“Oare S-a impartit Hristos?” – ABSENTA LUI HRISTOS ca centru al vietii noastre duce la ATACAREA UNITATII BISERICII prin cultul anarhic al unor personalitati omenesti

13-08-2016 ~~Sublinieri~~

Vedeti si:

“A DEZBINA CINEVA BISERICA este un rau la fel de cumplit ca A CADEA IN EREZIE. Nici sangele muceniciei nu poate spala acest pacat!”
“BISERICA SE TEME DE DEZBINARI SI DE SCHISME, care au ca baza demonicul egoism”

“Fraţilor, vă îndemn, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere; căci, fraţii mei, despre voi, prin cei din casa lui Hloe, mi-a venit ştire că la voi sunt certuri. Şi spun aceasta, că fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos! Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel? Mulţumesc lui Dumnezeu că pe nici unul din voi n-am botezat, decât pe Crispus şi pe Gaius, ca să nu zică cineva că aţi fost botezaţi în numele meu. Am botezat şi casa lui Ştefana; afară de aceştia nu ştiu să mai fi botezat pe altcineva. Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos”. (I Corinteni 1, 10-17) – APOSTOLUL la Duminica a 8-a dupa Rusalii

Cultul personalităţii, hulire a lui Dumnezeu

(fragment)

Apostolul Pavel s-a referit astăzi – în pericopa din Apostol – la o problemă a Bisericii din primii ani creştini. Care era aceasta? Era atacarea unităţii, era formarea de grupuri ale creştinilor, susţinând fiecare în mod separat un conducător duhovnicesc, socotindu-l desigur că reprezintă „autoritatea” vieţii duhovniceşti.

Văzând această problemă, în Epistola către Corinteni, Apostolul Pavel menţionează că centrul vieţii este Hristos, că nu ne-am botezat în numele niciunui om decât numai în al lui Hristos. El menţionează că în esenţă noi toţi constituim mădularele aceluiaşi trup al lui Hristos – aceasta este Biserica, mădularele trupului lui Hristos -şi astfel avem această unitate duhovnicească pe care suntem chemaţi s-o punem în practică.

Aşadar, unitatea este darul Sfântului Duh. Nu este o reuşită a omului. Nevoinţa omului este pentru ca să păzească această unitate. Nu există Biserică fără unitate, dar nici nu există mântuire individuală. Omul izolat nu este mântuit, nu este un om adevărat. Adevăratul creştin trăieşte această comuniune cu Hristos şi cu fiecare om.

Astfel, el trăieşte adevărata stare de comuniune. Creştinul este omul cu adevărat sociabil.

Aşadar, în această unitate vin patimile noastre şi o atacă. O patimă care este descrisă de Sfinţii Părinţi este şi cultul personalităţii; zbuciumul de a înlocui persoana lui Dumnezeu, persoana lui Hristos, cu un oarecare om, pe care-l facem erou şi-l promovăm ca pe unul important, ca să ne simţim şi noi importanţi.

Acest cult omenesc faţă de o persoană omenească este o hulire a lui Dumnezeu Însuşi. Fiecare om dobândeşte ipostas „în Hristos” şi orice fel de dispoziţie, orice fel de dorinţă, orice fel de sentiment, orice fel de ideologie, care izolează de trupul lui Hristos, departe de trupul lui Hristos, constituie un derapaj duhovnicesc şi o înşelare.

Insă ce altceva mai provoacă acest lucru? Care este mobilul care naşte cultul personalităţii? Este iubirea de întâietate; vrem sa fim primii sau să aibă întâietate omul nostru. Adică în afara persoanei, a duhului lui Hristos.

Când trăirea este absentă, când am deviat existenţial, atunci căutăm susţineri, înţelepciuni, opinii, ideologii, lucruri interesante ca să impresionăm, să fie satisfăcută mintea noastră şi închipuirea noastră. Aceasta acoperă adevărata lipsă, absenţa lui Hristos. Atunci când lipseşte trăirea vie a prezenţei lui Hristos, sunt dezvoltate alte puteri, naturale, ale omului, aşa cum este înşelarea şi devierea (abaterea). Aşadar, această ciudăţenie a opiniei personale, a părerii personale, şi iubirea de întâietate tulbură echilibrul şi unitatea în Trupul lui Hristos.

Când ne pierdem orientarea, când ne pierdem rugăciunea, care este conţinutul vieţii noastre, care este modul în care primim experierea lui Dumnezeu, atunci se dezvoltă alte puteri naturale, înlocuitoare ale acestei legături cu Dumnezeu, şi atunci omul are zbuciumul său, sau să se promoveze pe sine sau să-l promoveze pe altul. In esenţă, însă, toate acestea constituie absenţa orientării noastre [drepte], care este Domnul Însuşi.

[…]”

(din: Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016)

Legaturi:

“Desi corabia se scufunda, cearta pentru intaietate ii mai preocupa inca pe pasageri… Nici Scriptura, de Dumnezeu inspirata, nu ajunge sa-i impace, nici traditiile apostolilor. Una este conditia pentru a le castiga prietenia: sa li se vorbeasca magulitor. O nepotrivire de pareri este de ajuns (a constitui) motiv pentru dusmanii“.

CE VREA DUMNEZEU DE LA NOI? – Cuvinte esentiale de trezire si de indreptare de la Ieromonahul TEOFAN de la Putna

“Dacă ar exista o sobornicitate reală, nu simulată, foarte multe lucruri s-ar rezolva. Neaşteptat de multe lucruri s-ar limpezi în Biserică, în sufletul nostru, în familiile noastre, la locul de muncă. Nu ne sfătuim între noi. Nu ne ascultăm între noi. Lucrul acesta arată că, în fond, nu avem o gândire şi o trăire ortodoxă. În momentul în care acceptăm dialogul cu celălalt, acceptăm să fim deschişi, să fim în mod real soborniceşti; trebuie atunci să acceptăm şi faptul că putem greşi. Revin la duhul mândriei care ne stăpâneşte pe toţi: nu vrem să recunoaştem că greşim şi, de aceea, lucrurile nu pot merge bine (…) Există, desigur, atacuri din exterior împotriva Bisericii, însă ele nu ar fi atât de periculoase dacă am şti să trăim în sobornicitate si în dragoste“.