“Fratilor, sa ne rugam si sa plangem cu totii!” – Sfantul Ioan de Kronstadt ne indeamna la LUPTA NECURMATA DE ELIBERARE DIN INSELACIUNEA SI SCARBA PACATULUI: “In fiecare clipa trebuie sa stam de straja…”

(icoana de Ioan Popa)

“Înşelându-se cu rodul oprit în rai, Adam şi Eva au lăsat moştenire pierzătoare, înşelătoare neamului omenesc – toată înşelăciunea şi minciuna pământească, toată deşertăciunea, toată nebunia păcatului, şi înainte de toate însăşi femeia a fost făcută obiect al înşelăciunii, poftei şi batjocoririi de către bărbaţii nelegiuiţi!

O, ce adânc şi în ce necurăţie a căzut femeia, fosta fecioară! Cum umblă prin necurăţiile şi poftele ei bărbaţii înverşunaţi spre parte femeiască! Şi apoi, fiecare om, afară de cei aleşi şi cu cuget bun, a preschimbat în înşelare şi împătimire toate cele pământeşti ale sale – însăşi viaţa a preschimbat-o în toată patima şi s-a făcut pentru sine însuşi obiect şi scop al patimilor de tot felul. Întunecime veşnică, dacă Domnul nu va lumina ochii inimii. O! Jalnică vietate este omul, dintru început dăruit de făcător cu libertate, chip şi asemănare, şi pus împărat al tuturor făpturilor neraţionale, care în multe privinţe sunt mai raţionale şi mai pe potriva menirii lor decât omul. Dumnezeu S-a îndepărtat din inimile omeneşti şi nu împărățeşte în ele, fiindcă în ele împărățeşte duhul viclean a toată înşelarea şi înstrăinarea de Ziditor – satana; omul s-a făcut atelier al diavolului, laborator al răilor draci, care clădesc în el toată înşelăciunea, tot răul. Hristos Răscumpărătorul a venit pe pământ tocmai pentru a smulge pe om din această înşelare pierzătoare şi a reaşeza în el chipul lui Dumnezeu şi asemănarea lui Dumnezeu şi a-l face făptură nouă şi a-l uni iarăşi cu Dumnezeu. Şi sfinţii au atins ţelul asemănării cu Dumnezeu prin credinţă, dragoste, osteneli, smerenie, ascultare, rugăciuni necurmate. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Eva s-a înşelat cu rodul oprit, şi iată că întreaga omenire a căzut în înşelarea vieţii, şi toţi au început să se înşele, şi femeia însăşi a devenit obiect de înşelare prin frumuseţea ei trupească, şi totul, totul a devenit pentru om obiect de înşelare: şi mâncarea, şi băutura, şi îmbrăcămintea, şi banii, şi toate jocurile, şi distracţiile, şi vietăţile – câinii, pisicile, păsările: de toate s-a împătimit omul. Și Dumnezeu nu a mai fost la el în inimă: Dumnezeu a devenit uitat în inimi, depărtat şi dispreţuit, hulit. O, nemulţumitoare vietate este omul! O, ce vietate proastă, chiar dacă e cinstită cu înţelegere (raţiune)! Ce mai pedepse meriţi, rău nărăvitule!

Înfricoşător, neînchipuit de stricată e firea oamenilor cu păcate de tot felul, păcate de care şi să vorbeşti e ruşinos şi dureros şi înfricoşător. Noi, preoţii-duhovnici, ştim asta mai mult decât oricare altul, şi mai ales aceia dintre noi care prin apropierea şi mângâierea duhovnicească şi împreună-pătimirca lor. Prin credinţa lor fierbinte şi nefăţărnicia faţă de bolile duhovniceşti ale fiilor lor duhovniceşti şi-au câştigat încrederea lor. O, cum bolesc de păcate aceste simple şi nefăţarnice suflete ale păcătoşilor şi păcătoaselor. Și cum au nevoie de împreună-pătimirea noastră, de sfat, de doftoricire şi de milostivirea dumnezeiască! Nu este grozăvie şi urâciune a păcatului în care omul să nu fi căzut. […] Până unde a căzut omul? Şi aceştia sunt oameni simpli: iar cei învăţaţi şi educaţi, cei bogaţi, de neam, cad şi au căzut încă şi mai rău, cu toată educaţia lor – făcând ruşine bărbaţii între ei. Vechii împăraţi păgâni erau împătimiţi după băieţi frumoşi şi îşi împlineau cu ci pofta trupească. Acelaşi lucru l-au făcut şi unii regători de rang înalt. Sfanţul Andrei, nebunul pentru Hristos, l-a vădit desluşit de aceasta pe un dregător de la curte. Nu degeaba un pustnic, nevoitor înalt, adunând o dată pe fraţi şi vorbind cu ei despre sărăcia şi nevoia sufletească şi despre pătrunderea scârnăviei păcatului în firea omenească, spre sfârşit a grăit: „Fraţilor, să ne rugăm şi să plângem cu toţii!”, şi toţi au vărsat lacrimi de zdrobire a inimii.

Oare nu vă simţiţi în starea celui care a pierdut ceva, în starea omului care s-a pierdut? Dar în ce stă pierderea aceasta? – într-un lucru foarte însemnat: aţi pierdut în voi ceea ce era pus în chip fiinţial în firea noastră, aţi pierdut asemănarea cu Dumnezeu, iar deseori şi chipul lui Dumnezeu, pe care l-aţi stricat, l-aţi schimonosit, l-aţi pângărit. Deci, căutaţi mai repede această drahmă pierdută.

Vrăjmaşul diavol, care a înşelat pe Adam şi Eva prin pomul oprit, înşală până acum pe toţi oamenii cu toate impătimirile lumii şi vieţii – cu mâncarea, cu băutura, cu patima desfătării trupeşti şi celelalte patimi. Iată cât de largi şi adânci sunt urmările păcatului!

A se înfrâna de la patimi au deosebită nevoie viitorii soţi, fiindcă patimile trec, odată cu naşterea, şi la copii şi li se împărtăşesc, aşa încât copiii devin jalnici moştenitori atât ai patimilor părinţilor, cât şi ai bolilor acestora (de pildă sifilisul). O, moştenire a păcatului, moştenire de plâns!

Cât de scârbos este păcatul, oricare ar fi el, pentru Domnul Cel Atotsfânt! El e o urâciune, care desparte de Dânsul sufletul care păcătuieşte. Socotiţi-vă pe voi morți a fi păcatului şi vii lui Dumnezeu întru Hristos Iisus. Domnul nostru (Romani 6, 11).

Putoarea păcatului, primită de om în el din neştiinţă, neprevedere şi deprindere în tinereţe, rămâne în suflet şi în mădularele trupeşti până în anii maturităţii, iar câteodată până la bătrâneţe, şi îndeobşte toată viaţa. Adu-ţi aminte şi fereşte-te!

Să mori pentru păcat spre a via pentru Dumnezeu. Cât de nimicnice, stricăcioase, necurate şi pierzătoare sunt năzuinţele tale, omule! Ele despart de Dumnezeu sufletul, cufundă sufletul în stricăciune şi în moarte, îl orbesc, îl aruncă în robie ruşinoasă – în nebunie! Vai inimii! Pe crucea minţii şi inimii să năzuim şi să ne răstignim împreună cu Hristos, Cel care pentru noi S-a răstignit. Amin.

Viaţa noastră e încercare necurmată prin mijlocirea împrejurărilor lumeşti şi a ciocnirilor cu oamenii – ca să se arate măsura în care suntem aplecaţi cu sufletul şi inima spre credinţă, nădejde şi dragoste către Dumnezeu, Făcătorul nostru, şi dragoste către aproapele, şi măsura în care suntem aplecaţi spre păcat şi feluritele patimi trupeşti ale vieţii, altfel spus spre ascultarea de diavol, care lucrează prin patimile trupeşti şi înşelările lumii. – Fericit cel care va pricepe această adâncă sarcină a sa şi va merge cu pas neşovăielnic spre Dumnezeu, biruind încercările venite din partea trupului şi lumii, luptându-se cu lumea şi cu stăpânitorul acestei lumi, ce ne înşeală Fără încetare prin pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii. Sfinţii bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, viaţa lor, ne slujesc drept pildă şi îndrumar în viaţa noastră.

Domnul a mărit pe om peste toate făpturile pământeşti, zidindu-l după chipul şi asemănarea Sa, cu suflet înţelegător şi fără moarte, pe care nici după înfricoşata lui cădere în scârnăvia şi stricăciunea păcatului şi morţii El nu l-a părăsit, şi cu osebire l-a mângâiat şi l-a miluit, trimiţând spre curăţirea lui pe Fiul Său Cel Unul-Născut. Că pe Fiul Unul-Născut curăţire L-ai trimis, Bunule, in lume, vesteşte sfântul imnograf al Bisericii.

Cati vrajmasi nu are omul cazut, robit! — Propriul trup viclean, multpatimas; diavolul, care privegheaza si vicleneste ca sa ne dea pierzarii; lumea preacurvara si pacatoasa, dimpreuna cu toate naravurile si inselarile viclene, cu toata desertaciunea si nestatornicia sa. In fiecare clipa este primejdie din partea pacatului, primejdia pierderii sufletului si trupului.

In fiecare clipa trebuie sa stam de straja, sa luptam cu pacatul si cu vrajmasul: sa priveghem si sa postim, sa ne rugam si sa cugetam la Dumnezeu, sa plangem pentru noi insine si pentru ceilalti care pier neincetat si pretutindeni, caci pretutindeni cursele vrajmasului sunt intinse spre pierzare, pretutindeni vaneaza pe cel necercat vanatorul viclean, nu sta degeaba nici o clipa. Privegheaza, suflete, roaga-te, lupta-te, scapa de cursele vrajmasului.

”Pana cand aveti lumina, credeti in lumina, ca sa nu va cuprinda intunericul” (Ioan 12, 35).

Infricosate sunt aceste din urma cuvinte. Domnul ii preintampina pe iudei sa lase necredinta, orbirea, viclenia si hula lor impotriva lui Dumnezeu si sa creada in El, Lumina Cea Neinserata, Ce lumineaza pe tot omul – altminteri se vor face prada si mancare satanei, care racneste ca un leu. Cumplit e sa fii inghitit de acest sarpe, de acest chit al intregului iad. Paziti-va, frati si surori, si slujiti cu osardie Domnului, pana ce sunteti vii si puteti face ce vreti cu voi insiva.

Otrava nenumaratelor pacate a imbolnavit toata fiinta omului, sufletul si trupul, si totdeauna cauta sa se tainuiasca de om, sa isi ascunda uratenia, chipul sau slut, ca omul sa nu o urasca si sa nu simta fata de ea dezgust si ura; ea linguseste pururea pe om, se infatiseaza intr-un chip placut, atragator, si cere sa fie ascultata si satisfacuta ca si cum aceasta i s-ar datora (vulpea!).

Dumnezeu l-a marit pe om, zidindu-l dupa chipul si asemanarea Sa, iar vrajmasul, hulitorul si amagitorul, se straduieste neincetat sa-l spurce, sa il nimiceasca prin ganduri nevrednice si hule. Blestematul!

De toate necazurile si intristarile ne-a izbavit si ne izbaveste Domnul nostru Iisus Hristos, si noi Ii multumim pentru aceasta din toata inima noastra. Dar ce grabnic ne impresoara vrajmasul cu necazuri aduse asupra noastra fara veste, nu se stie de unde, mai ales prin oameni rai si vicleni sau prin intamplari neprevazute. Slava Tie, Celui ce pazesti viata noastra de intristari si de necazuri!

[…]

Vrajmasul nu dormiteaza: ziua si noaptea, in somn si aievea el ne atrage la pacat si hraneste in sufletul nostru toate patimile omoratoare de suflet. Privegheaza, omule, rastigneste patimile trupesti, mai ales rasfatarea pantecelui si toate pacatele trupesti.

O lume de inchipuiri, o lume de iluzii cladeste pentru noi in fiecare noapte vrajmasul nostru cel netrupesc, si precum cand suntem treji ne cladeste in fiecare zi o lume de inchipuiri, asa si in vis. Ziua si noaptea e omul sub vraja vrajmasilor netrupesti. Sa ne izbaveasca de dansii Domnul!

Cat de mult ne impartasim prin simturile trupesti de lucrurile vazute! Cu vederea, de pilda, ii fixam pe trecatori, feţele, mersul, costumele lor, si deseori ne lasam atrasi in chip pacatos; indeobste, intrebuintam toate simturile noastre intr-un chip patimas, prin toate simturile se straduie vrajmasul sa departeze de Dumnezeu inimile noastre. Vai noua! Este nevoie de lupta statornica, de priveghere statornica, altfel pacatul cel prea ticalos ne va robi si ne va face slugile sale. Doamne, ajuta-ne noua, pentru Numele Tau! Doamne al puterilor, fii cu noi!

Izbaveste-ma de sporirea sataniceasca. Diavolul sarguieste, sarguieste ceva de necrezut sa-l vaneze pe om ca sa il piarda pe vecie, iar oamenii dormiteaza, stau in nelucrare si dorm in desertaciunea lor lumeasca. Sarguiti, dar, sarguiti, crestinilor, sa mantuiti sufletele voastre, cat aveti vreme, cat mai asteapta si indelung rabda Domnul, si cat nu s-au zavorat portile Imparatiei cerurilor. Au venit fecioarele cele nebune, zicand: Doamne, deschide noua, si le va raspunde Stapanul: Plecati de la Mine! nu va cunosc pe voi! (Matei 25, 11-12). Si cum grabeste Domnul a mantui sufletele celor credinciosi, cu luare-aminte si pregatiti! In orice ceas, in orice minut grabeste si trimite toate mijloacele de trebuinta.

Domnul ma paste, si nimic nu-mi va lipsi. In locul pasunii, acolo m-a salasluit, la apa odihnei m-a hranit, sufletul meu l-a intors, povatuitu-ma pe cararile dreptatii, pentru numele Lui (Psalmi 22, 1-3).

O, grabiti-va, dar, crestinilor, catre mantuire!

Vrajmasul mantuirii noastre ramane, iata, de aproape opt mii de ani credincios sistemului sau viclean, pierzator, ca sa vaneze oamenii spre pierzare prin toate smintelile si patimile. Si pe cati, pe cati oameni lipsiti de prevedere si de credinta, trufasi, vicleni si rai nu i-a pierdut si nu i-a surpat in iad, oameni din toate popoarele, limbile, starile, varstele, barbati si femei deopotriva, cat de larg este botul lui de foc, cu care inghite pe necredinciosi!

Vrajmasul, care l-a inselat pe Adam si prin inselare si-a primit stapanirea asupra lui, l-a lipsit de stapanirea asupra naturii si s-a declarat pe sine stapanitor al acestui veac; iar la inceput stapanitor al acestui veac si domn al tuturor fapturilor vazute fusese pus de catre Dumnezeu omul, asa incat nici focul nu putea sa il arda, nici apa sa-l inece, nici fiarele sa-l vatame, nici vreo otrava sa-i faca stricaciune; iar cand s-a dat pe sine inselaciunii vrajmasului, a dat vrajmasului si stapanirea sa. De aceea fermecatorii si vrajitorii, prin lucrarea puterii potrivnice si cu ingaduinta lui Dumnezeu, fac unele minuni, stapanind fiarele salbatice si intrand fara vatamare in foc si apa, precum Ianis si Iamvris, ce s-au impotrivit lui Moisi, si precum Simon magul, care s-a ridicat asupra Apostolului Petru.

Esti biruit de vrajmasul cel viclean? Biruie-l si tu; ti s-au dat puteri, si s-a dat tot harul ajutator si impreuna-lucrator pentru a birui asupra vrajmasului: fii credincios, nu dormi, nu slabi, ci incordeaza-ti toate puterile. Celui ce biruieste, voi da lui sa sada cu Mine pe tronul Meu (Apocalipsa 3,21). O, simplitate a inimii! O, credinta necugetatoare de viclesug!

Sa pazesti curatia si pacea sufletului tau ca pe lumina ochilor, sa nu dai sminteala piciorului tau. Toata impatimirea pamanteasca, a acestei vieti, este de la diavolul. Indata s-o lepezi si s-o dispretuiesti, ca sa dobandesti pe Hristos intru nemurire.

Prin caderea sa, omul a alunecat si s-a abatut foarte departe la stanga, indepartandu-se de Dumnezeu, Datatorul de viata, pierzand dreptatea si viata si mostenind viclenia vrajmasului, desertaciunea lui, impatimirea de stricaciune, rautatea, trufia, zavistia si moartea; pentru ca omul sa fie indreptat trebuia facuta calea intoarsa, iar asta nu putea s-o faca fara voia aparte, atotputernica, a lui Dumnezeu, fara rascumpararea prin Mielul lui Dumnezeu, Cel Drept, Cel fara de pacat, Dumnezeu-Omul; trebuia sa recapete dreptatea si sfintenia pierduta, insa diavolul a pus in asa chip stapanire pe jertfa sa, ca fara o rascumparare pe masura, desavarsita, prin dreptatea vesnica si nesfarsita, nu a putut si nu a vrut sa inapoieze jertfa sa lui Dumnezeu-Ziditorul si, dupa dreptatea lui Dumnezeu, omul a fost dator sa patimeasca sute si mii de ani, pana ce a venit pe pamant Izbavitorul neamului omenesc ca sa plineasca toata dreptatea, sa patimeasca pentru cei nedrepti si sa moara pentru ei, sa calce moartea si sa invie din morti, daruindu-le tuturor invierea. Iata ce vrajmas puternic ne tinea in legaturile mortii!”

(din: Sfantul Ioan de Kronstadt, “Spicul viu. Ganduri despre calea mantuitoare”, Editura Sophia, Bucuresti, 2002)

Legaturi: