“Sa fii prezent si cu sufletul in viata ta”: Parintele Pantelimon Șușnea despre LIBERTATI, INGRADIRI si DEPENDENTE, COMPROMISURI si (NE)IMPLINIRE, FRUMUSETE si (IN)SENSIBILITATE. Lucrarea seducatoare si inteligenta a Raului, COSTURILE ASCUNSE ALE PACATULUI si constrangerea depersonalizanta a patimilor. POSTUL CA EXERCITIU DE LIBERTATE si de redescoperire (VIDEO)

Trinitas TV: Biserica Azi. La răscrucea realităților (22. 06. 2016) – moderator: Ciprian Olinici

Transcriere dupa:

Roman ortodox in Franta: Ierom. Pantelimon Șușnea: “Orice patima exercita o presiune asupra gandirii”, si cand privesti pe un om il vezi prin lentilele patimii. Cand “nu mai esti conditionat launtric, nu mai esti conditionat patimas, esti mult mai liber si in relatiile cu oamenii”

– Din exterior, privind catre monahism exista o libertate foarte ingradita, foarte mica – pana la urma e conditionata si de niste juraminte, niste voturi monahale care reduc din libertatea de exprimare -, iar, pe de alta parte, in toata literatura filocalica, in toata literatura spirituala, care priveste foarte atent si profund monahismul, se vorbeste de o mare libertate, o libertate care, pana la urma, depaseste foarte mult libertatea pe care o avem noi in aceasta societate urbana. Desi avem senzatia libertatii se pare ca suntem conditionati foarte mult de ne-libertati. Care e adevarul, sau pe unde se situeaza monahul: e liber, nu e liber? Exista o granita in libertatea lui?

Da, intr-adevar, exista niste ingradiri, insa atunci cand, sa zicem, exista un gard, care ingradeste o casa, o gospodarie, rostul gardului nu este acela de a ingradi libertatea de miscare a celor care sunt in casa si nici doar acela de a delimita teritoriul sau proprietatea, ci, rostul gardului este acela de a ocroti pe cei din casa, gospodaria, gradina, ce mai au ei, de toate pericolele care vin din afara. De asemenea, un drum este ingradit, si nu poti sa iesi nici in stanga si nici in dreapta, dar, pe de alta parte, acele doua ingradiri iti definesc o directie pe care sa mergi, pentru ca, daca nu ar fi aceste ingradiri, poate, la un moment dat, lumea nu ar sti in ce directie sa o apuce.

Acum lumea, societatea laica, nereligioasa, a suspendat orice ingradire, si, am putea spune noi, orice protectie. Adica omul nu mai este protejat, nici el, nici proprietatea lui morala, nici gospodaria lui, atat sufleteasca, cat si a vietii. Deci nu mai este ocrotit, protejat. La inceput ai sentimentul, sa zicem asa, “in batatura libertatii”, ca poti sa faci ce vrei, dar, la un moment dat, nu mai stii ce vrei sa faci, la un moment dat nu mai stii ce vrei, pentru ca nu mai este definita o cale, nu mai este definit un sens al vietii, o directie – daca vorbim de sens, ne gandim si la o directie, directia pe care sa o apuci in viata.

– Ati folosit cuvantul protectie – ingradirea de fapt asta inseamna.

Asta inseamna in primul rand rostul pentru care oamenii au inceput sa ingradeasca; sa-si ingradeasca in primul rand gospodariile si sa zicem si viata. Pentru ca ingradirile Bisericii sunt facute ca sa-i protejeze pe oameni de Raul care nu este nici minor, nici infantil. Raul este un rau inteligent, un rau cu experienta, un rau care stie cum sa-l agreseze pe om, fara ca omul sa-si dea seama.

