LEPADAREA LUI PETRU si PRIVIREA LUI IISUS. “Fara ispite si caderi, omul nu isi cunoaste slabiciunea”. Adevarata CAINTA ca “durere mistuitoare” pentru RANIREA DRAGOSTEI versus SPOVEDANIA FORMALA, DIN OBISNUINTA, fara frangerea inimii
CITITI SI:
- LEPADAREA LUI PETRU sau De ce cade omul?
- Doua caderi: Petru si Iuda. O singura ridicare. MANDRIA NU NE LASA SA PRIMIM IERTAREA SI NE DUCE LA DEZNADEJDE
- “VOIA MEA PROPRIE ESTE IADUL!”. DOUA TRADARI SI DOUA JUDECATI
- Parintele Constantin Sarbu: SFINTE CUGETARI DESPRE DRAGOSTEA MARTIRICA DE HRISTOS A SFANTULUI APOSTOL PETRU
- Pastorala de Inviere (2012) a PS Sebastian, Episcopul Slatinei: INVIERE SI APOSTAZIE
- MARTURISIREA SI APOSTAZIA in istoria Bisericii si in vremurile noastre. Intre RUSINAREA DE HRISTOS si PROVOCAREA CU DINADINSUL A CHINURILOR
***
Sfantul Vasile al Kinesmei:
Despre lepadarea de Hristos, despre smerenie si pocainta
[Talcuire la Evanghelia dupa Marcu – (Capitolul 14, versetele 66-72)]
Palatul ocupat de Ana si Caiafa in Ierusalim se inalta deasupra unei curti dreptunghiulare, unde se intra printr-un vestibul boltit; la capatul departat al curtii era sala unde se adunase sinedriul care L-a condamnat pe Hristos la moarte. Doar doi dintre Apostoli, venindu-si in fire dupa spaima de la inceput, au urmat – desi cu teama si de departe – intunecata procesiune a ostasilor care-L duceau din Gradina Ghetsimani pe Mantuitorul. Unul dintre ei, ucenicul cel iubit, care era cunoscut arhiereului, a fost lasat sa intre in curte fara a i se pune piedici, fara a incerca sa-si ascunda simpatiile sau identitatea. Nu s-a intamplat la fel si cu celalalt. Galileean necunoscut, a fost oprit la intrare de portareasa, care avea, evident, porunca sa nu lase in curte oameni necunoscuti si dubiosi. Sa ne amintim ca saducheii se straduiau ca judecarea lui Iisus sa aiba loc fara nici un fel de publicitate, iar prezenta ucenicilor si adeptilor Lui nu era de dorit pentru judecatori.
Era o noapte ingrozitoare, o noapte agitata, o noapte a banuielilor, iar Petru era slab, si dragostea lui era amestecata cu teama; totusi, el s-a straduit sa se strecoare chiar in mijlocul primejdiosilor sai vrajmasi. Ioan l-a ajutat si, fiind cunoscut cu arhiereul, si-a folosit toata inraurirea ca Petru sa fie lasat inauntru.
Cutezator si nechibzuit, ascunzand motivele bune care-l facusera sa vina acolo si prefacandu-se, probabil, ca a venit din simpla curiozitate, ca privitor intamplator, Petru a intrat in curte, s-a apropiat de focul care ardea in mijlocul ei si s-a asezat intre slugile arhieresti, care se incalzeau acolo. Intre timp, de grupul din jurul focului s-a apropiat o slujnica a arhiereului si, uitandu-se bine la insul dubios a carui fata era bine luminata de flacara, l-a recunoscut si a strigat:
Petru s-a pierdut cu desavarsire: in jur era o multime de straini, il priveau cu dusmanie si banuiala fete intunecate. Sa recunoasca i se parea primejdios nu numai deoarece putea sa fie dat afara si lipsit astfel de posibilitatea de a vedea ce se va intampla, ci deoarece putea sa iasa si mai rau: o frica ascunsa si poate nu lipsita de temei ii soptea cu viclenie ca ar putea sa fie arestat in calitate de complice al invinuitului, fiindca nici unul dintre ucenici nu stia care este acuzatia oficiala adusa Domnului si in ce masura erau afectati si ei. Daca Hristos era socotit un criminal politic periculos, evident ca ucenicii ar fi fost luati drept complici si tratati ca o banda de complotisti. Oricum ar fi, teama ascunsa si ingrijorarea au pus stapanire pe Petru. Acesta a uitat ca nu demult, chiar in noaptea aceea, respinsese cu infierbantare pana si posibilitatea de a trada:
Chiar daca toti se vor sminti intru Tine, eu niciodata nu ma voi sminti… Si de ar fi sa mor impreuna cu Tine, nu ma voi lepada de Tine (Mt. 26, 33,35).
A uitat si… s-a lepadat.
Fara indoiala, in acel moment lepadarea i s-a parut lui Petru doar evitare a unei primejdii inutile – dar s-a oprit insa la atat? Vai! O minciuna atrage dupa sine, aproape inevitabil, alta. Daca ati spus o data un neadevar, sunteti deja siliti sa il sustineti, pentru a nu fi dati in vileag, si a va indrepta greseala intentionata sau nu si a o recunoaste sincer devine un lucru cu mult mai greu decat a spune adevarul de la inceput, fiindca atunci trebuie sa recunoasteti ca ati mintit – insa orgoliul nu va lasa sa faceti asta, si foarte repede „abaterea de la adevar” neintentionata devine negare constienta a acestuia. Exista multi oameni nefericiti, care odata cazuti in plasele propriei lor minciuni, negasind in sine puterea de a le rupe printr-o recunoastere hotarata si cinstita, stau incurcati mult timp in ele si sfarsesc prin a se impaca cu minciuna atat de mult, incat aceasta incepe sa li se para adevar.
Tagaduirea lui Petru a fost, poate, crezuta pentru o vreme, fiindca era foarte fatisa si insistenta, insa ea i-a adus aminte de primejdie. Ca un vinovat, se retrage de langa foc la intrarea in curte, cand s-a auzit cantarea cocosului – careia Petru, dupa toate aparentele, nu i-a dat atentie. Tradarea pe care Domnul i-o prezisese L-a urmarit si acolo. Slujnica L-a aratat celorlalte slugi ce se aflau in apropiere ca pe un ins care fusese, fara urma de indoiala, impreuna cu Iisus Galileeanul. Minciuna i s-a parut atunci mai mult decat indispensabila si, pentru a se asigura impotriva banuielilor, Petru a intarit-o cu juramant. Acum insa fuga era deja cu neputinta, nu ar fi facut decat sa confirme banuielile, asa ca Petru, posomorat, a hotarat sa se alature iarasi grupului neprietenos si inclinat spre suspiciuni care statea in jurul focului.
A trecut un ceas intreg. Pentru Petru a fost un ceas cumplit, de neuitat. Simtamantul apasator al minciunii si constiinta primejdiei crescande aveau o inraurire deprimanta asupra firii lui nervoase, impulsive. Dialectul lui galileean, vioiciunea innascuta a caracterului, imbinata acum cu cea mai mare sfiala, deosebitul interes fata de stirile despre mersul judecatii asupra lui Iisus, precum si o multime de alte imprejurari, se intorceau acum tot mai mult impotriva lui Petru. Evident, cu toata lepadarea lui, nu se bucura de incredere, si brusc, unul dintre cei ce stateau imprejurul focului i s-a adresat iarasi:
Cu adevarat esti dintre ei, caci esti si galileean si vorbirea ta se aseamana,
iar altul a adaugat:
Nu te-am vazut eu pe tine, in gradina, cu El? (In 18, 26).
Cum i s-a oprit inima in piept lui Petru cand a auzit cuvintele acestea, care nu prevesteau nimic bun! A incremenit de groaza, dupa cum spune Gura de Aur, si, uitand de toate, a inceput sa se jure ca nu-L cunoaste pe Hristos.
Si deodata a cantat cocosul! Petru si-a amintit prezicerea Domnului:
inainte de a canta de doua ori cocosul, de trei ori te vei lepada de Mine.
Si-a amintit si cum il asigura de dragostea si devotamentul sau, a inteles ca L-a tradat, si-a inteles caderea – si in aceeasi clipa, ne spune Evanghelistul Luca, Domnul, intorcandu-Se, l-a privit de departe pe Petru.
O, privirea aceea! In ea nu era repros, nu era nemultumire, in era era numai suferinta si tristete de nedescris! Petru si-a amintit privirea aceea tacuta tot restul vietii. Aceea a fost privirea de ramas-bun pe care Domnul i-a daruit-o ucenicului Sau inflacarat, insa nestatornic – si cat de graitoare a fost! In ea, Petru a citit ca nu s-a ascuns de Domnul caderea lui, ca invatatorul i-a auzit lepadarea, juramintele nebunesti, si ca marea Lui inima iubitoare a fost ranita de o intristare adanca. Mantuitorul suferea, si in aceasta avea o parte de vina unul dintre cei mai buni ucenici ai Lui.
Privirea aceea a starnit in sufletul lui Petru o durere mistuitoare. Parca i s-a infipt in inima un ac ascutit si rece atunci cand a inteles fatala insemnatate a lepadarii cu juramant, de a carei greutate duhovniceasca poate ca nu-si daduse pe deplin scama pana atunci.
Iesind afara, a plans cu amar (Lc. 22, 62).
Sa ramana in gloata aceea grosolana, intre oameni nepasatori sau dusmanosi, nu mai putea. I se sfasia sufletul de suspine. Necuprinsa amaraciune, cum nu mai traise, pesemne, niciodata, nu putea fi ascunsa sub masca curiozitatii nepasatoare. Voia sa planga, sa geama, sa se bata cu pumnii in piept si sa zaca in tarana, simtind asupra sa cumplita, strivitoarea greutate a pacatului si durerii.
A iesit, iar noaptea intunecata l-a primit in bratele sale cu amaraciunea lui, cu mahnirea lui. Si in acea noapte nimeni nu s-a simtit mai singur decat Apostolul Petru, care-si plangea tradarea in chinurile constiintei rascolite, strapungatoare.
Pentru ce plangea Petru?
In viforul de ganduri si simtaminte ce se starneste de obicei intr-un suflet sensibil care a fost tulburat de pacat este intotdeauna greu sa faci lumina pe deplin. Acolo sunt atatea crampeie de ganduri lipsite de limpezime, de amintiri fugare, de amare pareri de rau, de muscatoare reprosuri impotriva propriei slabiciuni!.. Nu se face auzita doar soapta mincinoasa a indreptatirii de sine, iar orgoliul se ascunde, ca un caine batut, de biciul constiintei tulburate – insa in acest haos de trairi sufletesti exista intotdeauna o idee centrala, un sentiment fundamental, din care se nasc toate celelalte cum zboara scanteile marunte dintr-un fier incins batut pe nicovala.
Pentru Petru, acest sentiment fundamental era dragostea jignita [ranita]. Amaraciunea lui era amaraciunea unei inimi nobile, iubitoare. A iubi atat de puternic, atat de neprecupetit ca Petru, si a-L jigni [rani] pe Cel iubit, tradandu-L, cu atata grosolanie, cu atata lipsa de mila, fara macar a intelege bine cum s-a putut intampla una ca asta, era insuportabil de greu. In acele clipe i se parea ca nu poate fi nimic mai rau si ca totul este pierdut.
Probabil ca se gandea:
„Dumnezeule mare! Singur m-am scos din randul ucenicilor Lui, singur m-am lipsit de fericirea de a fi unul dintre apropiatii Lui, cu care El impartea necazurile si bucuriile Sale, carora le incredinta gandurile Sale cele mai intime, carora le-a daruit toata inima Sa mare, atotcuprinzatoare! Singur m-am lipsit de iubirea si binecuvantarea Lui, am renuntat la ceea ce intotdeauna a fost pentru mine lucrul cel mai de pret in viata – si niciodata, niciodata nu ma va mai numi Apostol al Sau, prieten al Sau!..
„Nu-L cunosc pe Omul Acesta”, am zis. Nu-L cunosc! Nu-L cunosc pe Invatatorul meu, cu Care am umblat ani intregi printre fiii lui Israel, cu Care mi se parea ca m-am inrudit sufleteste fara putinta de ruptura, de la Care am primit atata grija, atata dragoste nemeritata si milostivire atotiertatoare, de la Care am auzit atatea mari cuvinte ale vietii, pe care le adunam cu ravna lacoma, ca pe niste margaritare de pret care cadeau din gura Lui binecuvantata!
El ne-a dat atat de mult!.. Cu mana darnica a risipit inaintea noastra atatea comori ale cunoasterii dumnezeiesti; neobosit, cu rabdare nemarginita, cu blanda ingaduinta fata de grosolania si prostia noastra, El ne-a invatat mereu cuvintele vietii vesnice, dorind sa ne aduca in Imparatia Sa si sa ne dea fericirea fara sfarsit. El ne-a dat totul: puterile Sale, dragostea Sa, descoperirile Sale, iar acum este gata sa dea sangele Sau, viata Sa… Si cum L-am rasplatit eu pentru dragostea si mila Lui jertfelnica?!
Printr-o lepadare rusinoasa!
Da, m-am lepadat! M-am lepadat tocmai atunci cand avea mai multa nevoie de sprijin. Este batjocorit, este clevetit, este ocarat si batut. I se pregateste osanda de moarte, si n-are cine sa-L mangaie. In jur sunt doar vrajmasi, oameni plini de ura, care se bucura cu rautate de necazul Lui! Cat de pretioasa e pentru El acum chiar si o singura privire milostiva – nici macar un cuvant spus cu voce tare, ce poate doar sa atraga primejdia si se ineaca neputincios in suvoiul vocilor dusmanoase, ci un chip milos in mijlocul acestei gloate crude si fara mila! Si pesemne ca El cauta cu privirea in jurul Sau tocmai un asemenea chip datator de imbarbatare…
Am asteptat pe cel ce m-ar milui, si nu era, si pe cei ce m-ar mangaia, si nu i-am aflat (Ps. 68, 24).
S-a uitat si m-a vazut, dar ce a gasit in mine? Un tradator fricos, viclean, in stare doar sa dea incredintari mincinoase despre dragostea si daruirea lui atunci cand in jur e liniste si poate fi sigur ca va lua parte la slava viitoare. Indata ce au palit nadejdile acestea, indata ce a suflat vantul rece al primejdiei si al amenintarii restristilor, ce s-a ales de aceste incredintari, de aceste juraminte mincinoase?! Totul a fost uitat! M-am jurat inaintea Lui ca o sa-mi dau viata pentru El, dar de lepadat nu o sa ma lepad, iar aici m-am jurat cu si mai multa osardie ca nu-L cunosc si ca n-am nimic de-a face cu El… Acesta este pretul juramintelor mele! Si ce durere va fi strans inima-I chinuita atunci cand a bagat de seama ca de El se leapada ucenicul de la care era in drept sa astepte credinciosie…
M-am lepadat… El n-a primit de la mine nici o privire plina de mila, nici un semn de imbarbatare!.. L-am lasat singur, trist si lipsit de aparare in mijlocul acestor fiare care Il chinuie, Il bat, Il batjocoresc si Il scuipa. In acest pahar al patimirilor si necazului, eu, care eram socotit ucenic si prieten al Lui, am adaugat atat de multa amaraciune, fara indoiala mai dureroasa decat aceste batjocuri si batai! Sa fii lovit de cineva apropiat, de un prieten, este cu mult mai greu decat sa fii lovit de un vrajmas…
El m-a numit «piatra». Mi-a incredintat sarcina de a-i intari pe fratii mei… O, cat de crud I-am batjocorit nadejdile! Piatra s-a prefacut intr-o gramada de praf risipit de vant, iar cei pe care trebuia sa-i intaresc s-au dovedit a fi mai buni, mai vrednici, mai tari ca mine, fiindca ei nu s-au lepadat, cum am facut eu!
Si doar m-a prevenit. Cu grija blanda m-a prevenit cu privire la ispita ce ma astepta, la primejdia tradarii, dar n-am crezut. N-am crezut, uitand ca El stie inima mea mai bine decat eu insumi. In mandria mea nebuneasca, in oarba mea incredere in sine, eram incredintat ca nu se poate asa ceva. Chiar ma socoteam piatra neclintita, diamant al credintei si daruirii! Am uitat chiar si lectia pe care mi-a dat-o cand era sa ma inec din pricina putinatatii credintei, dar am fost izbavit de mana Lui!
O, dragul meu, iubitul meu invatator! Iarta-ma pe mine, necredinciosul si ticalosul Tau ucenic! Iarta-mi putinatatea de suflet, tradarea cea rusinoasa! Tu vezi inima mea, Tu stii tot ce este in om! Tu stii ca Te iubesc… Nu indraznesc sa-Ţi spun ca Te iubesc mai mult decat toti ceilalti, nu indraznesc sa-Ţi spun ca si daca toti se vor sminti intru Tine, eu nu ma voi sminti, fiindca vad cu totul altceva: nimeni nu s-a lepadat, nimeni nu s-a smintit in afara de mine! Dar eu, nevrednicul si slabul, totusi Te iubesc, si inima mea este plina de durere, groaza si mahnire nepovestita. Iarta-ma daca poti, daca pacatul meu poate fi iertat! Stiu ca Tu poti! In marea Ta blandete, in dumnezeiasca Ta ingaduinta, Tu esti gata sa ierti de saptezeci de ori cate sapte pacatosului care se caieste. Tu poti sa ierti, dar eu… Cred ca niciodata n-o sa-mi iert si n-o sa mi uit caderea!“
Si Apostolul Petru nu si-a uitat-o. Ucenicul lui, Sfantul Clement, istoriseste ca toata viata, la cantarea de noapte a cocosului, ingenunchea si, scaldat in lacrimi, se caia pentru lepadarea sa si cerea iertare, macar ca Domnul Insusi il iertase la scurta vreme dupa Inviere. O alta traditie bisericeasca spune ca, de plansul des si amar, ochii Sfantului Petru erau rosii intotdeauna.
Noua faradelege a lui Petru ni se pare neinsemnata, ca doar in sufletul lui ramasese acelasi ucenic credincios si iubitor, ca doar lepadarea lui n-a fost sincera, ci rostul ei era numai ocolirea primejdiei si, poate, a alungarii din curtea arhiereului, care i-ar fi rapit putinta de a-L vedea pana la sfarsit pe Invatatorul sau si a afla rezultatul judecatii savarsite asupra Lui. Care dintre noi n-ar fi facut la fel in imprejurari asemanatoare? Pacatul lui Petru poate fi definit nu ca tradare adevarata, ci ca lipsa de indrazneala si de tarie in credinta si ca refuz al marturisirii fatise.
Si totusi, acest pacat i s-a parut extrem de grav insusi Apostolului, iar Biserica veche nu ingaduia asemenea lepadari nici macar in vremea cumplitelor prigoane din partea paganilor, lipsindu-i pe cei ce pacatuiau astfel de impartasirea bisericeasca.
Sfintii Parinti ai Bisericii au aceleasi vederi. Iata ce cugeta in aceasta privinta Sfantul Ioan Gura de Aur:
„Lucru ciudat, nemaiauzit! Indata ce a fost prins invatatorul, s-a incins atat de tare, incat a pus mana pe sabie si a taiat urechea slugii arhiereului, iar cand trebuia sa dea dovada de si mai mare nemultumire, sa se incinga si mai tare auzind asemenea ocari, el se leapada! Pe cine nu ar fi maniat cele petrecute atunci? Si totusi, ucenicul, biruit de frica, nu numai ca nu vadeste nici o nemultumire, ci se si leapada, nu indura amenintarea unei slujnice sarmane, neputincioase. Si nu o data, ci de doua si de trei ori se leapada, si intr-un scurt rastimp, si nu inaintea judecatorilor. Nici nu si-a simtit caderea indata. Luca spune ca Iisus S-a uitat la el (v. Lc. 22, 61), adica Petru nu numai ca s-a lepadat, ci nici cand a cantat cocosul nu si-a adus aminte singur, ci a trebuit sa-i aminteasca iarasi Invatatorul, tinand loc de glas privirea. Asa de infricosat era!”
Crestinul nu trebuie sa caute de capul sau primejdii si patimiri pentru numele lui Hristos, nu e dator sa declare public credinta sa acolo unde imprejurarile n-o cer, fiindca in asa ceva este intotdeauna o doza de trufie si de nadajduire in sine – dar cand este intrebat pe sleau despre credinta sa, sa nu cuteze a se da in laturi de la marturisirea fatisa, si aceasta marturisire trebuie sa fie blanda, smerita, insa nestramutata. Acelasi Apostol Petru, dupa lectia pe care a trait-o, spune in prima sa Epistola:
Sa fiti gata totdeauna sa raspundeti oricui va cere socoteala despre nadejdea voastra, dar cu blandete si cu evlavie (I Pt. 3,15-16).
Apostolul Pavel ii scrie ucenicului sau Timotei:
Sa ne amintim si cuvintele rostite de Domnul Insusi cu mult timp inainte de patimirile Sale:
Infricosatoare amenintare! Si cu cata usurinta ne lepadam noi de Hristos chiar si in imprejurari nu atat de grele ca cele in care s-a gasit Sfantul Apostol Petru! Sa ne amintim de trecutul nostru: cat de des ne-am rusinat in fata celor care batjocoreau numele lui Dumnezeu! Cat de des am tacut inaintea clevetitorilor si ne-am purtat de parca nu L-am cunoaste deloc pe Mantuitorul si n-am dori sa stim nimic de El! Cat de des, in desarta flecareala lumeasca, am ascultat anecdote hulitoare si nu am indraznit sa spunem nimic, temandu-ne sa-L oprim pe hulitor cu seriozitate! Cat de des am fost biruiti de ispite cu totul neinsemnate! Cat de des, in nereusite si neplaceri, am cartit impotriva lui Dumnezeu si ne-am departat de El inciudati ca nu ne ajuta in problemele noastre si nu indeplineste rugaciunile noastre!
O singura privire, o singura vorba, o singura obiectie sau intrebare pusa la vreme nepotrivita, o neplacere cat de marunta, un lucru de nimic sunt adeseori pentru noi prilejuri de a ne lepada de Iisus Hristos si de invatatura Lui. Vedem aceasta mai ales in vremurile de acum: pana si oamenii care in adancul sufletului se considera credinciosi se leapada cu cea mai mare usurinta de credinta lor, declarandu-se oficial necredinciosi din teama ca-si vor pierde locul de munca sau castigurile si uitand ca omul n-are nici un folos daca dobandeste intreaga lume pierzandu-si in schimb sufletul. Se tem de o privire nemultumita, de o incruntare a sefului lor, si nu stiu ce sa mai faca pentru a inlatura orice banuiala ca sunt religiosi – dar cel ce se leapada de Hristos inaintea oamenilor va fi lepadat inaintea ingerilor lui Dumnezeu!
De ce din punctul de vedere al invataturii crestine lepadarea de Hristos, chiar si pur exterioara, prefacuta, este totusi considerata un pacat grav?
Mai intai de toate, orice minciuna, oricare ar fi scopul ei, este un pacat, si nimic nu o poate indreptati, fiindca cel dintai pricinuitor al minciunii este diavolul.
El de la inceput a fost ucigas de oameni, spune Domnul, si nu a stat intru adevar, pentru ca nu este adevar intru el. Cand graieste minciuna, graieste dintru ale sale, caci este mincinos si tatal minciunii (In 8,44).
Slujirea lui Dumnezeu trebuie sa fie curata, fara prihana, si nu ingaduie minciuna. In domeniul relatiilor moral-religioase minciuna nu duce niciodata la urmari bune, chiar daca ni s-ar parea altfel. Chiar daca, poate, castigam ceva din ea in sensul bunastarii materiale, pe de alta parte minciuna aduce mari daune morale celui ce minte, si aceasta dauna nu este acoperita de castigul obtinut, in virtutea simplului fapt ca adevaratul crestinism nu nazuieste niciodata spre bunastarea exterioara, o nesocoteste si pune pe primul plan, mai intai de toate, atingerea desavarsirii morale.
Daca omul, intr-un moment critic, nu gaseste in sine barbatia de a-L marturisi fatis pe Mantuitorul si Domnul sau, asta dovedeste ca este slaba credinta lui si ca motivele legate de teama, de confortul lumesc, de bunastarea pamanteasca sunt mai puternice in el decat iubirea de Dumnezeu – iar in acest caz cade sub osanda rostita in Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul catre ingerul Bisericii din Laodiceea:
Stiu faptele tale, ca nu esti nici rece, nici fierbinte… Asa, fiindca esti caldicel – nici fierbinte, nici rece – am sa te vars din gura Mea (Apoc. 3, 15-16).
De la crestin se cer devotament si credinciosie fata de Dumnezeu, fara frica de amenintari, sau de patimiri, sau de moarte.
Fii credincios pana la moarte, si iti voi da cununa vietii (Apoc. 2,10).
Daca lepadarea este un mare pacat din punctul de vedere al moralitatii personale, in plan bisericesc-comunitar ea este un pacat si mai grav. Pe marturisirea mucenicilor si a ucenicilor credinciosi ai Mantuitorului Hristos s-a intarit, a crescut si pana la urma a cucerit lumea Biserica. Dimpotriva, orice lepadare, orice sovaiala in credinta a madularelor ei slabe si nestatornice i-au intarziat cresterea si au descompus-o launtric. Tentatia slabiciunii si lasitatii e foarte mare, si orice exemplu individual de lepadare este urmat fara intarziere de cei fricosi si putin credinciosi, care isi justifica fapta aratandu-i pe cei ce s-au lepadat de Hristos inaintea lor, fiindu-le absolut indiferent daca lepadarea acelora a fost adevarata sau prefacuta.
Iata de ce Biserica a luat masuri aspre fata de toti cei ce s-au lepadat, chiar daca lepadarea lor a fost prefacuta, de frica chinurilor si mortii.
Pricina caderii Apostolului Petru e limpede: infumurarea si increderea in sine.
Chiar daca toti se vor sminti intru Tine, eu niciodata nu ma voi sminti, spune el.
Prin aceasta fagaduinta increzuta el se pune mai presus de restul ucenicilor si parca chiar ii osandeste pentru ca n-au dragostea si devotamentul lui fierbinte. Nu incape indoiala ca Il iubeste pe Domnul cu toata inflacararea firii sale cinstite, sincere, si ca doreste cu adevarat sa-I ramana credincios pana si sub amenintarea mortii, insa uita un lucru: uita ca niciodata, in nici un fel de imprejurari, omul nu se poate bizui pe propriile puteri si nu se poate pune chezas pentru felul in care se va purta daca nu se sprijina pe ajutorul dumnezeiesc, fiindca Domnul spune:
Fara Mine nimic nu veti putea face (In 15, 5).
Iar cand omul nadajduieste in sine, uitand de Dumnezeu, harul dumnezeiesc il paraseste si, lasat de capul sau, omul cade inevitabil, prin aceasta cadere cunoscandu-si in chip dureros neputinta morala. Aceste lectii sunt ingaduite de iubirea dumnezeiasca pentru a-L invata pe om smerenia. Ele sunt absolut necesare, deoarece fara ispite si caderi omul nu isi cunoaste slabiciunea, iar daca n-o cunoaste nu se poate lipi de Dumnezeu cu tot sufletul ca sa caute doar in El ajutor si sprijin in lupta pentru mantuirea sa – si acest ajutor haric El il trimite nu celor increzuti, ci celor smeriti. Se vede ca Apostolului Petru ii trebuia o asemenea lectie de smerenie, si el, dupa ce a invatat, in lacrimile si durerile pocaintei, aceasta lectie, marturiseste deja cu tarie inaintea cititorilor Epistolei sale:
Iata prima lectie importanta pe care ne-o da istorisirea evanghelica despre lepadarea lui Petru: lectia smereniei, lectia nadajduirii doar in ajutorul lui Dumnezeu, lectia necesitatii de a ne incredinta cu totul voii lui Dumnezeu si de a cauta doar in ea reazem si mantuire.
A doua lectie care reiese din aceasta istorisire este cea privitoare la conditiile pocaintei.
Petru a cazut, insa n-a pierit, asa cum a pierit, in deznadejdea sa, Iuda. Daca ingerul nevinovatiei L-a parasit, ingerul pocaintei i-a intins cu blandete mana, si in aceasta pocainta Petru si-a gasit iertarea si mantuirea.
Ce simtaminte s-au rasfrant in pocainta lui Petru si au facut-o roditoare? Stim ca Domnul a luat aminte spre aceasta pocainta si i-a daruit iertare Apostolului Sau ce pacatuise.
Am vazut deja ca in pocainta Apostolului Petru simtamantul de temelie a fost cel al iubirii [ranite], constiinta amara a faptului ca prin pacatul sau L-a jignit, L-a intristat pe Domnul, Care-l iubea si era iubit de el. Din aceasta constiinta se si naste acel simtamant al smereniei si frangerii de inima care este conditia indispensabila a pocaintei adevarate, deoarece
dupa cum spune Prorocul David, iar altundeva:
Aproape este Domnul de cei umiliti la inima si pe cei smeriti cu duhul ii va mantui (Ps. 33).
Pocainta noastra nu este nici pe departe patrunsa intotdeauna de simtamantul acesta, si ca atare nu poate fi totdeauna primita. In practica pastorala a Tainelor bisericesti se pot observa foarte clar diverse tipuri de pocainta, ce se deosebesc intre ele prin motivele si dispozitia sufleteasca a penitentilor.
Cel mai des se intalneste spovedania intemeiata pe pura obisnuinta, fara participarea vreunui sentiment. Cel ce se spovedeste isi insira apatic pacatele, iar uneori nici nu-si da macar osteneala sa si le aminteasca, cerand sa faca asta in locul lui preotul, si la fiecare intrebare raspunde nepasator: „Am pacatuit, parinte”, gandindu-se doar cum sa scape mai repede de aceasta obligatie neplacuta si sa primeasca dezlegarea. Intr-o asemenea spovedanie nu exista nici frangere de inima, nici smerenie, si este greu, de presupus ca ea poate fi primita de Dumnezeu, fiindca nu poate decat sa jigneasca marirea si dreapta Lui judecata. In ea nu exista constiinta propriei vinovatii, nici dorinta si intentia de indreptare, si ca atare nu poate dobandi iertare.
De ce acesti crestini caldicei considera, totusi, ca trebuie sa se apropie de Tainele Spovedaniei si Impartasirii? Cauza consta intr-o conceptie gresita asupra Tainei, care-i atribuie acesteia o lucrare pur mecanica, de genul ex opere operato din catolicism. Or, trebuie sa tinem bine minte ca, daca ne putem impartasi cu Sfintele Taine nu „spre tamaduirea sufletului si a trupului“, ci „spre judecata si spre osanda“, si prin Taina Pocaintei putem, in loc de a primi dezlegarea pacatelor, sa-L maniem si mai tare pe Dumnezeu.
Exista un alt fel de pocainta, a carei temei este orgoliul, mandria, si care se intalneste cu precadere la oamenii care abia au inceput nevointa constienta a vietii crestine, atunci cand ravna (adeseori fara discernamant) nu este inca temperata de smerenie si de constiinta propriei neputinte. Manat de primele impulsuri ale osardiei, omul se avanta spre Dumnezeu, spre rasplata chemarii de Sus (Filip. 3, 14), nazuieste sa atinga cat mai degraba treptele cele mai inalte ale desavarsirii, ia asupra sa tot felul de nevointe, uneori chiar peste puteri. La inceput totul merge bine. Succesele sunt vadite si neindoielnice. S-ar parea ca mai ramane numai un mic efort pana la idealul desavarsirii crestine, care este sfintenia – si fiind inca in necunostinta de faptul ca aceasta desavarsire se dobandeste prin osteneala grea si prin exercitiu indelungat, omul incepe sa se admire singur si sa-si admire succesele. Vai! Tocmai aici il pandeste ispita crancena… Un singur pas gresit, si urmeaza o cadere ingrozitoare; pacatul savarsit pe neasteptate il desteapta pe om din visarile orgolioase! Se destrama inchipuirile de sfintenie, se risipesc iluziile despre propria desavarsire… Omului incepe sa i se para ca s-a pravalit si mai jos decat era inainte, si atunci in suflet se naste sentimentul tulbure al ciudei pe sine insusi, pe imprejurari, chiar si pe Dumnezeu, pentru „greseala ireparabila”, care ar fi putut fi prevenita; sunt nimicite dintr-un foc toate succesele obtinute si toate roadele sfortarilor incordate.
In acest moment poate lua nastere dezamagirea si chiar deznadejdea inversunata. Este acelasi sentiment pe care il traieste pictorul talentat ce, printr-o trasatura de penel neindemanatica, imprudenta, si-a stricat capodopera – rodul inaltei inspiratii si efortului perseverent. Sentimentul acesta poate fi insotit de frangerea inimii, insa aici, bineinteles, nu exista smerenie, caci la temeiul lui se afla mandria si orgoliul dezamagit.
Uneori, pocainta se bazeaza pe sentimentul de frica. Omul se teme de judecata viitoare, se teme de pedeapsa si vrea sa dobandeasca iertare. Acest fel de pocainta este mai presus decat cele doua de mai inainte, insa nu este totusi desavarsit. Aici exista, fara indoiala, smerenie, insa frangerea inimii poate sa lipseasca.
In fine, forma cea mai inalta a pocaintei adevarate este pocainta Apostolului Petru. Omul se intristeaza pentru ca prin pacatul sau L-a intristat si L-a maniat pe Tatal Ceresc, Care-l iubeste si este iubit de el; isi da seama ca pacatul sau este o grea nerecunostinta fata de El ca raspuns la toate binefacerile Lui, si plange pentru ca pacatul l-a indepartat de Cel iubit.
Intr-o asemenea pocainta e si smerenie, si frangere de inima.
Legaturi:
“[…] Că nu ştim să drămuim și să ne bucurăm și să mulţumim pentru bucuria pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi astfel să ne întâlnim cu Dumnezeu şi să-L chemăm în viaţa noastră şi, de multe ori Îl uităm complet atunci când avem linişte, pace, lucrurile ne merg din plin; avem o relaţie mai mult decât superficială cu El în momentul acela. Şi abia în dureri şi în necazuri, când toţi ne părăsesc, când toţi se uită destul de dubios la noi, abia atunci începem să vedem că sunt nişte ochi mult mai buni şi mai dragi care se uită spre noi și pe care noi i-am trecut cu vederea până atunci, ochii lui Dumnezeu. Să ne gândim la ochii cu care Hristos a privit la Petru, care se lepădase de El şi, după ce s-a lepădat de trei ori, a auzit cocoşul cântând şi şi-a adus aminte Petru şi s-a întors spre Mântuitorul, care era în pridvorul casei lui Caiafa. Credeţi că ochii aceia ai Mântuitorului care s-au uitat spre Petru erau de asprime sau de ceartă? Nu, cred că sunt ochii cei mai curaţi, care ne susţin, care ne ajută, care ne iubesc, sunt, de fapt, ochii Celui Care ne poartă pe mâini şi în braţe şi la Care nu ne uităm. Cred că acei ochi l-au trezit pe Petru mai mult decât cântatul cocoşilor.
Parcă în durerile şi în suferințele noastre şi în lepădările noastre şi în necazurile noastre mari, de-abia atunci avem puterea să ne întoarcem să vedem că sunt nişte Ochi care ne privesc şi sunt nişte Braţe care ne poartă şi este o Inimă care suspină pentru noi, inima lui Dumnezeu, care ne poartă pe noi înşine, care ne caută pe noi, e dragostea rănită a lui Dumnezeu care de mult de căuta şi pe care noi nici n-am băgat-o în seamă, despre care Părinţii spuneau că este rănită, că n-are unde să se odihnească. Ca într-un cuplu în care cineva iubeşte, iar celălalt nu e interesat, celălalt cu ochii caută disperat să-i răspunzi măcar dintr-o privire şi tu nici nu ştii că celălalt te caută, habar n-ai, nu te interesează. Şi nu este durere mai mare, acea iubire este rănită, n-are unde să se odihnească, iar această iubire a lui Dumnezeu care umblă neavând unde să se odihnească, găseşte din când în când în câte-un om şi de cele mai multe ori, din păcate, doar în greutăţi şi necazuri, pe câte unul care se întoarce înapoi şi începe să înţeleagă, începe să vadă, începe să se deschidă şi aceştia, de cele mai multe ori, pe lângă cei credincioşi, dar cel mai mult se întorc aceşti sfinţi, de aceea zicem în timpul utreniei Dumnezeu cel ce se odihneşte întru sfinţii săi, iubirea lui Dumnezeu se odihneşte în sfinţii cei care se întorc să vadă Ochiul lui Dumnezeu, cei care, mai presus de croncănitul ciorilor veacului acestuia ascultă glasul privighetorii care-i mult mai fin, mult mai subţire, dar se aude. Dacă eşti atent, dacă te concentrezi puţin, dacă te întorci puţin în tine, auzi glasul mierlelor şi al privighetorilor care se rosteşte neîncetat, îl auzi tot timpul, se aude tot timpul, dar este acoperit de glasul şi de croncănitul ciorilor. Aşa şi omul începe să descopere în sine. […]”
- Parintele Rafail Noica despre “subtirimea” si VULNERABILITATEA IUBIRII LUI DUMNEZEU PENTRU NOI
- “Tot darul de Sus ni-l insusim neaparat prin suferinta”. PARINTELE SOFRONIE despre BUCURIA DE A FI BIRUIT DE DUMNEZEU. De ce Dumnezeu ingaduie incercarea parasirii Sale, a “pogorarii in intuneric” si a atacurilor infuriate ale Ispititorului? “BINECUVANTAREA DE A CUNOASTE CALEA” (III)
- PREDICI AUDIO ale Pr. Ciprian Negreanu in DUMINICA POTOLIRII FURTUNII. Dumnezeu ingaduie furtunile incercarilor ca sa ne smereasca si sa ne izbaveasca de marea inselare a increderii in propriile fapte: “Adevaratul chip al omului este smerenia. Unde este smerenia, acolo vine Dumnezeu”
- CE SA FACEM ATUNCI CAND NE SIMTIM INCERCATI LA MAXIMUM? Poruncile = spovedania lui Dumnezeu; incercarile = dovada prieteniei si increderii lui Hristos in noi
- SE POATE DRAGOSTE MAI MARE CA ACEASTA? DAR SE POATE SI NEPASARE MAI SALBATICA? – Sf. Ioan Gura de Aur
- CU CE OCHI VOM PRIVI NOI LA HRISTOS IN ZIUA JUDECATII?
***
- Fericitul IOAN DE LA VALAAM (II): “Nu te inspaimanta, chiar de cazi in fiecare zi! Nu te increde in tine!”
- SFANTUL IERARH IGNATIE – CRESTINUL FATA IN FATA CU PATIMILE SALE: “Pe cunoasterea si recunoasterea neputintei noastre se zideste toata zidirea mantuirii”
***
- Parintele Dumitru Staniloae – studiu putin cunoscut, dar esential: MARTURISIREA PACATELOR SI POCAINTA IN ISTORIA BISERICII. Spovedania si lupta cu pacatul – conditiile IMPARTASIRII CU SFINTELE TAINE si primirii milei lui Dumnezeu
- ALEGEREA DUHOVNICULUI, pericolul aparentelor inselatoare, “PACEA” SUPERFICIALITATII IMPATIMITE si usuratatea dezlegarii neroditoare la impartasanie
- TAINA SPOVEDANIEI. Care este sensul ei adanc si cum putem risca PROFANAREA ei prin formalism si superficialitate?
- “Duhovnicul si ucenicul”: CRIZA VIETII DUHOVNICESTI A CREDINCIOSILOR “PRACTICANTI” si PERICOLUL BANALIZARII CELOR SFINTE. Urgenta iesirii din inertie, a retrezirii la pocainta adevarata, la nevointa si lucrarea launtrica
http://www.biserica.org/Biblia/VT/Psalmii/85_index.html