CU CE OCHI VOM PRIVI NOI LA HRISTOS IN ZIUA JUDECATII?

– Cuvinte de neuitat culese din Saptamana Patimilor –

• Sfantul Ioan Gura de Aur: Cuvant la Sfânta si Marea Luni:

“Eu sunt prietenul tău, capul tău, sunt fratele tău, soră, mamă, toate, şi nu voiesc alta decât să fii şi tu prietenul Meu. Eu am fost sărac pentru tine, cerşetor pentru tine, am fost răstignit pentru tine, am fost pus în mormânt pentru tine, în cer mă rog Tatălui pentru tine şi am venit pe pământ ca mijlocitor pentru tine la Tatăl. Tu eşti Mie totul, frate împreună moştenitor, prieten, membru. Ce doreşti mai mult?

Pentru ce te tragi îndărăt de la Acel ce atât de mult te iubeşte? Pentru ce lucrezi tu numai pentru lumea aceasta? Pentru ce torni tu apă într-un vas fără fund? Căci aceea face cel ce lucrează pentru lumea cea de acum. Pentru ce voieşti tu să apuci focul şi să abaţi aerul? Pentru ce alergi în zadar? Toate au sfârşitul lor; arată-mi, deci, şi sfârşitul râvnei tale pentru lume. Dar tu nu poţi aceasta. Toate sunt deşertăciune. Să mergem la morminte; arată-mi pe tatăl tău, arată-mi pe nevasta ta cea moartă. Unde este cel ce purta haine împletite cu aur, cel ce şedea în trăsură pompoasă, cel ce avea putere pe viaţă şi pe moarte? Eu nu văd nimic alta decât oase şi viermi. Toate acele sunt pulberi şi vis şi umbră, un chip sec, ba nici măcar un chip. Si dea Dumnezeu ca la sfârşit numai acesta să fie răul. Cinstea, traiul cel bun şi bogăţia sunt, negreşit, aici numai o umbră, dar cele ce au fost legate cu ele, cele ce au urmat din ele: zgârcenia, desfrânarea, acestea nu sunt umbre, ci sunt scrise în cer, fie cuvinte, fie fapte. Cu ce ochi vom privi noi la Hristos în Ziua Judecăţii?“

• Sfântul Teofan Zăvorâtul: “Nu suntem chiar asa de rai”:

“Nu suntem chiar aşa de răi: din câte se vede nu facem nici un lucru de ruşine şi nici alţii nu ne socotesc chiar aşa de răi şi nu ne lipsesc de respectul şi consideraţia lor. Si pe lângă asta, nu sunt chiar oameni de rând, ci persoane însemnate. Cel mai gros şi mai întunecat val al orbirii este tocmai aparenta bună-cuviinţă a purtării din afară şi legăturilor cu cei din jur! Să-ţi fie cât mai limpede că cele din afară nu au nici o însemnătate fără cele dinlăuntru. Buna purtare în afară e frunza, în vreme ce bunătatea dinlăuntru e roada. Frunzele smochinului făgăduiau roadă, dar Mântuitorul, neaflând nici una, l-a blestemat.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu orice om cu o bună rânduială exterioară, dar care stă înaintea feţei lui Dumnezeu fără o inimă cu adevărat bună şi temătoare de El. „Dă-mi fiule, mie inima ta” (Pilde 23, 26) i-a spus Domnul celui înţelept [lui Solomon]. Din inimă iese tot binele şi tot răul. După cum ţi-e inima, aşa eşti şi tu înaintea Domnului. Dacă inima ţi-e mândră, atunci oricât de smerit te-ai arăta în afară, Domnul tot mândru te va socoti. Aşa e şi cu orice altceva.

Şi judecarea altora e înşelătoare. Ceilalţi nu ne cunosc, dar se poartă bine cu noi, fie pentru că ne socotesc buni, fie pentru că respectă regulile de politeţe. Oare nu se mai întâmplă că cei dimprejurul nostru ne văd răutatea, dar nu ne-o vădesc din cine ştie ce socoteli ale lor? Şi nu se mai întâmplă ca unii, văzând răul din alţii, îi laudă pentru aceasta, dând astfel oarecare sare şi piper necuviinţei lor? Iar nebunii care-i ascultă continuă fără să se oprească, scufundându-se din ce în ce mai adânc în nebunie şi răutate; căci, atunci când cineva vede pe cei din jur zâmbind cu plăcere la faptele sale, înaintează în căile cele rele cu o anumită mulţumire de sine. Oare nu tot aşa am face şi noi dacă am sta să ascultăm cu atâta grijă cum ne socotesc şi ne judeca alţii?!”

(din „Calea spre mântuire“)

• Marcel Radut-Seliste: Miercurea trădării:

“Slujitorul de altar conferenţiază cu eleganţă despre Hristos. Argumentele teoretice, frazele rostite cu o preţiozitate academică se ridică spre cer precum nişte baloane frumos colorate. Doar faptele mai lipsesc. Tainele Sfinte sunt administrate cu o măiestrie demnă de arta managerială a marilor companii şi produc bunăstare materială.

Noi, credincioşii, suntem căldicei, aplaudăm sau lăcrimăm de la galerie, ne lasăm diluaţi de o atmosferă de telenovelă sud-americană şi ne simţim bine. Un „bine” în care Hristos este doar un fel de scuză permanentă pentru greşelile noastre, relaţia cu El fiind pretextul obţinerii confortului psihic şi nu prilej de desăvârşire duhovnicească. Hristos, Biserica, Tainele, preotul, sărbătorile creştine sunt aşezate în vitrina sufletului nostru precum nişte bibelouri ieftine. Lucitoare, să se minuneze vecinii de ele, împietrite şi prăfuite în spatele unui geam. Se apropie Crăciunul, se apropie Sfintele Paşti, atunci ne amintim de bibelouri şi le curăţăm un pic, le punem mai în faţă, să le vadă lumea. Biată omenire…

(…) Când suntem ghiftuiţi de bunăstare, când suntem plini de „eul” orgolios, sărutul pe care îl dăm lui Hristos ni se pare tot aşa de dulce. Am dat obolul celor câteva zeci de minute petrecute prin curtea bisericii în aşteptarea strigătului „Veniţi de luaţi Lumină!” şi credem că ne-am făcut datoria. Ne călcăm în picioare să răpim Lumina asta pe care nu o mai simţim în suflet şi gata! L-am sărutat pe Hristos! Până la Crăciun ne ajunge…

Sărutul lui Iuda se multiplică pe buzele noastre, buzele celor căldicei. Efectele se propagă în progresie geometrică. Întunericul are puterea să ne transforme. Superficialitatea credinţei noastre, această sărutare păcătoasă pe care o aşezăm pe obrazul de icoane al lui Dumnezeu, ne face să fim precum trădătorul Iuda.

Însă, grozăvia nu se opreşte aici. Rătăcirile ne determină să fim crucificatori. Răul făcut semenilor, furtul care provoacă sărăcia poporului, minciuna care rătăceşte suflete, fariseismul care sminteşte stăpânind peste negoţul cu veşnicia, autoîndumnezeirea, suprema rătăcire care proclamă pe om centrul universului, toată această beznă ne dă chipul şi fapta evreilor din vechime care L-au dat pe Hristos pentru a fi bătut în cuie, pe crucea Golgotei.

Este greu să mai mărturiseşti. Oamenii pleacă plictisiţi la auzul cuvintelor tale, care le sunt de neînţeles, şi sunt temători să-ţi urmeze în faptele prin care te împotriveşti celor puternici ai vremurilor noastre. Predicatorii se simt concuraţi în afacerea lor cu mărfuri sfinte, până şi propriul suflet se chirceşte sub durerile ispitei. E miercuri astăzi. Ziua trădării, ziua întunericului… Doar o zi pentru că în veşnicie „Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a biruit-o!” (Ioan I,5)”.