Va dau un exemplu. Atunci cand diavolul te va tenta – pe un tanar, pe un om oarecare -, el nu va [a]parea ca un strain, pentru ca intotdeauna fata de un strain orice om are o retinere. Intotdeauna tentatia va veni prin prieteni, pentru ca diavolul stie ca tu ai o relatie, o afinitate cu prietenii tai, ai o inclinatie catre ei, ai o afectiune. Si, el speculeaza aceasta relatie afectiva pe care o ai tu cu prietenii, tocmai ca sa… zicem noi sa te ispiteasca, sa te tenteze prin ei. Si atunci nu va veni un strain – pe care sa poti la un moment dat sa-l indentifici ca un potential pericol -, sa-ti ofere prima tentatie – fie ca e vorba de droguri sau de tot ce e echivalentul drogurilor – si atunci va lucra prin prieteni. Ei iti vor sugera: “uite, hai sa incerci asta…”, “hai sa incerci asta…“. Deci, asa cum va ziceam, Cel-Rau – si inteligent, in rautatea lui – stie de unde sa te ia si cum sa te ia, astfel incat tu sa nu ai bariera si sa ai garda coborata, sa nu percepi ca un pericol.

– Dar, in acelasi timp, omul va spune: “imi asum”. E un rau inteligent, un rau manipulator, insa “mi-l asum”. Asa cum poti sa iti asumi orice lucru pe care il decizi, sau orice decizie pe care o iei.

Da, iti poti asuma orice lucru, dar se pune problema ca atunci cand vine nota de plata, s-ar putea sa ti se para prea mare pretul. Adica e ca si cum ai merge undeva, intr-un supermarket, si vezi ca undeva sunt niste haine si zici: “as putea sa imi iau asta, si asta…”. Si ti le iei, si, cand te duci la casa, constati ca este mult peste puterea ta de a plati, si dorinta ta de a plati. Adica, cumva este supardimensionat pretul fata de necesitatile tale si de nevoile tale. Si atunci, si in viata iti asumi niste lucruri, dar, intotdeauna, nota de plata vine mai tarziu, si, daca am sti cat costa din punct de vedere existential pacatele, nu ne-ar mai trebui – Doamne, fereste! – nici sa ne apropiem de ele.

– Credeti ca in viata exista note de plata pe care nu le putem asuma sau nu le putem deconta?

Daca este sa privim si la Evanghelie, este acolo o pilda cu un om care era datornic imparatului cu 10.000 de talanti, care inseamna o garnitura de tren cu aur. Da, deci mai mult decat PIB-ul unei tari, daca e sa vorbim asa, asta era datoria acelui datornic. Deci era mult peste ce ar putea omul sa achite si ar fi in puterea lui. Si sentinta a fost sa fie vandut el si familia lui: si femeia lui, si copilul lui, tot ce are, ca oricum nu se va putea recupera plata. Deci, daca n-ar fi iertat stapanul pe slujitorul aceea, n-ar fi putut sa achite datoria pe care o avea. Sunt astfel de datorii.

Pacatul are implicatii cosmologice, nu se resimte doar la nivel personal, ci afecteaza pe toti. De exemplu, daca tu iti fragilizezi sanatatea, vor avea de suferit dupa tine toate generatiile carora tu le transmiti un biologic afectat.

– Dar nu e un stress in plus sa te gandesti ca deciziile tale vor fi afectate in istorie, si nu e o ingradire foarte mare a modului tau de a te exprima in lume?

Stiti cum? Asta cu ingradirea mi se pare un pic asa, cam o poveste. Insusi faptul de a avea o limba in care te exprimi este o ingradire. Adica ti se dau niste cuvinte in care tu trebuie sa te exprimi. Daca vrei sa fii liber, inventeaza tu un limbaj; de ce sa vorbesti in niste cuvinte preconcepute de altii?! Redefineste tu tot limbajul, redefineste tu toata viata si hai sa vedem, de fapt, cat suntem de liberi! Asa ca, in final, o astfel de libertate s-ar putea sa nu ne convina asa de mult.

– Eu pot redefini limbajul, dar nu ma mai inteleg cu nimeni.

Da, evident.

– …Insa am libertatea si am puterea sa o fac.

Ai puterea, insa suntem destul de ipocriti cand e vorba de libertati. Adica noi ne asumam numai libertatile care ne convin, dar sunt, pe de alta parte, o seama de ingradiri pe care ni le asumam, tot asa, pentru ca ne convin, si nu discutam despre ele, nu le punem in criza, in judecata.

– Asa, pana la urma este si o logica a vietii, de a-ti alege ceea ce, poate ca nu iti convine, dar iti face drumul tau in viata mai usor. Excluzand, bineinteles, din aceasta logica destinatia finala, care nu stiu care poate fi una pe pamant, poate fi una dincolo de pamant.

Daca este sa vorbim despre libertate, [trebuie spus] in primul rand, ca daca nu stii cum sa gestionezi libertatea exterioara, iti pierzi libertatea interioara. Felul gresit de a gestiona libertatea exterioara, de a face ce vrei, te duce in primul rand la dependente, care inseamna o conditionare, o determinare interioara, launtrica. Si atunci, esti liber sa bei sau sa fumezi, sau sa te droghezi, sau esti liber sa te joci pe calculator, esti liber sa consumi pornografie, esti liber sa faci orice pacat, insa toate aceste pacate duc la dependenta, ceea ce inseamna o pierdere a libertatii. Si este o dependenta grava, acuta, care te afecteaza si pe tine, afecteaza si pe cei din jurul tau, iti afecteaza viata. Deci, tu pierzi foarte mult cand ajungi intr-o stare de dependenta. Si cam toate viciile duc la dependenta si duc la uzura, atat a biologicului, cat si a psihicului, a vietii. Nu doar a vietii sale, ci si a relatiilor sale. Toate se degradeaza si se uzeaza printr-o viata viciata.

– Aceasta dependenta de multe ori nu e constientizata. Nu stiu cat de mult spune orgoliul unui dependent de alcool sau de droguri ca el este dependent.

Pai asta este si primul simptom al dependentei: faptul ca nu recunosti ca esti dependent. Adica, orice alcoolic nu va va spune ca e dependent, ci ca “mai bea din cand in cand, si el, doua pahare”. Si cei care fumeaza considera ca se pot lasa oricand de fumat – pana la proba contrarie.

– Dar, gestul in sine se considera ca este un exercitiu al libertatii.

Da, el asa crede ca: cum s-a apucat de fumat la fel de usor se si lasa. Si, in momentul in care, “pe bune”,  incearca sa se lase de fumat, atunci vede ca nu este chiar atat de simplu, si ca nu reuseste sa se lase.

Ceea ce au in comun toate dependentele este placerea. Placerea, sa zicem asa, nu este decat o seductie a unui corespondent in planul simturilor, a frumusetii. Adica noua ne place ceea ce este frumos. Ceea ce este frumos genereaza o atractie pentru noi. Si omul este chemat spre frumusete si spre cautarea frumusetii, insa frumusetea adevarata nu este la nivelul simturilor. Or, placerea nu este altceva decat o traducere a frumusetii in planul simturilor. Adica, sa zicem, o mancare este un frumos al gustului, s.a.m.d., putem sa generalizam si sa extrapolam la nivelul tuturor simturilor. Deci este o cadere a frumosului in simturi. Ceea ce este frumos genereaza o atractie. O frumusete cazuta la nivelul simturilor arata o limita a ta, ca om, faptul ca nu poti sa vezi frumosul dincolo de limitele simturilor. Deci, o cadere a ta in planul simturilor, si asta este foarte putin. Ganditi-va si la relatiile dintre oameni. Faptul ca il traduci pe om in criterii trupesti inseamna ca tu nu privesti la frumusetea mintii celuilalt, tu nu reusesti sa-i vezi frumusetea caracterului, nu mai vorbim sa sesizezi si sa fii constient de frumusetea morala a celuilalt. Dar omul totdeauna vede ceea ce este [el insusi]. Adica tu nu poti sa vezi mai mult decat esti. Tu nu poti sa devii constient de ceva, daca nu are corespondent in tine.

Ceea ce vedem in celalalt arata masura noastra si masura preocuparilor noastre, arata limita noastra. Si, iata, deci, ca vorbim deja de o limita. Deci, castigarea libertatii este o arta a vietii. Si este un scop al vietii sa-ti castigi libertatea, sa o intaresti si sa progresezi in libertate.

Va ziceam despre manastire ca este un spatiu al ingradirilor, dar este un spatiu care te face liber. Adica, din moment ce tu nu mai esti conditionat launtric, tu nu mai esti conditionat patimas, esti mult mai liber si in relatiile cu oamenii, si in relatie cu creatia lui Dumnezeu, pentru ca nu mai ai aceste frane si limitari pe care le impune viciul. Si, in plus, orice restrictie este, de fapt, o deschidere catre un plan superior al vietii. Adica, pentru noi, postul, sau nevointa, in general, este o deschidere, este o investitie, nu este o limitare, o constrangere, o restrictie. Dimpotriva, noi apelam la post tocmai pentru deschiderea sufleteasca pe care postul ti-o mijloceste.

– Ati vorbit despre post si, in spiritualitatea Bisericii, e intotdeauna asociat cu libertatea. Am gasit pe parcursul cartilor de slujba, mai als in Triod, faptul ca postul este un exercitiu teribil al libertatii. Adica al libertatii de a-ti asuma un anumit regim, sau al libertatii de a refuza anumite alimente? Sau e mai mult decat un simplu exercitiu alimentar?!

Nu. Postul, in primul rand, te elibereaza de influenta pe care o exercita in viata ta interesele patimase. Atunci cand ai un interes patimas esti conditionat, esti determinat, pentru ca orice patima exercita o presiune asupra gandirii. Adica privesti catre un om sau relationezi cu un om si apare o presiune interioara a patimii, de a devia modul in care tu il privesti pe omul acela, incat sa-l privesti prin lentilele patimii. Si atunci apare o presiune interioara. Orice patima – fie ca e vorba de lacomia pantecelui, ca e vorba de sexualitate, fie ca e vorba de putere sau de mandrie, ca vrei sa dobandesti laude, s.a.m.d.-, exercita tot timpul, in mod constant o presiune asupra constiintei tale, asupra modului tau de viata sau a gandurilor tale, asupra comportamentului tau. Deci apare o presiune care te stanjeneste. In momentul in care se ajunge la starea de nepatimire esti liber. Atunci efectiv te simti mai usor, simti ca poti sa iti dai drumul in relatiile cu oamenii, ca nu mai apar aceste interese in relatiile cu oamenii.

Dupa aceea, iarasi, este o presiune pe care o exercita egoismul. Ca sa vorbim asa, in termeni tehnici, de exemplu, ca la un calculator la care ruleaza foarte multe programe in fundal. Acele programe care ruleaza in fundal ingreuneaza puterea de calcul a calculatorului si merge mai incet, se misca mai incet calculatorul. Exact asa se intampla si cu omul atunci cand sunt multe patimi sau interese care ruleaza in fundalul sufletului, si in fundalul gandirii, si pe fundalul vietii. Aduc o impovarare, o ingreunare a tot ce faci. Si atunci postul, prin faptul ca nu mai exista aceasta presiune a poftelor, a patimilor, postul te aduce la o stare de libertate launtrica.

– Nu mai exista presiunea, dar exista lupta pentru a le indeparta.

Da, dar este un jug usor.

– Credeti?

Da, pentru ca depinde si de la ce nivel de indatorare pornesti. Daca ai ajuns sa fi la un nivel de impovarare mare, de dependenta mare fata de patima, atunci presiunea e mare. Dar, daca de tanar pornesti cu o integritate, adica cu o stare de minus de dependente, dupa aceea e foarte usor in viata sa intretii libertatea si sa inaintezi in libertate, adica sa devii din ce in ce mai liber. Acuma, indiferent daca este usor sau greu, nu avem alternativa, pentru ca patima nu e doar inrobitoare, ci te si depersonalizeaza. Adica, noi, de multe ori ne gandim ca in egoism eul este central, si ca toate orbiteaza in jurul eului ca in jurul soarelui, dar nu este adevarat. In egoism, de fapt, eul este periferic si se atrofiaza, si central se instaleaza patima, adica instinctul deviat, pofta pacatoasa. Ea devine centrala, ea subjuga eul, este asemenea lui Faraon, caruia trebuia sa-i slujeasca poporul ales – exact acelasi raport este intre patima si sufletul omului. Sufletul si mintea omului, care sunt de la Dumnezeu, ajung sa fie subjugate si sa-i construiasca faraonului piramida. Si asa se intampla si cu eul. Eul devine periferic, intra in lanturi, patima trece la guvernare, trece pe pozitie dominanta. Eul ii slujeste [patimii] si se tot atrofiaza, iar patima creste. Astfel ca, la un moment dat, eul patimas nu mai este o expresie a sinelui sau, ci este o expresie a unei patimi, este intruparea unei patimi, si nu-i mai vezi caracterul personal, ci exclusiv caracterul instinctiv, este expresia unui instinct. Si atunci nu ai alternativa, adica nu ai cum sa nu duci lupta asta, pentru ca este vorba de supravietuirea ta, de supravietuirea sinelui tau. C-o fi greu, c-o fi usor, este lupta ta si trebuie sa ti-o porti. Nu are rost sa stai sa te gandesti cat e de grea sau cat e de usoara, pentru ca nu ai alternativa: din viata nu se poate iesi si nu se poate da inapoi, trebuie sa mergi inainte. Dar pe masura ce inaintezi, lupta devine mai usoara. La inceput povara ese grea, dar pe masura ce inaintezi, aceasta povara se tot usureaza.

– Poate ca trebuie definita tinta acestei lupte si scopul, obiectivul luptei. De foarte multe ori lupti doar atunci cand vezi si finalitatea acelei lupte.

Pai, miza care se desprinde din toate este insasi bucuria vietii. Noi cu totii suntem in cautarea fericirii, pe cand un om care face compromisuri, care isi saboteaza sistematic constiinta, acela ajunge sa aiba tot timpul o nemultumire si o neimplinire. Or, cand lucrezi si te despatimesti si te implinesti ca persoana, atunci ai cu adevarat bucurie si implinire. Noi intotdeauna vom avea un sentiment de implinire cand ne vom depasi niste esecuri, cand vom reusi sa ne depasim niste limitari pe care le avem, cand reusim sa facem niste lucruri care nu sunt usor de realizat, lucruri care sunt cumva iesite din comunul vietii.

Chiar pentru un copil, faptul de a tine post 40 de zile, Postul Pastelui, ii da o incredere in sine, ii da constiinta ca poate sa faca un lucru care nu este la indemana oricui sau poate nici lui nu i-a fost usor, dar dupa aceea are o implinire, din faptul ca reuseste sa faca un lucru. Pe cand, daca nu reusesti, ai satisfactia de moment, dar pe urma ai frustrarea ca nu ai reusit sa faci nici macar atata lucru. Si atunci, compromisurile in viata si pacatele te duc la pierderea increderii in sine. Si, la un moment dat, chiar ajung oamenii sa se urasca pe ei insisi din cauza propriilor neputinte, ajung sa devina proprii lor dusmani, sa nu se mai suporte, sa nu se mai placa, pentru ca constiinta reactioneaza la starea de decadere, si atunci intri intr-o stare de conflict cu tine insuti. Pe cand omul care are o anumita integritate si reusese sa faca niste lucruri si isi pastreaza intregimea sufleteasca si trupeasca, are multa implinire de aicea, si cumva si confirmarea si increderea ca poate sa mearga, ca poate sa realizeze niste lucruri in viata.

– Ati pomenit mai devreme de frumusete; sunteti o persoana care a studiat artele vizuale, sunteti pasionat de fotografie, deci de frumusete pana la urma, pentru ca este un mod de a sonda, de a imortaliza frumusetile din jur, frumusetile care ne inconjoara. Suntem, pana la urma, cautatori de frumusete, vanatori de frumusete?

Evident! De fapt, asta este ceea ce cautam inclusiv in relatia cu Dumnezeu. Cautarea acestei frumuseti care este sadita in sufletul omului este motorul care ne misca. Cautarea frumusetii este, daca am putea spune, corespondentul duhovnicesc al placerii. Placerea este de fapt devierea acestei cautari a frumusetii, in corespondentul simturilor. Dar, daca nu am avea aceasta constientizare si aceasta cautare a frumusetii, nici pe Dumnezeu nu L-am cauta si nici pe omul de langa noi nu l-am cauta. Frumusetea este cea care genereaza atractie. Dar frumusetea, asemenea iubirii, o cauti asa cum poti ca sa ajungi sa o gasesti cum trebuie. Adica pornesti de la niveluri mai coborate de perceptie a frumusetii ca sa treci la cele superioare.

Dupa aceea, daca e sa vorbesti despre frumusete si frumusetea creatiei, frumusetea este vesmantul iubirii. Adica Dumnezeu este iubire si se invesmanteaza in frumusete. Si toata creatia vorbeste despre frumusetea Creatorului. Si atunci cand privim lumea aceasta, vedem ce a pus Dumnezeu in ea – dupa proverbul care zice ca omul pune suflet in tot ceea ce face, si Dumnezeu “a pus suflet in ceea ce a facut“; si in lume, si in oameni, si in intreaga creatie – si atunci cand privim cu ochi curati, vedem “sufletul lui Dumnezeu”, adica vedem starea Lui. Si in lucrarile omului te intalnesti cu starea omului care a produs un lucru.

– Cand faceti o fotogrfie sunteti cateodata uimit de ceea ce reuseste omul sa gaseasca prin acel obiectiv?

Este si o provocare fotografia, adica o provocare de a vedea frumosul cotidian, pe langa care trecem de foarte multe ori fara sa-l sesizam. Este un minus de perceptie al nostru. Apare o invartosare a inimii, o desensibilizare a omului. Si atunci nu mai reusesti sa percepi, pentru ca esti cu gandurile tale, cu preocuparile tale.

In ziua de astazi omul a ajuns sa gandeasca foarte utilitarist. Iar lumea pe care a construit-o omul utilitarist, este lipsita de frumusete si lipsita de semnificatie. Este, pur si simplu pragmatica. Orasul, blocurile – ganditi-va numai cum era orasul comunist – era o expresie a sufletului comunist, adica rupt de Dumnezeu, care avea in vedere strict dimensiunea utilitarista a vietii, pragmatica, nu mai intelegea rostul si sensul frumosului. Era terna, cenusie. Pe cand lumea omului traditional ce frumoasa era! Numai ganditi-va ca hainele nu erau impodobite cu modele artistice, ci erau impodobite cu semnificatii, era o frumusete care era plina de semnificatie. Adica nu era doar o frumusete estetica, lipsita de semificatii, ci frumosul cu adevarul se impleteau. Pe cand omul modern, rupt de traditie si rupt de credinta, are aceasta pierdere a sensibilitatii fata de frumos si fata de semnificant, fata de semnificatiile frumosului.

– Este foarte greu sa cauti aceste semnificatii. De fapt, a cauta semnificatia unui lucru inseamna meditatie, inseamna sondare, inseamna timp dedicat acelui lucru.

Inseamna, pe langa toate, sa fii prezent si cu sufletul in viata ta, adica nu doar sa iti gandesti existenta, ci si sa ti-o simti.

– Sa fii prezent cu sufletul.

Da, da, sa fii prezent cu sufletul, adica sa nu ai o raportare doar rationala la viata, la momentele vietii, la intalnirile vietii. Si atunci cand intalnesti o persoana sau o realitate, sa incerci si sa o simti si sa stii si sa reactionezi.

– Desi se spune de omul contemporan ca e mai lipsit de rationalitate decat cel dinainte, e mult mai emotional in decizii, mai instinctual uneori.

Mai instinctual mai degraba. In mod normal, mintea ar trebui sa fie si deasupra sentimentului, adica sa fie sentimentul subordonat mintii, si asta este conditia de barbat – si nu ma refer doar la genul masculin, pentru ca toti, ca oameni, trebuie sa ajungem la masura barbatului desavarsit. Si asta este o lucrare a Bisericii. Iar mintea nu se limiteaza doar la intelect – e mintea unita cu inima – si inima nu se limiteaza nici ea doar la sentiment. Daca vorbim despre inima, nu vorbim despre sentimentalism, despre romantism s.a.m.d. Daca e sa vorbim despre barbatie, e aceasta ierarhie in fiinta omului, in care mintea si inima sunt mai presus de trup si de instincte. Or, starea de cadere sau de decadere apara atunci cand mintea este subordonata instinctului si acel om este subordonat si cu mintea, si cu sentimentul, si cu emotivitatea, toate sunt subordonate instinctului. Si atunci, acela este un om instinctual, dar nu este nici sentimental, si nici nu poti sa zici ca are o dominanta sufleteasca in existenta, ci toate acestea sunt instinctualizate.

– E foarte interesanta aceasta idee, ca sufletul nu este prezent in viata noastra, pentru ca ne folosim in exprimarea acestei libertati, de aceasta expresie: “asa simt”, “asa am simtit” si punem aceste simtaminte in legatura doar cu sufletul nostru.

Da, sunt foarte multe dorinte care se nasc in om si foarte multe dorite induse – extrem de multe dorinte induse –, si tu, intr-adevar, asa simti, pentru ca si cel care este dependent de droguri simte nevoia sa se drogheze – este vorba si de o simtire -, si simte ca are “nevoie”, aceasta dorinta. Dar abia atunci cand facem voia lui Dumnezeu, abia atunci raspundem in mod real celor mai profunde dorinte ale noastre. Dorintele noastre adanci nu se pot manifesta daca sunt sufocate de dorintele superficiale, tipatoare, din sfera simturilor. Atunci cand simturile se manifesta galagios, soaptele delicate si discrete ale sufletului nu mai pot fi percepute in galagia simturilor. Noi avem de fapt dorinte [profunde], dar care intra intr-o stare de latenta. Deci stau acolo latente in sufletul nostru si nu se pot manifesta, atata timp cat sunt galagioase dorintele si pornirile instinctelor. Daca revenim la post, se ajunge la o domesticire a instinctelor, la o “potolire a galagiei de la strada” – daca e sa comparam fiinta omului cu o casa; si simturile sunt in afara, catre strada, unde e galagie multa -, si atunci incepem sa percepem si ceea ce se intampla in gradina, si faptul ca cineva bate la intrarea dinspre gradina. Dar daca traim in galagie nu se mai poate intelege nimic. Deci noi avem dorinte si dorinte, avem simtiri si simtiri, si tine de sinceritatea omului de a-si face ordine si curat, si a recunoaste care dorinte il definesc in mod profund si care dorinte nu sunt ale sinelui, ci strigate ale instinctelor care isi cer hrana.

– As vrea sa desprindem o concluzie legat de actul acesta, al deciziilor pe care le luam in viata. Care sunt “ingredientele” pe care trebuie sa le ai atunci cand trebuie sa iei o decizie pentru tine si pentru viata ta?

In primul rand trebuie sa excluzi facilul. Orice lucru care pare facil este o pista falsa. Deci nu trebuie sa fugim dupa lucrurile care le poti dobandi usor, nu au consistenta. Alt ingredient ar fi sinceritatea – neaparat trebuie sa fii sincer, si, cum ziceam, asta inseamna sa fii si dezinteresat. A fi sincer inseamna sa fii dezinteresat, inseamna sa faci aceasta distinctie intre ceea ce sunt porniri inferioare ale tale si ceea ce sunt porniri adanci ale tale. Dar de obicei, omul evita sa fie sincer, si refuza si sa gandeasca, si sa analizeze, ca sa nu-si pericliteze confortul placerilor. Si atunci, efectiv, omul ajunge la o suspendare a gandirii si a introspectiei. Nu priveste in sine pentru ca stie ca daca ar privi in sine ar trebui sa traga niste concluzii si sa le puna in aplicare. Si atunci efectiv refuza, pentru ca ii convine in zona placerii, in zona facilului. Ii convine un stil de viata cu satisfactii imediate, dar, cum ziceam la inceput, cu nota de plata scumpa. Si poti sa ajungi si la un faliment al vietii. Si cu siguranta te paste falimentul, daca mergi pe calea asta, a cheltuielilor, adica a risipirii avutiei pe care ti-a dat-o Dumnezeu si tu mergi in faliment – bine, o sa ajungi acolo, si o sa slujesti oamenilor din acele locuri, din acea strainatate.

– Sa evitam facilul, nesinceritatea si sa fim mai profunzi in sondarea actiunilor noastre.

Da, sa avem acel curaj al intalnirii cu noi insine, sa nu tot fugim de noi.

(sursa foto)

Legaturi:

***