“DUMNEZEU CERE LA MASURA FIECARUIA. Mai mult decat a face ceva, lui Dumnezeu Ii place SA VREI! Sa incerci! Vrea sa te gaseasca in aceasta osteneala” – PREDICI AUDIO pentru noi, cei chemati la Cina sau la Nunta Fiului
AMAGIREA ASTEPTARII DE A NE ARATA CREDINCIOSI PRIN FAPTE MARI IN VREMURI GRELE, CATA VREME NU RENUNTAM ASTAZI LA PATIMILE SI LA PLACERILE NOASTRE
“Lui Dumnezeu ii place dacă tu ai încercat de şapte ori până atunci, să mai încerci de o sută de ori până seara. Şi, de o sută de ori căzând, de o sută de ori Dumnezeu te va ridica. Şi de o sută de ori Dumnezeu va primi aceste căderi ale tale ca pe nişte cununi, până la urmă, ca pe nişte lupte ale tale cu tine însuţi. Şi minunea cea mare este că, atunci când omul nu se lasă, nu deznădăjduieşte şi tot încearcă, Dumnezeu îl ajută să biruiască…”
***
Pentru aceasta Duminica va mai recomandam:
- CINA CEA MARE. Predica Sfantului Iustin Popovici (de Celie) la Duminica Sfintilor Parinti (a Stramosilor Domnului). “Cand sa ma mai gandesc si la Hristos?”
- Intre NUNTIREA INIMII CU HRISTOS si IUBIRILE NOASTRE NELEGIUITE: Talcuirea Sfantului Nicolae Velimirovici la Evanghelia nuntii fiului de imparat
- PREDICI AUDIO LA DUMINICA PILDEI CELOR POFTITI LA CINA. Pilda pretextelor. “Sa ne impartasim cu Dumnezeu, sa ne cuminecam unii de altii”
- PILDA CELOR POFTITI LA CINA INTR-O LUME A PRETEXTELOR. Predicile IPS Bartolomeu Anania (audio) si PS Sebastian, Episcopul Slatinei
- PARINTELE CALCIU despre CHEMAREA LA NUNTA FIULUI DE IMPARAT si despre HAINA DE NUNTA
- ORTODOXIE SAU ORTODOXISM? Viata sau Ideologie? Hristos sau Baraba? Silire sau libertate? Sau despre altfel de “tarini”, “boi” si “femei” (cf. Luca 14)
- CHEMAREA LUI HRISTOS SI PRIORITATILE NOASTRE
- Parintele Ioan Buliga: CHEMAREA
- Sf. Ioan Gura de Aur: Cum vom raspunde chemarii la nunta Fiului de Imparat?
- Sf. Teofan Zavoratul: De ce suntem alungati de la nunta?
***
- PENTRU CE TRAIM? CUM MOARE SUFLETUL, CUM SE PIERDE DUHUL SFANT? “Acolo unde se afla Duhul Sfant, acolo se iveste si lupta cea grea”
- SUFLETUL – MIREASA LUI HRISTOS. “Dumnezeu pandeste fiecare miscare a inimilor noastre impietrite… Orice clipa poate sa ne fie ultima; de ce sa mai amanam atunci pocainta?!”
- SFANTA IMPARTASANIE – taina spre caderea si ridicarea multora
Predica audio a Pr. Ciprian Negreanu (Cluj) in Duminica a 28-a dupa Rusalii, la Pilda celor chemati la cina (2012):
SA FACEM CEEA CE PUTEM PENTRU A NE LUCRA MANTUIREA, SA NU NE CAUTAM SCUZE PENTRU NE-LUCRARE!
“În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin!
În această duminică, penultima înainte de Crăciun, se aminteşte întotdeauna de această pildă pe care o avem în Evanghelia de la Luca, cap. 14, dar o mai avem şi în Evanghelia de la Matei, în cap. 22. În Evanghelia de la Matei, această pildă este ultima dintr-un cuvânt aspru al Mântuitorului, aspru pentru iudei, pentru farisei, pentru cărturari, cuvânt care a pornit de la discuţia dintre El şi farisei în Templu, când fariseii şi mai-marii preoţilor I-au spus: Cine Ţi-a dat Ţie această putere? De unde ai Tu puterea să faci aceste lucruri? – adică să spui cuvânt în Templu, să răstorni mesele şi scaunele cărturarilor şi fariseilor, că ale lor erau, de fapt, pentru că profitul era al lor, deşi erau scaunele şi mesele schimbătorilor de bani şi ale vânzătorilor de porumbei. Cine Ţi-a dat Ţie puterea aceasta să învii morţi, să faci minuni? Asta întrebau, de fapt: Cine eşti Tu? Şi Mântuitorul le spune: Vă voi răspunde dacă şi voi Îmi spuneţi ceva. Şi ei au zis: Da, spune. Iar El a spus: Sfântul Ioan Botezătorul, botezul lui a fost de la Dumnezeu sau a fost de la oameni? Şi ei s-au gândit în mintea lor: Dacă zicem că botezul lui a fost de la Dumnezeu, el ne va zice: De ce n-aţi crezut în el și de ce nu l-aţi urmat și de ce nu v-aţi botezat? Iar dacă zicem că de la oameni – erau sute de oameni acolo care priveau în pridvorul Templului, un pridvor imens, construit în 66 de ani-, iar mulţimea o să sară pe ei şi o să-i omoare. De frica mulţimii, pentru că lumea ştia şi credea că Ioan Botezătorul este omul lui Dumnezeu, n-au avut îndrăzneala să zică cum că nu era de la Dumnezeu botezul lui Ioan. Și atunci au zis: Nu ştim. Şi El a zis: Nici Eu nu vă zic cu ce putere fac aceasta.
Ca să arate duplicitatea şi ipocrizia lor, şi a noastră, peste veacuri, a început un şir de pilde pe care le spune: pilda talanţilor, a lucrătorilor la vie, toate începute cu pilda celor doi fii, în care un om avea doi fii. Şi, ducându-se la cel dintâi, i-a zis: Fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea. Iar el, răspunzând, a zis: Mă duc, Doamne, şi nu s-a dus. Mergând la al doilea, i-a zis tot aşa; acesta, răspunzând, a zis: Nu vreau, apoi căindu-se, s-a dus şi a lucrat. Cine a ascultat de tatăl său? Cel ce a zis că nu se va duce, dar până la urmă s-a dus. Şi le zice: aşa vor intra desfrânatele şi vameşii în Împărăţia Cerurilor, iar voi nu veţi intra. Le zice pe faţă: Voi, care aveţi cărţile, care le aveţi pe toate şi care în vorbă ziceţi: “Doamne, noi cu Tine suntem, noi facem ca Tine!…”, voi nu veţi intra, iar ei, care pe faţă ar părea că stau împotriva Legii lui Dumnezeu, desfrânatele, şi păcătoşii, şi vameşii, acestora le va părea rău, şi se vor întoarce, și vor crede.
Şi de aici începe acest şir de pilde în care vorbeşte în toate despre ipocrizia fariseilor şi a cărturarilor, despre mândria, despre lenevia lor – până la urmă a iudeilor, nu numai a fariseilor şi a cărturarilor -, dar vorbeşte şi despre noi, toate lucrurile acestea sunt şi pentru noi! Atunci, acela era poporul lui Dumnezeu; acum, noi suntem poporul lui Dumnezeu, creştinii. Despre noi vorbeşte peste veacuri şi ne vădeşte anumite păcate care ne pândesc şi care ne-ar putea trage spre iad, spre îndepărtarea de Dumnezeu. Că iadul înseamnă neputinţa de a-L mai vedea pe Dumnezeu, de a-L mai cunoaşte pe Dumnezeu, de a-L mai dori şi iubi pe Dumnezeu.
Şi ultima pildă pe care o spune Dumnezeu este aceasta, a chemării la cină, la Cina cea mare. Aşa se numeşte la Luca, iar la Matei este chemarea la nunta fiului de împărat. Este aceeaşi pildă cu două mici nuanţe diferite: una este nuntă, cealaltă – cină. Amândouă păstrează aceeaşi idee clară. Pildele au o urcare clară. Pornesc de la nunta fiului care este chemat să facă treabă: Du-te şi lucrează în via mea – adică în viaţa asta să lucrăm poruncile lui Dumnezeu, să facem ceea ce ne-a zis Dumnezeu -, e urmată de pilda lucrătorilor la vie. Deci munca, osteneala, trece prin alte câteva pilde, cum e cea a talanţilor – deci e necesar să ne înmulțim talanţii -, şi sfârşeşte cu o seară, cu o cină, o nuntă – care întotdeauna se făcea seara. (Acum au apărut cele de zi, dar ele întotdeauna se făceau seara sau noaptea). Si, chiar dacă se vorbeşte de nuntă sau de cină, ele vorbesc, de fapt, de un sfârșit: sfârșitul vieţii, al timpului, de momentul întâlnirii cu Dumnezeu la nunta cea mare la care suntem chemaţi, la nunta Fiului lui Dumnezeu, la care suntem chemaţi încă de la botez – noi fiind parte a nunţii nu numai ca invitaţi, ci ca miri şi mirese. Mirele cu noi Se leagă, cu noi Îşi leagă viaţa Sa, cu Biserica, cu noi, cei care compunem Biserica, cu fiecare suflet în parte. Şi, de fapt, [la] nunta aceea cu atât mai dureros pare refuzul celor care găsesc motive să nu vină, încât în subsidiar se înţelege că ei nu sunt invitaţi doar aşa, ca să participe şi ei la bucuria Stăpânului, nu sunt chemaţi doar aşa, printre invitaţi, ci ei sunt chiar mirii, sunt miresele, adică sunt aleşi la loc de mare cinste. Și ei găsesc, mai degrabă, altceva mai bun de făcut decât să se înfăţişeze şi să vină la nunta, la care numai a fi chemat e cinste mare, darămite a fi şi mireasă împodobită şi curată şi frumoasă şi fecioară, cum Mirele ne face.
Dar cu atât mai dureros e atunci când, ca la o nuntă când mireasa fuge și nu vine sau altceva, se aude din neam în neam o aşa întâmplare. Ţin minte şi acum, bunicii îmi spuneam de nu-ştiu-câte neamuri în urmă când fiica unui boier a fugit cu un lăutar. Era ruşinea ruşinilor şi se ştia asta din neam în neam. Cu atât mai mult nevenirea în seara nunţii.
Apar două cuvinte: poftiţi şi chemaţi. Prima dată sunt poftiţi, li se spune dinainte că vor fi poftiţi, iar noi înţelegem, botezul este logodna. Chiar aşa se şi numeşte, logodirea duhului: Fă ca aceasta să fie lui logodirea duhului – adică i se dă inelul. Urmează nunta. Nunta este în Împărăţia Cerurilor. Noi, în perioada aceasta de la botez la moarte, suntem în logodnă cu Hristos. Şi ştiţi cum perioada aceasta a logodnei e o perioadă de încercare, încă nu guşti din bucuria nunţii, că nu e nunta încă, nu sunteţi căsătoriţi, dar sunteţi deja promişi unul altuia şi nu poţi să te mai uiţi în jur şi să te gândeşti că poate n-ai ales bine. Şi se pune inelul ca semn al logodnei, iar în ziua nunţii se împlineşte această logodnă. Şi la botez ni se spune că e o logodire a duhului.
Iar în Împărăţie va fi plinirea acestui inel de logodnă pe care l-am primit la botez, a acestei legături sufleteşti pe care am primit-o acolo, și suntem chemaţi la marea nuntă a Fiului de Împărat cu noi – asta e dureros, cu noi este! Iar a pierde acest scop absolut al vieţii, a ne găsi alte scopuri… [fraza neterminata]. Aşa cum, într-o logodnă care durează câteva luni, dacă mirele umblă după alte fete, să zicem, sau îşi pierde cu totul interesul pentru logodnică, nici n-o mai sună, nici nu-i mai vorbeşte, e dureros, nu?; si nu se mai poate face nuntă. Că, dacă n-o mai suni pe logodnică vreo trei luni şi apoi apari şi tu la nuntă, n-o să păţeşti ca în Evanghelia de la Matei, când a venit cel fără haină de nuntă şi Stăpânul îi zice: Prietene, unde-ţi este haina de nuntă? Și este acolo un cuvânt în greceşte destul de greu de tradus care arată starea celui care nu are haina de nuntă, cuvântul înseamnă că n-a putut răspunde nimic, ca şi cum ar fi avut o botniţă la gură. În româneşte ar fi: ca şi cum şi-ar fi înghiţit limba. Stăpânul ceruse să fie chemaţi toţi, de pe uliţe, din intersecţii, de peste tot, să se umple casa şi au venit toţi. Şi printre cei chemaţi a venit și unul fără haină de nuntă. Şi zice: Prietene, unde-ţi este haina de nuntă? Iar acela tăcea de parcă şi-ar fi înghiţit limba, în sensul că n-avea niciun motiv, nicio explicaţie! Aşa cum un logodnic, după trei luni în care n-a sunat-o pe logodnică, nu l-a interesat, a petrecut în beţii, vine şi el la nuntă să o ia pe viitoarea lui soţie, cred c-or să-l întâmpine toţi şi or să-i zică: prietene – are acelaşi înţeles ironic şi puţin rece, pe care-l are şi în pilda lucrătorilor tocmiţi la vie care sunt chemaţi unul la ceasul întâi, altul la ceasul al treilea, până la ceasul al unsprezecelea. Iar cel de la ceasul întâi a văzut că primeşte plata la fel, a zis: Dar nu se poate, eu am muncit mai mult, eu am dus zăduful zilei, mie mi-a fost greu! Cum să dai la toţi la fel? Şi stăpânul îi zice: prietene, n-a fost vorba aşa între noi? N-ai fost mulţumit pe cât ne-am tocmit? Nu cumva ochiul tău a devenit rău pentru că eu sunt bun? Aici prietene are acelaşi înţeles ironic, un fel de “Amice…!” Ştiţi că amicul nu este prietenul căruia să-i spui toate, e amicul de afaceri, de pahar, un colaborator… Acesta e cuvântul pe care-l foloseşte stăpânul faţă de cel fără haină de nuntă: “Amice…, tu ce cauţi pe aici, tu, care zici că eşti de partea mea, dar nu eşti pregătit deloc de nuntă?“
Şi ziceam că sunt două cuvinte: poftiţi şi chemaţi. Prima dată li se spune dinainte celor care urmau să vină că sunt invitaţi, să fie pregătiţi, adică logodna – sunteţi chemaţi să vă uniţi cu Hristos, pregătiţi-vă, că va veni vremea poftirii. Şi ei trebuiau să fie pregătiţi, erau chemaţi deja, pregătiţi de momentul în care trebuiau să fie poftiţi, dar toţi găsesc motive ridicole! “Iartă-mă, am cumpărat un pământ şi mă duc să-l văd…“. Cum zicea înaltul Bartolomeu: păi cum te duci să vezi un pământ după ce l-ai cumpărat? Te duci să-l vezi după? Cine face aşa ceva? Nu te duci de zece ori înainte şi-l evaluezi şi-l măsori, cu topograf şi cu tot felul şi după aia îl cumperi? “Am cumpărat cinci perechi de boi şi mă duc să-i încerc” – o minciună. Păi ce, atunci îi încerci? Cumperi o maşină şi după aceea o încerci? Mântuitorul spune special aceste motive ale lor, care sunt cusute cu aţă albă, pentru că nu sunt motive [reale], ci sunt nişte minciuni. Al treilea spune: “Femeie mi-am luat și de aceea nu pot veni” – păi cum, dar tocmai că trebuie s-o scoţi la nuntă şi pe ea! Ce fac tinerii după ce se căsătoresc? Merg la toate nunţile şi la toate petrecerile la care sunt chemaţi, ies şi ei împreună, arată tuturor că sunt împreună. Era un motiv ăsta? Nu era un motiv deloc. Deci se vedea clar ca aceşti oameni nu erau pregătiţi pentru nuntă. Fuseseră chemaţi, dar la momentul poftirii ei, de fapt, nu voiau şi găseau tot felul de motive de a spune nu – dar nişte motive atât de dureroase pentru stăpân, pentru că se vedea în spatele lor minciuna, se vedea ipocrizia, se vedea că pe ei nu-i interesează relaţia cu Mirele, nu-i interesează de stăpân, ei îşi văd de treaba lor, de viaţa lor.
Dar să ştiţi că aceste cuvinte, chemaţi şi poftiţi, sunt și pentru cei de la drumuri şi de la garduri. Că ar părea că cei care au fost chemaţi ulterior, săracii şi neputincioşii şi orbii şi şchiopii, ar fi aşa, de umplutură, însă, zic Părinţii, faptul că pe cel fără de haină de nuntă l-a întrebat: prietene, ce-i cu tine aici fără haină de nuntă? [asta] dovedeşte că şi aceşti oameni au avut un interval de pregătire. Adică, zice Sf. Ieronim, au fost şi ei chemaţi şi s-au dus şi ei să se pregătească puţin, au încercat cum au putut şi au venit. Deci a fost şi pentru ei un interval între chemare şi poftire, nu a fost vreo nedreptate. Adică, dacă cei trei de la început, care au găsit tot felul de motive, cu pământul, şi boii, şi soţia, preînchipuiau poporul iudeu, ai zice că e o nedreptate că aceştia au avut timp, iar aceştia, ciungi, orbi, şchiopi, nespălaţi, nu contează, toţi au putut să intre la nuntă şi primeau tot, iar ceilalţi nu au fost siliţi, ci au fost lăsaţi în păcatele lor, în urâciunea vieţii lor. Dar nu e nicio nedreptate, ci se ascunde în spatele cuvintelor Mântuitorului ideea că şi pentru aceştia, ciungi, şchiopi, orbi, Dumnezeu a lăsat un timp să-şi ia şi ei o haină de nuntă. Şi ziceau Părinţii că acestora, cu siguranță, li s-a cerut la măsura lor, dar măcar era haina lor cea mai bună. Iar dacă ei ar fi fost nepăsători şi ar fi mers şi ar fi băut sau cine ştie ce-ar fi făcut până la momentul venirii lor la nuntă şi veneau tot în hainele alea murdare de afară, păţeau cum a păţit acesta, căruia i s-a zis: Amice, puteai, totuşi, să mergi în casa ta, aşa cum era ea, să te duci să-ţi cureţi haina cum puteai…
Dumnezeu cere la măsura fiecăruia. Adică aceştia puteau mai puţin, n-aveau avuţiile celorlalţi, n-aveau posibilitatea să se pregătească de nuntă ca ceilalţi, aveau mult mai puţin, hainele lor de nuntă cu siguranţă erau mult mai sărăcăcioase, mai urâte, dar Dumnezeu nu-i dă afară şi nu-i socoteşte nevrednici de nuntă, că ei s-au pregătit la măsura lor. Dumnezeu cere la măsura noastră.
Pregătise Dumnezeu această pildă cu pilda talanţilor, pe care o spusese înainte, şi în care unuia i s-au dat cinci talanţi, altuia trei, altuia unul şi fiecăruia i s-a cerut să muncească la măsura lui, adică nu i s-a cerut celui care a primit un talant să dea cinci talanţi. Deci nu i s-a cerut săracului să aibă haine de nuntă exact ca ale bogatului, ci i s-a cerut la măsura lui. Dar măsura aia i se cere, totuşi, omului. Adică din ce poţi tu, dă. Aşa cum un filosof [ateu, existentialist] spunea:
Nu contează ce face lumea din noi, ci contează ce facem noi din ceea ce a făcut lumea din noi.
De exemplu, noi îi acuzăm pe părinţii, pe bunicii, pe strămoşii noştri că suntem sărăcăcioși cu sufletul, speriaţi, nepregătiţi să luptăm, nu ni s-a spus despre darul credinţei, n-am ştiut, că am trecut prin perioada comunistă, că lumea a ştirbit mult din posibilităţile noastre de a fi oameni deplini, nu ştiu. Nu contează aşa mult ce a făcut lumea cu noi, ci contează ca din puţinul ăla, cât a rămas, că fiecăruia i-a rămas ceva, un talant are fiecare, acel ceva să-l înmulţeşti, şi să-l înmulţeşti la măsura ta. Nu ni se cere să facem cinci talanţi dintr-un talant, dar dintr-unul trebuie să mai faci unul.
Aşa şi acestor săraci li se cerea ca, din puţinul lor, din sărăcia lor, să ia, totuşi, ce aveau mai bun, să se pregătească cum puteau mai bine. Nu intrau oricum la nuntă, ci urmau să meargă să se pregătească. Era şi pentru ei un timp între chemaţi și poftiţi. Şi atunci înţelegem altfel de ce Dumnezeu îi spune acestui sărac intrat la nuntă fără haină de nuntă: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? Şi pilda pare mai pe înţeles, nu pare nedreaptă; că ar părea nedreaptă la prima vedere şi pentru iudeii cărora părea că nu li s-a dat nicio şansă, şi pentru ceilalţi, de care am putea să ne întrebăm cum ar fi putut intra la nuntă săraci şi orbi şi şchiopi, de unde să aibă haină de nuntă? Şi de aceea Evanghelistul Matei spunea despre acela că tăcea de parcă şi-ar fi înghiţit limba, adică nu mai avea nimic de răspuns, nu că-i era teamă de stăpân, ci chiar nu mai avea nicio explicaţie, nicio motivaţie. Aşa cum noi ne închipuim c-o să-I zicem lui Dumnezeu: “Doamne, eu aş fi făcut, dar….”. Când o să vedem ce puţin ne cere Dumnezeu, fiecare la măsura noastră, și noi puţinul ăla nu l-am făcut, zicând că oricum cine ştie ce vrea Dumnezeu să fac, că El vrea să fac lucruri mari, că El e oricum Stăpân neîndurător Care seceră de unde n-a semănat şi treieră de unde n-a vânturat şi n-am ce să fac… Şi tot timpul ne ţinem cu aceste gânduri de tristeţe şi deznădejde, că noi suntem slabi, că nu suntem ca sfinţii din vechime, că nu putem face lucrurile acelea, şi atunci trăim aşa, de pe o zi pe alta, cu nădejdea că Dumnezeu va avea, totuşi, milă, chiar dacă eu nu fac nimic. Şi atunci s-ar putea să auzim ca în pilda talanţilor cum zice Dumnezeu:
Slugă vicleană şi leneşă, de ce ai ascuns talantul? De ce n-ai făcut ceva, puţinul pe care puteai să-l faci? Ai zis despre Mine că sunt Stăpân aspru Care seceră de unde n-a semănat…?
Adică asta nu e o cale de urmat.
Şi să ştiţi că foarte dese sunt gândurile astea în minţile noastre și unii chiar au holde întregi de astfel de gânduri şi le cultivă şi vă îndemn să le scoateţi, să pliviţi aceste gânduri din mintea voastră şi să le scoateţi afară. Ideea asta că “nu pot” sau “nu ştiu ce-as putea face” şi acuzele astea nesfârşite la adresa părinţilor, la adresa societăţii, al adresa unor oameni care ne-au făcut rău, care au greşit cu ceva faţă de noi, şi noi ne găsim motivaţii o viaţă întreagă să stăm nefăcând nimic sau nesporind cu nimic, pentru că am fost traumatizaţi, sau loviţi, sau că părinţii au fost aşa, sau că fraţii, sau copiii… Şi pentru asta tu să nu sporeşti, să nu faci ceva, să nu le uiţi…
Cele din urmă uitându-le, cum zice Sf. Ap. Pavel, spre cele dinainte să tindem.
Adică să vezi ce poţi să faci cu ceea ce ai. Şi mai mult decât a face ceva, lui Dumnezeu Îi place să vrei! Să încerci! Chiar dacă tu nu reuşeşti. Vrea Dumnezeu să te găsească în această osteneală. Că, până la urmă, El împlineşte, El dăruieşte, El desăvârşeşte ceea ce vrei tu să primeşti sau ceea ceai vrea să ajungi. Dar El vrea să vadă voinţa ta, osteneala, strădania, că vrei, că nu te laşi; cazi de mii de ori, te ridici de mii de ori şi încerci din nou.
De aceea Dumnezeu îi spune Sfântului Antonie cel Mare, când ajunsese la un fel de stare de akedie, la un fel de tristeţe şi nu lucra nimic, stătea doar și se ruga, atât de puţină mâncare folosea încât nu avea nevoie, puţinii pesmeţi pe care îi avea îi ajungeau cu lunile și atunci nu avea pentru ce să muncească. Şi atunci stătea şi se ruga neîncetat, singur-singur. Şi a intrat într-o stare de plictiseală, de învârtoşare sufletească; şi s-a rugat mult lui Dumnezeu: De ce, Doamne? De ce? Ajută-mă cumva! Și Dumnezeu i S-a descoperit și un înger a luat chipul său, al lui Antonie, şi i-a arătat cum să facă. Şi stătea îngerul jos şi împletea nişte coşuri și se ridica în picioare și se ruga cu mâinile ridicate la cer; apoi iar se aşeza la lucru, apoi iar se ridica. Şi i s-a spus: Munceşte şi roagă-te. Roagă-te şi munceşte. Fă ceva! Fă! Omul a fost făcut şi să muncească. Şi s-a bucurat Antonie şi a început să facă aşa şi a ieşit din starea de tristețe, de plictiseală. Şi i-a spus îngerul la sfârşit: Fă aceasta şi te mântuieşte. Şi folosea mântuieşte ca pe un fel de verb la prezent continuu, ca şi cum mântuirea e ca respiraţia, continuă, nu respiri o dată şi gata, nu mai trebuie să respiri. Adică mântuirea e o lucrare continuă!
Mântuirea nu e ca o ștachetă pusă sus şi ai ajuns la ea sau te ridica Dumnezeu și gata, te-ai mântuit. Ci mântuirea e o lucrare, e un fel de-a fi, e o aşezare a sufletului, un fel de a te poziţiona faţă de Dumnezeu, un fel bun de a-L chema şi de a-I cere ajutorul şi de a lucra tu în sprijinul acestei chemări. Şi aşa ne spune și nouă Dumnezeu: Tu străduieşte-te cu puţinul pe care-l ai, fă ceea ce poţi face. Roagă-L pe Dumnezeu pentru ceea ce nu ai. Și aşa am putea şi noi să cădem, crezând că Îl rugăm neîncetat pe Dumnezeu să ne dea ce nu avem, dar noi nu facem nimic. Dar trebuie să şi faci ceva, să te osteneşti tu cu puţinul pe care-l poţi face. Şi iar încerci să faci cu puţinul tău ce poţi, şi iar cazi, și nu reuşeşti, şi iar te rogi: Doamne, ajută-mă! Şi iarăşi încerci să faci, şi iar cazi, şi iar zici: Doamne, ajută-mă! Dacă te va găsi Dumnezeu în această osteneală, te va mântui. Adică starea ta de mântuire pe care o ai atunci când continuu te ridici spre Dumnezeu va deveni veşnică, desăvârşită, fără putinţa de a ne mai întoarce în cădere şi în depărtarea de Dumnezeu. Aceasta o doreşte Dumnezeu de la noi. Aceasta ne scoate din starea de plictiseală, de tulburare, de frică, în care suntem.
Este una dintre pildele care ne îndeamnă să lucrăm cum ştim şi cu puţinul pe care-l avem. Iar dacă nu facem asta, chiar dacă ne-am rugat mult… Sau atunci când e să facem ceva, neîncercând cât de puţin sau abandonând, gândindu-ne că oricum am mai căzut de nu-ştiu-câte ori într-o încercare şi n-avem ce face, că suntem răi oricum şi continuăm să fim răi – ei, asta nu-I place lui Dumnezeu! Îi place dacă tu ai încercat de şapte ori până atunci, să mai încerci de o sută de ori până seara. Şi, de o sută de ori căzând, de o sută de ori Dumnezeu te va ridica. Şi de o sută de ori Dumnezeu va primi aceste căderi ale tale ca pe nişte cununi, până la urmă, ca pe nişte lupte ale tale cu tine însuţi. Şi minunea cea mare este că, atunci când omul nu se lasă, nu deznădăjduieşte şi tot încearcă, Dumnezeu îl ajută să biruiască. Tot mai mult. Dar cu cât nu încerci şi încerci să te fereşti de aceste situaţii, să te ascunzi sau să răspunzi dur, n-ai ieşire. N-au ieşire nici ascunderea din faţa ispitelor – pentru că ispitele oricum vor veni şi diavolul oricum te va găsi cu ispitele lui, în tot felul de situaţii, tot te va scoate în faţa unor ispite şi încercări – nici starea în care zici că oricum sunt aşa, spun ce-mi vine pentru ca aşa îmi vine. Niciuna dintre aceste două situaţii nu au ieşire spre Dumnezeu, sunt mortale, murim în lumea aceasta. Singura soluţie este aceasta: încercarea neîncetată! Nici măcar biruinţă, ci încercare. Ai încercat din nou, şi din nou, și din nou! Te-ai rugat la Dumnezeu: Doamne, ajută-mă! Şi iarăşi încerc.
Dar eu cred aşa: nu cred că vreunul dintre noi va ruga nici de şapte ori cu stăruinţă pe Dumnezeu pentru ceva bun şi se va osteni şi să nu primească până la urmă. Sau măcar să primească primele semne ale biruinţei, primele semne că a reuşit ceva. A reuşit în prima lună să nu mai înjure aşa de urât, de exemplu. În a doua lună, să nu mai înjure deloc. Dar să se ostenească, să încerce în fiecare zi, să nu-şi piardă nădejdea, să încerce iar – la [lupta cu] orice păcat. Şi, dacă un om se osteneşte, cred că, aşa cum ziceau Părinţii: De va încerca un om să ţină poruncile, în şase luni va ajunge la măsuri dumnezeieşti. Unii ziceau într-o zi, de dimineaţa până seara. Dar în osteneală, nu cred că vor trece şase luni până ce omul îşi va curăţa orice păcat dacă face lucrul acesta, dacă tot timpul se pune înaintea lui Dumnezeu, dacă vrea cu toată stăruinţa să facă asta. Cade din nou, se ridică din nou. Nu-şi pierde nădejdea. Toată virtutea omului e să nu piardă nădejdea“.
***
Predica Pr. Ciprian Negreanu la Pilda celor poftiti la cina (2013):
“PACEA REA” A PLAFONARII DUHOVNICESTI SI A OBISNUINTEI OBRAZNICE CU DUMNEZEU
CREDINTA SE DOVEDESTE IN LUCRAREA DE FIECARE ZI A “CELOR MICI”
“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Suntem în a 28-a duminică după Rusalii, duminică în care ne amintim şi de strămoşii după trup ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar ne amintim şi de această pildă spusă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, de data aceasta citită din Evanghelia de la Luca din capitolul 14. Ea apare şi mai detaliată în Evanghelia de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei în capitolul 22. Aici apare doar ca într-un fel de sinteză, deşi se insistă asupra anumitor părţi ale pildei mai mult decât în Evanghelia de la Matei. Aţi auzit de această pildă, aceasta de la Luca. De obicei, în mintea noastră se unesc cele două pilde, povestite de cei doi Evanghelişti, şi noi o ştim în general într-un amestec. În Evanghelia de la Matei se spune aşa: un om a făcut o nuntă – nu zice de cină, cum zice Sfântul Apostol Luca – ci un împărat a făcut nuntă pentru fiul său. Si i-a chemat la nuntă pe cei care erau chemaţi de mult şi acum a trimis strigare după ei: Veniţi, toate sunt gata, nunta este pregătită, veniţi la nunta fiului meu! Şi cei care de mult erau chemaţi au găsit tot felul de motive şi de explicaţii să nu vină şi chiar unii dintre ei au îndrăznit să-i lovească pe trimişii care veniseră să-i cheme, iar pe unii dintre trimişi, dintre cei care veniseră să-i cheme la nuntă, chiar i-au omorât. Şi, supărându-se stăpânul, cetatea acelora a ars-o şi pe ei i-a ucis. Şi după aceea a chemat la nuntă pe cei care până atunci nu erau chemaţi, de la marginea drumurilor, de la încrucişări, care erau ciungi, şchiopi, orbi, betegi şi i-a chemat la nunta sa şi aceştia au venit, chemaţi de solii împăratului. Iar la nuntă, când s-au adunat toţi, a venit stăpânul să vadă pe cei chemaţi la nuntă şi, venind acolo, a văzut pe unul care n-avea haine de nuntă şi i-a zis: Prietene, tu ce faci aici? Şi acela nici n-a putut să-şi deschidă gura să spună ceva şi împăratul a poruncit să fie legat de mâini şi de picioare şi aruncat în întunericul cel mai din afară. Aceasta e pilda de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei.
Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca o spune mult mai pe scurt, dar dă mai multe detalii despre cei care refuză să vină la nuntă. În mare, Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca spune: un om a făcut cină şi seara a chemat pe cei chemaţi la cină, pe cei care dinainte erau chemaţi, şi le-a spus: Cina este gata, veniţi să mâncăm împreună. Şi aici dă mai multe detalii Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca. El spune că unii şi-au cerut iertare şi au zis: Nu pot să vin, îmi pare rău, pământ mi-am luat şi mă duc să-l văd, altul a zis: Îmi pare rău, cinci perechi de boi mi-am luat, mi-am cumpărat acum, mă duc să văd cum lucrează, să-i încerc, şi altul a zis: M-am căsătorit, soţie mi-am luat, nu pot veni. Şi stăpânul, mâniindu-se, nu spune ca Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, nici că o parte din soli au fost bătuţi sau ucişi, nici că stăpânul s-a mâniat şi a ars cetatea celor care n-au răspuns, ci spune că stăpânul, supărându-se cumva pe cei chemaţi că n-au venit, a trimis pe solii săi, pe trimisul său, peste tot unde se găseau oamenii, care până atunci nu fuseseră chemaţi, care nu erau pregătiţi pentru chemarea la nuntă – pentru că acestora, despre care vorbim, de mult li se spusese şi trebuiau să fie pregătiţi în clipa când urmau să fie chemaţi. Şi au chemat oamenii de la marginea drumurilor, de la încrucişările drumurilor, de obicei unde stau oamenii ciungi, şchiopi, orbi, care stăteau să cerşească, oricine care a fost găsit pe drum a fost chemat la nuntă. Şi, tot nefiind destui, a poruncit să se mai ducă să mai adune şi pe alţii: Chemaţi-i, forţaţi-i să vină la nuntă, chiar spune: Forţaţi-i să vină la cină, să se umple casa mea. Şi se umple casa şi se termină această pildă a Mântuitorului cumva cu această morală, dacă o putem numi morală, că iată dintre cei chemaţi dinainte nu va intra niciunul la nuntă, iar cei care nici nu ştiau că sunt chemaţi şi care nu fuseseră chemaţi, iată, vor fi la nuntă.
N-o să insistăm pe diferenţe, pe detalii, ci aş vrea foarte mult, nu să insist, ci să scot în relief şi să ne folosim noi, sufleteşte, de acest lucru: că, iată, cei care fuseseră chemaţi şi aleşi dinainte n-au intrat, iar cei care nu fuseseră aleşi dinainte, nici chemaţi special dinainte, au intrat. De ce s-a întâmplat acest lucru? La prima vedere ar părea o nedreptate. La prima vedere, dacă ar trebui să generalizăm, să ne gândim la mântuire, pentru că, până la urmă, cina cea mare, nunta, este chemarea la Împărăţie, chemarea la nunta Fiului de Împărat, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, chemarea la viaţă veşnică. Dacă ar trebui să ne privim şi pe noi din perspectiva aceasta, ai zice: păi noi, cei chemaţi de dinainte, din neam în neam, strămoşi, moşi şi strămoşi chemaţi la nunta Fiului, atunci, dacă ar fi după pilda aceasta şi dacă am privi-o aşa, mai tăios, noi ar trebui să nu ne mântuim, că noi suntem chemaţi mai demult, iar alţii care poate n-au ştiut, nici n-au ştiut că se numesc creştini, nici nu s-au lăudat cu asta, vor descoperi credinţa şi vor veni cu toată râvna la credinţă şi, iată, aceştia vor fi primiţi, iar noi, care suntem din neam în neam creştini, s-ar putea să rămânem afară. Pe de o parte este adevărat, dar despre altceva, cred că asupra altui lucru vrea să ne atragă Mântuitorul atenţia în pilda aceasta.
Există o patimă la noi, oamenii – la toţi oamenii, nu la neamul nostru, la toţi oamenii, la neamul omenesc – este o patimă îngrozitoare: aceea că până să ajungă într-un loc se osteneşte, face multă osteneală. Până să intri la facultate, te osteneşti mult, te străduieşti. Până să-ţi iei diploma de facultate poate că te străduieşti. Până să devii doctor, inginer, ce vrei tu să devii, te străduieşti mult, te osteneşti. Dar, după ce ajungi la pragul acela pe care ţi l-ai dorit… Sau ce să zicem, să zicem din viaţa duhovnicească: până să ajungi la Paşti, cât te străduieşti, până să ajungi la Crăciun, dintre cei cu râvnă, cât încearcă, câţi ţin Postul, câţi se ostenesc! Şi după ce ajung la pragul acela, e un fel de delăsare, un fel de nepăsare, ideea că eşti deja ales, eşti deja înăuntru, eşti deja în ceea ce ţi-ai dorit, e la îndemâna ta ceea ce ţi-ai dorit, e la îndemâna ta ceea ce vrei, oricând poţi să întinzi mâna şi să rezolvi. Dar [de acum] de ce să mă consum? De ce să mă străduiesc peste măsură? De ce să mă mai străduiesc cum m-am străduit până acum? Aşa se întâmplă şi în căsătorii, în sensul că în ce chip şi cât de frumos îşi cucereşte tânărul iubita, câte scrisori de dragoste, câte poezii, câte flori, în ce chip vrea s-o uimească! Şi, după ce se căsătoreşte, toate pier. Aşa şi invers: soţia, iubita, în ce chip vrea cumva să-i arate tot ce are ea mai frumos, tot ce are ea mai frumos în sufletul ei, în gândul ei, iubitului ei! Şi, după ce se căsătoresc, parcă toate acestea pier. Şi aceasta face parte din aceeaşi patimă. Aşa se întâmplă şi în monahism de multe ori, adică osteneala celui care vrea să intre, vrea să fie asemenea monahilor, vrea să îmbrace haina monahală, cât de mare este, şi cât de mult se osteneşte! Şi, după ce intră, de multe ori – de multe ori, nu totdeauna, şi de multe ori şi nu totdeauna şi la căsătorie – intervine un fel de plictiseală o putem numi, un fel de akedie, de nepăsare. Dar care cred că-şi are obârşia în această părere că gata, acum deja eu sunt ales, deja sunt aici. Mi-am dobândit ceea ce am dorit, nu mai am pentru ce să lupt. Este undeva în spatele gândurilor noastre această siguranţă. Siguranţa aceasta care distruge totul. Un fel de siguranţă că ceea ce trebuia să fac am făcut, acum totul e la îndemână, acum e o joacă să rezolv restul. Până atunci mă pot distra, până atunci mă pot linişti, până atunci mă pot odihni, până atunci pot face ce vreau.
Şi în viaţa duhovnicească şi, mai ales, în viaţa creştină se întâmplă acelaşi lucru. Faptul că te-ai întors la credinţă, faptul că ai o anumită regulă în care trăieşti, o regulă pe care o ţii, n-o ţii, cum o ţii, dar ţi se pare că eşti în această regulă a lui Dumnezeu, a Bisericii, a credinţei. După ce poate, ani şi ani de zile, nu ai fost în această rânduială, ai avut poate o întoarcere cu multă bucurie, dar, după ce începi să ţii o rânduială, începi să ţi se pară că eşti în Biserică: doar mă duc duminică de duminică, doar mă rog zilnic cât de puţin, doar fac aia şi cealaltă, din fiecare poruncă mi se pare că ţin şi aia şi aia şi cealaltă, deci nu sunt străin de porunci. Când ţi se pare că ai ajuns la acest prag începe un fel de obişnuinţă obraznică cu Dumnezeu, cu noi, cu ceilalţi, un fel de siguranţă că sunt deja înăuntru. Nu se poate să mă lepede Dumnezeu. Eu sunt aici, eu sunt în Biserică, eu sunt în mâna Lui, eu sunt în Casa Lui, sufletul meu e neîncetat în faţa Lui, acum, ca mă rog, că nu mă rog, că pun iarăşi suflet cât am pus vreodată, că mă străduiesc, că plâng în spovedanie cum am plâns vreodată, că… asta nu mai contează aşa de mult. Sunt aici în Casa Lui, asta contează. Aşa ne vine nouă gândul să ne spună.
Or pentru această obişnuinţă obraznică, pentru această „linişte rea”, cum Sfântul Nicodim Aghioritul spunea: Mai bine un război bun, decât o pace rea. Asta-i o pace rea. Pacea pe care o aveau şi fecioarele neînţelepte rămase afară cu candelele împreună cu cele înţelepte şi care nu au strâns untdelemnul, au stat degeaba afară, au stat degeaba aşteptând Mirele. Că şi noi toţi de aici, din biserică, cel puţin în vorbă Îl aşteptăm pe Mântuitorul, cel puţin în declaraţii, declarativ noi Îl aşteptăm pe Dumnezeu, Îl aşteptăm să vină în viaţa noastră, Îl aşteptăm pe El şi la înfricoşătoarea şi A doua Venire, dar Îl aşteptăm pe El şi să ne întâlnim cu El la sfârşitul vieţii noastre. Toţi Îl aşteptăm, dar unii sunt înţelepţi şi unii mai puţin înţelepţi. Durerea este că cei care sunt mai puţin înţelepţi, sau nebuni, cum zice Scriptura şi suntem, cred că mai mulţi dintre aceştia noi, cădem în această nepăsare, adică e destul că-L aşteptăm, destul că viaţa noastră cumva s-a agăţat de Biserică, s-a agăţat de Credinţă, s-a agăţat de toate, s-a atins de toate poruncile, exact cum făceau acele cinci fecioare. Acum ce să mai facem în plus? Şi uităm că trebuie să umplem candelele noastre.
Aşa şi aici, celor trei categorii de oameni, celor trei invitaţi, le era destul că fuseseră invitaţi, deja faptul că fuseseră de mult invitaţi şi se socoteau aleşi speciali – cum şi noi suntem invitaţi şi aleşi speciali ai lui Dumnezeu, să intrăm în Împărăţie –, asta le dăduse destulă odihnă şi destulă pace încât să nu vină. Şi noi zicem: “Ei, dar pe noi, dacă ne-ar chema, noi am lăsa totul şi ne-am duce!…” Nu-i chiar aşa. De fapt, refuzul lor descrie sau dezghioacă o patimă pe care o avem toţi, aceea că, luându-ne cu treburile lumii şi neţinându-ne strâns de Dumnezeu şi neavând râvna aceea pe care ar trebui s-o avem tot timpul pentru Dumnezeu, nu numai până cucereşti, până ajungi în Biserica lui Dumnezeu, până te căsătoreşti, până intri în monahism, până ajungi medic, până… şi după aceea să cazi într-un fel de plictiseală, că deja sunt şi gata, nu mai trebuie nimic altceva. Dacă am continua să hrănim şi să ajutăm acea râvnă dumnezeiască pe care Dumnezeu o doreşte s-o avem şi acum, nu numai până să ajungem în Biserică, nu numai până ne-am acomodat la toată rânduiala Bisericii şi, dacă am face aşa, dacă am avea această râvnă, atunci de-abia am putea să ne numim creştini, sau pe calea creştinilor, pe calea lui Dumnezeu, pe calea căutării lui Dumnezeu, atunci de-abia am putea să ieşim din tagma celor care sunt chemaţi, dar nu sunt aleşi. Pentru că aceşti trei au fost chemaţi, dar nu au fost aleşi.
Şi, ziceam, ei au o patimă, un păcat pe care îl avem şi noi, acela că până una-alta, au zis aceştia: suntem chemaţi! Probabil era mare lucru să fii chemat la nunta fiului de împărat, e mare lucru, era mare lucru să fii chemat la cina unui om avut, mare, dar până una-alta s-au luat cu treburile lor şi au uitat încetul cu încetul, a uitat zi de zi să pună pe primul loc chemarea şi în al doilea rând celelalte treburi. Şi au început să pună pe primul loc celelalte treburi ale lor.
Unul şi-a pus pe primul loc relaţia cu soţia, cu ceilalţi, cu prietenii, cu rudele, că în spatele relaţiei cu soţia, în spatele acestui argument al acestui om e relaţia cu oamenii, împătimirea de oameni, de lume în general, legătura mai mare şi mai vie şi mai importantă cu ceilalţi decât cu Dumnezeu. Adică patima pe care o punem cu sufletul nostru pentru ceilalţi şi mai ales pentru cei apropiaţi, rudeniile noastre, decât pentru Dumnezeu. În spatele celui cu vitele, cu boii, nu întâmplător zice de cinci perechi, adică de cele cinci simţuri care sunt în pereche majoritatea dintre ele, urechile, ochii, nasul, cele cinci simţuri, adică cei care sunt împătimiţi de lumea aceasta la nivelul simţurilor, la nivelul lăcomiei, la nivelul dorinţelor de a avea câte un lucru cât mai comod, o casă cât mai liniştită. La nivelul acesta al simţurilor, încetul cu încetul ne prindem cu sufletul tot mai mult de partea asta, a simţurilor, şi uităm că suntem chemaţi la o împărăţie mult mai importantă, mult mai valoroasă decât Valea Plângerii acesteia, decât vremea aceasta a plângerii, decât locul acesta care, oricât de mult l-am împodobi şi oricât de mult l-am orna, tot Valea Plângerilor rămâne şi tot loc de trecere şi tot cort care va pieri. Că locuitori în corturi suntem, călători în deşert, adică vremelnic suntem pe-aici. Tot ce facem aici, oricât de bine e făcut, tot cort rămâne, că se dărâmă ca un cort mai devreme sau mai târziu şi, până la urmă, se dărâmă cortul trupului nostru, oricât investim în el, oricât facem. Cum zice Mântuitorul: Şi cine de pune mintea lui va putea să-şi crească trupul cu un cot? Deci nu poţi să faci mare lucru, nu poţi să schimbi firea ta, să transformi omul, din om mic în om mare aşa, tu, de voia ta, să-l faci supraom, să-l faci eu ştiu ce, cine ştie ce, să-l faci etern, să iei puteri minunate. Nu poţi, omul tot atât rămâne, cât i-a dat Dumnezeu, atât rămâne, oricât credem noi şi ne iluzionăm că s-ar putea să investim în om, să investim în simţuri, să investim în ceea ce suntem noi, şi să facem din om ceva mai presus de om. Nu! Omul va rămâne tot om. Că toţi vor binele, ştiţi, toţi vrem binele, toţi, pe oricine îl întrebi zici: “Crezi în Hristos?“, “Cred în Hristos“. Si de aici şi de pe stradă, încă şi de pe stradă, cred în Hristos. “Ce-ţi doreşti tu mai mult în sufletul tău aşa?“, “Să mă mântuiesc“. Până la urmă, dacă îl iei la bani mărunţi pe orice om, recunoaşte oricine că “Da, da, vreau să mă mântuiesc“. Până la urmă, dincolo de aşteptările mele din viaţa aceasta, de oamenii la care ţin, de, eu ştiu, avuţiile la care nădăjduiesc, de cariera la care sper, “Da, vreau să mă mântuiesc” zice oricine, oricine zice asta. Dar, de la recunoaşterea asta şi de la cuvântul acesta până la faptă e cale lungă.
Problema e că în aşteptarea noastră zi de zi, clipă de clipă, de a merge la cina cea mare, de a merge la nunta fiului de împărat, uităm sau ne prindem sufletul aşa de mult de cele ale veacului acestuia încât, în momentul când vom fi chemaţi – şi aici e pericolul! – în momentul în care vom fi chemaţi, nu vom putea răspunde! Noi avem impresia că putem să ne prindem cât vrem cu sufletul de cele ale veacului acestuia, că în momentul când vom fi chemaţi, gata, răspundem. Nu! Aici, cumva, dă de veste sau dă un semnal de alarmă mare pilda, pe care, de fapt, Dumnezeu ni-o dă. Semnalul de alarmă cel mare pe care ni-l dă pilda este că, în momentul când vom fi chemaţi, dacă nu suntem pregătiţi zi de zi, şi nu punem pe primul loc acest lucru, că Dumnezeu e pe primul loc, şi chemarea Sa este pe primul loc, şi după aceea pe al doilea loc şi celelalte – nu trebuie excluse celelalte, nu trebuie demonizate celelalte, nu trebuie socotite murdare, întinate, eu ştiu, ale diavolului, nu, toate îşi au rostul lor, şi cele ale veacului acestuia, şi casa în care stai, şi cariera pe care o ai, are şi ea rostul ei, şi toate ţi le dă cumva Dumnezeu. Nimănui n-a zis Dumnezeu, decât acelui tânăr bogat: Du-te, vinde-ţi casa ta, dă-o săracilor şi vino şi urmează-mi mie. N-a zis Martei şi Mariei şi lui Lazăr. N-a zis nimănui, adică n-a cerut lucruri mai presus de puterile lor. Deci nu era rea în sine casa oamenilor. Nu ne cere Dumnezeu să vă lăsaţi casele voastre. Nu are nimic Dumnezeu cu casele voastre şi cu casele noastre. N-are nimic cu trupul nostru, nu urăşte trupul omenesc, nu vrea să-l mortifice cu forţa, să-i facă rău, că de aceea doar le-a făcut bine tuturor celor care au venit la El. N-a venit unul să zică: “Sunt bolnav, Doamne, vindecă-mă!” şi El să fi zis: “Bine îţi este, trupul ăsta păcătos trebuie să sufere…” . N-a zis nimănui. Adică n-are nimic cu trupul nostru Dumnezeu. Şi l-a vindecat. […]
Dar ceea ce poate deveni mortal pentru suflet este ca acestea să captiveze şi să prindă sufletul mai mult decât Dumnezeu şi chemarea Sa. Şi aici e pericol pentru noi. Şi aici cumva trebuie să fie o luptă de zi cu zi. De fapt, până la urmă, credinţa adevărată este biruinţa credinţei vii, şi a pune pe Dumnezeu pe primul loc în fiecare zi, mai mult decât toate celelalte, decât cele ale veacului acestuia. În fiecare zi. Această mică biruinţă, a credinţei de a pune pe Dumnezeu pe primul loc în fiecare zi înaintea celorlalte, această mică biruinţă de fiecare zi a credinţei este adevărata credinţă; ca în fiecare zi, până la sfârşitul zilei, tu să reuşeşti să-L pui pe Dumnezeu pe primul loc şi după aceea pe toate celelalte. Şi porunca Lui şi cuvântul Lui să fie totuşi pe primul loc şi după aceea toate celelalte. Şi toate aceste mici biruinţe de fiecare zi fac marea biruinţă. Şi pe tine, în orice zi te va chema Dumnezeu, să poţi zice: “Da, Doamne, iată eu aici sunt. Porunceşte şi voi face“, adică să poţi ca Isaia, să poţi ca proorocii să stai înaintea lui Dumnezeu drept, aşteptându-L.
Asta-i aşteptarea pe care o cere Dumnezeu. Nu cercetând neapărat Scripturile, să numeri cine ştie când va veni, cum va veni, nu o aşteptare temporală a sfârşitului lumii sau să-ţi descopere ţie Dumnezeu în ce clipă vei muri, ca să ştii când să te pregăteşti în ziua de…, la ora de…. Nu! Nu la asta ne cheamă Dumnezeu şi nu asta-i treaba noastră, deşi mulţi îşi pierd vremea cu asta, ci biruinţa de fiecare zi a credinţei împotriva necredinţei, a lui Dumnezeu împotriva celor ale veacului acestuia. Această mică biruinţă de zi cu zi înseamnă adevărata aşteptare a lui Dumnezeu. Cine poate să facă aceasta, nu cu ruşine Îl aşteaptă pe Dumnezeu, nu cu groază, nu cu frică, ci Îl aşteaptă cu drag. Pentru că în fiecare zi el deja a dat războiul, a dat biruinţa, a dat lupta aceasta pe care, de fapt, a dat-o Avraam atunci când, dacă Dumnezeu a poruncit – şi aceasta poate-i o extremă, e un lucru colosal ce a făcut Avraam atunci, că a putut să zică: Bine, Doamne, dacă tu porunceşti ca pe fiul meu, propriul meu şi singurul meu fiu să-l aduc jertfă, aşa voi face. Şi între porunca lui Dumnezeu şi voia lui, şi pornirea lui firească de tată şi de om, a ales totuşi porunca lui Dumnezeu. Şi a făcut această alegere. Noi nu suntem puşi în faţa unor alegeri aşa de grave. […]. De aceea şi Avraam este la măsurile acestea şi în sânul lui vrem să ne aşezăm când vom merge, pentru că lui i s-a cerut mult, dar i s-a şi dat mult, şi nici nu i s-a luat copilul până la urmă.
Alegerile noastre sunt mult mai mici, sunt mult mai domestice, între Dumnezeu şi cele ale veacului acestuia. Nici nu ni se cere să lăsăm casele noastre, nici nu ni se cere să lăsăm treburile noastre, carierele noastre, nici nu ni se cere să lăsăm cu totul lucrurile noastre. Dar, dacă ni se cere la un moment dat, s-o şi putem face. Şi zi de zi, clipă de clipă, aşa cum Dumnezeu zice: Dacă vă vor căuta într-un oraş, mergeţi în celălalt – fereşte-ţi viaţa şi tot ce ţine de ea, fereşte-ţi-o cât poţi. Nu zice “Dacă vă vor căuta într-un oraş, ieşiţi în faţă şi lăsaţi-vă ucişi…” Nu. Mergeţi în celălalt. Dar zice la un moment dat: Dar va veni vremea şi vor fi unii dintre voi care vor fi daţi morţii. Deci vor fi şi dintre cei care, fără să şi-o dorească ei în mod special, ci pentru că vor fi prinşi şi nu vor avea altă cale decât aceasta, de a da mărturie şi a muri pentru Hristos. Aşa şi aici, poate va fi, va veni vremea şi poate va da Dumnezeu şi asemenea încercări. Poate va trebui să renunţi la ai tăi, dar astea sunt situaţii foarte rare.
Dar cred că cel care şi-a exersat zi de zi această lepădare de sine şi de micile lui plăceri pentru Dumnezeu, sau de voia lui, de liberul lui arbitru, de alegerile lui, de aşa-zisa lui personalitate mai mult decât de plăceri – că oricum Dumnezeu ne va da multe bucurii. Cel ce şi-a exersat în fiecare zi reuşind, a exersat această luptă, şi a ales pe Dumnezeu în locul micilor lui libertăţi pe care şi le-ar fi dorit în clipa aia, mici, foarte mici, şi a reuşit să biruiască în multe zile, astfel, pe sine, şi să biruiască şi lumea, acela va putea, şi dacă Dumnezeu îl va chema la lucruri mari să facă aceasta, să dea această luptă şi să biruiască. Cel ce n-a făcut acest exerciţiu zi de zi, nici la lucrurile mari să nu se pregătească sau să nu creadă că va face şi va rezolva el atunci, că poate mulţi avem ispita aceasta că “Eh, nu pot eu acum, nu prea pot să-mi zic rugăciunile, nu prea pot să mă gândesc la Dumnezeu, nu prea pot să dăruiesc jumate din ce mănânc că-i trebuie cuiva şi nu-mi vine să dau nici măcar jumate, niciun sfert, nu prea pot să fac asta, nu prea pot să fac cealaltă, dar dacă va veni vremea să dau mărturie şi să fiu chiar martir, voi fi!...” Avem această iluzie că atunci, în clipa aia eu îmi voi dovedi adevărata credinţă şi, cumva, tot ce am putea noi face şi toată râvna noastră se ascunde: “Ei, da, când va veni clipa aceea, o să-I dovedesc eu lui Dumnezeu. Dar până atunci nu mă opresc, nu renunţ la nimic, sunt mic, sunt zgârcit, sunt rău, sunt băgăcios, izbucnesc repede, sunt nervos, sunt mânios, dar nu mă pot abţine acum, dar dacă va fi cazul, mă abţin şi un an, dacă va fi cazul şi-mi va cere Dumnezeu…!“ Dar Dumnezeu acum îţi cere! Nu atunci. Dumnezeu îţi cere lucruri mici, astea de acum, dar tu cumva Îl ispiteşti pe Dumnezeu zicând: “Ei, să-mi dea mie lucrurile mari atunci când ar trebui eu să ştiu, să stau un an tăcând de dragul lui Dumnezeu. Să stau un an suportând cine ştie ce acuze şi hule de dragul lui Dumnezeu. E, aşa să-mi ceară Dumnezeu şi atunci să aud eu că-mi cere Dumnezeu lucrul ăsta sau să simt eu că-mi cere Dumnezeu şi voi face. Dar acum, la micile mânii, la micile supărări, la micile dărnicii pe care ar trebui să le fac, acum nu pot.” Şi îmi găsesc motive acum, la astea mici să nu fac, că o să le fac eu pe cele mari. Asta e o mare minciună! Dumnezeu, de fapt, îţi cere acestea mici. Şi în lupta aceasta mică şi în biruinţele acestea micuţe te dovedeşti, de fapt, mare.
Şi, într-un fel, Îl şi ispitim pe Dumnezeu că va fi când va fi… Că tu nu-I dai lui Dumnezeu nicio şansă, nu faci niciun bine, iar Dumnezeu cu ce să te mântuiască, prin ce? Ce ai făcut tu bun pe pământ? Şi atunci îţi va da şansa să-ţi dovedeşti adevărul cuvântului. Şi, la o vreme oarecare, vor veni, poate, boli grele, necazuri, despărţiri, ispite, încercări foarte mari: “Ei, acum dovedeşte, că ai zis că la vremuri foarte grele vei face şi vei drege! E momentul mărturisirii, fă acum!Dacă n-ai putut la cele mici, măcar fă la cele mari. Recuperează totul într-o clipă!“ Şi ştiţi că atunci cădem aproape totdeauna la cele mari. Nu ştiu dacă a fost cineva care să nu le facă pe cele mici şi zilele să le piardă una câte una şi să nu facă nimic, dar la cele mari să fie biruitor şi adevărat luptător al lui Hristos. N-am cunoscut încă un asemenea om. Poate or fi şi din aceştia, dar nu vă îndemn să mergeţi pe calea aceasta, e o mare înşelare. Chiar dacă ţi se dă momentul mărturisirii celei mari, tu, ca un om care e atât de obişnuit cu păcatul, nu te iluziona că n-o să cazi. Un om care nu s-a obişnuit cu binele nu va face binele în vremea grea. Pentru că făcând binele sporeşti binele, aducând lumina sporeşti lumina, urcând clipă de clipă spre Hristos vei ajunge la El.
Părintele Arsenie Boca era foarte dur cu cei care se amăgeau aşa. Şi spunea că, de obicei, noi dăm vremea frumuseţii şi tinereţii noastre lumii şi nu luptăm pentru Hristos, iar la sfârşitul vieţii, când zicem că e vremea să ne dovedim martiriul, mărturia în faţa lui Hristos, puterea, vioiciunea, hotărârea, te duci cu o grămadă de hârburi la Dumnezeu, pentru că atât va mai rămâne din fiinţa ta, din tot ce ai fost tu, cu grămada asta de hârburi, de oale sparte, te duci tu să rezolvi treburile. Dar nu mai rezolvi nimic. Poate în tinereţe, la maturitatea ta, puteai să faci ceva; acum nu mai poţi face nimic. Şi de ce să Se mulţumească Dumnezeu cu drojdia, după ce tu vinul cel bun l-ai dat la toată lumea? În bunătatea Lui, poate Dumnezeu va accepta asta din partea unora, dar să nu mergem pe asemenea gânduri.
Iată, fecioarele neînţelepte nu ne dau un asemenea sfat. Ele au zis să meargă repede să cumpere untdelemn, dar n-a mai fost vreme. Şi drojdia pe care au adus-o ele şi aşteptarea lor n-a fost plăcută lui Dumnezeu şi nu le-a mai primit şi le-a zis: Nu vă cunosc pe voi. La acest cuvânt: Nu vă cunosc pe voi, să nu ajungem noi!
Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.
Legaturi:
- Predici audio “provocatoare” duhovniceste despre IUBIREA VRAJMASILOR si IUBIREA CASNICILOR. “Lui Dumnezeu Ii place sa-I spunem: NU POT, DOAMNE! Cel mai mult ii place lui Dumnezeu sa-I marturisim neputinta“
- PREDICI AUDIO ale Pr. Ciprian Negreanu la PILDA SEMANATORULUI despre importanta esentiala a ATENTIEI LA TINE INSUTI, a TREZVIEI NEINCETATE: “Orice stare pe loc si nepasare fata de suflet este de fapt o cadere, o coborare“. LUCRAREA LUI DUMNEZEU in fata BÂLCIULUI MINTII NOASTRE
- PREDICI AUDIO de folos exceptional tuturor celor preocupati de viata duhovniceasca: “Dumnezeu nu atât de mult vrea să ne vadă biruitori, ci Dumnezeu vrea să-l vadă luptător, ostenitor! Dumnezeu vrea râvna omului, vrea osteneala omului, vrea să-l vadă că e râvnitor, că vrea”
- PREDICILE AUDIO ale parintelui Ciprian Negreanu la DUMINICA PREDICII DE PE MUNTE SI A IUBIRII DE VRAJMASI. “Cine crede ca este bun se afla intr-o mare inselare; CRESTINISMUL NU ESTE O MORALA”. Cum functioneaza PATIMA ca un DROG si despre marea MINCIUNA a “SINCERITATII” “FIRESCULUI” CAZUT
- CUVIOASA PARASCHEVA, sfanta care ne invata CAND SI CUM TREBUIE SA SLUJIM SI SA NE DARUIM LUI DUMNEZEU. Predici audio ale Ierom. Irineu si Pr. Ciprian Negreanu (Cluj): pilda celor 10 fecioare si INSELAREA AMANARII
- “In noaptea aceasta voi cere sufletul tau”. PREDICI AUDIO ale Pr. Ciprian Negreanu la BOGATUL CARUIA I-A RODIT TARINA. In ce ne “investim” viata?
- Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu la praznicul SFANTULUI MARE MUCENIC DIMITRIE. Durerea iubirii ranite a lui Dumnezeu in fata lepadarilor noastre: “Daca la niste lucruri micute nu renuntam, ce sa mai zicem de cele mai mari?”
***
- PUN INCEPUT…!
- Gheron Iosif: FA METANIE DE INDATA CE GRESESTI, NU PIERDE TIMPUL!
- Fericitul Parinte PAISIE DE LA SIHLA (†18 octombrie), cel care a deschis multora USA RAIULUI: “Tot timpul asta faci: cazi si te ridici… Nu te lasi in disperare”
- STARETUL NICON DE LA OPTINA – sfaturi si indreptari duhovnicesti pentru SPOVEDANIE, NADEJDE si DISCERNAMANT cuprinse in scrisorile sale (I): “Nu deznadajdui cand vezi in tine feluritele neputinte. Rabda-te si pe tine!“
- AI CAZUT, RIDICA-TE IARASI!
- INTRAREA IN IERUSALIM. Predica Sf. Vasile al Kinesmei despre ENTUZIASMUL NESTATORNIC si CALEA IMPARATEASCA. “Orice s-ar intampla cu voi, sa nu scapati din maini haina lui Hristos, sa mergeti neabatut pe linia urmarii Lui!”
- GHERON IOSIF ISIHASTUL – scrisori de incurajare in razboiul cu diavolul si pentru ridicarea din caderi: “ORICE S-AR FI INTAMPLAT, NU TREBUIE SA DEZNADAJDUIM”
***
- NU TE DA BATUT IN LUPTA CU TINE INSUTI, NU ABANDONA DRUMUL LA JUMATATE! Prietenii paraliticului din Capernaum: conditia hotararii neabatute si a statorniciei in viata duhovniceasca: “Lucreaza dupa putere!”
- Parintele Arsenie Boca despre insemnatatea FAPTUIRII in razboiul nevazut cu tendintele noastre contradictorii: LUCRAREA PORUNCILOR STINGE CRIZELE VOINTEI
- O noua forma a blasfemiei: EREZIA NEVOLNICIEI – de SFANTUL SIMEON NOUL TEOLOG
- Doamna GALINA RADULEANU in “Familia ortodoxa” (II): “Dumnezeu ne vorbeste, realmente!, numai ca nu-L auzim, dar ne vorbeste! VANEAZA LA MAXIMUM PUTINELE CLIPE LIBERE PENTRU A TE INTERIORIZA!”
- PARINTELE DIONISIE DE LA COLCIU: “Sa facem ceea ce putem! Sa ne osarduim, sa nu fim nepasatori, ca nepasarea e cea mai mare primejdie”
- Parintele Arsenie Papacioc: “Nu pierdeti timpul, dragii mei!”
- Cuvant trezitor al Sfantului Luca al Crimeei despre ceasul mortii. “SA VA FIE MIJLOACELE INCINSE SI FELINARELE APRINSE”, “GRABITI-VA SA FACETI BINE!
- ACUM trebuie sa fii crestin!
- SMOCHINUL NERODITOR si DUMNEZEUL FLAMAND dupa iubirea noastra
- TIMPUL ROADELOR: ACUM! (Parintele Nicolae Steinhardt despre semnificatia blestemarii smochinului neroditor)
- ALTE SFATURI DUHOVNICESTI DE LA GHERON IOSIF: “Daca acum nu te silesti, va veni timpul cand, si sa vrei, nu vei mai putea sa faci ceea ce acum treci cu vederea”
- LUCRATI IN SLUJBA DOMNULUI CAT TIMP ESTE ZIUA, căci “vine noaptea, cand nimeni nu mai poate sa lucreze”!
- VREM NOI CU ADEVARAT SA NE MANTUIM?
***
- SUNTEM CONVERTITI CU ADEVARAT?
- Staretul Melhisedec de la Lupsa in “Familia ortodoxa” despre FOCUL RAVNEI, ORBIREA FORMALISMULUI SI LUMINA ASUMARII DE SINE. “Prin pacat, duhurile rautatii te talharesc, se hranesc din energia vietii tale”
- PARINTELE MELHISEDEC, Staretul Manastirii Lupsa, despre FORMALISM si VIATA DUHOVNICEASCA: “Celui ce i se pare ca sta, sa ia aminte sa nu cada”
- Cand tihna noastra este o tihna mincinoasa… SF. TEOFAN ZAVORATUL DESPRE MAHNIREA TANARULUI BOGAT: De ce nu ne intoarcem cu toata fiinta la Dumnezeu?
- CUM NE PREGATIM PENTRU CE VA URMA? POCAINTA, ASTAZI – INTRE “MUCENICIA VIRTUALA” SI INVATATURILE SFINTILOR
- SUB MANA CEA TARE A LUI DUMNEZEU/ “Fii credincios pana la moarte si-ti voi da cununa vietii!”
- “Duhovnicul si ucenicul”: CRIZA VIETII DUHOVNICESTI A CREDINCIOSILOR “PRACTICANTI” si PERICOLUL BANALIZARII CELOR SFINTE. Urgenta iesirii din inertie, a retrezirii la pocainta adevarata, la nevointa si lucrarea launtrica
- DESPRE RAZBOIUL LAUNTRIC CU DUHUL DILUANT AL LUMII SI ADANCUL NOSTRU UITAT. Impotriva neo-crestinismului “bucuros”, a “spiritualitatii” de tip New Age, care nu vrea sa stie de asceza si de Adevar…
- PREDICA MUSTRATOARE A PS SEBASTIAN PASCANU LA VINDECAREA LUNATICULUI: “In noi se stinge Duhul, ne napadeste formalismul; ne pustieste secularismul; practicam un crestinism din ce in ce mai teoretic”
- ALEGEREA DUHOVNICULUI, pericolul aparentelor inselatoare, “PACEA” SUPERFICIALITATII IMPATIMITE si usuratatea dezlegarii neroditoare la impartasanie
- Lectia unui pagan si mustrarea celor care se falesc si se multumesc cu dreapta credinta, fara o vietuire serioasa in Duh
- Arhim. Simeon Kraiopoulos: CUM SE POATE PIERDE CHIAR SI UN CRESTIN “PRACTICANT”? CE FACEM CU OMUL CEL VECHI?
- Arhim. Simeon Kraiopoulos: PAREREA DE SINE – idolul din noi, “bunii crestini”. SA NU ASCUNDEM LIPSA NOASTRA DE POCAINTA!
- CINE SI CUM POATE BIRUI OMUL CEL VECHI? “Cel care se crede drept pentru ca nu e desfranat, n-a omorat, n-a furat, nici n-a inselat, acesta se rataceste grozav”
- Sfantul Teofan Zavoratul – sfaturi pentru LUPTA CU RACEALA SUFLETULUI, IMPIETRIREA SI IMPRASTIEREA
- Sfantul Teofan Zavoratul: CUM INCEPE IN NOI VIATA CRESTINA AUTENTICA? “Un crestin fara ravna este un rau crestin – molesit, slabit, fara viata, nici cald, nici rece – si o asemenea viata nu este viata”
- VIE IMPARATIA TA, FACA-SE VOIA TA…– “Exista o singura ordine fireasca: DUMNEZEU PE PRIMUL LOC! Domnul nu primeste JUMATATILE DE INIMA”
- Interviu cu PARINTELE CIPRIAN GRADINARU din Namur (Familia Ortodoxa): “E NEVOIE DE OSTENEALA SI DE DUREREA INIMII. Tot omul care vrea sa pastreze harul trebuie sa se nevoiasca tot timpul, nu doar Duminica dimineata!“
***
- INVATATURI FUNDAMENTALE PENTRU MANTUIREA SUFLETULUI (III): Impartasania cu pregatire, leacurile bolilor, faptele milosteniei, pocainta, paza gandurilor, citirea Evangheliei…
- CRIZA SI SALVAREA TINERILOR traitori in vremea NIHILISMULUI
- NOI, CEI CAZUTI INTRE TALHARI SI STRAINI STRAMUTATI IN LUME, purtand in noi semintele iadului si trebuind trudi neincetat la plivirea lor…
- Pilda celor 10 fecioare si pilda talantilor. Cuvant despre cantarea: Iata, Mirele…
- “Si fericita e sluga pe care o va afla priveghind….” CUM SA TRAIM CU LUARE-AMINTE IN LUME, “cu candelele aprinse”, in asteptarea Mirelui
- DUHUL SFANT – UNTDELEMNUL FECIOARELOR INTELEPTE
- INTALNIREA CU MIRELE NOSTRU, LA CINA CEA DE TAINA. Cum sa avem candelele aprinse, cum sa ne pregatim pentru Impartasire si cum sa PARTICIPAM LA DENII pentru A TRAI INVIEREA CA EVENIMENT LAUNTRIC, NU EXTERIOR? Cum “astept Invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie”?
- Sfantul Grigorie de Nyssa despre TALANTUL DUHULUI SFANT incredintat omului si despre “FAPTURA CEA NOUA” in Hristos
- PILDA TALANTILOR. Predicile Parintilor Gh. Calciu, Arsenie Boca si a episcopului Sebastian al Slatinei: “Dumnezeu ne-a creat pentru IMPREUNA-LUCRARE, iar nu pentru decor”
- Parintele Cleopa: CE PRETUIESTE DUMNEZEU?
- TINE CANDELA INIMII APRINSA! – Invataturile esentiale ale Parintelui Serghie despre duhul si practica rugaciunii
- Invataturi ale SFANTULUI AMBROZIE AL OPTINEI despre LUPTA DUHOVNICEASCA impotriva feluritelor si rafinatelor ISPITE ALE VRAJMASULUI: “Striga catre Domnul si catre Maica lui Dumnezeu cu constiinta adanca a starii tale putrede, parasind gandurile semete despre paruta ta iubire de Dumnezeu”
Trebuie sa-L asteptam pe Mantuitorul pregatiti cu candela aprinsa cu speranta ca ne va primi din nou chiar daca am gresit de atatea ori.Daca El ne-a iubit si dovata este insasi moartea sa si noi sa-L iubim ca sa dobandim viata vesnica asa cum ne-a promis-o.Primeste-ma Doamne si pe mine la nunta Imparatiei tale, nadajduiesc si sper ca asa va fi.Nunta era un prilej de bucurie dar cina un moment de tristete caci acolo avea sa fie vadit tradatorul..Iisus a venit in lumea asta nu pentru cei drepti ci pentru desfranati, vamesi, pacatosi ca sa ne ridice pacatele si sa ne mantuiasca.Printre cei din urma ma socotesc si eu , numara-ma doamne printre oile turmei Tale alese de-a dreapta Ta.
Intelepte si mangaietoare aceste predici, urmand indemnul Sfintilor Parinti de a avea dreapta cuviinta in toate. Dumnezeu nu ne cere lucruri peste masura noastra pt ca El stie mai bine decat noi neputinta noastra, dar asta nu inseamna ca trebuie sa ne culcam pe o ureche si sa nu facem nimic pt mantuire. Mi se pare ca acest pericol al akediei, al renuntarii la lupta- chiar si in conditiile in care lupta noastra nu inseamna decat sa incercam sa ne ridicam iar si iar din multele caderi si infrangeri prin care trecem zilnic, este o mare ispita a crestinilor azi. Cred ca din aceasta stare cu usurinta se poate da in tulburari sufletesti mai grave care se pot manifesta si ca patologii de tipul depresiilor sau psihozelor. Este esential sa intelegem acest lucru pe care il subliniaza si parintele:nu suntem intr-un concurs la sfarsitul caruia castiga cel care are cei mai multi talanti ci suntem intr-o calatorie in care invatam sa ne incredintam viata si pe noi insine Tatalui Care ne asteapta pe toti sa ne intoarcem acasa asa cum suntem: ologi, orbi, schiopi, plini de rani….nu trebuie sa cautam scuze in neputintele noastre, in neputintele parintilor nostri, in lacunele educatiei primite sau in alte neimpliniri personale. Dumnezeu primeste si putinul pe care il aducem noi: micile renuntari de zi cu zi, refuzul deznadejdii si incercarea neincetata.
Foarte bine a subliniat Parintele Ciprian ca de la recunoasterea dorintei de a ne mantui, pe care o marturiseste cam tot omul luat la bani marunti (de fapt, cine nu-si vrea binele?) pana la mantuirea propriu-zisa este nevoie de a savarsi in mod constant FAPTA BUNA, aceea mica de zi cu zi, de a te “antrena” zilnic, dupa cum spunea Ap Pavel, pt a dobandi cununa.
Din nefericire, multi se amagesc. Sunt de acord, isi doresc binele, le place chiar sa auda indemnul dar, daca se poate, sa nu inceapa efortul chiar de azi, poate de maine, de la anul, sa mai vada, sa treaca de etapa vietii in care se afla acum.
Care sa fie explicatia pentru acest comportament neintelept? E posibil sa fie tocmai MANDRIA, motivul de ultima instanta. Mandria care i-a coborat pe ingeri din cer si i-a facut diavoli, aceeasi care i-a facut sa cada pe protoparintii nostri. Neacceptarea intaietatii, a importantei Celui care ne-a creat, a LUI Dumnezeu si IN VIATA DE ZI CU ZI! Mai important este EUL, punerea pe primul loc “numai astazi” sau “pana se alege o vreme” a micimii noastre, a eului nostru, a poftelor sau desfatarilor noastre.
Doamne, ajuta!