum s-a întâmplat cu Petru.

Numai acestuia i-a dat de veste personal

imediat după învierea Lui:

Ziceţi-le ucenicilor şi lui Petru”.

Numai acestuia

care plângea amarnic.

 

Aşa cum s-a întâmplat cu păcătoasa,

care era condamnată la moarte:

nu şi-a ridicat deloc ochii Lui asupra ei.

Acesta, care i-a dăruit viaţă şi iertare,

Acesta, care avea tot dreptul să o cerceteze,

S-a uitat în jos şi a desenat în ţărână!

Eu niciodată n-am să te condamn.

Mergi şi să nu mai păcătuieşti.

 

Hristos nu-l ruşinează pe om!

Nu-l îngrozeşte pe omul

care este iubirea împărătească a lui Hristos,

Cel care nu este interesat de păcatul nostru,

ci de pocăinţa noastră!

Iubirea părintească a lui Hristos,

Care ştie că vom scăpa de chinurile noastre,

imediat ce vom accepta că

şi noi am contribuit la venirea lor.

 

Aşa cum s-a întâmplat cu cei trei tineri.

Au intrat în cuptor recunoscând că sunt vinovaţi

şi că suferă pe bună dreptate:

Am păcătuit, am făcut fărădelegi, am nedreptăţit,

şi ne-ai dat pe noi în mâinile oamenilor celor

fără de lege şi ne~am micşorat, Stăpâne,

mai mult decât toate neamurile

şi astăzi suntem smeriţi peste tot pământul

pentru păcatele noastre.

 

Sentimentul de păcătoşenie al meu

anulează însuşirile focului.

îngâmfarea mea, însă, le întăreşte.

Cei care se aflau dimprejurul cuptorului au ars:

s-a împrăştiat focul pe deasupra cuptorului

şi i-a aprins pe toţi cei care s-au aflat acolo.

Cei care s-au aflat în cuptor s-au salvat:

focul nu le-a stăpânit trupurile,

şi nici focul nu le-a atins pe acestea,

nici mirosul de fum nu le-a putut atinge hainele,

şi mireasmă de foc nu era la acestea.

 

Crede-mă,

tu, cel căruia îţi este cu neputinţă să crezi,

tot ceea ce mintea ta nu voieşte să accepte,

că vine o vreme

când focul te va răcori în loc să te ardă.

Crede-mă,

există un mod de a răsturna

natura firească a lucrurilor!

Există un mod în care să putem să scăpăm

de cuptor,

să mergem în munţi,

să mergem pe mări

şi să călcăm pe apa acestora:

Sfânta smerenie: am greşit!

Sfântul sentiment: sufăr pe bună dreptate.

Sfânta pocăinţă: doresc să mă îndrept.

Cererea milei:

eu, ca om, am păcătuit,

Tu, ca Dumnezeu, miluieşte-mă!

Ca un Tată iubitor,

ca un împărat milostiv.

 

Crede-mă,

întinderea şi seriozitatea unui necaz

depinde de modul în care îl gestionăm.

Mântuirea noastră sau pierzania noastră

nu depinde

de cât am păcătuit,

ci depinde dacă ne-am pocăit.

Toate problemele se rezolvă

imediat ce fiecare dintre noi

îşi ia în primire responsabilitatea pe care o are.

Toate motivele despărţirii noastre,

crede-mă,

se anulează

imediat ce fiecare dintre noi vede cât de

mult a greşit.

Toată ura se împrăştie

şi toate chinurile se sfârşesc,

crede-mă,

imediat ce ne smerim!

Imediat ce recunoaştem că am greşit,

că am păcătuit,

că am păcătuit în faţa ta

şi în faţa Acestuia care ne-a iubit până la moarte!

Cu pocăinţa se vindecă omul.

Cu pocăinţa se salvează omul.

Cu pocăinţa trăieşte iubirea lui Dumnezeu

şi dobândeşte experienţa prezenţei Lui.

La ceasul când se găseşte în foc,

la ceasul când flăcările îl împrejmuiesc,

descoperă că nu este singur.

Descoperă că mai există un Altul lângă el.

Aşa cum s-a întâmplat cu cei trei tineri:

Nu trei bărbaţi am aruncat în foc?

Trei am aruncat în cuptor,

şi acum vedem patru.

Iată că văd patru bărbaţi în mijlocul focului.

Iar cel de-al patrulea

se aseamănă cu Fiul lui Dumnezeul

Fiul lui Dumnezeu!

Hristos, Cel mai mare Părinte, Se află lângă noi.

Ne caută în locurile celor pocăiţi.

Daca eu nu sunt acolo, unde să mă găsească?

Hristos, Cel mai mare Părinte, este aici!

In cuptoarele noastre,

in întunecimile noastre, în temniţele noastre,

in drumurile noastre fără ieşire, în viaţă şi

în moarte!

Dacă nu-L vedem,

este pentru că nu ne pocăim.

 

Crede-mă,

vederea noastră,

auzul nostru,

posibilitatea noastră de a-L mirosi pe Hristos

depinde de pocăinţa noastră.

Măsurile sunt în funcţie de:

Pe cât mă pocăiesc, pe atât de mult văd;

pe cat mă pocăiesc, pe atât de mult mărturisesc

păcatul meu!

Şi pe cât îl mărturisesc, pe atât de mult îl şi şterg de la mine!

Mi-l șterge Hristos!

Păcatul ne desparte, ne face bucăţi.

Pocăinţa ne uneşte,

ne face una.

Pe mine, pe tine

Şi pe toţi cu Hristos.

Te pocăieşti şi găseşti milă.

Mă pocăiesc şi găsesc milă.

 

Crede-mă,

dacă pot să fac ceva pentru tine,

dacă pot să fac ceva pentru mine,

în faţa lui Dumnezeu,

este acela de a mă pocăi.

(Maria Mourza, “In loc de ofranda. Un neinsemnat dar oferit singuratatii omului contemporan”, Editura Bunavestire, 2012)

mourza_maria-in_loc_de_ofranda_un_neinsemnat_dar_oferit_singuratatii_omului_contemporan-8710

Legaturi:

***


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Pocainta, Poezii, Saptamana Mare

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la ““NU EXISTĂ ARME MAI PUTERNICE DECÂT LACRIMILE CELOR CARE SE POCĂIESC. Nimic nu este mai puternic decât omul care-şi recunoaşte păcatul, decât omul care se simte nevrednic să se roage… şi totuşi se roagă”

  1. Pingback: SUTASUL si SIMTAMANTUL PROFUND AL NEINSEMNATATII PROPRII: “Nu ne mântuim numai pentru că suntem creştini ortodocşi şi susţinem aceasta în mod intelectual. Luaţi aminte, voi credincioşii, care CREDEȚI CĂ SUNTEȚI DEJA MÂNTUIȚI… Ca
  2. Pingback: GHIMPELE IN TRUP si RELATIA REALA CU DUMNEZEU. “Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune”. TREZIREA LA… COMUNIUNE | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate