De la SPERANTELE OMENESTI catre NADEJDE, TREZVIE SI ADEVARATA CREDINTA, prin “RESETARE LAUNTRICA”, LA INCEPUT DE NOU AN. Parintele Iustin Taban de la Putna la Trinitas TV: “Sa intram inauntru, unde nimic nu s-a schimbat si unde dragostea lui Dumnezeu si grija Lui cu noi niciodata nu au scazut” – VIDEO, TEXT

Cuvânt pentru Suflet. Speranța pe care ne-o aduce Anul Nou

„Marea Resetare a inimii noastre”

cu Ieromonah Iustin Taban (Mănăstirea Putna)

(28.12.2020)

Pr. Mihail Spătaru: Doamnelor, domnilor, bine v-am regăsit!

Vă spun „La mulți ani!” pentru că este finalul unui an calendaristic dar și începutul celuilalt. Așa încât vă urez toate cele bune în noul an 2021! Vorbim în această ediție de un bilanț, un bilanț spiritual pe care ar trebui să-l facem fiecare dintre noi, gândindu-ne la ce-am înfăptuit în anul 2020, an greu încercat prin care am trecut, și ce ne propunem în 2021. Este alături de mine Ieromonahul Iustin Taban de la Mănăstirea Putna. Vorbim de acest bilanț. Părinte ieromonah, bine-ați venit la „Cuvânt pentru suflet”!

Pr. Ier. Iustin Taban: Bine-ați venit în casa noastră!

Pr. M.S.: Într-adevăr, suntem într-un cadru natural deosebit, pe un deal aflat lângă Mănăstirea Putna, și vorbim despre un nou început, părinte, gândindu-ne la anul 2021. Însă, dacă ne vom uita la anul care peste câteva zile se încheie, la anul 2020, el deja a fost văzut ca un an nefericit care a adus omenirii întregi multe necazuri, de la stări depresive la daune în social-media [?? – n.n.]. Toți privim 2020 ca pe un moment fără precedent, în care am trăit situații pe care nici nu ni le-am imaginat sau nu nu le-am fi  putut imagina vreodată. Spuneți-mi, părinte, cum să privim noul an 2021?

Pr. Ier. I.T.: O să vă pun la inimă un gând legat de socoteala cu Dumnezeu la sfârșitul unui an și începutul unui nou an. Un gând care poate contrazice un pic așteptările noastre legate de felul în care ne facem noi această socoteală. Aș zice așa, ca să-l exprim. Dacă vrei sa-ți pui anul care a trecut înaintea lui Dumnezeu, să-l pui ca și când l-ai fi pierdut. În ce sens că „l-ai pierdut”? Asta derivă dintr-un gând mai mare și frumos, în care tu, într-un fel, trebuie să-ți trăiești fiecare zi înaintea lui Dumnezeu ca și cum ai pierdut-o, și trebuie să-ți trăiești întreaga viață ca și cum ai pierdut-o. De fapt, ce urmărim noi aici? Miza este să dobândim acea „inimă înfrântă și smerită” de care spune psalmistul. Adică să-ți faci socoteala vieții tale, s-o pui înaintea lui Dumnezeu, ca și cum nu ai făcut ceva bun în ea, deși tu știi că ai făcut, poate misiune, caritate, ai ajutat oameni bolnavi, ai ajutat copii orfani… Toate câte ai făcut anul ăsta, și cu bune, și cu rele. Și cu toate astea, să nu ți le socotești ca ceva înaintea lui Dumnezeu. Ca să-I dai Lui libertatea și terenul de a lucra cu harul Lui, ca ceea ce este pentru om o înfrângere, pentru El să fie o biruință. În sensul acesta. Și cu gândul acesta să pornim în noul an, nu ca să zicem că „uite, a fost greu anul acesta, am avut multe de suferit, sperăm să scăpăm, să ne ușureze Dumnezeu, și la anul să trăim mai despovărați de acestă pandemie, de aceste griji”. Astea, vedeți dumneavoastră, rămân în perimetrul speranțelor omenești. Iar speranțele sunt ceea ce împiedică nădejdea să se manifeste. Noi tot ne facem și proiecții, și planuri și bilanțuri, legate de aceste speranțe. Sperăm să treacă cât mai repede, sperăm să ne izbăvească Dumnezeu. Dar prin asta rămânem în perimetrul lumii.

Gândul acesta este de a nu ne mai face socoteli după socotelile lumii, care-s cumva în perspectiva moralistă și a-mi socoti timpul meu, ziua mea și anul care a trecut a-l pune înaintea lui Dumnezeu, a-l aduce așa înaintea Lui, asumându-mi-l cu pocăință și cumva, câștigându-l înapoi. E clar c-a fost un an și cu bune și cu rele din punct de vedere al lumii, dar a fost un an de grație al lui Dumnezeu cu mine. În care Dumnezeu a lucrat și este fascinant să văd cum Dumnezeu a lucrat în anul acesta de grație cu mine. Intrând în această grație a lui Dumnezeu, părăsesc perspectiva asta în care tot fac o socoteală care mereu îmi dă cu rest, mereu îmi dă cu virgulă și niciodată n-o să fie suficient înaintea lui Dumnezeu. Și atuncea, o socotesc așa, cu acea inimă înfrântă și învinsă. Ca să pot cumva să-l recuperez cu totul în noul an și să întâmpin nu cu speranță, ci cu nădejde noul an, 2021.

Pr. M.S.: Ați vorbit, părinte, despre speranțele pe care și le fac oamenii, și sigur că fiecare dintre noi are o speranță. Dar aș vrea să mergem către speranța sau nădejdea ca virtute creștină. Mai avem, părinte ieromonah, speranța, nădejdea ca o virtute creștină? Pentru că, dacă privim în jurul nostru, oamenii deja deznădăjduiesc, au impresia că totul se prăbușește, că parcă nu se ivește nicio lumină, că Dumnezeu nu li se mai arată…

Pr. Ier. I.T.: Asta pentru că speră. Și încă n-a învățat să nădăjduiască. Și că între cele două planuri există aproape o intangibilitate. Noi, când zicem că nădăjduim, noi de fapt sperăm, după chipul acestei lumi. Și făcându-ne acele speranțe, ele sunt însoțite de frământări, de griji, de dezamăgiri. Și după aceea avem sentimentul că Dumnezeu ne-a părăsit. Tocmai pentru că mintea noastră și duhul nostru lucrează tot în perspectiva omenească a speranței. Dar nădejdea este ceva care depășește planul acesta omenesc. Oamenii, ca să folosim un cuvânt mai potrivit, nu deznădăjduiesc, pentru că nici n-au învățat să nădăjduiască încă. Ei disperă. Până acum au sperat și când văd că speranțele nu li se împlinesc, disperă.  Omul care învață să nădăjduiască nu mai disperă. Pentru că află că lumea se află în mâinile lui Dumnezeu, timpul nostru este în mâna lui Dumnezeu și anul ăsta care a trecut cu greutăți și cu crucea asta a bolii, a pandemiei, cu tot ce a adus el, îmi dau seama că asta-i doar „povara lumii” care este nimic pe lângă grația [harul] lui Dumnezeu, grația cu care Dumnezeu m-a trecut prin acest an și m-a trecut prin această lume. Intrăm într-o perspectivă a recunoștinței, a gratitudinii, care ne facem să vedem cu totul altfel cadrul acesta exterior. Terenul nostru de lucru cu Dumnezeu, de lucru cu lumea și lucrul cu Dumnezeu s-a făcut un pic cu denivelări, mai cu obstacole. Dar în toate acestea, grația Lui nu este cu nimic mai puțin fascinantă. Ba mai mult, se arată mai bogată, mai diversă, mai incredibilă pe măsură ce evenimentele acestea ale lumii se desfășoară în răstimpul lor.

Pr. M.S.: Părinte, ce este de fapt nădejdea despre care vorbiți? Nădejdea creștină, nădejdea ca virtute?

Pr. Ier. I.T.: Nădejdea vine la capătul speranțelor mele omenești și moraliste că eu voi reuși să aduc înaintea Cerului ceva vrednic de frumusețea, de [harul], de sfințenia Lui. Vine la capătul speranțelor ca lumea să se îmbunătățească, să se facă mai bună, ca să scăpăm de anumite necazuri, ca să se termine cu anumite griji. Astea n-or să se termine niciodată dacă rămânem în perspectiva lor. Nădejdea este spargerea acestei realități tridimensionale, să zicem, și intrăm într-o altă realitate. Cu patru dimensiuni. A patra dimensiune este nădejdea, care înseamnă că noi nu mai privim lumea și evenimentele lumii din perspectiva omenească, ci din perspectiva lui Dumnezeu, prin ochii lui Dumnezeu. Și când privim prin ochii lui Dumnezeu, intrăm și-n inima lui Dumnezeu care privește toate acestea cu harul Lui și pronia Lui și posibilitatea Lui de a lucra cu lumea. Când intrăm în acest câmp, atuncea vine și nădejdea. Pentru că noi înțelegem modul lui Dumnezeu de a lucra cu lumea și nu ne mai luăm după modul lumii de a opera și de a funcționa.

Pr. M.S.: Părinte, vorbeam despre acest bilanț pe care și-l fac oamenii la finalul unui an calendaristic și sigur că el a fost luat din mediul contabil. Fiecare om își face un bilanț: ce-a făcut în anul care se încheie, ce plan are pentru anul următor. În momentul bilanțului ne putem evalua mai bine realizările, aspectele pozitive din viața noastră?

Pr. Ier. I.T.: Ceea ce încercăm să spunem este că bilanțul acesta pe care vrem să-l facem în felul acesta are o direcție falimentară. Pentru că în fiecare an, cu toate bilanțurile pe care le facem, rămânem în cheia asta, pozitiv și negativ. Și să fim sinceri, de fiecare dată găsim mai multe negative decât pozitive. Niciodată parcă nu reușim să le înmulțim suficient pe cele pozitive, faptele bune, gândurile bune. Dar dacă vrem să facem noi o „mare resetare” pe criterii duhovnicești – că tot auzim că se face Marea Resetare în lumea de azi, se pregătește Noua Ordine Mondială, oamenii pe urmă lucrează într-o anumită direcție care de multe ori nu-i cea plăcută lui Dumnezeu; tot auzim de „marea resetare” – ce-ar fi să ne ne facem noi „marea resetare” a inimii noastre? Să învățăm să punem problema altfel. Să nu ne mai facem socoteala între noi și lume, care mereu dă cu rest și dă cu virgulă, ci să ne-o facem între noi și Dumnezeu?

Acest fel de a ne face bilanț l-aș contrazice cu un cuvânt al Sfântului [Nicodim Aghioritul] din Războiul nevăzut, în care spunea așa: „De câte ori vezi un neajuns la tine, un păcat, o cădere, să spui așa în inima ta: Doamne, nici nu se putea aștepta de la mine ceva mai mult decât aceasta!.” Și imediat în felul acesta te-ai ridicat în perimetrul nădejdii. Să nu îți mai faci probleme și complexe legate de scăderile și de neajunsurile tale, pentru că altfel, rămânem în acest spațiu al contabilității noastre după criterii omenești. Și în felul acesta, asumându-ne povara acesta a noastră, nedesăvârșirea noastră, măgărușul nostru pe care trebuie să-l cărăm cu noi în fiecare zi, să trăim în fiecare zi ca și cum am fi eliberați, ca și cum Dumnezeu deja ne-ar fi izbăvit. Pentru că asta-i pregustarea Împărăției, care a venit deja și nu încă. Asta este „marea resetare” pe care putem s-o facem, și un nou fel de a ne așeza inima în fața lui Dumnezeu. Bilanțul pot să-l declar încă de pe acuma, că dă cu minus, că-i pierdut bilanțul. Poate intru în faliment. Nu a fost un timp în care să nu intru eu în faliment înaintea lui Dumnezeu. Acceptând că intru în faliment, în lichidare cu „firma” mea, să spunem așa, îmi reașez inima și reașez și lumea în relația mea cu Dumnezeu. Devine o poveste a grației lui, a ceea ce reușește să facă El din insuccesele mele, din eșecurile mele, din bilanțul meu mereu falimentar pe care îl las acolo, și-mi iau energia și puterea din această așezare înaintea lui Dumnezeu.

Pr. M.S.: Părinte, putem aprecia mai bine ceea ce avem având în vedere necazurile pe care le vedem în jur? Și m-aș gândi la un lucru simplu: ne putem bucura pur și simplu că suntem sănătoși? Lucru care nu se întâmpla până acum, când nu eram încercați așa greu cu câte o boală. Și sigur, multe alte lucruri pe care le treceam cu vederea și eram tot timpul nemulțumiți.

Pr. Ier. I.T.: Da, numai că și aici e o capcană. Noi ne putem bucura că suntem sănătoși, dar riscăm să ne bucurăm în felul acela omenesc că uite, alții sunt bolnavi și eu am scăpat; ce bine că am scăpat de covid, sau de carantină, sau de izolare, sau de alte necazuri din anul ăsta. Noi trebuie să ne bucurăm, să redescoperim valoarea vieții, a timpului, a unei zile, a unei nopți, a naturii și inclusiv a sănătății, dar nu din perspectiva asta mereu opusă la pandemie. Să știți că și boala are harul ei. Provocarea acestei perioade este să redescoperim nu valoarea sănătății neapărat, ci să  redescoperim grația asta a lui Dumnezeu care vine și în boală, și  în sănătate. Pentru că omul care știe să fie sănătos, frumos și creștinește, trebuie să știe să fie și bolnav creștinește. Și boala are harul ei. Cum zicea părintele Emilian Simonopetritul: „Dacă ești bolnav și vrei numaidecât să te faci sănătos și ăsta este primul tău gând, înseamnă că n-ai înțeles valoarea bolii.” Acuma, sigur că nimeni nu-și dorește boala și toți dorim să fim sănătoși, dar să intrăm în gândul acesta al lui Dumnezeu, că timpul în care suntem sănătoși sau suntem bolnavi este același pentru Dumnezeu. Este timpul de lucru al Lui, al harului lui cu noi. Să intrăm în această nouă așezare.

Pr. M.S.: Părinte, ce rol are credința? Pentru că vorbim despre Dumnezeu, despre așezarea în logica lui Dumnezeu. Ce rol are credința? Cum ne poate ghida în acest nou început cu atâtea incertitudini?

Pr. Ier. I.T.: Să redefinim și credința ca fiind ieșirea din perspectiva noastră asupra lucrurilor și intrarea în perspectiva lui Dumnezeu. Abia aceea este credința. Într-un sens frumos și tainic, Dumnezeu este singurul din în lumea asta care crede și care nădăjduiește. Pentru că este singurul care știe să creadă și să nădăjduiască. Abia când intru în mintea Lui și în inima Lui, sunt convins că și eu am învățat să cred cum trebuie a se crede. Până atunci, mă lupt în perspectiva mea omenească să cred. Dar știți cum? Credința asta a noastră este foarte slabă și puțină și parcă are proptele fragile. Pentru că noi credem, dar cumva credem după chipul lumii, în același fel în care și sperăm după chipul lumii. În același fel în care ne facem proiecții și așteptări după chipul lumii. Deci, dacă intrăm în perspectiva asta, dacă facem „marea resetare” [interioară], o să credem cum crede Dumnezeu, care are mereu această deschidere generoasă și bucuroasă în fața lumii. Adică El nu se teme de tot ceea ce se întâmplă în lume. Asta ni se pare nouă ciudat, că El poate să nu se teamă. Noi ne temem. Noi credem că temerile sunt și ale lui Dumnezeu. Nu, pentru că El a făcut lumea și pământul și cu toate imperfecțiunile ei și a lăsat oamenii ca în libertatea lor să facă ce știu ei mai bine din această lume. Dar Dumnezeu de ce nu se teme? Pentru că El știe că harul Lui este acolo, la îndemână, pentru orice om care vrea să lucreze cu El în orice condiții, din cele mai grele, și că viața nu și-a pierdut niciodată frumusețea, acest mister, acest farmec. Cine știe? S-ar putea să redescoperim misterul și farmecul vieții chiar în această perioadă în care parcă se pun așa, niște lanțuri, niște cătușe pe toate. Parcă lumea se împuținează. S-ar putea să redescoperim misterul și farmecul vieții chiar în aceste condiții.

Pr. M.S.: Părinte, ce putem face la nivel individual ca să aducem bucurie membrilor familiei, celor dragi în general, în lipsa unei întâlniri, așa cum se întâmpla în anii trecuți? Știți că oamenii, de revelion se adunau și petreceau. Sigur că, de cele mai multe ori, petrecerile acelea însemnau mâncare multă, băutură mai multă, însă nu m-aș gândi numai la imaginea aceasta a îmbuibării, a lăcomiei, ci la faptul că se întâlneau în jurul unei mese și deveneau convivi, comeseni. Era o comuniune. Nu mai putem să facem lucrul acesta acum. Dar repet, ce putem face individual ca să aducem bucurie membrilor familiei, celor dragi în general, în lipsa acestor întâlniri care ne uneau?

Pr. Ier. I.T.: Cum să mai avem noi comuniune fără să avem părtășia fizică de fiecare dată?! Aceasta este provocarea. Timpul acesta ne-a forțat să ieșim din lume și să intrăm în noi înșine, cine vrea să intre, în inima și în interioritatea noastră. Când intru în interioritatea mea, acolo este un fel de aer calm și liniștit  care este calmul desăvârșit al lui Dumnezeu. În această furtună de zgomote și de griji e ca și cum ai intra sub suprafața mării, unde-i furtună și jos este liniște. Când intru în acea interioritate cu Dumnezeu, atunci regăsesc prima dată stabilitatea ființei mele și atunci, din acea stabilitate și din acea liniște reușesc să insuflu și celorlalți printr-o scrisoare, printr-un mesaj, prin telefon, printr-o felicitare, prin orice, reușesc să-i insuflu gândul că lumea este a lui Dumnezeu și niciodată n-a încetat să fie și să nu se teamă. Pentru că temerea este rămânerea mereu la suprafața apei unde sunt furtuni, tsunami, maree și altele. Să intrăm înăuntru, unde nimic nu s-a schimbat și dragostea lui Dumnezeu și grija Lui cu noi niciodată nu au scăzut.

Pr. M.S.: Repet, cum putem să ne manifestăm bucuria că acest an s-a încheiat, păstrând distanța, această distanțare fizică? Oameni care se întâlneau de-aici, de la Putna, din București, din Craiova, rubedenii care se vizitau și iată, acum stau în casele lor? Cum să ne manifestăm această bucurie? 

Pr. Ier. I.T.: Atunci când există un spațiu între mine și dumneavoastră și legea, fie ea dreaptă sau nedreaptă, mă împiedică să parcurg acest spațiu până la dumneavoastră, singura mea posibilitate este să mă conectez la pânza freatică de sub noi, care conține această apă comună, acest fond de simțire comună. Intrând în tubulaturile acestea care ne conectează pe noi, că noi suntem parte a unei „rețele”, accesăm „rețeaua” din care facem parte. Atunci putem simți că suntem în comuniune cu ceilalți, că niciodată n-am pierdut-o și că distanțarea asta fizică impusă ne face să ne iubim și mai mult, să ne ținem în inimă mai mult unul pe altul și să nu considerăm că ne-am pierdut unul de altul. Să nu ne fie dor în sensul acela de regret și de tânguire, ci să ne fie un fel de dor cu drag, ca și cum n-am fi pierdut nimica. Aceea este calea prin care putem intra în lumea aceea în care toate-s acolo, unde nimic nu s-a pierdut.

Pr.Pr. M.S.: Începe acest nou an 2021 cu resetarea inimii, cu nădejdea în Dumnezeu, așa cum ați spus dumneavoastră. Cuvântul „revelion” vine de la [se] réveiller din franceză, care înseamnă a se trezi[1]. Cred că e cazul să ne trezim, poate acum mai mult ca oricând, și să ne adâncim mai mult în noi înșine  așa cum ne-ați învățat dumneavoastră. Să ne trezim la o viață nouă și aceasta să fie viața în Hristos.

Pr. Ier. I.T.: Da, pentru că ceea ce trăim noi acum este mai degrabă un somn, un fel de „neluciditate”, un pic delirantă. Și abia când intri în lumea aceea unde e grația și liniștea lui Dumnezeu și inclusiv pronia Lui cu tine, aia este deja o trezire față de acest somn, această stare de somnambulism în care trăim noi acuma.

Pr. M.S.: Puneți-ne înainte un program de viață pentru 2021. Din perspectiva dumneavoastră, a monahului de la Mănăstirea Putna, a preotului Mănăstirii Putna. Ce l-ați sfătui pe cel care vă pune acestă întrebare: „Părinte, ce program de viață să încep eu de-acum, din 2021”? Practic vorbind.

Pr. Ier.I.T.: O să vă vorbesc de cea mai practică virtute: trezvia. Una pe care noi o evităm aproape sistematic. E foarte ușor să spui și este de bun-simț pentru toată lumea să înțeleagă că atunci când te trezești, sunt rugăciunile de dimineață. Apoi, când mergi la lucru, e o rugăciune de începutul lucrului. Când vii acasă, un acatist, un paraclis dacă poți și câte un pic de Doamne, Iisuse… Dar aceasta e doar gimnastica pe care trebuie s-o facem noi zilnic. Dar ceea ce leagă toate lucrurile astea, ceea ce le dă  consistență, acel tonus al ființei noastre, este starea de trezvie. Și-n starea asta de trezvie noi trebuie să înțelegem că ziua este a lui Dumnezeu. Doamne, ziua asta de Luni (să spunem că începem o zi de Luni), este a Ta. Sunt prins și eu în ea, se desfășoară cu mine. Să trăim cu conștiința că ne lăsăm prinși în ziua care este a lui Dumnezeu, ne lăsăm să intrăm în ea cu perspectiva Lui. Cu sentimentul că faptele mele și gândurile și acțiunile mele se petrec în această grație a Lui. Această stare de trezvie este un efort suficient ca noi să ne trăim acea zi cu Dumnezeu, ca să ieșim din perspectiva eu-lui nostru în care noi parăm toate atacurile gândurilor, ale grijilor, ale vorbelor de la unii la alții. Ducem toate luptele astea care uneori sunt perdante. Dacă intrăm în acest câmp interior și ne cultivăm trezvia, nu mai trebuie să purtăm atât de multe lupte perdante. Ca la capătul zilei să ajungem seara obosiți și să spunem  „în ziua asta iar am fost împrăștiat, iar parcă nu mi-au ieșit lucrurile”. Deci această petrecere a noastră înăuntru, unde ne încredințăm că lumea este a lui Dumnezeu și a rămas a lui Dumnezeu și că anul acesta 2021, cu fiecare zi din el și cu fiecare zi de Luni și de început de săptămână se desfășoară ca un capitol din povestea Lui cu noi.

Pr. M.S.: Părinte, vă mulțumesc foarte mult! Fie ca anul 2021 să fie un an bun și pentru dumneavoastră și pentru dragii noștri telespectatori. Vă mulțumesc c-ați venit la „Cuvânt pentru suflet” și vă spun La Mulți Ani!

Pr. Ier. I.T.: La mulți ani întru resetarea inimi noastre, după plăcerea lui Dumnezeu!

Pr. M.S.: Vă mulțumim încă o dată!

Pr. Ier. I.T.: Doamne, ajută!

[1]Este de fapt al doilea sens. Ca derivat al verbului réveiller, înseamnă o tușă de culoare vie, strălucitoare folosită în pictură pentru a trezi la viață, a lumina un tablou. Sensul primar al lui réveillon însemna masă luată la o oră târzie, supeu, iar în franceza modernă, masă de sărbătoare în noaptea de Crăciun sau de Anul Nou.

Legaturi: