SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL: Semnul haricei invieri launtrice intru Domnul. SUNTEM VII SAU MORTI SUFLETESTE?

10-01-2012 Sublinieri

Dar Dumnezeu, bogat fiind in mila, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morti prin gresalele noastre, ne-a facut vii impreuna cu Hristos — prin har sunteti mantuiti! (Ef. 2, 4-5) — asa ne invata astazi Sfantul Apostol Pavel. Pe noi, cei ce eram morti prin greselile noastre, Dumnezeu ne-a inviat prin Hristos. Aici se afla toata esenta crestinismului! Pentru aceasta a venit Domnul pe pamant, spre aceasta este atintita intreaga chivernisire a mantuirii noastre in sfanta Biserica! Am cazut si am murit. Ne ridicam prin Hristos si incepem sa traim o viata noua.

Dar, fratilor, aceasta moarte si aceasta inviere din morti nu sunt lucruri vizibile, palpabile, ci sunt ceva care se petrece in chip nevazut, inlauntru, in inima omului. Apostolul Pavel spune despre pagani: erati morti (Ef. 2, 1), si apoi adauga: si noi — adica iudeii — eram morti, cand eram asemenea voua (Ef. 2, 5 si mai departe). Asadar, si paganii, si iudeii cei asemenea lor — dupa cuvantul Apostolului — erau morti pana la primirea Mantuitorului Hristos. Totodata, ei mergeau, vorbeau, munceau, faceau negot, se judecau si altele; faceau tot ce le este propriu oamenilor vii sa faca. Apoi, cand acestia si altii au inceput sa creada in Domnul, ne spune Apostolul ca au inviat in Hristos, cu toate ca, din afara, continuau sa duca aceeasi viata omeneasca, la fel ca mai inainte. Asadar, au inviat in inima lor, in constiinta lor in fata lui Dumnezeu si pentru Dumnezeu, asa cum, mai inainte, fusesera morti pentru Dumnezeu in inimile lor.

Opriti-va, fratilor, atentia la acest caracter invizibil al invierii noastre intru Hristos! Ea este nevazuta, asadar nu putem stabili nimic vizibil drept indiciu si dovada a faptului ca ea exista in noi, ca s-a infaptuit si ca lucreaza. Semnele trebuie sa fie launtrice, nevazute, ca si intreaga lucrare. Nu putem sa folosim drept dovada, de pilda, faptul ca ne-am nascut si traim printre crestini, ca facem parte din Biserica crestin-ortodoxa, ca nu ne sunt straine datinile crestine si altele de acest fel, intrucat, cu toate acestea, putem fi morti pe dinauntru; iar daca suntem morti, inseamna ca nu suntem partasi cu Domnul Iisus Hristos, Cel ce ne-a inviat; iar daca nu-I suntem partasi Lui, inseamna ca nu avem mantuire si suntem printre cei in pierzanie.

Va pun in vedere aceste lucruri, ca sa va indemn sa patrundeti inlauntrul vostru si sa cercetati cu mai multa atentie trasaturile invierii launtrice intru Hristos, ca apoi sa puteti raspunde cu hotarare daca ea lucreaza in voi sau suntem vii doar in aparenta, iar in realitate suntem morti. Si, afland cum este, ori sa ne bucuram, ori sa ne aprindem de ravna pentru a inlatura cele netrebnice, ca sa instauram ceea ce trebuie sa se afle intotdeauna in cei renascuti in Iisus Hristos.

Sa-l intrebam pe Apostol de ce paganii si iudeii cei asemenea lor fusesera morti pana la primirea Mantuitorului Hristos. Iata ce ne raspunde Apostolul: pentru ca faceau poftele trupului si ale simturilor (Ef. 2, 3). Dar ce s-a intamplat cu ei, dupa ce au renascut in Hristos? S-a intamplat ca, in pofida poftelor trupului si ale simturilor, s-au aratat ziditi in Iisus Hristos, pentru lucrarea faptelor bune. In acest fel, impotrivirea fata de poftele trupului si ale simturilor si nazuinta in Iisus Hristos spre lucrarea binelui, care le este opus — acesta este semnul direct al renasterii in Hristos. Dupa cum vedeti, este foarte simplu. Haideti sa clarificam diferitele sale aspecte.

Voia trupului si a simturilor trebuie sa ne fie clara. Intr-alt loc, Apostolul o numeste simplu: trup, sau trup cu patimi si pofte, sau pacatul cel ce traieste in noi, iar directia opusa acesteia o numeste duh; iar legea principala a crestinului o exprima astfel: in Duhul sa umblati si sa nu impliniti pofta trupului (Gal. 5, 16). Caci umblati in Duhul, daca traiti in Duhul (Gal. 5, 25); iar daca traiti in Duhul se poate vedea daca nu impliniti poftele trupului. Dintru inceput, noi nu am avut aceasta pofta, acest pacat salasluit in noi, aceste patimi: eram duhovnicesti. Pecetea omenirii era in duh, iar duhul — o putere traind in Dumnezeu, adapandu-se cu viata din Dumnezeu si atintindu-le pe toate spre Dumnezeu — si pe cele ale omului, si pe cele din afara lui, atat pe cele launtrice, cat si pe cele din afara. Apoi, din zavistia sarpelui, acest duh a fost impiedicat de pe calea nazuintelor sale si, ascultand viclesugul, a primit samanta sarpelui in fiinta sa si s-a inchis in sine si si-a propus sa traiasca dupa legea sa; atunci, efluviile vietii divine se curmara, duhul se stinse si se implini cuvantul: In ziua in care vei manca din el, vei muri negresit (Fac. 2, 17). Intre timp, samanta sarpelui, cazuta in huma fiintei noastre, nu a ramas singura, ci s-a tot inmultit, si toti plozii ei erau plozii mortii sau noile efluvii ale puterilor ucigatoare, care se raspandira atat de mult, incat intreaga lume — dupa cuvantul Apostolului Ioan — deveni un taram al mortii. Samanta sarpelui din noi este individualismul; odraslele ei sunt patimile: mai intai, mandria, dragostea de agonisire, senzualitatea; apoi, mania, pofta, ura, invidia, slava desarta; in sfarsit, multimea fara numar de miscari si naravuri patimase, mai subtiri sau mai grosolane, pe care nici nu merita sa le pomenim. Aceasta este o atmosfera de moarte si ucigatoare, si toate pe care le imbratiseaza se afla in moarte. Caci, o data patimile instaurandu-se in acest fel, Dumnezeu este uitat, nazuintele duhovnicesti se sting si omul nu mai este om.

Acum sa intre fiecare inlauntrul sau si sa se cerceteze, sa vada care este puterea lucratoare in el si care il impinge inainte, unde-i arcul principal care-i conduce pornirile, simtirile si faptele. Si daca te vei afla lucrand in favoarea trupului si a simturilor, in scopuri de inavutire si egoiste, ori din dorinta de a te inalta in rang si a iesi in evidenta — in general, numai in favoarea ta si a dorintelor tale, fara sa-ti refuzi nimic si supunandu-te fara cartire oricarei patimi, imediat ce apare —, atunci este limpede ca esti rob mortii si pacatului, sau — dupa cuvantul Apostolului — esti mort prin pacate, intrucat implinesti voia carnii si a simturilor.

Sa implinesti voia carnii si a simturilor inseamna sa faci ce-ti trece prin cap sau sa alergi dupa ceea ce poftesti. Cand te apuca mania, sa te infurii; cand te apuca pofta trupeasca, s-o implinesti imediat; de se iveste ocazia vreunui castig necinstit, sa profiti imediat; de poftesti sa te inalti in rang, sa fii gata sa o faci prin orice mijloace — cu alte cuvinte, sa faci imediat tot ce-ti trece prin cap. Cel ce este asa se aseamana foarte tare cu un animal de povara. La fel cum unui asin i se pun desagii in spate si este dus oriunde, fiind pe deasupra si batut, tot asa vrajmasul a pus in spatele omului greutatea patimilor, l-a legat cu ele, il conduce cu ajutorul lor si il duce unde vrea el, tiranizandu-l si batandu-si joc de el. Pe buna dreptate, pacatosului care se caieste, amintindu-si de starea lui dinainte, Prorocul David ii pune in gura urmatoarele cuvinte: spatele mi-au lovit pacatosii (Ps. 128, 3). Si Apostolul spune ca necredinciosii sunt dusi ca si cum ar fi manati la idolii cei muti (I Cor. 12,2), adica sunt ademeniti, ca si legati, pe calea patimilor si a poftelor. Ce fel de viata este aceasta? Ce este aici omenesc? Tot ce este omenesc s-a stins si lucreaza numai individualismul, patima, satanismul, plodul mortii, iar nu al vietii.

Ce-i de facut acum? Omul va ramane in continuare pe acest taram ucigator, pana cand nu se va intoarce la Domnul si pana cand harul, pogorat pentru intoarcerea lui, nu-l va slobozi din legaturile mortii. Omul se sufoca si se chinuieste in aceasta lucrare. Chiar de pare vreunul multumit din pricina ca-si satisface poftele, inlauntrul lui nu se afla bucurie si veselie. Asa cum rugina mananca fierul sau cum viermele roade copacul, la fel inlauntrul omului acul veninos al mortii ii roade moral fiinta vie, si el se chinuieste in aceasta stingere treptata. Dar, daca va da Dumnezeu, omul isi va veni in fire si, uitandu-se de jur imprejurul sau, va simti oprimarea starii in care se afla si va spune:

De ce lucrez acestor patimi marsave? Le fac toate hatarurile, dar liniste nu am, numai Il manii pe Dumnezeu si-mi pregatesc osanda vesnica. Nu mai vreau sa le slujesc, de acum inainte arunc la o parte toate poftele si incep sa lucrez lui Dumnezeu, Mantuitorului meu, Celui care a venit in lume pentru noi si care-i cheama la El pe toti pacatosii.

Cand va spune asa pacatosul in inima sa si cand se va intoarce cu adevarat la Dumnezeu, marturisindu-se cu frangerea inimii, atunci, prin Sfintele Taine, va primi har si putere de a rezista in hotararea sa si de a respinge patimile cu care se obisnuise, indiferent de puterea cu care ar navali asupra lui. Prin acest gest al hotararii de a lucra lui Dumnezeu si prin aceasta pogorare a harului in Sfintele Taine se sadeste samanta vietii in Iisus Hristos, singura viata adevarata care se descopera si se faureste prin impotrivirea fata de patimi si prin respingerea lor. Harul pogorat da viata noua duhului, care, primindu-si drepturile, incepe sa le atinteasca pe toate spre Dumnezeu si, intalnind in cale piedicile patimilor, le depaseste, le alunga si le dezradacineaza. Din aceasta clipa incepe o lupta pe viata si pe moarte si cu cat cineva se impotriveste mai aprig patimilor si le dezradacineaza, cu atat scapa mai repede din taramul mortii si paseste in acela al vietii. Cand, prin harul lui Dumnezeu, le va stinge de tot, astfel incat miscarea lor va inceta in el sau va fi ca si straina, atunci, in biruinta duhului sau, el va putea exclama: „Iata ca moartea a fost biruita de viata, caci nu mai lucrez pacatului si patimilor si nu mai hranesc stihiile mortii intru paguba mea”.

Asa, fratilor, daca vreti ca viata noua in Iisus Hristos sa se arate lucratoare in voi, ramaneti in lupta cu patimile si cu poftele. De fiecare data cand le simtiti navalirea, impotriviti-va si alungati-le. Daca, de pilda, cineva a facut sau a spus ceva suparator si vine mania care va indeamna la razbunare, nu-i ascultati indemnurile, alungati mania si transformati-o in smerenie. Daca se iveste vreo ocazie de petrecere, daca se ridica voluptatea si isi cere drepturile, oprimati-o, respingeti-o si restabiliti-va trezvia si curatia. De se iveste o ocazie de castig necinstit, de primire a unor onoruri deosebite sau de inaltare in rang prin mijloace necinstite, sau daca se arata parerea de sine ori mandria, indemnandu-va la fapte lipsite de lauda, biruiti-va pornirea si impotriviti-va, asa cum va cere dreptatea si constiinta. Faceti asa intru toate, cu orice ocazie, indiferent ce patima v-ar veni: nu-i ascultati chemarile, lucrati impotriva ei, respingeti-o; astfel, nu veti lucra mortii, ci veti trai in Domnul Iisus Hristos.

Va voi da cateva exemple pentru aceasta situatie, ca sa va starnesc ravna de a va impotrivi patimilor. Se povesteste despre un tanar care slujea patimilor, in cardasie cu altii. Dar se intampla ca harul lui Dumnezeu sa lucreze in inima lui. El s-a cait si a hotarat sa nu se mai dedea la netrebniciile de dinainte. Dar cand il intalnira camarazii sai, care ramasesera in continuare robi patimilor, acestia ii propusera: „Hai sa mergem in cutare loc, sa facem cutare si cutare.” „Mergeti si faceti ce doriti, eu nu mai sunt acelasi” — le raspunse el. Asa sa-i spunem fiecarei patimi care mai inainte ne fusese prietena: „Nu mai sunt acelasi”, si sa ne intoarcem de la ademenirile ei.

Sfantul Ava loan Colov zugraveste si mai viu starea sufletului care fuge de patimi. Intr-un oras — povesteste el — era o femeie pierduta care avea multi prieteni. Este sufletul cu patimile. Imparatul acelei tari veni la ea si ii spuse: „Fagaduieste-mi ca vei trai in curatenie si te voi lua de nevasta.” Este Domnul, Care cheama sufletul. Ea fagadui, si el o lua si o aduse in casa lui. Este sufletul care s-a cait, a fagaduit sa nu mai pacatuiasca si a primit harul drept ajutor. Insa prietenii ei se plictiseau fara ea si, stiind ca se afla in casa stapanului, isi zisera: „Haideti, sa mergem sa-i dam un semn. Ea va auzi si ne va iesi in intampinare”. Sunt patimile care revin si incep din nou sa ademeneasca sufletul. Dar fosta pacatoasa, auzindu-le chemarile, isi infunda urechile, fugi in camarile dinauntru si incuie toate usile. Este sufletul care, dupa ce s-a pocait, nu mai asculta de patimi si fuge de ele, ca de amagirea vrajmasului. Asa sa fugim si noi de ademenirile patimase, de fiecare data cand le simtim navalirea.

Sa mai amintim o istorisire a Sfantului Macarie cel Mare. Acesta vazu odata pe vrajmas, purtand tot felul de vase si il intreba: „Ce faci cu ele?” Acela ii raspunse: „Sunt armele ademenirilor mele. Le ofer tuturor, si cel ce le primeste incepe imediat sa faca ce vreau eu.” „Si incotro te duci cu ele?” „Intr-acolo.”1 „Dar ce, esti primit acolo?” „Nu, sunt rai cu totii; am un singur prieten, care, de cate ori vin la el, nu stie ce sa mai faca de bucurie.” Afland numele aceluia, Sfantul Macarie il intoarse la Dumnezeu si-l invata sa se impotriveasca patimilor. Cand dracul veni din nou cu ademenirile lui, acela nu le mai primi, ci le respinse si le alunga cu manie. Vazandu-l iarasi pe acest drac, Sfantul Macarie il intreba: „Ei, cum iti mai merge pe-acolo?” „Acum cu totii sunt rai; chiar si acela care, mai inainte, ma asculta s-a facut rau, mai rau decat ceilalti.Asa sa ne inraim si noi impotriva patimilor, stiind ca astfel il biruim pe vrajmasul, ucigatorul de oameni.

Si, cu cit vom respinge ademenirile patimilor cu mai multa rautate [ravna, n.n.], incrancenare si neclintire, cu atat mai repede vor slabi si, neprimind de mancare, se vor vlagui de tot si vor muri, asa cum se vlaguieste si se usuca un copac, daca nu primeste apa si lumina. Atunci sufletul, ajuns intr-o dulce tihna, va gusta din belsug pacea si bucuria iti Duhul Sfant, band prisos de viata din adancurile Domnului. Atunci sufletul va trece intr-o stare cu totul opusa celei dinainte. Acolo traia numai pentru patimi si era mort, acum este mort pentru patimi si plin de viata. Acum, orice patima ar veni, ea nu se mai face simtita si nu produce tulburari si furtuna, ca inainte. Este ca izbitura unui praf usor peste un perete solid sau ca o lovitura de ciocan intr-o camera lipsita de aer, al carei sunet nu se aude; sau ca un gospodar care se odihneste in odaile dinauntru, dupa ce a poruncit sa fie incuiate toate usile, iar cand vin unii de pe strada si bat in usi si in geamuri, el nu aude; atunci aceia pleaca, spunand: ,,Parc-au murit cu totii, n-a mai ramas nici un suflet. Asa trebuie sa ne pregatim si noi in privinta patimilor. N-au decat sa bata in ferestrele simturilor si in usile carnii: noi ne vom ascunde in inima si ne vom linisti intru Domnul, incat nici sa nu le simtim, oricat de puternice le-ar fi ademenirile si intaratarile. Aceasta stare este a celei mai inalte desavarsiri, este telul catre care trebuie sa nazuim.

Cei ce au atins-o pasesc in fericita nepatimire, stare in care sufletul, in adancul constiintei, marturiseste: Nu eu traiesc, ci Hristos traieste in mine (Gal. 2, 20). Acum veti intelege ce spun Sfintii Parinti despre atitudinea noastra fata de patimi. Dupa atitudinea lor fata de patimi — spun parintii -, oamenii sunt de trei categorii: unii sunt supusi patimilor, altii se lupta cu ele, altii le-au dezradacinat. Primii se afla in moarte, a doua categorie renaste de la moarte la viata, iar a treia a pasit pe taramul vietii si s-a cufundat in belsugul izvoarelor ei.

Stiind acestea, fratilor, socotiti-va ca sunteti morti pacatului, dar vii pentru Dumnezeu, in Hristos Iisus, Domnul nostru. Deci sa nu imparateasca pacatul in trupul vostru cel muritor, ca sa va supuneti poftelor lui; nici sa nu puneti madularele voastre ca arme ale nedreptatii in slujba pacatului, ci infatisati-va pe voi lui Dumnezeu ca vii, sculati din morti, madularele voastre ca arme ale dreptatii lui Dumnezeu (Rom. 6, 11-13).

Acestea sa vi le daruiasca Domnul, Cel ce a venit in lume sa ne invieze pe noi, cei morti prin pacate. Amin”.

27 octombrie 1863, in saptamana a 23-a dupa Cincizecime

[1] Dintr-o versiune mai veche a povestirii, aflam ca diavolul se ducea la o manastire.

(Sfantul Teofan Zavoratul, Viata launtrica, Editura Sophia, Bucuresti, 2011)

Legaturi:

***

Legaturi tematice:


Categorii

Ce este pacatul?, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Razboiul nevazut, Sfantul Teofan Zavoratul

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

22 Commentarii la “SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL: Semnul haricei invieri launtrice intru Domnul. SUNTEM VII SAU MORTI SUFLETESTE?

  1. Dragii mei, cred că n-ar trebui să trecem aşa uşor peste evenimentele ce se succed de ceva timp.

    Ştiţi că în ajunul Naşterii Domnului a fost arestat Stareţul Mănăstirii Vatopedi, Gheronda Efrem.
    Poate aţi auzit că de Soborul Sfântului Ioan Botezătorul, la Ploieşti a fost îngropat un membru al Bisericii Ortodoxe pe numele Popa Ion.
    Să fie o simplă coincidenţă ca Sărbătorile de iarnă să înceapă şi să se sfârşească aşa…????
    Mesajul televiziunilor care prezentau cazul morţii “prin împuscare” a fretelui Ion Popa şi explicaţiile masmediei în general, ne fac să înţelegem altceva… .
    Unii “prezentatori” spun că s-a împuşcat singur, dar nu exclud varianta că ar putea fi o crimă. Unii spun că a fost împuşcat în ceafă, alţii în frunte. Unii spun că a fost o vânătoare de iepuri, alţii de mistreţ. Spun că au fost 4 vânători (cu victima 5) şi 7 gonaci. Şi în acelaşi timp, spun că martori nu au fost si ca totusi dupa impuscare ar fi fost resuscitat (de cine???). Şi nu uită să menţioneze că vânătoarea a fost “organizată” şi autorizată….etc.
    Ce poate crede omul de rând din aceste informaţii???
    A murit un om, pe numele Popa Ion şi a fost îngropat de Sfântul Ioan Botezătorul.
    A rămas o soţie şi două fetiţe şi atâţia buni prieteni îndureraţi…
    Dacă a fost crimă, oare cei ce au săvârşit-o sau au pus-o la cale nu ştiau Porunca din Decalog care zice SĂ NU UCIZI, sau cea din Noul Testament care zice: “să vă iubiţi unii pe alţii”. Dacă nu le ştiau pe acestea măcar să audă acum cuvintele cu care-şi începe Ioan Botezătorul, şi Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli propovăduirea: “POCĂIŢI-VĂ CĂ S-A APROPIAT ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU”????
    Sau aceştia or fi “teroriştii” rămaşi de la aşa zisa “revoluţie”???. Totuşi şi pentru ei sunt valabile aceste cuvinte ştiind că Hristos cel Născut în peştera Betlehemului şi Botezat în apele Iordanului şi-a vărsat sângele pentru […] toţi care vin la cunoştinţa Adevărului…

    Bunul Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească cu drepţii pe fratele nostru Ion Popa, si celorlalţi să le de-a timp de pocăinţă.

  2. Pericopa evanghelica: Marcu 11, 11- 23

    11. Şi a intrat Iisus în Ierusalim şi în templu şi, privind toate în jur şi vremea fiind spre seară, a ieşit spre Betania cu cei doisprezece.
    12. Şi a doua zi, ieşind ei din Betania, El a flămânzit.
    13. Şi văzând de departe un smochin care avea frunze, a mers acolo, doar va găsi ceva în el; şi, ajungând la smochin, n-a găsit nimic decât frunze. Căci nu era timpul smochinelor.
    14. Şi, vorbind, i-a zis: De acum înainte, rod din tine nimeni în veac să nu mănânce. Şi ucenicii Lui ascultau.
    15. Şi au venit în Ierusalim. Şi, intrând în templu, a început să dea afară pe cei ce vindeau şi pe cei ce cumpărau în templu, iar mesele schimbătorilor de bani şi scaunele vânzătorilor de porumbei le-a răsturnat.
    16. Şi nu îngăduia să mai treacă nimeni cu vreun vas prin templu.
    17. Şi-i învăţa şi le spunea: Nu este, oare, scris: “Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile”? Voi însă aţi făcut din ea peşteră de tâlhari.
    18. Şi au auzit arhiereii şi cărturarii. Şi căutau cum să-L piardă. Căci se temeau de El, pentru că toată mulţimea era uimită de învăţătura Lui.
    19. Iar când s-a făcut seară, au ieşit afară din cetate.
    20. Dimineaţa, trecând pe acolo, au văzut smochinul uscat din rădăcini.
    21. Şi Petru, aducându-şi aminte, I-a zis: Învăţătorule, iată smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat.
    22. Şi răspunzând, Iisus le-a zis: Aveţi credinţă în Dumnezeu.
    23. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice.

    Luca 3, 19- 22

    19. Iar Irod tetrarhul, mustrat fiind de el pentru Irodiada, femeia lui Filip, fratele său, şi pentru toate relele pe care le-a făcut Irod,
    20. A adăugat la toate şi aceasta, încât a închis pe Ioan în temniţă.
    21. Şi după ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se şi Iisus şi rugându-Se, s-a deschis cerul,
    22. Şi S-a coborât Duhul Sfânt peste El, în chip trupesc, ca un porumbel, şi s-a făcut glas din cer: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit.

    Pericopa apostolica: Efeseni 2, 19- 22

    19. Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu,
    20. Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos.
    21. Întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul,
    22. În Care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh.

    Efeseni 3, 1- 7

    1. Pentru aceasta, eu Pavel, întemniţatul lui Iisus Hristos pentru voi, neamurile,
    2. Dacă în adevăr aţi auzit de iconomia harului lui Dumnezeu care mi-a fost dat mie pentru voi,
    3. Că prin descoperire mi s-a dat în cunoştinţă această taină, precum v-am scris înainte pe scurt.
    4. De unde, citind, puteţi să cunoaşteţi înţelegerea mea în taina lui Hristos,
    5. Care, în alte veacuri, nu s-a făcut cunoscută fiilor oamenilor, cum s-a descoperit acum sfinţilor Săi apostoli şi prooroci, prin Duhul:
    6. Anume că neamurile sunt împreună moştenitoare (cu iudeii) şi mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună-părtaşi ai făgăduinţei, în Hristos Iisus, prin Evanghelie,
    7. Al cărei slujitor m-am făcut după darul harului lui Dumnezeu, ce mi-a fost dat mie, prin lucrarea puterii Sale;

  3. Spune în slova sa scriptura
    ,,Tot omul este mincinios’’
    De’aceia se înşeală singur
    Chiar și de-ar crede în Hristos.

    Când compromisul ne împacă
    În “duh” în vorbă şi-n gândire,
    Trăim convinși adânc și sincer
    Că suntem ,,drepţi’’ şi-n… rătăcire.

    Prin el pot fi şi-n rând cu lumea
    Și în credinţă, cu Hristos.
    Pot să susţin ecumenismul
    Şi să mă cred drept credincios.

    Pot fi prezent pe stadioane.
    Pot încerca la loterie
    -Să prind eu numărul cel mare-,
    Pot face uz de şmecherie.

    Pot comenta și isihasmul
    Bazându-mă pe instruire
    Fără să-i port concret povara
    Și suferinţa prin trăire.

    Pot merge şi la liturghie
    Şi pe Madona îndrăgi
    Pot fi şi fanul multor staruri
    Şi ortdox bun socoti.

    Pot să m’afund, trăind în cloaca
    Spurcată a pornografiei
    Şi să’marăt altora vrednic
    Și credicios ortodoxiei.

    Pot crede că n’au vrut unirea
    (Când s-a’ncercat) , sfinţii părinţi,
    Findca n’a fost prilej, “ca astăzi”.
    (Şi…,nu erau aşa…școliţi).

    Pot da spectacole’n biserici
    Și cele “socotite bune”
    Spre’a “îmblânzi” ortodoxia
    “Și-a mai deschide-o” catre lume.

    Când stau acestea împreună,
    Ni-i viaţa oare mai cinstită ?
    Ne’arată mai curaţi, mai vrdnici ?
    Ne face ruga mai sporită ?

    Astăzi orice pare posibil.
    Prin compromis pare tot una
    De folosim -sa’tingem scopul-
    Și Adevărul ori miciuna.

    Pare o piedică credinţa
    Așa cum sfinţii ne-o învăţă
    (Cum…,misticisme ,,agresive’’)
    Ce nu ne ,,bucură de viaţă’’

    Putem lucra și cu… Mamona
    Şi lui Hristos să îi slujim.
    ,,Credinţa cu ale credinţei’’
    Şi-n rest ….e totul să..ă …iubim!!!

    Dar ce ne facem cu minciuna,
    Cu dorul de’a ne ști eroi ?,
    Noi cei mai importanţi în toate
    Şi noi în toate cei mai cei ?

    Și cum mai spunem Adevărul,
    Cum ni se cere'(n Duhul Sfânt),
    Prin orice simţamant lăuntric,
    Prin orice gest, prin orice gând ???

    Credinţa noastră-i ortodoxă,
    Pentru că e numai Adevărul.
    Dar daca-L aggiornăm lumește
    Cum ne cinstim Mântuitorul ?

    Minciuna sitnge înlăuntru
    Confictul ce-l poartă credinţa
    Şi-n compromis ne linişteşte
    Şi ne-adoarme conştiinţa.

    Azi ortodocşi (cu mari pretenţii),
    – Și chiar duhovnici- liniştesc
    Şi lămuresc prin compromisuri
    (Şi adesa chiar prin ce trăiesc).

    Căci compromisul este’n toate.
    El e și arta-i și știinţă
    Ce’mpacă marile contrarii
    Nimicitoare de credinţă.

    Câţi nu ne căutăm o scuză
    -Cît de firavă în gândire-
    Spre a mai micşora din vină
    (Chiar şi pe la…..mărturisire).

    Şi câţi duhovnici n-o fac oare
    -Cînd lămuresc ,,ale credinţei’’-
    “Să ne mai potolească duhul”
    Şi glasul viu al conştiinţei ?

    Tot omul, spune-n slovă
    (Scriptura), este mincinos
    Iar compromisul nu ne’mpacă
    Cu Adevărul Lui Hristos.

    Iubirea-i plină de capcane,
    Și de beţia-i foarte dulce,
    De armonii ce nu-s în Duhul
    Și (ortodoxa) sfântă, cruce.

    Iubirea ce s’arată public,
    Spre’a dovedi că e iubire,
    Fără SĂ’NDREPTE ÎNŞELAREA
    E scop politic, nu-i iubire.

    Iubirea dacă nu-i curată,
    În trup, în duh și în cuvânt,
    (Nu arde otodox, patristic),
    Nu-i viul.N’are Duhul Sfânt.

    Această dragoste umană,
    Ce aparent pare creștină,
    E umanismul fără taine,
    Care ne scoate din lumină.

    E bunatatea ce s’admiră.
    E binele facut în eu,
    Demonstrativ către oricine.
    (Spre semeni și spre Dumnezeu).

    Ea’mpacă fără îndreptare,
    Ce este de neâmpăcăt,
    Unind ce-i sfânt cu erezia,
    Și falsul cu Adevărat.

    Sfinţii părinţi au spus adesea,
    Că binele nu este bine,
    De nu-i în totul evanghelic
    Și de se laudă pe sine.

    Iubirea care nu îndreaptă
    Şi compromisu-i un păcat,
    Care adorme conștiinţa
    Şi un rău cumplit cu’adevărat.

  4. Intr-adevar, harul este dat incepatorului in mod simtit. Dar este foarte important atunci si parintele duhovnicesc,care trebuie sa profite de acest moment, sa nu fie irosit. Este posibil ca cel trezit de har, sa nu inteleaga prea bine ce se intampla cu el. In tot cazul, nu cred ca poate aprecia la adevarata valoare aceasta sansa pe care Dumnezeu i-o da. Si aceasta perioada, nu este chiar foarte lunga.
    De la harul invierii pana la “Nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine” e cale lunga si grea…

  5. “Adevărata viaţă creştină este o viaţă în har. Viaţa trăită de la şi prin sinele omului, oricât de frumoasă ar părea sau oricât de apropiată de chipul vieţuirii creştine, nu va fi niciodată creştină. Obârşia vieţii creştine stă în trezirea prin har. Omul care nu a nesocotit această trezire, nu se va lipsi niciodată nici de călăuzirea harului şi nici de unirea cu el, atâta vreme cât va stărui într-o cuvenită luare aminte la el. Tocmai de aceea este nevoie să îşi dea bine seama dacă trăieşte trezirea prin har sau ea deja s-a petrecut. Ca să răspundem acestei probleme, se pot spune următoarele: judecaţi singuri cele ce vi se întâmplă, călăuzindu-vă după însuşirile trezirii prin har, care se vădesc mai ales în împrejurări deosebite. Deşi aceste însuşiri sunt de regăsit atât în împrejurările deosebite cât şi în cele obişnuite, ele se descoperă mult mai limpede, mai pronunţat şi mai vădit numai în cele dintâi.

    După cum am mai arătat, în timpul acestei treziri prin har nimicirea a toată orânduirea vieţii păcătoase iubitoare de plăceri se săvârşeşte fulgerător în prezenţa conştiinţei, în locul ei se arată o altă cale, dumnezeiască, mai presus de cea dintâi, singura adevărată şi mulţumitoare. Se poate înfăţişa pe scurt această cale în felul următor: Dumnezeul Cel închinat în Sfânta Treime, Care a zidit lumea şi poartă grijă de ea, ne mântuieşte pe noi, cei căzuţi, în Domnul lisus Hristos, prin harul Sfântului Duh, sub povăţuirea şi îndrumarea Sfintei Biserici şi printr-o viaţă de încercări şi purtare a crucii, care duce la fericirea veşnică, fără de sfârşit a vieţii viitoare. El adună oameni, întâmplări, locuri şi înseşi pricinile prin care totul e pus în mişcare.

    Această cale dumnezeiască în întregul ei se întipăreşte adânc în sufletul păcătosului prin lucrarea harului, înfăţişând celui căzut potrivnicia vădită dintre propriile sale fapte şi tot ceea ce trăise şi simţise pe această cale dumnezeiască, el se vede silit să o încuviinţeze şi să o urmeze pe cea din urmă. Lucrul îl copleşeşte. Fiecare pas al dumnezeieştii căi aruncă o mustrare şi o ocară asupra păcătosului pentru nebunia şi nepurtarea de grijă de mai înainte, care îl apasă încă şi mai mult, căci în acelaşi timp sufletul vede jalnica neînsemnătate a vechiului său mod de viaţă. Sub o asemenea lucrare, inima este slobozită din legăturile ce o ţineau şi devine liberă, putând astfel să aleagă în voie noul mod de viaţă. Aşa săvârşeşte lucrurile harului. Nimiceşte tot ceea ce era vechi şi rău în conştiinţă şi simţire, dăruindu-le din plin pe cele noi şi bune. Omul rămâne cu totul copleşit, liber însă să aleagă viaţa cea nouă sau să se întoarcă la cea de mai înainte.

    Vrednic de luare-aminte este şi faptul că trezirea prin har se însoţeşte întotdeauna de către acest simţământ de copleşire şi de către un fel de teamă. Aceasta poate fiindcă se petrece dintr-o dată, pe neaşteptate, îl prinde pe păcătos la răspântiile vieţii ca pe un tâlhar şi îl aduce înaintea dumnezeieştii judecăţi de neocolit. Sau poate fiindcă este un fel nou fel de viaţă, în vădită potrivnicie faţă de cel mai vechi. Şi nu e numai nou, ci şi desăvârşit în toate privinţele, aducător de fericire, pe când în jalnicul mod de viaţă de mai înainte nu afla decât povara inimii şi nesfârşitele învârteli ale duhului în jurul lui însuşi.

    Cu toate acestea, punctul de plecare a tuturor lucrărilor bune ale deşteptării prin har se face prin conştiinţa limpede a noii şi dumnezeieştii căi. Plecând de la această înţelegere, ne vin în minte toate experienţele trecute ale lucrării harului iar conştiinţa noului fel de a fi şi de a vieţui poate veni pe două căi: a) uneori, calea însăşi, în întregul ei sau numai în parte, intră, în chip văzut şi prin simţiri, prin chiar lucrarea harului, în lăuntrul păcătosului asupra căruia ea se revarsă; b) alteori, duhul omului este adus pe această cale, simţind-o lăuntric.”

    http://www.cartiortodoxe.com/calea-spre-mantuire

  6. Pingback: Sfantul Teofan Zavoratul: CE PACE POATE FI INTRE CRESTIN SI LUME?
  7. Pingback: Sfantul Teofan Zavoratul: CUM TREBUIE SA STAM IN BISERICA SI CUM SA DOBANDIM ASEZAREA LAUNTRICA? -
  8. Pingback: DUMINICA SFINTEI CRUCI. Predica PS Sebastian al Slatinei: VIATA CA O CRUCE. Cine se menajeaza, se complace si refuza LUPTA, cum va castiga Imparatia? -
  9. Pingback: SA NU UITAM: “Mult ni s-a dat, mult ni se cere…” SUFLETUL CARE NU ESTE NASCUT DIN DUHUL SFANT DE PE PAMANT ESTE MORT PENTRU VESNICIE! -
  10. Pingback: Indrumarul Sfantului Nicolae al Ohridei pentru saptamana a cincea din Post: SA NE AMINTIM CINE SUNTEM SI CINE NE ESTE PARINTE -
  11. Pingback: CHEMATI SA FIM FII AI LUI DUMNEZEU, NU DOAR OAMENI MAI BUNI… Predica trezitoare a Parintelui Hrisostom de la Putna (audio): “Sa-L aducem pe Hristos langa noi. Sa-I spunem toate! Sa-L facem partas vietii noastre cotidiene” -
  12. Pingback: Sfantul Ignatie Briancianinov – VEDEREA PACATULUI PROPRIU -
  13. Pingback: Sfantul Teofan Zavoratul: CUM INCEPE IN NOI VIATA CRESTINA AUTENTICA? “Un crestin fara ravna este un rau crestin – molesit, slabit, fara viata, nici cald, nici rece – si o asemenea viata nu este viata” -
  14. Pingback: Sfantul Teofan Zavoratul: CUM SE DOBANDESTE HARUL TREZIRII DIN SOMNUL PACATULUI? (I) Boala de obste: AMANAREA -
  15. Pingback: Parintele Rafail Noica despre NESIMTIREA DUHOVNICEASCA, simturile duhovnicesti, CAUTAREA VOII LUI DUMNEZEU, taierea voii si TAINA ASCULTARII (audio si text) -
  16. Pingback: Amagitoarele “impliniri” desarte ale vietii si puterea esentiala a harului: “NUMAI CU HARUL DUHULUI SFANT PUTEM REZISTA ATRACTIEI LUMII. Nu este cu putinta sa fii mucenic daca nu esti intarit de Sfantul Duh“ -
  17. Pingback: “Inceteaza a te mai indreptati in pacate si ocupa-te de orbirea ta!“ AMAGIRILE CARE NE TIN ORBI SI CAPTIVI IN SOMNUL ADANC AL PACATULUI -
  18. Pingback: PENTRU CE TRAIM? CUM MOARE SUFLETUL, CUM SE PIERDE DUHUL SFANT? “Acolo unde se afla Duhul Sfant, acolo se iveste si lupta cea grea” | Cuvântul Ortodox
  19. Pingback: Parintele Ciprian Negreanu despre RASPUNDEREA PENTRU PASTRAREA DARULUI INVIERII CA TREZIRE A SUFLETULUI si despre IMENSA PUTERE A CUVANTULUI: “Sa avem mare grija la cuvinte. Cuvintele noastre ne darama pe noi insine!” | Cuvântul Ortodox
  20. Pingback: Suntem creştini „vii” sau morți? CUM NE PUTEM SCHIMBA VIAȚA PENTRU A DEVENI “PĂMÂNT FERTIL”? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate