Cuviosul Paisie despre PIERDEREA TRAGICA A SIMTAMANTULUI POCAINTEI LA CRESTINII DE AZI

Lucrator si propovaduitor al pocaintei

“Odata, dupa ce s-a intors din lume in Sfantul Munte, Staretul a spus:

“Astazi pacatul a devenit moda. Dintre cei care au venit sa-mi ceara sfatul, nici macar 10% nu erau spovediti. Eu simt nevoia sa ma spovedesc in fiecare zi iar acestia nu gasesc pacate!“.

Staretul se misca intr-un alt spatiu duhovnicesc. Punea in valoare intr-un mod diferit faptele sale. Pentru ceilalti gasea intotdeauna circumstante atenuante, dar pe sine insusi se judeca aspru. Spunea:

“Semnul adevaratei vieti duhovnicesti este marea asprime fata de sine si multa ingaduinta fata de altii. Sa nu fie folosite canoanele ca tunuri impotriva celorlalti“.

Facea o lucrare duhovniceasca fina asupra lui insusi, se pocaia, se spovedea si facea nevointe mari cu multa marime de suflet, incercand astfel sa-i urmeze pe sfinti.

“Atunci cand sfintii spuneau ca sunt pacatosi, o credeau, pentru ca ochii lor duhovnicesti devenisera microscoape duhovnicesti si vedeau chiar si cele mai mici greseli ale lor ca fiind foarte mari“.

Cel care il auzea pe Staret vorbind despre sine ar fi crezut ca este un mare pacatos. Traia intens pocainta, dar inlauntrul sau simtea mangaiere si bucurie. Acestea erau atat de mari, incat se revarsau si in afara sa.

Pocainta sa era fierbinte, de aceea simtea nevoia sa se spovedeasca des. Pentru o perioada de timp facea printre alte nevointe si saptezeci si sapte de metanii de trei sute cu cruce[1]. Cerea iertare de la Dumnezeu de saptezeci si sapte de ori. El era cel mai mare pacatos, asa cum credea el, care cerea de la Dumnezeu mila Sa si iertarea pacatelor lui.

Pentru a-si spori pocainta, citea Canonul cel Mare, pe care il invatase pe de rost. De asemenea ii placea si il ajuta in lucrarea pocaintei rugaciunea lui Manase. O spunea cu multa zdrobire si smerenie, aruncandu-se pe sine jos si facandu-se una cu pamantul.

Atunci cand se savarsea Sfanta Liturghie la chilia sa, inainte de a se impartasi, ingenunchea si ii cerea preotului sa-i citeasca rugaciunea de dezlegare. Astepta cu capul lipit de pamant, iar dinlauntrul sau ieseau suspinuri negraite (adanci).

Odata, la chinonic, a cantat si “Pentru toti cei ce scapa cu credinta sub mana ta cea tare…“[2]. Vocea lui tremura de emotie. Iesea din adancul fiintei sale cu atata putere, incat ai fi spus ca ii sarea inima. Cand a ajuns la “…ca noi pacatosii nu avem catre Dumnezeu alta mijlocitoare…“, nu s-a mai putut stapani si a izbucnit in plans. In zadar a incercat sa-si ascunda umilinta iesind din biserica si prefacandu-se ca isi sufla nasul.

Altadata un cleric ce vizita Sfantul Munte se afla la Manastirea Stavronikita, la o priveghere. A fost impresionat de monahul care statea in strana de alaturi si care, pe toata durata privegherii, a plans. Incerca sa nu fie observat, dar nu reusea. Cand a intrebat cine era acel monah, a aflat ca era Parintele Paisie.

Despre lacrimi Staretul spunea:

“Exista multe feluri de lacrimi, dar cele de pocainta sunt cele de la Dumnezeu, deoarece curata pacatele si au rasplata duhovniceasca, dar istovesc trupul. Exista si lacrimi tainice, care nu se vad. De multe ori un suspin valoreaza mai mult decat o cana sau o galeata de lacrimi“.

Candva a venit la Staret un monah batran din pustie ca sa vada daca cele pe care le auzea despre el erau adevarate. Prin intrebarile pe care i le punea incerca sa afle la ce masura duhovniceasca ajunsese Staretul.

“Trei ore mi-a tinut teorie. Citise despre rugaciunea mintii tot ce aparuse. Spunea:

– In aceasta stare se intampla aceasta, la aceasta masura duhovniceasca vine aceasta. Tu in ce stare (duhovniceasca) te afli?

– In ce stare? In niciuna.

– Si ce faci acolo, la coliba?

– Ce fac acolo? Cer de la Dumnezeu sa ma cunosc pe mine insumi. Daca ma cunosc pe mine insumi, voi avea pocainta. Daca vine pocainta, vine smerenia, iar apoi harul. De aceea cer pocainta, pocainta, pocainta. Apoi Dumnezeu trimite harul Sau“.

Prin viata sa cea sfanta propovaduia pe Domnul, iar prin cuvintele sale ii povatuia pe toti la pocainta:

“Sa nu cereti de la Dumnezeu nici lumini, nici harisme, nici nimic altceva, ci numai pocainta, pocainta, pocainta”.

O mica dovada a marii lui pocainte este sacul pe care il arunca pe spatele sau, atunci cand se ruga in chilia sa. “In sac si in cenusa“, asa cum faceau proorocii si Sfantul Arsenie Capadocianul.

Mii de oameni veneau la chilia sa, isi deschideau inima inaintea lui si ii cereau ajutorul. Staretul le spunea ca nu este duhovnic: “Mergeti la un duhovnic ca sa va spovediti.” Odata insa cineva i-a raspuns: “Gheronda, celui flamand nu-i arati drumul. Drumurile le stie. Cel flamand are nevoie de mancare“.

Staretul ii primea, dar le spunea ca altceva este discutia si sfatuirea si altceva este Taina Spovedaniei. Le spunea ca este absolut necesar sa mearga la duhovnic sa se spovedeasca si sa le citeasca rugaciunea de dezlegare. Si aceasta nu numai pentru mantuirea lor ci si ca o conditie necesara pentru a discuta cu el.

“Inainte de spovedanie, mintea este intunecata, spunea Staretul, si nu vom putea sa ne intelegem“.

Un crestin care avea o problema serioasa a venit la Staret ca sa-i ceara sa se roage pentru el. Staretul insa l-a sfatuit sa se spovedeasca. Acela, aproape deznadajduit, i-a spus Staretului ca a venit ca sa fie ajutat, iar el ii vorbeste de spovedanie. Staretul i-a raspuns: “Eu numai atunci te pot ajuta, dupa spovedanie“.

Staretul se intrista pentru cei care nu se pocaiau si se ruga pentru ei. Pe cei nesimtitori incerca sa-i aduca la simtirea pocaintei, sa simta nevoia de a se marturisi. Unui vizitator care venea pentru prima data nu i-a deschis, ci i-a vorbit din chilie, l-a chemat pe nume si i-a spus sa se spovedeasca mai intai si dupa aceea sa vina la el. Si aceasta pentru ca Staretul intelesese ca era nespovedit. Cand s-a intors, Parintele Paisie i-a spus zambind: “Acum esti bine (se spovedise). Vino ca sa discutam despre cutare problema” si i-a aratat problema care il preocupa.

Cand vedea ca cineva se pocaieste si isi schimba viata, se bucura nespus de mult. Patimea impreuna cu cei care se pocaiau si ii intarea duhovniceste. Era mangaierea celor ce se intorceau la pocainta. Staretul se mahnea pentru cei care se descurajau si deznadajduiau din pricina caderii lor in pacat. Spunea:

“Doar exista pocainta. Pacatele tale sunt mai mari decat mila lui Dumnezeu?“. Dupa care adauga: “Nu ma intereseaza cat de pacatos este cineva, dar ma nelinistesc atunci cand nu se cunoaste pe sine. Dumnezeu va judeca potrivit cu lucrarea pe care a facut-o fiecare asupra omului sau celui vechi. Cand sufletul isi va taia neputintele sale, atunci se va arata frumos inaintea lui Hristos“.

Un monah cunoscut de-al Staretului a lepadat schima monahala si s-a intors in lume. Parintele Paisie l-a rugat sa vina inapoi fagaduindu-i ca-l va face ucenicul sau, desi se stia ca nu tinea pe nimeni langa el. Ar fi facut cu multa bucurie si aceasta jertfa, pentru ca sa se mantuiasca un suflet. A mers chiar el la unitatea militara unde acela isi facea serviciul si i-a vorbit despre pocainta.

Odata l-a vizitat un inchinator care il intreba despre lucruri ceresti. Staretul insa ii vorbea despre pocainta si smerenie. Inchinatorul a incercat din nou sa-l provoace pe Staret sa vorbeasca despre harisme si stari duhovnicesti inalte. Dar Staretul a continuat sa-i vorbeasca despre pocainta. Atunci acela s-a descurajat, deoarece auzise atatea despre sfintenia si harismele Staretului, iar el ii vorbea numai despre pocainta.

Daca vreun bolnav ii cerea sa se roage pentru sanatatea lui, Staretul il sfatuia sa se spovedeasca si sa se impartaseasca. Acelasi lucru il spunea si studentilor care vroiau sa aiba rezultate bune la examene. Sotilor care aveau probleme le recomanda sa aiba duhovnic, sa se spovedeasca, sa se impartaseasca si sa traiasca duhovniceste. “Medicamentul” pe care Staretul il prescria pentru toate cazurile era pocainta. Aceasta era esenta propovaduirii lui.

Staretul se mahnea pentru ca…

“oamenii au pierdut simtamantul pocaintei. Pacatuiesc si nu-i mustra constiinta. Dar in sinea noastra este nevoie de nesfarsita lucrare. Precum o sculptura nu o poate desavarsi cineva nici intr-o viata intreaga daca lucreaza cu lupa, tot astfel nici pocainta nu se termina niciodata. Daca omul nu incepe sa lucreze in sinea sa, atunci ii va gasi diavolul de lucru, adica sa se preocupe de ceilalti. Sa ne sarguim sa dobandim sensibilitate duhovniceasca. Crestinul trebuie sa vada ce patimi are inlauntrul sau si sa se pocaiasca pentru ele, iar nu sa le uite. Europenii isi inabusa constiinta si dupa aceea traiesc intr-o stare in care nu au nimic duhovnicesc, dar nici nu se simt bine sufleteste. Atunci cand se intampla ceva, nu trebuie sa ne mahnim, ci sa ne corectam pe noi insine. Eu, de fiecare data cand vedeam la mine vreo neputinta, ma bucuram, deoarece se descoperea rana pe care trebuia sa o tamaduiesc. Cineva sparge un pahar si rade. Nu este atat de mare greseala pe cat faptul de a nu o recunoaste. Caci de vreme ce rade, inseamna ca nu-si recunoaste greseala si va sparge si altul. Trebuie sa te mahnesti pe masura greselii, deoarece altfel vei cadea in aceleasi greseli“.

Staretul invata din experienta proprie:

“In viata duhovniceasca actioneaza legile duhovnicesti. Daca ne pocaim sincer pentru o oarecare greseala, nu este nevoie sa o mai platim cu vreo boala. Dumnezeu ingaduie bolile si nedreptatile pentru greselile facute intru nestiinta“.

Staretul mai recomanda

“pocainta pentru a se evita razboiul, deoarece noi insine, prin pacatele noastre, pricinuim razboaiele. Lumea aceasta s-a stricat, de aceea va fi distrusa (daca nu se va pocai). Ea seamana cu un sac gaurit care nu mai poate fi carpit. Poate Dumnezeu va reusi sa faca din el vreun saculet“.

Odata spunea unui monah:

“Suntem responsabili pentru ceea ce se intampla. Intelegi? Unul care se straduieste sa devina mai bun influenteaza si pe cei din jurul sau si chiar toata lumea. Daca eu as fi fost sfant, as fi ajutat mult cu rugaciunea“.

Staretul spunea ca mai ales monahii se imbraca in pocainta.

Cu aceasta pocainta mantuitoare s-a imbracat si Staretul facandu-se un mare lucrator si propovaduitor al ei.

______________________________________________________

NOTE:

[1] Adica rostea de 23100 ori Rugaciunea lui Iisus, facand la fiecare rugaciune si o cruce.

[2] Stihira Nascatoarei de Dumnezeu (Glasul 2) de la Stihoavna Vecerniei de joi.

(Din: Ierom. Isaac, Viata cuviosului Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos)

Va mai recomandam si: