CUM SA PETRECEM PRIMA SAPTAMANA A POSTULUI MARE?

27-02-2017 Sublinieri

lumanare_foto_oana_nechifor

Va mai recomandam:

***

 

***

***

trepte-sinai

Arhim. Ioan Krestiankin:

Cum să petrecem întâia Săptămână a Postului Mare

Dragii mei, iată, am intrat şi în Postul Mare, în vremea cea mântuitoare a pregătirii pentru cel mai mare eveniment din istoria omenirii – pentru întâlnirea cu Domnul nostru Iisus Hristos, Care a înviat. Pentru mulţi, Postul Mare nu este o noutate, ei deja au fost pătrunşi de neuitata şi buna mireasmă a acestei aşteptări, şi triste şi îmbucurătoare totodată, a înnoirii sufletului lor, când el îşi simte cu putere nevrednicia sa, dar şi prezenţa lui Dumnezeu aici, alături de sine şi chiar în sine. Dar sunt printre noi şi din aceia, care nu demult au auzit chemarea pe calea urmării lui Hristos, pentru care acesta este primul Mare Post. Şi tocmai lor vreau să le povestesc ce înseamnă pentru un creştin prima săptămână a Postului Mare şi cum trebuie să o petreacă. Iar celor care deja preţuiesc acest timp binecuvântat, nu este păcat să le amintesc cum petreceau vremea postului strămoşii noştri cei evlavioşi şi cu frică de Dumnezeu. Eu am surprins încă vremea acestei minunate armonii, când în viaţa întregii societăţii ruseşti Postul Mare în chip nevăzut îşi punea lanţurile sale mântuitoare şi părea că toţi trăiesc, având o singură inimă, un singur sentiment.

„Astăzi este primăvară în suflete!” spune Sfânta Biserică. Şi prima săptămână a Postului Mare întotdeauna este în pragul primăverii, când natura înaintea ochilor întregii omeniri în fiecare an printr-un grai tainic repetă învăţătura despre învierea morţilor, zugrăvind-o prin minunea învierii ei, amintind că vremea de iarnă a „morţii” pentru ea a luat sfârşit şi înainte stă învierea vieţii. Şi în subconştientul nostru începe aceeaşi aşteptare a înnoirii sufletului şi bucuria pentru faptul că acest lucru negreşit se va întâmpla. Înviază natura, dar şi noi tot natură suntem şi sufletele noastre îşi aşteaptă primăvara lor – învierea lor. Aşa începe postul – sărbătoarea sufletului.

%ce%b1%ce%bd%ce%b5%ce%be%ce%bf%ce%bc%ce%bf%ce%bb%cf%8c%ce%b3%ce%b7%cf%84%ce%b7Şi oarecum de la sine trec pe ultimul plan deşertăciunile şi sâcâitoarele griji lumeşti, care altădată îşi dictează cu autoritate cererile lor şi îşi subordonează toată orânduirea vieţii noastre, când noi, fără să gândim, ca nişte robi, ne supunem silniciei lor. În post totul este altfel. Din Duminica iertării sufletul, trezindu-se parcă, se cercetează pe sine cu asprime – doar trebuie să îmi aduc aminte pe cine şi cu ce am reuşit să jignesc, şi cât de greu este să recunosc că tocmai eu sunt vinovat. E greu, dar ce să fac? Trebuie!

[…] Postul este pregătirea pentru spovedanie, este însăşi spovedania şi împărtăşirea cu Sfintele lui Hristos Taine. Slujbele sobre din Postul Mare ne predispun la pocăinţă. Şi întrebarea „trăiesc eu, oare, după legea lui Dumnezeu?” – tot mai des tulbură conştiinţa – e harul lui Dumnezeu, ce bate la uşa inimii.

În prima săptămână este un post diferit. Este socoteala faţă de Dumnezeu pentru tot anul trăit, cu o strictă verificare de sine, a vieţii noastre înaintea feţei Dreptei Judecăţi a lui Dumnezeu. Ce relaţie de neconceput – Dumnezeu, Creatorul cel Atotputernic, Atotştiutor şi noi, slabi, neputincioşi cu sufletul şi cu trupul, dar făptura Lui iubită, care nu ştie să răspundă cu iubire la iubirea Lui. Nu aceasta, oare, naşte în noi smerita conştiinţă a nevredniciei şi a păcătoşeniei noastre?

Bunicii şi bunicile noastre iubitoare de Dumnezeu petreceau toată această primă săptămână în aspră înfrânare, în permanentă frecventare a bisericii lui Dumnezeu. Şi acasă nici nu mai aveau grijă de masă. Vesela era spălată şi curăţată cu grijă dinainte ca nici mirosul să nu îi tulbure pe cei care se înfrânau. Sfânta Evanghelie, Psaltirea ieşeau la vedere, amintind în tăcere de duhul acestei perioade deosebite. E Postul Mare!

15391194_1690660110960268_874530605723453819_nSpovedania din biserică era precedată de pocăinţa şi de curăţirea conştiinţei, făcute acasă. Cercetându-se pe sine, sufletul se căia la vederea unor păcate, îşi amintea şi plângea pentru altele, făgăduia să se izbăvească de altele, se caia pentru deprinderile păcătoase. În familii se instaurau o linişte şi o pace deosebită, plină de evlavie. Toate acestea se săvârşeau, având ca temei presimţirea judecăţii lui Dumnezeu la spovedania care urma să se săvârşească în biserică. Pregătindu-se pentru această judecată, mergând la spovedanie, ei ştiau dinainte pentru ce aveau să se căiască, trăind deja spovedania personală în sufletul lor. În afară de aceasta, postitorii atenţi stabileau legătura între pocăinţa de acum şi spovedania lor din anul trecut.

„Iată, voi posti, voi merge la duhovnic, iar el mă va întreba cum am luptat cu păcatele spovedite înainte, dacă am îndeplinit canonul, sfatul, dat atunci. Ce îi voi răspunde eu? Nu greşesc, oare, şi acum, făcând aceleaşi păcate obişnuite?Şi începe iarăşi amintirea, care intensifică sentimentul de pocăinţă, ascute conştiinţa răspunderii şi apleacă spre îndreptare, îndeamnă la lupta cu înclinaţiile şi deprinderile păcătoase. Chinurile sufletului pricinuite de conştientizarea neputinţei sale cumplite şi păcătoase dau naştere la ura, cea atât de necesară pentru pocăinţă şi îndreptare, faţă de păcatul, pentru care a câta oară deja trebuie să răspundă înaintea lui Dumnezeu la spovedanie.

Ura şi dezgustul faţă de păcat (în special de cel mai important în sine) îl obligă să se raporteze cu atenţie la faptele sale în viaţă, să se gândească la măsurile, prin care să preîntâmpine repetarea păcatului. Se pun la cale şi schimbări ale vieţii, ca să prevină însăşi posibilitatea de a se îngreuia cu povara păcatului. Într-un caz se gândeşte la încetarea legăturii intime cu prietenii nesiguri; în altul – la schimbarea ordinii sale de zi (în legătură cu necesitatea de a orândui împlinirea pravilei de rugăciune de dimineaţă şi de seară), în altul – la necesitatea de a da ajutor celor ce au nevoie de el. Şi astfel, pe neobservate egoismul cedează locul gândurilor mântuitoare şi sentimentele de pocăinţă devin grabnic ajutătoare pentru mântuire. Aceasta deja nu mai este o înşiruire formală a unor păcate mici, ci adevărată pocăinţă, pentru care vine iertarea şi sufletul simte asta. Şi deja nu se mai lasă omul dus de valurile vieţii, ci înoată potrivit credinţelor şi năzuinţelor sale.

Să urmăm înaintaşilor noştri şi noi, căci întocmai aşa se naşte viaţa duhovnicească. Şi să nu ne distragă pe noi, fiii lui Dumnezeu, de la mântuitoarea pocăinţă numeroasele momeli ale vrăjmaşului, atât de mult în viaţa de acum propusă. Să îndepărtăm de la ecranele televizoarelor privirea curioasă. A ajuta lumea, care se chinuieşte în ateism, nu stă în puterile noastre; să ne îndepărtăm noi înşine de distracţiile cu cântăreţi şi dansatori, căci acesta este începutul veşnicei tânguiri; să ne îngrădim cu frica de Dumnezeu, căci ştim bine că multe prorocii despre viitorul pământului deja s-au împlinit. Să ţinem minte că nu sunt de folos faptele noastre dacă ele sunt săvârşite pentru bunăstarea personală şi câştigul pământesc, iar nu pentru Dumnezeu şi mântuirea noastră. Mântuirea omului este cel mai înalt şi singurul ţel al iubirii lui Dumnezeu, să ni-l însuşim şi noi ca singur ţel al vieţii, urmându-l prin pocăinţă pe calea mântuirii.

Iar Sfânta Biserică, an de an, la fiecare slujbă din Postul Mare aminteşte: Deşteaptă-te, suflete, cel ce te-ai învechit în păcate, înnoieşte-te prin pocăinţă, vindecă rănile greşelilor de demult”. Dar adevărata pocăinţă în noi deseori o împiedică deşertăciunea vieţii de azi, care dă naştere la insensibilitatea faţă de păcat, la obişnuinţa de a săvârşi păcatul, fără a observa puterea lui distrugătoare pentru suflet. „Obişnuinţa este a doua natură” – spune proverbul şi, cu cât mai multă plăcere şi desfătare ne aduce păcatul, cu atât mai sigur se acomodează el în suflet, devenind o obişnuinţă pierzătoare. Iar pentru obişnuinţe noi ne căim foarte rar, aşa apare în noi nepocăinţa faţă de păcat, care este mai cumplită decât păcatul în sine.

Făcând păcatul şi căindu-ne pentru el, noi nu pierdem nădejdea de iertare şi mila lui Dumnezeu îl acoperă pe păcătos. Nepocăinţa ne lipseşte de această nădejde, ne condamnă la moartea duhovnicească, despărţindu-ne de Domnul. Păcatele nepocăite, înrădăcinându-se, pătrund adânc în toate mişcările sufletului şi ne iau cu totul în stăpânire. Puterea lor asupra noastră se explică prin faptul că ele găsesc în noi înşine un aliat puternic – iubirea noastră de sine şi mândria.

Iar mândria toate păcatele şi viciile noastre ni le înfăţişează ca pe nişte slăbiciuni şi lipsuri neînsemnate, pe care orice om le are şi prin aceasta ne adoarme conştiinţa, născând nepăsarea fată de mântuirea noastră. Care dintre noi nu a rostit cuvintele sau nu le-a avut în minte: „Cine nu are păcate, numai Dumnezeu este fără de păcat”, sau: „Nu există nicio zi fără de păcat, niciun pas nu faci fără să păcătuieşti”; „Nu greşeşte şi nu păcătuieşte numai cel care nu face nimic”. Astfel, aproape sub masca virtuţii se micşorează marile şi chiar grelele noastre păcate. Să nu ne fie nouă una ca aceasta, dragii mei. Un lucru mântuitor, drept şi curajos este să vedem nedreptăţile şi fărădelegile vieţii noastre ca să nu fim în înşelare de sine şi în iluzie. Vremea postului trebuie să fie pentru noi o nevoinţă lăuntrică intensă, un lucru hotărâtor al vieţii. De aceasta va depinde dacă vom obţine comoara duhului spre renaşterea puterilor vitale pentru mântuire sau ofilirea duhovnicească prin umbra sa va denatura viitorul. Prin nepocăinţă îl pierdem pe Dumnezeu, pierdem bucuria vieţii veşnice, condamnându-ne la aceeaşi soartă cu vrăjmaşul lui Dumnezeu.

„Dar noi suntem slabi, suntem neputincioşi, cum vom sta noi împotriva puterii vrăjmaşe, care luptă împotriva noastră?” – gândim noi. Dragii mei, credinţă, credinţă vie trebuie să avem în cuvântul lui Dumnezeu. Şi experienţa acestei credinţe nu va întârzia să se arate.

Fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5) – ne spune însuşi Domnul şi puterea lui Dumnezeu în slăbiciune se desăvârşeşte (ci. 2 Corinteni 12). Şi Domnul este aproape şi slăbiciunea este în noi, deci „slavă Domnului”! Pentru viaţa în Dumnezeu şi pentru mântuire nu există piedici. Ajutorul haric al lui Dumnezeu este gata pentru cel care se căieşte, iar rugăciunile de pocăinţă din Postul Mare, din inimă rostite de către noi, nu pot fi neauzite.

Pocăiţi-vă! – cu aceste cuvinte se sfârşeşte Vechiul Testament (Matei 3,2). Pocăiţi-vă – cu ele începe şi Noul Testament (Matei 4,17) – într-atât de necesară şi de importantă este pocăinţa. Domnul, Care nu voieşte moartea păcătosului (Iezechiel 33,11), aşteaptă pocăinţa noastră ca să învieze şi să înnoiască sufletele noastre, ca să fie cu noi şi în noi. Prin pocăinţă, numai prin adevărată pocăinţă „nu spre judecată sau spre osândă” vom sta înaintea sfinţeniei Trupului şi a Sângelui Mântuitorului nostru. Împărtăşirea cu Sfintele lui Hristos Taine încununează postul şi pune „început” unei vieţi noi. Apropiaţi-vă şi vedeţi că bun este Domnul. Amin.

(din: Arhimandrit Ioan Krestiankin, Predici la Postul Mare, Editura Egumenita, 2016)

miezonoptica_pangarati_16

Alte legaturi:

***

 

***


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Ioan Krestiankin, Pocainta, Triodul si Postul cel Mare

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “CUM SA PETRECEM PRIMA SAPTAMANA A POSTULUI MARE?

  1. Pingback: A VENIT PRIMAVARA… DUHOVNICEASCA A POSTULUI CELUI MARE: “Sârguiți, dar, sârguiți creștinilor să mântuiți sufletele voastre, cât mai aveți vreme, cât nu s-au zăvorât porțile Împărăției Cerurilor!”/ SF. IOAN CASIAN despre
  2. Pingback: A VENIT PRIMAVARA... DUHOVNICEASCA A POSTULUI CELUI MARE: "Sârguiți, creștinilor să mântuiți sufletele voastre, cât mai aveți vreme, cât nu s-au zăvorât porțile Împărăției Cerurilor!"/ SF. IOAN CASIAN despre SCOPUL, NECESITATEA s
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate