CUVIOSUL PAISIE DESPRE CUM POT MONAHII SA AJUTE LUMEA IN VREMEA DE AZI (2)

13-07-2009 Sublinieri

iun_2007_08_02.JPG

“In aceşti ani grei oamenii nu au atâta nevoie de hrana materială, pe cât de cea duhovnicească. Adică lumea nu are nevoie atât de pâine – deşi nici aceasta, din păcate, peste puţin nu va mai exista posibilitatea ca să i se ofere – cât de ajutor duhovnicesc. Să căutăm să ajutăm cu rugăciunea toată lumea. Să ajutăm o familie, de pildă, să nu se destrame, o mamă să-şi crească în chip corect pe sărmanii ei copii. Să spriji­nim puţin pe cei ce au evlavie (…) Astăzi monahul trebuie să trăiască duhovniceşte ca să fie gata să depăşească o greutate. Să se pregă­tească în aşa fel încât să nu-l mâhnească lipsa, pentru că după aceea poate ajunge la lepădare. Va veni vre­mea când vor seca râurile şi toţi vor înseta şi vor suferi“.

parintele-paisie.jpg

Scopul mănăstirilor este duhovnicesc

Monahul se îngrijeşte de mântuirea sa şi de mân­tuirea tuturor celor vii şi morţi. Pentru monah, dragostea adevărată, cea dumnezeiască se află înlăuntrul durerii pentru mântuirea sufletului său şi al durerii pentru mântuirea întregii lumi. Sufletul afierosit al mo­nahului contribuie nu numai la mântuirea casnicilor lui, ci chiar şi la aceea a consătenilor lui. De aceea în Asia Mică exista o tradiţie bună, ca în fiecare neam să fie cel puţin un monah, ca să se roage pentru toţi. La Farasa, când cineva se făcea monah, prăznuia tot satul. “Va ajuta tot satul”, spuneau ei.

Monahul desigur că nu va spune niciodată: “Să mântuiesc lumea”, ci se roagă pentru mântuirea între­gii lumi, precum şi pentru a sa. Iar când Bunul Dumnezeu va auzi rugăciunea lui şi va ajuta lumea, monahul iarăşi nu va spune: “Eu am mântuit lumea”, ci “Dumnezeu a mântuit lumea“. Monahul trebuie să ajungă la o astfel de măsură încât să spună: “Dum­nezeul meu, nu Te uita la mine, nu mă milui pe mine, ci lumea Ta”. Nu pentru că el n-ar avea nevoie de mila lui Dumnezeu, ci pentru că are multă dragoste pentru lume.

– Părinte, până la ce punct trebuie ca monahul să se lase pe sine, ca să ajute lumea?

– Până acolo unde vede că oamenii se folosesc. Dacă mă las pe mine cu desăvârşire în mâna mirenilor, voi deveni şi eu mirean. Când un monah, chipurile ca să ajute lumea, face lucruri ce nu se potrivesc monahis­mului, atunci mirenii nu se folosesc. Un călugăr poate, de pildă, să o facă pe taximetristul în mod desăvârşit. Nu va lua bani, va spune şi lucruri duhovniceşti la lume, dar acesta nu este lucru călugăresc. Afli uneori monahi care au duh lumesc şi mireni care au duh monahicesc. De aceea Hristos va spune în cealaltă viaţă: “Scoate tu schima şi dă-i-o celuilalt…”. Mireanul se sfin­ţeşte atunci când doreşte viaţa monahală, în timp ce monahul se osândeşte atunci când o doreşte pe cea lumească.

– Oare va înţelege aceasta cel ce nu are o aşezare duhovnicească bună?

– Chiar dacă nu înţelege, dacă ceva e greşit, nu va avea pace deplină şi odihnă înlăuntrul lui. In oricare lucru ce nu se potriveşte cu monahismul, sufletul lui nu va afla odihnă. Iar din clipa în care sufletul lui nu simte odihnă, trebuie să caute ce anume este de vină.

Un cunoscut de al meu s-a dus la o mănăstire şi după aceea mi-a spus: Acolo este fabrică. Stareţa este bună de mers la Monastiraki[10] să vândă nasturi. Pentru treaba asta este perfectă”. Adică mănăstirea este fa­brică, după aceea se face unitate, după aceea supermarket, apoi Makro[11]. Sărmanii mireni vor de la noi monahii ceva mai înalt, iar pentru ca să reuşim aceas­ta trebuie să evităm orice mângâiere omenească.

Scopul mănăstirilor este duhovnicesc şi nu trebuie să existe în ele elementul omenesc, ci cel ceresc, pen­tru ca sufletele să fie inundate de dulceţi paradisiace. In cele lumeşti nu ne putem lua la întrecere cu mirenii, deoarece în acest domeniu mirenii au mai multe mij­loace. O mănăstire, atunci când trăieşte duhovniceşte, ştiţi cât de mult pune lumea pe gânduri? Dacă există evlavie, frică de Dumnezeu şi nu există nici logică lumească şi nici duh negustoresc, aceasta este ceea ce îi mişcă pe mireni. Dar din păcate duhul negustoresc intră încet-încet în măduva monahismului. A venit un călugăr la Colibă şi împletea metanii. “Sfinţia Ta”, îmi spune, “metaniile le dai de binecuvântare. Eu aceasta de 33 de boabe o pot vinde şi cu 500 de drahme. Şi n-o fac aşa ca Sfinţia Ta. Eu, de îndată ce termin boa­bele, o tai şi o cos puţin, ca să nu pierd lână. Iar buca­ta ce rămâne o folosesc la cruce, cos capetele, nu pun nici bilă şi câştig mai mult”. “Bre, nu ţi-e ruşine?”, îi spun. “Nu înţelegi că ai în tine duh negustoresc? Sunt călugăr din 1950 şi pentru prima oară aud astfel de vorbe!”.

– Părinte, puţini oameni sunt maturizaţi duhovniceşte, care pot ajuta lumea.

– Da, din păcate, există puţini! Ce să facă şi lumea după aceea? Ştii cât mă rog ca Dumnezeu să ridice oa­meni corecţi, care să poată ajuta lumea? Pentru săr­manii oameni este de ajuns să-i compătimeşti puţin şi să nu-i exploatezi; nimic altceva nu vor. In lume se află în război continuu şi simt nesiguranţă. Când se duc la o mănăstire unde se vieţuieşte corect se folosesc, pen­tru că simt siguranţă şi aceasta le dă curaj ca să-şi con­tinue lupta lor.

In aceşti ani grei oamenii nu au atâta nevoie de hrana materială, pe cât de cea duhovnicească. Adică lumea nu are nevoie atât de pâine – deşi nici aceasta, din păcate, peste puţin nu va mai exista posibilitatea ca să i se ofere – cât de ajutor duhovnicesc. Să căutăm să ajutăm cu rugăciunea toată lumea. Să ajutăm o familie, de pildă, să nu se destrame, o mamă să-şi crească în chip corect pe sărmanii ei copii. Să spriji­nim puţin pe cei ce au evlavie.

monachos.jpg

Aşezarea duhovnicească bună este fortăreaţă duhovnicească

Acum este vremea ca sufletele să se pregătească, pentru că, de se va întâmpla ceva, nu ştiu ce va fi. Fie ca Dumnezeu să nu îngăduie să vină zile grele, dar dacă vor veni, cu un cutremur mic, cu o zguduitură, vor cădea la pământ frăţii întregi, mănăstiri întregi, pentru că fiecare se va duce să se mântuiască pe sine încotro va putea.

Este trebuinţă de multă luare aminte, ca să nu ne părăsească Dumnezeu. Sufletele să aibă ceva duhovnicesc în ele. Aceasta vă dă cinste. Se va face o mare zguduitură. Atâtea vă spun, cu atâta asprime am vor­bit… Mie dacă mi s-ar fi spus ceva, mi-aş fi făcut pro­bleme, m-aş fi gândit de ce mi-au spus-o, ce au vrut să spună. N-aş fi dormit o noapte întreagă, ca să nu spun nopţi în şir. Dacă n-aş vedea anii grei ce vin, nu m-aş nelinişti atâta. Dar ceea ce văd este că mai târziu vă va fi foarte greu. Acum nu mă înţelegeţi, dar atunci mă veţi înţelege.

– Părinte, dacă cineva s-ar afla singur în acei ani grei, oare ce va face?

Să începi de acum să faci mai întâi ascultare, ca să dobândeşti discernământ şi atunci vom vedea. De aceea am spus ca mai întâi să ne tăiem cusururile. Dacă cineva are cusururi, n-o va scoate la capăt. Dacă acum murmură pentru toate şi crede că el este un copil ales şi toţi ceilalţi sunt de nimic, atunci… Căutaţi să vă îndreptaţi ca să vă învredniciţi de primirea aju­torului dumnezeiesc. Să vă încredeti şi mai mult în Dumnezeu. Vom avea ani grei. Fructele sunt încă… crude, nu s-au copt. Atunci când veţi fi coapte duhovniceşte ştiţi ce veţi fi? Fortăreaţă. Nu numai pentru aici, ci veţi putea ajuta şi mai departe. Pentru că, altfel, veţi avea şi voi nevoie de ajutor şi protecţie ome­nească. Şi ştiţi ce rău este ca o mănăstire cu o grămadă de surori să aibă nevoie de mireni?

Astăzi monahul trebuie să trăiască duhovniceşte ca să fie gata să depăşească o greutate. Să se pregă­tească în aşa fel încât să nu-l mâhnească lipsa, pentru că după aceea poate ajunge la lepădare. Va veni vre­mea când vor seca râurile şi toţi vor înseta şi vor suferi. Pentru noi, monahii, aceasta nu este atât de înfricoşător. Căci de însetăm, trebuie să răbdăm, pen­tru că noi am început pentru suferinţă. “Ceea ce n-am făcut de bună voie ca monah”, voi spune atunci, “o fac acum de nevoie, ca să pricep ce înseamnă călugăria, îţi mulţumesc. Dumnezeul meu”. Dar sărmana lume! Dacă oamenii au ajuns să facă bombe care ucid oamenii fără să distrugă clădirile, ce să mai spun? Când Hristos a spus că “un suflet valorează cât întrea­ga lume”[12], iar aceştia au clădirile la mai mare cinste decât întreaga lume, aceasta este înfricoşător!

– Părinte, simt nelinişte, frică pentru ceea ce ne aşteaptă.

– Frica aceasta ne ajută să ne alipim de Hristos. Nu spun că trebuie să se bucure cineva de cele pe care le aşteptăm, ci să se bucure pentru că se va nevoi pen­tru Hristos. Adică nu vom avea ocupaţia unui Hitler sau Mussolini, ci vom da examene pentru Hristos. Şi nu vom avea mitraliere sau bombe atomice mai perfor­mante spre a birui. Acum lupta va fi duhovnicească. Ne vom lupta cu diavolul însuşi. Insă diavolul nu are nici o putere dacă nu-i dăm noi stăpânire. De ce să ne temem? Dacă ar fi fost Hitler sau Mussolini, ar fi fost altceva. Să nu existe frică. Să ne bucurăm că lupta este duhovnicească.

Dacă veţi trăi călugăreşte, după Sfinţii Părinţi şi veţi lua aminte, veţi fi învrednicite de intervenţia dum­nezeiască la orice ofensivă a vrăjmaşului. Dacă există oameni de rugăciune, smeriţi, care să aibă durere şi dragoste, aceştia sunt stâlpi duhovniceşti, sunt “baze” duhovniceşti. Două-trei suflete să existe într-o mă­năstire care să gândească la durerea celorlalţi şi să se roage – acestea sunt o fortăreaţă duhovnicească. Ele le întăresc pe toate celelalte.

ef649a6f58b5bc148bd60761b72659be.jpg

Rugăciune, viaţă corectă, exemplu

– Părinte, care este poziţia corectă pe care trebuie să o aibă monahul în situaţia grea de astăzi?

– De la început rugăciunea, viaţa corectă şi exem­plul. Să vorbească şi când trebuie, şi unde trebuie.

– Adică monahul trebuie să vorbească atunci când i se dă prilejul?

– Fireşte! Dacă monahul nu vorbeşte, cine să vor­bească? Monahul nu are de ce să se teamă. Ceilalţi se tem ca nu cumva să-i scoată din funcţiile lor. Dacă noi, cei afierosiţi lui Dumnezeu, nu tragem spre înainte, cine va trage?

Gândul îmi spune că Dumnezeu nu va lăsa, nu va lăsa! Se va termina cu situaţia aceasta. Acum este ca şi cum ar exista o plasă mare care are peştii închişi în ea, dar este putredă. Se mişcă şi într-o parte şi în alta şi în cele din urmă se va rupe. Şi nu se va rupe fiindcă peştii sunt mari, ci pentru că plasa a putrezit.

– Părinte, peştii sunt creştinii?

– Da, creştinii, şi ceilalţi sunt tipării, şerpii. Dar şi noi vom da răspuns lui Dumnezeu pentru această situaţie. Eu le-o spun deschis. Nu mă mai abţin!

– Adică ce trebuie să facem. Părinte?

– Mai întâi să facem treabă în noi înşine. Pentru că fiind monah, am drept scop să distrug propriul meu duh trupesc. Să mă zidesc pe mine însumi ca să mă fac om duhovnicesc, pentru că altfel viaţa mea ca monah nu are sens. Apoi, să vorbim cu discernământ atunci când trebuie şi Dumnezeu va ajuta să aducem roade bune.

– Părinte, unii însă spun: mai bine tăcere şi rugă­ciune.

– Nu poţi fi nepăsător atunci când toate ard în jurul tău. Trebuie să stingi focul. Durerea nu te lasă să taci. Desigur, lucrul cel mai de temelie este să se strădu­iască fiecare să trăiască duhovniceşte pe cât poate. Şi dacă va trebui să ia poziţie într-o problemă serioasă, va lua poziţia pe care o va îngădui Dumnezeu.

Să trăiţi în chip smerit, simplu, duhovniceşte, astfel încât într-o clipă grea să nu fiţi nevoite să faceţi com­promisuri. După aceea să căutaţi să primiţi pentru călugărie tinere care au înclinaţii pentru monahism, ca să poată deveni călugăriţe corecte. Când cineva devi­ne monah bun, ştie după aceea până unde trebuie să se ocupe cu un subiect, ce trebuie să facă şi ce nu tre­buie, cum să acţioneze. Dacă nu devine un monah corect, toate vor merge strâmb. Aţi înţeles? Dacă deve­niţi monahii corecte, veţi acţiona cu prudentă. Dacă nu veţi deveni monahii corecte, atunci când vei trimite pe una undeva, va trebui să-i spui: “Până aici să vorbeşti despre aceasta, până acolo despre cealaltă”, deoarece altfel se poate să spună neghiobii. Iar asta este o stare nedezvoltată. Cum o vei mai scoate la capăt după aceea?

De aceea, cele ce au înclinaţii pentru monahism să fie formate în aşa fel ca să devină monahii corecte şi să ştie până unde trebuie să vorbească ceva, ce tre­buie să vorbească; să ştie ce trebuie să facă într-o clipă grea. Şi să se mişte în cadrul ascultării, pentru a se uni duhul ei cu duhul stareţei. La o nevoie, un semn să le facă stareţa şi ele să înţeleagă, ca să lucreze în aceeaşi frecvenţă. Altfel nu se face nimic. Dacă nu învăţaţi să vă mişcaţi astfel, poate intra şi altcineva în aceeaşi frecvenţă şi să spună alte lucruri, iar voi să nu înţelegeţi şi astfel să se facă un mare rău.

sestre-molitva.jpg

Monahismul este în pericol

Astăzi lumea arde şi monahismul slăbeşte, dă îna­poi, îşi pierde valoarea sa. Dacă pleacă duhovnicescul din monahism, nu rămâne nimic după aceea. In Sfân­tul Munte un oarecare închinător a spus unui călugăr: “Bine, dar aici nu există duh ascetic?”. “Acum este o epocă nouă”, i-a răspuns acela, “s-au dus lucrurile acelea”. Cred că a întrebat pe vreun smintit. Poate mai există vreo cinci-şase smintiţi, dar dacă spun astfel de neghiobii, sunt buni de închişi în Turn[13]. Nu au dreptul să spună astfel de cuvinte prin care ocărăsc monahis­mul din vremea noastră şi smintesc lumea. Pentru că mai sunt unii care caută pretexte.

Veţi vedea că încet-încet, la unele mănăstiri se vor scoate citirile patristice ca să nu-i mustre conştiinţa. Vor citi cărti cu caracter social, deoarece, chipurile, acestea ajută în epoca noastră. Intr-acolo mergem şi vin sărmanii mireni la mănăstiri, ca să se folosească… Precum cel evlavios este dispreţuit în lume, aşa şi monahul cel bun peste puţin va fi dispreţuit. Pentru că, – vai nouă! – de nu vom lua aminte la duhul lumesc, peste puţin timp, de va merge un oarecare tânăr la mănăstire şi va voi să trăiască corect călugăreşte, ceilalţi îi vor spune: “Ce treabă ai tu aici?”. Oamenii, când văd monahi care nu diferă de mireni, deznădăjduiesc de monahism. Mulţi vin şi îmi spun cât se smintesc de unele mănăstiri, iar eu cum să le mai îndrept acum gândurile lor?

Duhul lumesc a intrat mult în monahism şi răul nu se opreşte. Monahii trebuie să se comporte ca monahii şi nu ca mirenii. Am pierdut simplitatea pe care o aveau generaţiile vechi. Acum monahii tineri se mişcă purtaţi de o logică omenească şi cu o politeţe lumească; caută numai cum să nu-şi piardă reputaţia lor etc. Cu câţiva ani mai înainte în vieţile de obşte vedeai o stare lausiaca[14]. Unii mergeau la mănăstiri mânaţi de râvnă dumnezeiască, alţii de pocăinţă. Şi existau diferite cazuri. Unuia îi murea femeia şi acela se ducea la mănăstire. Altul trăia mulţi ani o viaţă lumească şi apoi se pocăia şi mergea la mănăstire. Aflai şi demonizaţi în mănăstiri, care scăpau acolo şi se vindecau cu rugăciunile Părinţilor. După care rămâ­neau în mănăstire şi se făceau monahi. Dacă după aceea făceau vreo neorânduială, se îndrăceau iarăşi. Şi astfel existau şi demonizaţi în mănăstiri. Aflai şi înşelaţi, şi nebuni pentru Hristos, şi monahi cu harisma străvederii şi cu darul tămăduirilor. O mare vari­etate. Astăzi nu mai găseşti nici cu harisma străvederii, nici cu darul vindecărilor, nici demonizaţi, nici nebuni pentru Hristos. Noi avem cealaltă salată, salata lumii. Am devenit numai creier şi de aceea ne-am prostit. A intrat multă logică lumească şi această logică multă le-a distrus pe toate. Şi răul este că nu ne dăm seama de aceasta.

Astăzi unele mănăstiri s-au umplut de multe înles­niri şi îşi fac viaţa lor grea. Caută lucruri pe care nu tre­buie să le caute şi le lasă pe cele duhovniceşti cu care ar trebui să se ocupe. Dacă tinerii care vin la mănăstiri intră dintr-o nelinişte lumească într-un duh de serviciu, nu se vor odihni. După aceea vor voi să facă turism duhovnicesc, excursii pentru a se odihni. Vreau să am zilele mele libere”, vor începe să-ţi spună, în timp ce monahul trebuie să se desprindă cu durere de chilia lui.

Sunt revoltat de cele pe care le aud zilnic şi de aceea răbufnesc. Mă doare, pentru că mai demult monahii nu aveau nici cărţi duhovniceşti, nu aveau sărmanii habar nici de monahism şi cu toate acestea au sporit. Doar 30% dintre ei erau născuţi pentru a fi monahi, ceilalţi care mergeau la mănăstire nu erau cul­tivaţi, ci oameni simpli veniţi din toate părţile şi cu toate acestea sporeau. Mergea unul la mănăstire şi nu ştia nimic din cele duhovniceşti. Se putea să stea şi o lună sau două luni, iar egumenul să nu ştie nici măcar cine este acela. După aceea, când spunea că vrea să se facă monah, se ducea la duhovnic, se mărturisea şi rămânea în mănăstire. Şi nu ştia nimeni ce fel de om a fost, din ce parte era etc. Iar acela, cu toate pro­blemele ce le avea, înainta şi sporea. Unii nici carte nu ştiau. Ascultau cuvântul de folos de la trapeză, Sinaxarul în biserică şi nimic altceva. In trapeză uneori nici nu înţelegeau ce se citeşte. Nici slujba n-o înţelegeau, ci doar rosteau rugăciunea lui Iisus în timpul slujbei, dar aveau gânduri bune. Şi totuşi aceia ajungeau la măsuri mari, la o stare duhovnicească înaltă, în timp ce acum cu catehizări, cu cărţi duhovniceşti, cu atâtea condiţii, să se piardă astfel de material!… Adică cei necultivaţi să aibă o astfel de cultivare duhovnicească, iar cei cul­tivaţi să nu aibă nimic?! Să fie un ogor cultivat într-un fel şi să nu scoată nici sămânţa ce se seamănă? Nu este dureros lucrul acesta? Voi cum îl vedeţi?

In orice caz, dacă nu luăm aminte, monahismul nu va sta în picioare, va sări în aer. Desigur, viitorul apar­ţine lui Hristos şi este în mâinile Bunei Stăpâne, Prea Sfintei Fecioare, care va lua mătura şi va mătura şi va gospodări iarăşi mănăstirile ei. Trebuie să înţelegem că toate se vor pierde şi ne vom înfăţişa înaintea lui Dumnezeu datori, dacă nu vom trăi corect călugăreşte. Am pornit să ne facem călugări pentru mântuirea sufle­tului nostru şi ca să ajutăm societatea cu rugăciunea. De aceea nu uitaţi ce aţi făgăduit lui Hristos, precum nu uitaţi şi ce trag în lume oamenii care n-au avut acest privilegiu de a fi chemaţi în Ceata Ingerească.

calugar-batand-toaca-mic.jpg

Să lăsăm moştenire

– Părinte, mulţi îşi sprijină nădejdile lor în mănăs­tiri. Simt că mă apasă foarte greu această responsabi­litate.

– Da, singurul lucru ce rămâne acum – precum spun mulţi – este să iasă nişte sfinţi ca Sfântul Cosma Etolianul, care, ducându-se în diferite părţi, să propovăduiască spre a lumina lumea. Mănăstirile sunt centre duhovniceşti. Dacă n-ar fi fost mănăstirile să ajute atunci, la Revoluţia de la 1821, cum ar fi putut să se facă revoluţia? Şi în timpul ocupaţiei germane tot mănăstirile au ajutat. De aceea le-au şi distrus banditii. Cele mai multe mănăstiri nu le-au distrus germanii, ci bandiţii le-au distrus. Germanii spuneau: “Dacă vom găsi arme de foc în mănăstire, o vom arde”. Bandiţii, ca să pară ei buni şi să dea impresia că germanii le-au ars, mergeau şi lăsau în mănăstiri câteva cartuşiere vechi şi vreo puşcă stricată. Apoi înştiinţau ei înşişi că sus la mănăstire sunt bandiţi şi germanii mergeau acolo. Aflau într-adevăr muniţii de război şi dădeau foc la mănăstire. Şi în cele din urmă bandiţii au ars multe mănăstiri în felul acesta, pentru că se temeau de mă­năstiri. Şi ateu să fie regimul”, spuneau aceia, “dar dacă există mănăstirile nu vom putea face nimic. De aceea este mai bine să le ardem”. Şi în felul acesta le ardeau.

Astăzi se duc să ia maia de la mănăstiri. Dar dacă şi mănăstirile sunt tralala, ce să ia? Nu vor afla aluat. Să căutăm să se păstreze puţin aluat pentru anii cei grei. Acum vin la mănăstire pentru ajutor cei care merg la vrăjitori etc. Mai târziu vom avea oameni obosiţi de păcat. Chiar dacă îi vei trimite să bea sau să păcătuiască, nu se vor duce.

In aceşti ani grei Dumnezeu cheamă la monahism oameni prin chemări personale. Această generaţie por­neşte în condiţiile cele mai bune pentru monahism, porneşte cu idealuri, iar diavolul netrebniceşte tot acest material. Generaţia următoare nu va mai fi aşa. Vor veni la mănăstire şi mulţi care nu vor fi potriviţi pentru monahism. Vor fi într-o astfel de stare, încât vor fi nevoiţi să se facă monahi. Vor fi obosiţi şi răniţi de lume. Soţii se vor despărţi, fie cu binecuvântarea, fie fără binecuvântarea Bisericii şi se vor duce la mănăs­tire. Tineri care s-au săturat de viaţa lumească vor merge la mănăstire, unii ca să-şi mântuiască sufletul lor, altii ca să afle puţină linişte. Unii care vor voi să se căsătorească, dar se vor teme că se vor încurca cu un om nepotrivit, vor deveni monahi. Adică în următorii ani poate vor veni şi bolnavi psihici sau alţii care vor şovăi să-şi întemeieze familie. “Ce voi afla? Ce voi face?”, se vor gândi. “Mai bine să mă duc să mă fac monah”. Adică unii vor lua monahismul drept loc de huzur – ce pricopseală vor face, acesta-i alt subiect. Nu vor veni oameni hotărâţi pentru pocăinţă. Oamenii vor fi într-o astfel de situaţie în care vor fi nevoiti să se facă monahi. Dar intenţiile lor nu vor fi curate. Acesta este pericolul. Atunci când unul ca acesta porneşte spre monahism, lucrurile stau altfel. Unii ca aceştia vor avea nevoie de mult ajutor, pentru că diavolul îi va lupta cu tărie deoarece au gustat deja din bucuriile lumii, în timp ce pe noi nu ne luptă atâta. Pe noi caută doar să ne împiedice de la lucrarea duhovnicească şi să ne arunce în trândăvie, netrebnicindu-ne în aşa fel încât cei de după noi să nu afle aluat.

Vreau să spun prin toate acestea că noi trebuie să sporim acum, ca să putem ajuta pe aceşti oameni. Să le lăsăm moştenire patristică. Avem bucurii duhovni­ceşti, dar cereşti nu avem. Facem o hirotesie[15], o priveghere, cântăm şi “Robii Domnului…”, învârtim şi policandrul şi ne bucurăm. Dar acestea nu sunt bucurii cereşti. Sunt bucurii trupeşti ale inimii, în sensul cel bun. Bucuria cerească este ceva mai înalt, care nu se poate explica. Când începe cineva să guste puţin din cele cereşti, îi tresaltă inima, înnebuneşte. Trebuie să trăim bucurii cereşti, ca să le transmitem şi gene­raţiilor următoare.

NOTE:

_________________________________________________________________________________

[10] Suburbie a Atenei.

[11] Cel mai mare super-market din Salonic.

[12] Cf. Mt. 16, 26.

[13] Inchisoare vestită în Grecia sub formă de turn.

[14] Lavsaicon sau Istoria lausiaca. Vieţi de asceţi sfinţi din Egipt şi Palestina. Lucrarea s-a alcătuit probabil spre mijlocul sec. V de Paladie, episcopul Elenopolei din Bitinia, şi a fost dedicată patricianului bizantin Lavs, de unde şi-a luat şi numele.

[15] Prin care preotul este făcut duhovnic de către episcop (n. ed. rom.).

(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul,Trezire duhovniceasca“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2002)

parpaisie7.JPGCuviosul Paisie – calugar, in tinerete

Legaturi:


Categorii

Calugaria / viata monahala, Crestinul in lume, Cuviosul Paisie Aghioritul, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

36 Commentarii la “CUVIOSUL PAISIE DESPRE CUM POT MONAHII SA AJUTE LUMEA IN VREMEA DE AZI (2)

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: METANIILE – de ce sunt de folos si cum se fac? CUVIOSUL PAISIE: “Sa faceti cat de multe metanii puteti, atat pentru voi insiva, cat si pentru cei bolnavi sau batrani, care nu mai pot face” -
  2. Pingback: RUGACIUNEA PENTRU CEILALTI: “De ce te gandesti doar la tine, bunul meu copil, si nu te gandesti putin si la lumea care sufera? Cati nu striga in aceasta clipa: ‘Ajutor! Ajutor!’ si nu exista nimeni langa ei ca sa-i ajute?” -
  3. Pingback: Cum si pentru ce sa ne rugam? SFANTUL PARINTE PAISIE AGHIORITUL: Sa cerem mila lui Dumnezeu pentru noi insine si pentru ceilalti -
  4. Pingback: Cuviosul Paisie Aghioritul ne invata CUM SA NE RUGAM PENTRU CEILALTI (II) – Rugaciunea CU DURERE IN INIMA pentru cazuri concrete si pentru toata lumea -
  5. Pingback: PARINTELE PAISIE AGHIORITUL – 20 de ani la adormire. CRAMPEIE DIN VIATA SI MINUNILE unuia dintre cei mai iubiti SFINTI ATHONITI ai vremurilor noastre -
  6. Pingback: Testamentul duhovnicesc al parintelui Calciu (II): “DIAVOLUL TURBEAZA ATUNCI CAND CINEVA SE ROAGA” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate