PARINTELE CALCIU – ultimul cuvant public inainte de moarte: EPISCOPUL IN BISERICA ORTODOXA. DUHUL SI LITERA (si video). Scrisoare inedita catre un preot: “RAMANEM STRANS UNITI IN JURUL IERARHIEI SI IERARHILOR NOSTRI, CACI O BISERICA FARA IERARHIE ESTE CA UN ORGANISM FARA SCHELET TARE”

21 noiembrie – 10 ani de la nasterea in cer a PARINTELUI GHEORGHE CALCIU, sfintitul marturisitor

“Mie îmi plac luptătorii pentru dreptate, am fost şi eu printre ei, de cele mai multe ori în coada lor, dar nu am strigat niciodată: «Jos episcopul cutare!», că nu eu l-am pus acolo, ci Duhul Sfînt; şi nu mie îmi va da socoteală, care am eu însumi de dat socoteală pentru atîtea lucruri rele pe care le-am făcut în viaţa mea, ci lui Dumnezeu… Eşti un om tare, tînărul meu frate întru preoţie. Teme-te de propria-ţi tărie!“

***

Vedeti si:

***

• Presb. Corina Negreanu: Remember Părintele Calciu Dumitreasa

Redau aici ultima conferință pe care a avut-o Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa la Cluj Napoca cu trei săptămîni înainte de a trece la cele veșnice la 21 noiembrie 2006. Conferința nu e completă, mai există o ultimă parte scurtă de final neintrodusă. Sunetul nu este de buna calitate deci auditia filmului necesită atenție, vocea mai stinsă a Părintelui trădează totuși suferința fizică datorată bolii grave de care suferea.

***

Părintele Calciu: Episcopul în Biserica Ortodoxă sau Duhul şi litera

Părintele Gheorghe Calciu, 20 septembrie 2006

Episcopul este capul unei comunităţi sau al unui Trup, el a fost sfinţit ca să cârmuiască. Prin urmare, demnitatea arhierească este cea mai înaltă din biserică. Această demnitate sau treaptă există prin voia lui Hristos, Întemeietorul Bisericii. Menirea episcopului este de a învăţa, de a propovădui şi de a conduce credincioşii în actul de cult – Sfânta Euharistie. (Prin urmare, preotul paroh este doar un trimis al episcopului într-o biserică anume, din cadrul jurisdicţiei sale. Preotul slujeşte în numele episcopului, dar nu-l înlocuieşte pe acesta). Episcopul Îl închipuie pe Hristos în calitatea sa de cap al turmei: el este icoana Domnului, semnul vizibil al prezenţei reale a lui Hristos în Biserică. Prin urmare, aşa cum a spus Sf. Ignatie al Antiohiei, unde este episcopul, acolo este şi Biserica şi fără acesta nu mai putem vorbi de Biserică.

Acest lucru înseamnă că treapta arhierească este o demnitate cerească. Existenţa acestei trepte, sau a oricărei alte trepte, (demnitate sacerdotală) nu se datorează aprobării credincioşilor. Ea a fost instituită de către Hristos şi are autoritatea cârmuirii. Chiar dacă Biserica Ortodoxă îngăduie într-o oarecare măsură participarea laicilor la conducerea bisericii, această conducere nu se întemeiază pe oameni. Ortodoxia nu este un organ democratic, ci unul ierarhic. In limbaj teologic, forma ei de conducere este episcopatul monarhic. De exemplu: dacă dioceza ortodoxă sirian-antiohiană din America are un Consiliu de Conducere, acesta nu este asociat în mod indispensabil cu Mitropolitul, ci el există doar prin bunăvoinţa ierarhului. El poate dizolva Consiliul cu un singur cuvânt.

Desigur, autoritatea episcopului nu este absolută. Ea operează doar în cadrul Bisericii şi numai atunci când slujeşte menirii treptei sale. Episcopul se supune dogmelor, normelor morale şi canonice ale Bisericii. Dacă le încalcă pe acestea, poate fi acuzat de către enoriaşii săi şi poate fi depus de un sinod de membri egali în demnitate. Nici un episcop nu poate obliga pe membrii bisericii căreia îi aparţine să creadă în ceva ce nu face parte din învăţătura Bisericii Universale, nici nu poate lipsi pe vreunul dintre credincioşii săi de drepturile sale, fără o cauză dreaptă. Tot aşa, episcopul nu poate acorda privilegii nimănui, pentru nimic în lume, pentru lucruri care nu au temei în credinţa dogmatică sau canonică. Este adevărat că, în anumite împrejurări, episcopul poate interpreta dreptul canonic cu mai multă largheţe şi îl poate pune în aplicare mai îngăduitor, dar nu îl poate încălca. Dispensa episcopului nu înseamnă nesocotirea canoanelor, ci o abordare a lor cu iconomie. Există şi situaţii în care episcopul nu poate să facă nici măcar acest lucru, de exemplu, nu poate da o dispensă unui heterodox ca acesta să primească o Taină a Bisericii. Sfintele Taine sunt doar pentru cei din Biserică.

Mai mult, episcopul nu este infailibil, nici toţi episcopii luaţi împreună nu sunt infailibili, nici Patriarhul – episcopul cu cel mai mare titlu – nu este infailibil şi nici toţi Patriarhii. Singurul lucru infailibil este învăţătura Bisericii, credinţa Bisericii, Adevărul, aşa cum sunt ele păstrate în Sfânta Scriptură, în sinoadele ecumenice, în învăţăturile unanime ale Sfinţilor Părinţi. Infailibilitatea nu ţine de om, ci de Duhul Sfânt, care se sălăşluieşte în Biserică şi o «călăuzeşte spre tot Adevărul» (In.15 :26). Prin urmare, dacă episcopul învaţă ceea ce i-a fost dat să înveţe şi propovăduieşte ceea ce i-a fost îngăduit să propovăduiască, adică credinţa Bisericii, el nu poate fi contrazis, pentru că, în această ipostază, el este reprezentantul tradiţiei ortodoxe universale. Orice neascultare a unui episcop bun este un păcat şi poate duce imediat la excomunicare, la excluderea imediată din Biserică.

Din tot ce s-a spus, ar trebui să înţelegem că este falsă şi dăunătoare tendinţa contemporană a unor ortodocşi de a transforma Biserica într-o instituţie democrată pentru că aceştia compară Biserica cu o instituţie politică şi îl reduce pe episcop la ceva ce seamănă unui preşedinte. Dar în democraţie, preşedintele şi rangul său există ca urmare a unei structuri omeneşti, pe când în Biserica ortodoxă, demnitatea arhierească există prin voia lui Dumnezeu. Este adevărat că, în Ortodoxie, enoriaşii au un cuvânt de spus, în privinţa celui care îi va conduce, dar acest fapt nu denotă votul democratic, ci unitatea Bisericii. Si, repetăm, episcopul are puterea de a conduce, pentru că Duhul Sfânt i-a conferit harisma puterii (darul duhovnicesc). Biserica Ortodoxă este un organism ierarhic, episcopul este cel mai înalt membru al bisericii sale – el este capul Bisericii sale, omul care slujeşte lui Dumnezeu în numele Bisericii şi Bisericii în numele lui Dumnezeu. El este icoana Domnului Iisus.

(De pe internet, postat de Biserica Siriano-Antiohiană)

Ceea ce urmează sunt considerentele mele spirituale legate de preoţie.

Preotul este reprezentantul episcopului, dar nu-l înlocuieşte. Atât timp cât rămâne pe linia episcopului, în toate cele stabilite de Sfintele Sinoade, de Sfinţii Părinţi, preotul are puterea de la Episcop în biserică, la nivelul său preoţesc. Dacă se abate de la ceea ce trebuie să facă, din punct de vedere al dogmelor, preotul poate fi suspendat sau caterisit, după gravitatea faptelor. La rândul său, preotul are dreptul să se despartă de episcopul său dacă acesta cade în erezie, sau schismă. (schisma înseamnă despărţirea episcopului de sinodul la care este afiliat şi rămânerea în neafiliere).

Episcopul are dreptul de a îndulci regulamentul său de a-l înăspri, acţiune care se numeşte iconomie, dar nu are dreptul să desfiinţeze un canon. Si preotul poate face acelaşi lucru la nivelul îngăduit lui, pentru că el ştie sufletul celor pe care îi păstoreşte, mă refer la cei care se spovedesc, le ştie şi păcatul, dar le ştie şi pocăinţa, părerea de rău şi îndreptarea.

Preotul primeşte harul conducerii, învăţării şi sfinţirii de la arhiereu, când este hirotonit. El poate primi şi însărcinări speciale, temporare sau permanente, prin hotărîri speciale ale episcopului. In baza acestui har, preotul are dreptul să desfiinţeze asociaţii din parohie care se abat de la linia ierarhică, după ce îl înştiinţează pe episcop şi acesta aprobă, fie că trimite un delegat de la Episcopie, fie că nu. In cazuri de persoane, preotul are libertatea s-o facă fără a mai anunţa pe episcop, întrucât cazul personal are caracter local.

Câteva lucruri despre literă şi duh. Litera este un instrument de comunicare mort. Dacă duhul iubirii nu încălzește litera ea poate deveni un instrument ucigaș. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a dat numeroase exemple în acest înţeles al literii şi al duhului. In general, multe din ceea ce legea a instituit ca efectiv în relaţia internă şi externă sunt deja lucruri osificate. Numai morala merge în pas cu viaţa vie a societății. Iată ce spune Sf. Apostol Pavel despre literă şi duh (2 Cor. 3: 6-8):

Destoinicia noastră e de la Dumnezeu, Cel ce ne-a şi învrednicit să fim slujitori ai unui Nou Testament, nu ai literei, ci ai duhului, pentru că litera ucide, dar duhul face viu. Iar dacă slujirea morţii săpată în litere de piatră s-a făcut întru atâta slavă încât fiii lui Israel nu-și puteau aţinti ochii la faţa lui Moise din pricina slavei feţei lui (care se veştejea) atunci slujirea duhului cum să nu fie ea mai mult întru slavă?

Legea Veche (litera) statua: să nu lucrezi Sâmbetele! O mare parte din minunile lui Iisus sunt făcute Sâmbăta tocmai pentru a arăta duhul nu litera, că nu omul era făcut pentru Sâmbătă, ci Sâmbăta pentru om. Pentru aceasta Iudeii au vrut sa-L ucidă cu pietre de mai multe ori. Iudeii L-au acuzat că a călcat legea. Oare ce ne spune Mântuitorul în această privinţă?

Făţarnicilor! Fiecare din voi oare nu-şi dezleagă Sâmbăta boul sau asinul de la iesle şi îl duce de-l adapă? Dar această fiică a lui Avraam fiind, pe care, iată, de optsprezecea ani a legat-o satana, oare nu se cuvenea să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua Sâmbetei. Si zicând el aceasta, toţi cei care Ii stăteau împotrivă se ruşinau şi toată mulţimea se bucura de toate slăvitele fapte făcute de El (Luca 13: 15-17).

Legea Veche (litera): Femeia adulteră trebuia omorâtă cu pietre: Dar ce spune Milostivitorul când Iudeii i-au adus o femeie adulteră şi l-au întrebat ce se cade să-i facă, pentru că legea spune să fie omorâtă cu pietre?

Iar Iisus, plecându-Se jos, scria cu degetul pe pământ. Dar cum ei stăruiau întrebându-L, El S-a ridicat şi le-a spus: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi cu piatra asupra ei. Si iarăşi plecându-se în jos, scria pe pământ. Iar ei auzind şi fiind mustraţi de cuget, ieşeau unul câte unul, începând cu cel mai bătrân şi până la cel din urmă; şi a rămas Iisus singur şi femeia stând la mijloc. Si ridicându-Se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: Femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nici unul nu te-a osândit? Iar ea a zis: Nici unul Doamne. Nici eu nu te osândesc Du-te şi de acum să nu mai păcătuieşti. (Ioan, 8; 1-11)

Oare nu este cazul să ne întristăm, atunci când la Consiliile noastre Parohiale şi chiar la Congresele anuale ale Episcopiei, centrul frământărilor şi al osândirilor reciproce este litera şi numai litera. Un cadavru pe care ni-l aruncăm unii altora în faţă ca fiind temelia învăţăturii lui Hristos şi nu este. Duhul încape mai rar din cauza fariseismului care vrea sa ucidă, neapărat, femeia adulteră.

La ultimul Congres nu s-a cântat Troparul Pogorârii Duhului Sfânt decât numai la început. Când, dacă am fi avut duh în noi, ar fi trebuit să-l cântăm cel puţin la fiecare început şi sfârşit de şedinţă. A fost şi un moment de înviere duhovnicească a inimilor noastre atunci când Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Nathaniel şi-a cerut iertare de la toţi şi de la Preasfinţitul Episcop Irineu, îmbrăţişându-se.

Dar iar am ucis duhul şi am optat pentru literă.

• Răzvan Codrescu: O SCRISOARE DE LA PĂRINTELE CALCIU

Această scrisoare a Părintelui Gheorghe Calciu datează din anul 2003. Cred că a apărut, pe atunci, şi în Credinţa ilustrată sau Lumea credinţei. Nu este important cui anume a fost adresată. Ea îşi păstrează actualitatea oriunde, oricînd şi în cazul oricui s-ar afla pe poziţia tînărului preot de atunci. O postez aici deoarece am primit şi eu de curînd, spre eventuală publicare, o diatribă pe aceeaşi temă din partea unui tînăr teolog (de data aceasta nepreoţit), căruia nu m-am considerat nici vrednic şi nici îndrituit să-i dau un răspuns personal. Îi rămîn încă o dată îndatorat Părintelui Calciu şi îl simt la fel de prezent ca întotdeauna. (R. C.)

SCRISOARE
CĂTRE
UN PREOT TÎNĂR

Iubitul meu frate întru Hristos,

Iartă-mă pentru întîrziere. Ca de obicei, înainte de marile praznice, sînt multe de ispăşit şi multe de cărat. Pentru un preot tînăr este mai lesne. Pentru unul bătrîn ca mine – 78 ani – nu este deloc uşor. Cum bătrîneţea aduce cu sine şi atîtea neputinţe sau dureri, este din an în an mai greu. Dar ca să nu rămîn în urmă cu laudele (faţă de frăţia ta), în ciuda opreliştilor vîrstei, cred că m-am descurcat binişor, slavă Mîntuitorului. Numai cu e-mail-urile, cu scrisorile şi cu Buletinul Parohiei sînt mereu în urmă…

Aşa că mă vei ierta, căci multă nevoie am de iertare de la oameni şi, mai ales, de la Dumnezeu.

Înţeleg că ai avut nevoie de un fel de confesiune, nu o spovedanie, şi duhovnicul te-a sfătuit să vii la mine. Bine ai făcut. În felul acesta nu s-a creat între noi nici un fel de obligaţie preoţească. Te-am citit de 2-3 ori, ca să înţeleg mai bine, ca să văd unde este trufia şi unde este adevărul.

Ai performanţe foarte frumoase, frate părinte, dar îţi lipseşte, pe cît mi se pare mie, un lucru: un dram de umilinţă. Prea apari desăvîrşit în toate şi prea ai în toate dreptate. Nu vorbesc de nişte păcate, acelea le spui duhovnicului (nu eu sînt acela), ci de nişte neputinţe care măcar ţi-au stat în calea perfecţiunii. Eu sînt puţin mai greu de cap (vorba prietenului meu de închisoare, Marcel Petrişor: «Am prezenţă de spirit, dar îmi vine tîrziu»). Cu înceata mea judecată, am văzut că numai ceilalţi au greşeli, frăţia ta nu, ceea ce te îndrituieşte să fii mereu un revoltat. Pe urmă, mai ai o slăbiciune (era să spun păcat, dar nu-ţi sînt duhovnic): generalizezi greşit. Mereu vorbeşti de simonismul Arhiepiscopiei, de necinstea Arhiepiscopiei. Arhiepiscopia este o instituţie, iar dacă cineva o reprezintă, acela este ierarhul. Ceilalţi sînt funcţionari, mai buni sau mai corupţi, dar ei nu reprezintă Arhiepiscopia, după cum preoţii răi nu reprezintă Ortodoxia, aşa cum argumentează sectanţii.

Mie îmi plac luptătorii pentru dreptate, am fost şi eu printre ei, de cele mai multe ori în coada lor, dar nu am strigat niciodată: «Jos episcopul cutare!», că nu eu l-am pus acolo, ci Duhul Sfînt; şi nu mie îmi va da socoteală, care am eu însumi de dat socoteală pentru atîtea lucruri rele pe care le-am făcut în viaţa mea, ci lui Dumnezeu.

Şi ca să nu apar ca un lăudăros înaintea frăţiei tale (deşi am fost de nenumărate ori, dar nu în cazul de faţă), te rog să citeşti, din cele Şapte cuvinte către tineri, cuvîntul adăugat, scris imediat după Paşti şi pe care nu am mai reuşit să-l rostesc, căci am fost scos din şcoală şi biserică. Iată ce spuneam acolo despre ierarhie: «Rămînem strîns uniţi în jurul ierarhiei şi ierarhilor noştri, căci o Biserică fără ierarhie este ca un organism fără schelet tare». Aici închei citatul şi ceea ce adaug este de la mine pentru frăţia ta: este adevărat că uneori te dor unele oase ale scheletului – şi te dor foarte tare. Unele oase le poţi elimina şi poţi continua să stai vertical. Dar dacă le elimini pe toate, cu siguranţă vei deveni un vierme sau un gîndac (ca în Kafka).

Eşti un om tare, tînărul meu frate întru preoţie. Teme-te de propria-ţi tărie! În închisoare era un ţăran ardelean, credincios, dar dur, şi care ne spunea din cînd în cînd, ca pe un fel de refren: «Eu, fraţilor, numai de tăria mea mă tem, că sînt un om foarte tare şi asta mă poate duce la prăpădenie!“…

Cu iertare, părinte dragă, nu te mînia pe mine. Te rog să-mi mai scrii.

Preot Gh. Calciu

• [Parintele] Savatie Bastovoi: Patriarhul Teoctist la căpătîiul Părintelui Calciu

Cred că nu a fost nici un ierarh român care să fi fost mai plefturit în presă pentru vina de a fi colaborat cu Securitatea. La drept vorbind, nici nu există vreun motiv pentru a crede că această colaborare nu a fost reală. Patriarhul îşi purta în tăcere această povară, apropiindu-se încet de sfîrşitul său. Ajunsese la vîrsta de 94 de ani.

Patriarhul Teoctist era un bătrîn înalt, chiar graţios. Această înălţime şi graţie a lui făcea parcă şi mai greu de purtat vina trecutului. L-am întîlnit o singură dată şi l-am urmărit atent preţ de vreo două ore la o masă cu ierarhi şi mi s-a părut că acest om la nimic nu ţinea mai mult decît la propria imagine. Mi s-a părut a fi unul din acei ierarhi de şcoală veche din gura cărora nimeni nu a auzit niciodată cuvîntul: „iartă-mă”.

Timpul a trecut şi Patriarhul a murit. Unii au spus că a fost omorît. Pe fondul campaniei alegerii noului patriarh, vechiul patriarh a început să pară sfînt. Creştinii strigau într-un glas că odată cu moartea Patriarhului Teoctist a murit şi Biserica Ortodoxă Română. Nu aveam motive să nu cred că Prea Fericitul Teoctist nu a fost omorît, dar, la fel, nu aveam motive să-l cred sfînt.

Aşa a mai trecut o vreme şi eu nu reuşeam să-mi înving neplăcerea pe care o simţeam de fiecare dată cînd ajungeam să-l pomenesc, în rarele şi neputincioasele mele rugăciuni, pe răposatul Patriarh. Nu-l puteam ierta, deşi voiam, pentru că vreau să învăţ să iert.

Apoi am citit despre vizita pe care i-a făcut-o Patriarhul Teoctist Părintelui Calciu la spitalul Militar din Bucureşti. Desigur, nu din veştile Biroului de Presă al Patriarhiei. Ea a fost cuprinsă într-o carte minunată despre Părintele Calciu întocmită cu multă dragoste şi pricepere de către obştea de la Mănăstirea Diaconeşti. Multe lucruri pline de lumină am citit acolo, dar nici unul nu mă urmăreşte aşa ca relatarea vizitei Patriarhului Teoctist. Îţi vine a plînge numai cînd te gîndeşti la asta.

Parcă îl văd pe înaltul, graţiosul Patriarh de 94 de ani, care o viaţă întreagă a exersat în arta de a nu-şi da pe faţă sentimentele, luptîndu-se cu sine în faţa sfîrşitului său atît de apropiat. Cum se hotărăşte în cele din urmă să-şi calce în picioare întreaga sa viaţă şi odată cu ea întreaga lucrare a diavolului, mergînd la patul de moarte al celui care oarecînd fusese caterisit de Patriarhia Română şi înfundat pe 21 de ani în iadul temniţelor comuniste.

Patriarhul i-a adus atunci Părintelui Calciu o iconiţă cu maica Domnului. O iconiţă mică, sculptată în os şi încadrată într-un cadru de lemn. Scriindu-şi testamentul, Părintele Calciu a rugat ca această iconiţă să-i fie pusă în mormînt. Citind mărturiile despre această iconiţă ţi se pare că ea a fost cel mai de preţ obiect al Părintelui Calciu.

După 21 de ani de temniţă şi alţi 22 de exil, pe care i-a considerat mai cumpliţi decît temniţa, marele Părinte Calciu, măcinat de cancer, pe un pat din spitalul militar din Bucureşti, îl primeşte în vizită pe Patriarhul României. Patriarhul a venit cu o iconiţă mică a Maicii Domnului, iar Părintele Calciu, primind-o, cere binecuvîntarea de a o putea lua cu sine în mormînt.

După plecarea delegaţiei, Părintele Calciu, mîngîind iconiţa de pe piept, a şoptit zîmbind: „L-aţi văzut pe Patriarh…? Ca un stîlp înălţat la cer este Patriarhul nostru! Am vrut să-i spun aceste cuvinte ale Cuviosului Efrem către Sfîntul Vasile, dar… n-am vrut să-l ispitesc. Ai văzut… era cel mai drept dintre toţi!”

N-am mai citit demult ceva atît de mişcător, atît de luminos, atît de plin de nădejde. Această întîmplare emblematică trebuie să o cunoască toată România ca pe una din cele mai însemnate din istoria acestui popor.

Cititi si:

***