Gheronda Iosif Vatopedinul: UNDE DUCE ADEVARATA POCAINTA? DE CE AVEM NEAPARAT NEVOIE DE SPOVEDANIE SI DE PLANS?

24-04-2013 Sublinieri

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Unde duce adevarata pocainta?

Harul cel iubitor de oameni al lui Dumnezeu, desi este unul, lucreaza in felurite chipuri in cei credinciosi. Celor incepatori pe calea pocaintei, care nu si-au lepadat patimile, lucreaza imbarbatandu-i, ca sa nu se imputineze cu sufletul si sa dea inapoi. Ce­lor ce au sporit si se nevoiesc cu osardie, isi face simtita prezenta din vreme in vreme si ii intareste in iubirea de osteneala. Celor ce au inaintat in lucra­rea „faptuitoare” si au imblanzit simturile, despartindu-le de patimi, le daruieste dumnezeiasca ilu­minare. Celor care isi pazesc cu acribie simturile de robia a ceea ce este irational si patimas, le sporeste luminarea mintii, stapaneste peste intelesuri si naste hotarari rationale si placute lui Dumnezeu.

Taina cea de negrait si cutremuratoare — pentru ratiune —, dupa Parintii nostri, este urmatoarea: Atunci cand mintea prin paza a imblanzit si a su­pus simturile in fata pornirilor si miscarilor irationale, incat sa se odihneasca in ea „cuvantul duhului vietii”, harul se pune sub stapanirea mintii si se unesc aceste doua stihii desavarsite, care formeaza omul desavarsit.

ceb1cf83cebaceb7cf84ceaecf82-cf80cf81cebfcf83ceb5cf85cf87ceaeÎn pocainta completa (intreaga), candceea ce este muritor a fost inghitit de viata si mintea impreuna cu harul vor pecetlui invierea, incepe simtirea cea mai presus de fire si incredintarea; incepe astfel slujirea faptuitoare a plinatatii (pleromei) Bisericii.

Chiar daca harul este unul, se imparte in multe moduri in organele sale — sufletele sfintite — si se da „fiecaruia dupa masura darului” (Efeseni 4,7). Unuia ii da intelepciune, altuia cunoasterea si teologia, al­tuia proorocia, altuia tamaduirile, altuia slujirea, potrivit cu nevoile, pentru constituirea plinatatii Bisericii. Exact aceasta este ceea ce nu numai „in vremea aceea”, ci si astazi este valabil, adica faptul de a se prelungi promisiunea Domnului nostru, ca nu ne va lasa singuri niciodata.

Aceste stari, care sunt o forma de propasire in cei ce tin acribia constiintei lor, sunt permanente, dar nu sunt controlate de cei ce le patimesc, „ca sa se inve­dereze ca puterea covarsitoare este de la Dumnezeu si nu de la noi (2 Corinteni 4,7). Unora li se daruieste „incredintare” de cate ori harul gaseste ca este potrivit. Si aceasta iarasi nu este controlat de catre cel ce patimeste, cand, cum si cat. De obicei insa aces­tea le provoaca rugaciunea, si iarasi nu cand voieste „cel ce cere”, oricat ar cauta aceasta.

Lucrarile harului niciodata nu sunt controlate in chip absolut de catre om, oricat le-ar cauta, pen­tru ca atotmantuitoarele hotare ale proniei lui Dum­nezeu sunt aproape neschimbabile. Avem dreptul de a cauta si de a cere, dar nu acela de a porunci. Voia dumnezeiasca cea dupa binevoire este mantuirea su­fletului, si daca aceasta este impiedicata de vreo anumita „mangaiere”, nu este indeplinita niciodata.

Care sunt mijloacele practice care conduc si contribuie la faptuirea pocaintei?

μοναχός 2De vreme ce pocainta este indreptarea greselilor, care privesc fapte si intelesuri, primul lucru care se impune este indepartarea noastra de motivele si cauzele care le-au provocat. Dupa aceea, trebuie sa ur­meze hotararea curajoasa si statornica — lucru care nu este strain caracterului si vointei noastre — sa nu mai repetam acele lucruri care au provocat vinovatia. Împreuna cu aceasta hotarare trebuie sa corelam si continua invocare a ajutorului dumnezeiesc si astfel sa readucem harul dumnezeiesc, pe care pacatosenia noastra l-a intristat si l-a alungat.

Lucrul cel mai necesar, care constituie si miezul pocaintei si in continuare si al terapiei (vindecarii), este atotcuprinzatoarea iubire de osteneala. Aceasta zdrobeste si desfiinteaza iubirea de placere cea cu multe forme, pe care a provocat-o iubirea noastra de sine (filavtia), de vreme ce „orice calcare de porunca si orice neascultare isi primeste dreapta rasplatire” (Evrei 2,2). Aceasta vadeste aplicarea absoluta a dreptatii dumnezeiesti, care se scarbeste de punerea in lucrare a irationalului, care este reaua intrebuintare a legilor si canoanelor ipostasului nos­tru rational.

Asa cum am mentionat in raspunsul nostru an­terior, reaua intrebuintare a intelesurilor firii noastre rationale duce in mod necesar la reaua intrebuintare a lucrurilor. Se savarseste astfel pacatul cel cu multe forme, care are drept rezultat principal placerea, maica mortii. Alt leac si mijloc pentru com­baterea reala a acestei catastrofe nu exista decat mantuitoarea iubire de osteneala. Acesta este motivul pentru care parintii duhovnicesti impun „canoane” celor care pasesc pe calea pocaintei. În felul acesta provoaca in fiii lor duhovnicesti o involuntara iubire de osteneala impotriva iubirii de placere, care pro­vine din calcarea legii.

Foarte mult ajuta pentru o pocainta statornica si adevarata cunoasterea in profunzime a menirii noas­tre. Cine am fost la inceputul creatiei noastre, cand viclenia si toate cele ce se afla in legatura cu aceasta inca nu robisera sufletul nostru? De unde am cazut, iar acum unde trebuie sa ajungem cu harul Hristosului nostru?

Daca acestea vor coexista si vor merge impreuna cu noi totdeauna in chip nedezlipit, niciodata nu ne vom iesi din fire, nici nu vom fi atrasi de provocarea irationalului si a pervertirii firii.

De ce este necesara spovedania?

Spovedania este IntoarcereaFiuluiRisipitor1primul element al pocaintei. În parabola fiului risipitor vedem marea ei insemnatate cand citim:

„Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata, am gresit la cer si inain­tea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau (Luca 15,18).

Prin cuvantul „sculandu-ma” arata indreptarea caderii, intreruperea hotararii celei vi­novate si a savarsirii greselii pacatoase. Prin marturisirea „am gresit (am pacatuit)”, cauta mai inainte de toate iertarea. Elementul urmator al pocaintei active este smerenia, care respinge irationalul in care imaginatia inselata se misca in chip egoist.

„Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau”.

Ruperea voluntara a filiatiei este marturia necesara a constiintei greselii si intoarcerea faptuitoare a persoanei in locul ei firesc.

Diferite pasaje din Scriptura se refera la necesi­tatea spovedaniei, ca marturie practica a pocaintei. Prin spovedanie, omul isi descopera lipsa de credinta, tradarea si negarea indatoririlor sale, din care a provenit caderea si nimicirea. Îsi vadeste vinovatia si astfel nimiceste mijloacele si cauzele zdrobirii sale si incheie (intregeste) intoarcerea in sanurile Tatalui, care s-a intrerupt prin pacat si prin calcarea legii.

Orice incalcare a legii si neascultare pricinuieste in om o dubla vinovatie. Si in trup, impreuna cu simturile, si in suflet si minte, de unde porneste tradarea. Prin spovedanie omul vindeca ambele forme de vinovatie, de vreme ce cel ce se spovedeste descrie cu smerenie lepadarea si tradarea ca fiind ale sale. Nici spovedania nu se face fara pocainta, nici pocainta fara spovedanie. Amandoua sunt mijloace absolute si nedespartite ale mantuirii.

Principala cauza a ratacirii omului este judecata gresita a mintii. Pocainta inseamna intoarcerea mintii la corecta judecata si folosire a intelesurilor, astfel incat sa dispara irationalul. Lucrarea aceasta a echilibrarii omului e rod al iubirii de oameni a lui Dum­nezeu si a devenit cel mai mare dar al Sau facut firii noastre, de vreme ce am cazut din prima noastra stare, cea dupa chipul lui Dumnezeu. Nu trebuie sa neglijam pocainta, de vreme ce, potrivit cuvan­tului Scripturii:

„Cine este curat de intinaciune, chiar daca viata lui pe pamant ar fi de o singura zi?” (Iov 14,4-5).

Cine poate sa descrie intinderea iubirii de oa­meni si a atotbunatatii lui Dumnezeu fata de om, din moment ce il primeste daca se intoarce cu pocainta, oricat de mare ar fi tradarea si faradelegea lui? Cine va descrie nenorocirea si intunecarea omu­lui inselat, atunci cand calca in picioare si respinge acest dar, care il recheama pe apostat si pe tradator in sanurile iubirii parintesti si il elibereaza de vesnica si groaznica osanda?

Cu adevarat, daca iubirea de oameni a lui Dum­nezeu nu ne-ar fi ingaduit pocainta, nu ne-ar putea oferi nimic, nici chiar insasi iconomia Mantuitoru­lui nostru, de vreme ce transformabilitatea si perver­tirea din viata noastra pacatoasa si atotvinovata o pot nimici. Nici un descendent din radacina adamica sa nu neglijeze sa puna in lucrare in viata sa marele dar al pocaintei, ca sa nu planga zadarnic in vesnicia viitoare. Plansul si lacrimile sunt uneltele prin­cipale si aducatoare de castig ale pocaintei auten­tice, iar cei ce se pocaiesc in chip drept sa nu se desparta de ele.

Ce este plansul si care este folosul lui pentru credincios?

lacrimiDomnul, in predica Sa de pe munte, ii fericeste pe „cei ce plang”, dupa fericirea celor „saraci cu duhul”, adica a celor smeriti. Cel ce este cu adevarat smerit are plansul neincetat, deoarece isi simte ticalosia intru toate si se roaga cu durere catre „Cel ce poate sa mantuiasca”, Dumnezeu.

Plansul se naste din simtirea micimii, a nimic­niciei, a ticalosiei si a neputintei omului. Plansul este cel mai nemincinos ambasador catre aceia care pot oferi izbavire si ajutor, mai cu seama insa catre Dumnezeu, Cel ce este singurul vrednic sa dea mangaiere.

Plansul nu exista atunci cand omul se afla in sanurile iubirii desavarsite si ale infierii lui Dum­nezeu. A fost adaugat si acesta la pedepsele peda­gogice date impotriva neobrazarii omenesti de dupa cadere.

Nu cred sa existe in intregul spectru al pocaintei un mijloc si o masura atat de binefacatoare, care sa hiding-from-godaduca un rezultat imediat, precum plansul. Primul lucru pe care l-a intampinat stramosul neamului omenesc dupa surghiunirea lui a fost plansul si lacrima. Din pacate, pe acesta il mostenim toti cei ce-i suntem urmasi. Acest rod al propriei noastre nefe­riciri l-a gustat si Domnul nostru. Chiar daca El n-a plans pentru Sine Însusi, ci pentru a noastra stricaciune si ticalosie.

Asadar, primul rod prin excelenta pe care ni l-a oferit aceasta vale a plangerii (lumea de dupa cadere) este plansul si lacrima. Nu cred sa se fi nascut om care sa nu se fi impartasit de ele. Putem insa foarte bine sa transformam aceasta otrava a pedepsei noastre in medicament mantuitor prin mijlocirea pocaintei si, desigur, sa fim numiti fericiti. Cu siguranta „cei ce plang” si „cei ce lacrimeaza” sunt toti cei ce locuiesc pe pamant, insa sunt numiti fericiti doar purtatorii credintei si ai pocaintei.

Motivele si pricinile plansului stau in simtirea vinovatiei si a pacatoseniei noastre si in cele ce do­vedesc ticalosia caracterului nostru fata de menirea noastra universala. Încalcarea acestei datorii, dar si nemitarnica amenintare a dreptatii dumnezeiesti strapunge constiinta si in continuare inima. Deoarece „inima” este apasata, aceasta creeaza plansul, starea de intristare pentru pacate. Daca atunci se vor adauga rugaciunea si osandirea de sine, care sunt considerate lucruri necesare, vor incepe sa vina la­crimile si se va schimba prima otrava a iubirii de sine in medicament mantuitor al vindecarii; iar cre­dinciosul va castiga fericirea, despre care s-a spus:

„Fericiti cei ce plang, caci aceia se vor mangaia” (Matei 5,4).

Orice stare intristatoare ce se naste din lucra­rea pocaintei este folositoare, indiferent daca este sau nu urmata de plans si lacrimi. Însa experienta si Sfintii Parinti ne conving ca este cu neputinta sa lipseasca plansul si lacrima de la cei ce staruiesc in pocainta; mai cu seama de la aceia care au gustat dragostea lui Dumnezeu si pronia Lui parinteasca in viata lor.

Dupa cum acribia pocaintei si a fricii dumnezeiesti impreuna cu un program foarte exact nasc si mentin plansul, tot asa si viata lipsita de luare aminte si imprastierile, mai cu seama insa incalcarea infranarii, il risipesc si provoaca uscaciunea si paralizia sufletului. Atotcuprinzatoarea iubire de osteneala, care este de altfel si intelesul crucii, constituie princi­palul lucru care mentine plansul, si aici gasim motivul pentru care Sfintii nostri Parintii, ca purtatori ai pocaintei, nu au neglijat-o niciodata in viata lor. De multe ori au dus lupte duhovnicesti care pentru noi par exagerate. Însa ce altceva sa fie usa si calea „cea stramta si cu necazuri”, care duce spre viata, decat cuprinzatoare iubire de osteneala? Si pe drept cuvant „putini sunt cei care o afla”.

(din: Gheronda Iosif Vatopedinul, “Dialoguri la Athos”, Editura Doxologia, Iasi, 2012)

dialoguri_la_athos_prima_coperta_redim

Legaturi:

***

 

***

***


Categorii

Ce este pacatul?, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Gheronda Iosif Vatopedinul, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Pocainta, Spovedanie si Impartasanie (Sfintele Taine), Taina Spovedaniei

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

26 Commentarii la “Gheronda Iosif Vatopedinul: UNDE DUCE ADEVARATA POCAINTA? DE CE AVEM NEAPARAT NEVOIE DE SPOVEDANIE SI DE PLANS?

  1. Pocainta este obligatorie si dorita de Dumnezeu.
    Trebuie sa ne fie teama de consecintele faptelor noastre pacatoase.

    Insa pocainta trebuie ajutata si cu fapte bune,cat mai multe.
    Faptele nu trebuie facute cu gandul la rasplata,ci pentru ca orice fapta buna, sincera si dezinteresata are har divin in ea.

    Raul este in permanenta lupta cu binele,cu cat faptele bune,gandurile bune si rugaciunile se inmultesc,cu atat raul da inapoi.

    In ultimii ani raul este peste tot intr-o ofensiva masiva,se vede in toate si in tot,asta si pentru ca omul devine tot mai delasator,egoist,limitat strict la persoana lui,lasand astfel ca raul in societate sa se dezvolte.

    foarte multi spun,de ce sa ma sacrific eu,de ce sa fac eu asta?
    Lasa sa faca altii.
    Aceasta indolenta,acest egoism, sunt benefice doar raului.

    Raul triumfa atunci cand binele nu se mai face,iar atunci cand binele nu se mai face,inseamna ca s-a uitat complet de Dumnezeu.

    Asa ca,pocainta si cat mai multe fapte bune!!!!!!!!!!!!!

  2. Adevarate si sfinte cuvinte duhovnicesti! Cat de greu este totusi, plansul inimii aflate in pocainta! Dar, nu trebuie sa ne mahnim cand aceasta nu se intampla, ci sa continuam pe calea pocaintei pana la capat, caci acestea ne spun si Sfintii Parinti! Sa avem grija, sa nu exageram, cazand in cealalta extrema si incercand prin orice mijloace sa ne provocam plansul pocaintei… Sa avem deci, rabdare, nadejde si dragoste! Bucurie!

  3. “Adevarata pocainta este darul lui Dumnezeu, ea este plina de durere adanca. Pocainta noastra este doar constientizarea propriei stari de pacatosenie, lipsa oricarei sperante fata de sine.”
    http://www.librariasophia.ro/carti-maica-arsenia.-calea-spre-vindecarea-inimii–so-83.html

  4. Am gasit la Sfantul Ioan Scararul in treapta a optsprezecea,vorbind “Despre nesimtire”si o descrie asa:
    “Cel lipsit de durere(nesimtitul),graieste impotriva patimii si nu inceteaza a manca cele ce-l vatama.Se roaga impotriva patimii si porneste indata la lucrarea ei.Se manie pe lucrarea ei impotriva lui insusi,dar de cuvintele lui nu se rusineaza,nenorocitul., striga el,dar staruie cu ravna in a-l face.Se roga cu gura impotriva patimii si cu trupul lupta pentru ea.Filozofeaza despre moarte si se poarta ca unul ce nu are moarte.Vorbeste despre infranare si se lupta pentru lacomia pantecelui.Fericeste ascultarea si e cel dintii care nu asculta .Lauda pe cei neampatimiti si nu se rusineaza sa tina minte raul si sa lupte pentru o zdreanta.Mainiindu-se,se amaraste,dar iarasi se manie din pricina ca s-a amarat;si adaugand infrangere la infrangere,nu simte nimic.Citeste despre judecata si incepe sa zambeasca.Citeste despre slava desarte si chiar in timpul citirii,sufera de ea.Se rosteste pentru priveghere si indata se cufunda in somn.Lauda rugaciunea si fuge de ea ca de bici.Saturandu-se, se caieste si dupa putina vreme adauga alta saturare.Fericeste tacerea,dar o lauda prin vorbarie.Invata despre blandete,dar se manie adeseori chiar in timp ce invata despre ea.Trezindu-se din somn,suspina,dar lasandu-si capul pe perna,iarasi se supune patimii.Ocaraste rasul si invata zambind despre plans.Se invinovateste pe sine in fata altora ca iubitor de slava desarta,dar urmareste sa-si castige slava prin invinovatire(asa cum fac eu acum).Priveste patimas la fete si vorbeste despre neprihanire.Slaveste pe cei milostivi si ocaraste pe saraci”.
    Este cale luuunga pana la/despre ce vorbeste Parintele sfant Iosif.
    Zambetul de dupa moarte,venit din vesnicie, a Parintelui,confirma vietuirea sa de exceptie, un model vrednic de urmat,ucenic desavarsit al parintelui Sfant Iosif Sihastrul,cu alte cuvinte,un sfant al zilelor noastre.
    Slava Tie Doamne,slava Tie!

  5. “8. Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi.
    9. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea.”
    (I Ioan 1:8-9)
    * De vreme ce toţi suntem păcătoşi (versetul 8), toţi trebuie şi să ne spovedim, mărturisindu-ne păcatele (versetul 9).
    http://binevestitorul.wordpress.com/2013/02/11/pocainta-adevarata-spovedania/

  6. Lumea, n’ar fi roaba mândriei
    (N’ar face “binele” cel rău),
    De’ar asculta (și s’ ar supune),
    Poruncilor lui Dumnezeu.

    Enorm de multa nedreptate
    (Şi răul), nu s’ ar mai săvârşi,
    De’am asculta de Domnul slavei,
    (Cu toţii), și de l’am iubi.

    Că libertatea şi iubirea,
    Fără de El sunt înşelare.
    (Sunt doar un vis care oferă
    Căi false și manipulare).

    Pe lume nu este iubire
    (Concretă), fără Dumnezeu
    Nici libertate adevărată,
    (Ci surogatul celui rău).

    Omul pe lume e sub lege.
    E în exil, sub îngrădire.
    E dependent de cel ce este
    (Şi-i poate oferi), , iubire.

    Neascultarea i’a dat cărnii
    Adâncul greu al cunoştinţei,
    (A binelui iubirii sacre
    Şi a iadului şi suferinţei).

    Omul de’atunci, este’n cădere.
    E orb și sec. Iar cei ascuns,
    Nu înțelege (și nu crede),
    De nu-l urmează pe Iisus.

    Lăuntrul său e sub ispită
    (Şi speculat de duhul rău),
    Târât de ego’n lăcomie,
    (Şi’n cele ce nu-i Dumnezeu).

    Carnea și duhu’s sub robia
    Acelui ce’a căzut din cer,
    De n’ascultăm (nici noi) de Domnul
    (Acum), urmând lui Lucifer.

    Adam n’a ascult de Tatăl
    Şi exilați, (toţi) am ajuns.
    Dar din exil, Tatăl, ne scoate
    (Prin jertfa Domnului Iisus).

    Din iadul ne’ascultării noastre
    (Şi din spurcata cunoştinţă),
    Carnea şi duhul se se sfinţeşte,
    Prin taine (şi prin pocăinţă).

    Pe lume nu-i nici libertate
    (Nici dragoste), ci înrobire.
    Fără Hristos, (și fără taine),
    Totu-i eşec şi amăgire.

    Fără Hristos omu’i și lacom,
    Şi mândru (foc), şi mincinos.
    E fără dragoste de semeni
    (Că om nu-i, fără Hristos).

    Lumea e plină de ispite,
    De nedreptaţi şi suferinţă
    (Şi de satanică mândrie)
    De răzvrări şi necredinţă.

    Lumea-i exil. Lumea-i robie.
    Lumea şi cruce și’nşelare,
    Celui ce ştie că nu ştie
    (Findcă nu vrea), din neascultare.

    C’am muşcat toţi, (în toată vremea),
    -Din tot ce’aduce cunoştinţă-.
    Dar de cei rău (în ea), ne scapă,
    Doar Iisus (prin pocăinţă).

    Duhul și cărnurile noastre
    Nu pot ajunge la iubire,
    (Din rău’adus prin cunoștinţă),
    Decât pri Har şi răstignitire.

    Lumea cunoaște multe, multe…
    Dar este rea. Ne-iubitoare.
    Căci cunoştinţa ei îngâmfă.
    (Doar cea’n Iisus e smeritoare).

    Ştim multe bune și frumoase
    Dar lumea merge spre mai rău,
    (Spre înrobirea generală),
    Că bine-i doar, prin Dumnezeu.

  7. Pingback: CALOMNIA, cea mai dureroasa rana diavoleasca… -
  8. Pingback: CAMARA TA, MANTUITORULE…. Femeia pacatoasa care a spalat cu lacrimi picioarele lui Iisus – pilda luminoasa de POCAINTA si de INCREDERE in adancul indurarilor Domnului: FARA DEZNADEJDE! -
  9. Pingback: Predania ortodoxa, apostolica despre NECESITATEA LEPADARII DE LUME (de patimi) PENTRU TOTI CEI CARE CAUTA MANTUIREA: “Exista un singur crestinism, o singura invatatura crestina, care vine de la Domnul Insusi” -
  10. Pingback: Sfantul Ignatie Briancianinov – VEDEREA PACATULUI PROPRIU -
  11. Pingback: POCAINTA – inceputul propovaduirii Domnului. AVVA EFREM FILOTHEITUL despre POCAINTA si MARTURISIRE: “Lacrimile spala greseala, oricat de rea, de murdara, de dusmanoasa, de urata si de varsatoare de sange ar fi fost” -
  12. Pingback: INVATATURI FUNDAMENTALE PENTRU MANTUIREA SUFLETULUI (V). Pocainta sincera pentru propriile pacate. INDRUMAR DUHOVNICESC PENTRU CERCETAREA DE SINE de la Parintele Valentin Mordasov -
  13. Pingback: UN SINGUR LUCRU TREBUIE… -
  14. Pingback: FIUL RISIPITOR. IUBIREA LUI DUMNEZEU si TAINA POCAINTEI. Predici strapungatoare de inima si pline de putere ale Staretului Efrem Filotheitul -
  15. Pingback: INDEMN LA CITIREA PSALTIRII IN POSTUL MARE si la mai multa rugaciune pentru intreaga lume – de la PARINTELE STARET MELCHISEDEC AL PUTNEI. Plus: AVERTISMENT fata de caderile “de-a dreapta” (audio + text) -
  16. Pingback: Taina sfintei marturisiri. DARUL, BUCURIA SI PUTEREA DUMNEZEIASCA A POCAINTEI -
  17. Pingback: Parintele Staniloae despre POCAINTA ca LUCRARE PERMANENTA opusa descurajarii fataliste si ca MOTOR AL TUTUROR VIRTUTILOR: “o ar­dere necontenita in launtrul omului, care intretine tensiu­nea dupa mai bine” -
  18. Pingback: Parintele Zaharia Zaharou la Bucuresti despre ZDROBIREA INIMII si LACRIMILE CA HRANA A SUFLETULUI (audio si transcrierea conferintei de la Facultatea de Drept): “Daca voiesti sa dezradacinezi din tine patimile si ca lumea sa nu faca din tine victima
  19. Pingback: Arhim. Zaharia Zaharou despre PLANSUL DUHOVNICESC ca LUCRARE ESENTIALA DE CURATIRE DE PATIMI. Pocainta – singura cale de reunificare launtrica, de restaurare a chipului lui Dumnezeu in noi si de dobandire a iubirii de Dumnezeu -
  20. Pingback: PILDA VAMESULUI SI FARISEULUI talcuita de IPS Naum, Mitropolitul Strumitei: CUM ATRAGEM HARUL DUMNEZEIESC si CUM IL FACEM SA NE PARASEASCA? Importanta nevointei ascetice: “Nu simtim, dar ne silim mereu; nu avem sprijinul vadit al harului, dar traim
  21. Pingback: SFANTUL IOAN INAINTEMERGATORUL si MISIUNEA PREOTEASCA in zilele noastre: “Este vremea ca toti clericii sa mai reduca din TEORIE si sa se intoarca la ASCEZA cea adevarata”. CAND (NU) ARE PUTERE CUVANTUL PREOTULUI? | Cuvântul Ortodox
  22. Pingback: TAINA CRUCII IN VIATA NOASTRA: Rastignirea mintii prin coborarea dureroasa in inima: “Prin harul Duhului Sfant, STRAPUNGEREA si ZDROBIREA INIMII ii sunt indeajuns crestinului pentru A BIRUI TOATE DUHURILE RAUTATII” | Cuvântul Ortodox
  23. Pingback: CE PUTEM FACE PENTRU COPIII SI TINERII ucisi sufleteste de duhul inselator al vremurilor in care “pacatul s-a inmultit mai mult ca niciodata”? PARINTII CRESTINI – INTRE ALIPIREA DE DUHUL LUMII si PLANSUL VADUVEI | Cuvântul Ortodox
  24. Pingback: TAINA POCAINTEI MARTURISITE intre intelegerea ei duhovniceasca autentica si formele “deviate” de intelegere si practicare | Cuvântul Ortodox
  25. Pingback: Sfantul Ioan Scararul despre PLANSUL DE-BUCURIE-FACATOR | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate