PROGRAMUL DUHOVNICESC pentru omul zilelor noastre. PARINTELE RAZVAN IONESCU: “Un singur lucru trebuie: sa fim vii”. CUM SA NE INCEPEM SI SA NE SFARSIM ZIUA, cum sa ne rugam si sa traim crestineste si la serviciu, cum ne raportam la telefonul mobil? (VIDEO + TEXT)

8-04-2019 Sublinieri

Cuvânt pentru suflet. Putem avea astăzi un program duhovnicesc? (26. 11. 2018) – TRINITAS TV:

Invitat: Pr. Dr. Răzvan Andrei Ionescu, Parohia ortodoxă română „Sfânta Parascheva și Sfânta Genoveva” din Paris

” […]  Ideea unui program, a unui lucru repetitiv, nu este simplu de asumat. Întâmpinăm aceasta dificultate, eu personal o întâmpin. Eu am foarte multă libertate din partea duhovnicului meu și aș îndrăzni să spun că, deopotrivă, încerc să dau multă libertate celor care se spovedesc la mine. Biserica nu e constrângere, ci e aşezarea pe un făgaş. Lucrurile trebuie să fie realizabile, trebuie să se ţină cont de realitatea fiecăruia în parte. Pe de altă parte, nu există performanţă, ca în sport, fără un program. Nu există sporire în viaţa duhovnicească fără să cultivi această viaţă. Există un element repetitiv inevitabil. Biserica oferă tot felul de lucruri repetitive; de exemplu, Sfânta Liturghie o săvârşim repetitiv. În faţa stresului unora că Biserica ar tinde să uniformizeze sau să ne pună pe un făgaş constrângător şi plictisitor prin repetitivitate, aş spune că fiecare om e chemat la libertate. În mod normal, prin duhovnic ar trebui să avem libertatea maximă să împlinim pe cele care ne duc la o sporire duhovnicească. Şi eu, ca duhovnic, spovedindu-i pe alţii şi văzând cât de leneş sunt şi eu în faţa unui program duhovnicesc, nu mă grăbesc nici eu să pun ceva care să fie fix şi care să nu îi stârnească să vrea ei înşişi să împlinească.

Sunt oameni care, de exemplu, primesc din partea duhovnicului un canon, care este un medicament, şi nu-şi iau „medicamentele”! Deci, ţinând cont de realitatea aceasta, trebuie să ne punem întrebarea, într-adevăr: ce facem? Eu îmi văd neputinţa mea. Şi atunci, când oamenii cer un canon, [eu zic că] primul punct este să devenim creştini. Creştini… normali! Noi venim de la o viaţă în care nu ţinem post, în care nu mergem la biserică şamd. Deci programul duhovnicesc pe care îl ofer sistematic oamenilor este să vină la Sfânta Liturghie, întâi de toate.

– Părinte, ne spuneaţi despre preotul duhovnic şi mă gândesc că el este cel care adaptează Evanghelia la nivelul ucenicului. El este cel care dă sfaturile, până la urmă. Dar ideea e ca omul de astăzi să ajungă la un duhovnic, la un sfătuitor, la un povăţuitor.

Da, păi este ca la mersul pe munte. dacă nu ai o călăuză, ce te faci? Sau mersul în pustie. Preasfinţitul Kalistos Ware în volumul Împărăţia lăuntrică pune problema părintelui duhovnicesc, care nu este neapărat duhovnicul – poate să fie şi duhovnicul, dar nu numai el – pune problema realităţii povăţuitorului duhovnicesc. Și spune: ca să poţi să mergi în locuri pe care nu le cunoşti, îţi trebuie cineva care e încercat în locurile respective. Deci e de la sine înţeles că nu prea există sporire în viaţa duhovnicească fără acoperirea cuiva care, fiind mai sporit ca tine, să te poată călăuzi şi să te poată ajuta. Acolo este viteza maximă. Dar Biserica propune în chip universal, dacă pot să spun aşa, această prezenţă de duhovnic în Biserică.

Dar să spunem că omul vine la duhovnic. Vorbim de cei care şi-au dat seama că undeva Biserica are o dimensiune paternalistă prin excelenţă, plecând de la Tatăl nostru – noi, când spunem rugăciunea Tatăl nostru, deja avem chipul Părintelui; numai că Părintele Se exprimă prin părinţii pe care Biserica i-a rânduit să călăuzească viaţa duhovnicească a oamenilor. Deci părintele duhovnic Îl poartă pe Părintele ceresc prin taina aceasta a lucrării prin Duhul Sfânt către cel care vine şi se formează ca fiu duhovnicesc. Fiul duhovnicesc se naşte prin părinte, dar deopotrivă părintele se naşte prin fiul duhovnicesc. Căci fiecare devine prin celălalt. Şi se strânge această relaţie duhovnicească, avansează şi unul şi altul şi se ajută unul pe altul.

Cu ce e ajutat fiul duhovnicesc? Păi sporirea duhovnicească este sporirea în taina aceasta a lui a face loc vieţii lui Dumnezeu în viaţa ta. Şi acum noi venim către omul contemporan: realitatea omului care Îl descoperă pe Dumnezeu este, în general, cea a omului sălbăticit. Adică noi venim de la stare sălbăticită lăuntric, în care nu aveam nicio rânduială, până la urmă. Şi oamenii percep ceea ce propune Biserica în termeni de restricţie: nu mai ai voie, odată ce ai venit la biserică, să faci aia sau ailaltă. Dar, de fapt, ce nu mai ai voie să faci? Nu mai ai voie să faci păcatul! Dar ce e păcatul? Păcatul este “nu”-ul pe care eu I l-am spus lui Dumnezeu. Deci, în clipa în care spun “nu” păcatului, eu spun “nu!” nu-ului adresat de om lui Dumnezeu. Inutil să ne mai amintim că negarea negaţiei este un adevăr matematic. Dar, în teologie, negarea negaţiilor duhovniceşti duce la afirmarea, de fapt, la partea afirmativă, pozitivă, care este viaţa Bisericii. Viaţa Bisericii este o afirmaţie. Deci, concret, omul are nevoie să sporească spre a ieşi din comportamentele care îl scurtcircuitează, care îl inferiorizează, care îl periferizează, care nu îl împlinesc şi mai curând îl duc în direcţia opusă, a descompunerii lăuntrice, şi pentru aceasta are nevoie ca cineva să îl înveţe iscusinţa acestei căi, iar aceasta se învaţă prin oameni duhovniceşti. Sigur, ai nevoie de un duhovnic care să vadă personalizat chipul în care tu aplici Evanghelia, care e valabilă la orice veac, deci şi pentru veacul 21.

-Exact, şi găsim şi sfaturi pentru cei desăvârşiţi, şi pentru începători.

Pentru noi, cei care descoperim viaţa Bisericii în înţelesul ei de interiorizare pentru a te întâlni cu Hristos în altarul tău lăuntric, care e inima ta – Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu, deci e o vedere a lui Dumnezeu prin curăţia inimii. E clar că Biserica pune la dispoziţia oamenilor un program de viaţă prin care oamenii să sporească în această direcţie. Deci, dacă la capătul vieţii tale nu eşti mai sporit duhovniceşte, înseamnă că undeva ţi-a lipsit programul ăsta duhovnicesc.

Era un părinte duhovnicesc care a propus următorul lucru: noi, cu toţii, avem un program obişnuit. De exemplu, te scoli dimineaţa şi te speli pe dinţi. E un program. Nu toată lumea îl sare, pentru că ştiu că e vorba de întreţinerea gurii, de exemplu. Iar părintele acela spunea: Păi, dacă tot te speli pe dinţi, spune şi “Doamne, curăţeşte şi păcatele mele cum se curăţă şi dinţii mei!” Apoi, la micul dejun: “Doamne, cum mănânc, aşa vreau să Te primesc şi pe Tine ca hrană a vieţii mele!” şi aşa mai departe. Deci, vedeţi, cineva a găsit la un moment dat o soluţie şugubeaţă, aşa, dar, în acelaşi timp, şi foarte adevărată! Ca, prin lucrurile pe care le faci în mod curent ca program al tău de viaţă, să-L guşti pe Dumnezeu. Or, de fapt, mâncarea şi băutura unde trebuie să ducă ele? Să Îl guşti pe Dumnezeu! Toate lucrurile astea pe care noi le primim în fiinţa noastră ar trebui, în ultimă instanţă, să fie o hrănire cu Dumnezeu Însuşi în viaţa noastră.

Eu nu sunt specialistul programelor. Din contră. Pe mine programul, în general, mă cam destabilizează. Când ştiu că trebuie să fac în fiecare zi aşa, mi-e teamă de rutină, mă sperie lucrul respectiv. Dar, dacă ştiu că în fiecare zi trebuie să inventez viaţa mea astfel încât, la capătul fiecărei zile, să fiu mai câştigat în Hristos, mă simt mult mai liber!

De exemplu, primul lucru pe care îl fac când mă scol dimineaţa este să-mi fac o cruce mare şi să spun: “Doamne, Îţi încredinţez ziua mea Ţie!” Pentru că aş vrea ca toate elementele acestei zile să fie întru Dumnezeu. Şi după aceea începe ziua mea. Sunt foarte leneş cu rugăciunile, dar sunt atâtea prilejuri să spui Doamne Iisuse Hristoase lăuntric, de exemplu. Eu pe toţi cei pe care îi spovedesc îi îndemn să aibă măcar momente de rugăciune în care, dacă s-ar putea, să plonjeze în această rugăciune.

Sunt foarte stăruitor deopotrivă cu cei care vin în parohia noastră să meargă la Liturghie. Noi avem Liturghie în timpul săptămânii marţi şi joi de la ora 7 dimineaţa. La 8 şi ceva au ieşit pe uşă şi s-au dus la serviciu. Dar alta e ziua omului care s-a împărtăşit cu Hristos în ziua respectivă şi alta e a celui care nu ştie de Hristos în ziua respectivă. Deci, vedeţi, ăsta e tot un program de viaţă duhovnicească. Liturghiile astea din timpul săptămânii îndrăznesc să spun că ne-au salvat, pentru că în ele ducem tot ce trăim în timpul săptămânii, toate nevoile, toate urgenţele, tot. Şi, în clipa în care începem să avem un pic de Liturghie, nu numai că duminica am bifat că vrând-nevrând, cumva, hai să fim totuşi la Liturghie, ci fac nişte lucruri prin care să simt viaţă în timpul săptămânii prin lucrurile pe care le fac în Hristos. E tot un program de viaţa duhovnicească! Dar e departe de a-mi lua cartea şi, hai, plictisit, mă aşez pe marginea patului şi încerc că parcurg cu greu câteva rugăciuni la care, oricum, mi-a fugit mintea la jumătate dintre ele şi aşa mai departe. Da, să fac lucrul acesta, dar, dacă-l fac, să-l fac „pe bune”. Adică, dacă mi-a fugit mintea, o aduc înapoi, fac aceste rugăciuni, îmi pun timp de rugăciune, dar tratez acest timp onest, nu îl bifez şi trec mai departe. Pentru mine asta înseamnă un program adevărat.

Părinte, care credeţi că ar fi aspectele cele mai greu de respectat astăzi din micul program pe care-l punem înainte? Postul? Întâlnirea cu duhovnicul? Spovedania periodică?

Un aspect greu de stăpânit astăzi este, de exemplu, a avea o relaţie diferită cu propriul telefon mobil în perioada postului. Eu cred că lucrul ăsta ar fi foarte îmbogăţitor pentru noi. Eu îl folosesc ca pe o centrală, sunt tot timpul apeluri, am un flux de ştiri, de lucruri în care intervin şamd. Însă, deopotrivă, constat, câteodată, pentru că sunt oarecum prezent pe facebook, că mă pierd în nişte peregrinări pe acolo care nu neapărat sunt utile. Deci, din punctul meu de vedere, în post aş vrea să răspund acestui aspect, pentru că simt că e ca şi cum ai intrat în pădurea vrăjită, te-ai îndepărtat și nu mai ştii poteca. Dar, pentru români, dacă s-ar abţine [de la programele TV] – eu fac acest lucru de douăzeci şi ceva de ani, n-am avut televizor acasă, în principiu, unde am avut locuinţa mea personală nu mi-am cumpărat televizor. Când am avut nevoie de internet m-am uitat, dar, în general, nu mi-am pus televizor. Dacă mă uit la televizor pe canalele care sunt la ora actuală în România, vă spun sincer că nivelul la care se poartă dezbaterile sau discuţiile în perioada actuală…. trebuie căutat cu mult discernământ. Şi discernământul ăsta noi nu-l avem întotdeauna.

Deci ar fi mai uşor să facem o seară de familie în care, de exemplu, să cântăm împreună sau să vorbim unii cu alţii sau soţ-soţie să stea de vorbă împreună la masă, să se bucure de o cină împreună, să-şi spună: “Ce mai faci? Cum mai merg lucrurile? Unde e de atins ceva împreună?” Noi ne-am dezobişnuit de lucrurile astea. Vine omul obosit, cu mintea vraişte, şi spune: “Mă uit la televizor ca să-mi schimbe mintea…” Dar vedeţi, schimbarea minţii e metanoia, înnoirea minţii. Noi putem „inventa” la ora actuală, fiind solicitările actuale, un fel de post şi de rânduială de a răspunde în sensul postului preocupărilor noastre obişnuite, care să fie, aş spune, mai eficient decât cele clasice, de exemplu să nu mănânc ceea ce nu e de post. În schimb, dacă mă umflu cu cele care sunt de post, nu am sporit foarte tare!

Or, lucrul acesta începe de dimineaţă. Dacă eu îmi încredințez ziua lui Dumnezeu prin tot ceea ce fac azi, eu vreau să fiu într-o relaţie cu Dumnezeu. Mâncarea trebuie să fie într-un anumit fel, privitul într-un anumit fel, gândurile într-un anumit fel, şi să am atenţia aceasta la cine sunt pe parcursul zilei. De exemplu, dacă particip la o emisiune la dvs, sincer aş vrea să fiu în Hristos în momentul acesta. Nu doar să facem o filosofie despre ce frumoasă e viaţa creştină, dar pe care noi n-o trăim. Şi de aceea încerc să fiu foarte realist. Eu îmi văd neputinţele mele in raport de lucrurile pe care ar trebui să le trăiesc şi nu le trăiesc. Încerc, pentru mine şi pentru credincioşii mei, să găsesc soluţii, să căutăm împreună şi să găsim nişte soluţii pentru azi.

-Cum putem găsi un loc pentru viaţa duhovnicească în programul zilnic?

Programul zilnic nu e în afara vieţii duhovniceşti! Deci eu, în momentul în care m-am trezit, mi-am făcut o cruce mare şi spun: “Doamne, mi-am început ziua asta cu Tine!“, iar când mă culc îmi fac o cruce mare și spun: “Noaptea asta este întru Tine!” Eu personal, în viaţa mea, nu vreau să am timpi şi nu vreau să cunosc timpi pe lângă Hristos! Nu mă interesează lucrul acesta! Tot ce fac vreau să aibă legătură cu Hristos. Pentru că Hristos nu e un invadator al vieţii mele, ci e Cineva Care dă o calitate şi un „ingredient” – personal, desigur, nu vorbim în termeni de gastronomie, deşi Îl gustăm pe Hristos deopotrivă -, dar e sarea şi piperul vieţii mele, dacă pot să spun aşa. Și mai mult decât atât! Deci nu există un program duhovnicesc pe lângă funcționarea… Dacă m-am dus la serviciu, m-am dus la serviciu în Hristos!

– Da, dar ştiţi că sunt atâţia oameni care spun: da, dar programul zilnic este agitat, este aglomerat, şi nu mai am timp!

– Agitat sunt eu în programul obişnuit! Eu am o agitaţie cu care impregnez programul obişnuit! Părintele arhimandrit Sofronie Saharov spunea că – asta pentru viaţa monahală, dar revenim imediat către viaţa nemonahală – coloritul întregii vieţi ţi-l dă preocuparea principală. Adică, dacă ei sunt monahi, chiar dacă taie lemne, taie cartofi, primesc oaspeţi, fac grădinărit, toate se impregnează de faptul că eşti monah. Deci eu trebuie să văd un pic codificarea mea lăuntrică. Eu, personal, ce sunt? Păi sunt creştin! Deci tot ceea ce fac eu se impregnează de preocuparea mea fundamentală, care este creştinismul. Merg la serviciu? Merg în Hristos la serviciu! Vin de la serviciu? Vin de la serviciu în Hristos! Merg, de exemplu, cu autobuzul – ce mă împiedică să mă rog? Care-i agitaţia? Dimpotrivă, când, măcar din când în când, în timpul zilei, spui Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, sau, mai scurt, Doamne, miluieşte, unde să-ţi fugă gândul, dacă spui asta? Mergi cu autobuzul, cu avionul, cu ce vrei tu, şi mai spui asta! În avion e şi mai simplu, că mai tremură din când în când şi îţi vine să spui. Dar nu ca frică de ceva, ci ca drag de Cineva! Şi, dacă fac lucrurile acestea, nu mai sunt momente pe lângă!

Creştinul nu e creştin numai duminica două-trei ore când se duce la Liturghie şi, după aceea, gata, e timpul dintre Liturghii. Căci timpul dintre Liturghii este acel Cu pace să ieşim prin care, ieşind de la Liturghie, întâmpin lumea cu Liturghia lucrătoare în mine. Aşa ar trebui, cel puţin.

– Spuneaţi despre telefonul mobil, despre tehnologia care ne-a acaparat. De ce omul modern nu mai are timp pentru rugăciune? Suntem invadaţi de informaţie, de tehnologie, nu ne mai putem găsi liniştea pentru a ne ruga? Mi-au spus tineri care vin la biserică că, de cele mai multe ori, uită de rugăciune, de rugăciunea de seară, şi adorm cu telefonul în mână, nu cu o carte de rugăciune.

Da, nu e bine să adoarmă cu telefonul în mână, dacă mi-ar spune chestia asta le-aş spune că sunt studii care arată că telefonul nu trebuie ţinut lângă cap. Să-l îndepărtaţi la un metru-doi, la cât vreţi, dar în niciun caz nu se adoarme cu telefonul la cap. Dacă din emisiunea asta oamenii au înţeles că nu se ţine telefonul la cap când dorm am salvat sute de vieţi.

Dar asta priveşte şi duhovnicia. În clipa în care ştii seara că-ţi îndepărtezi telefonul eşti liber de telefon! Deci nu se mai întâmplă chestia respectivă. Şi, când ajungi în pat din nou, ce urmează? Păi o cruce mare şi începi să spui rugăciunea inimii până când te fură somnul din rugăciune.

Eu cred că problema lipsei de timp faţă de Dumnezeu este lipsa chefului faţă de Dumnezeu. Noi nu avem chef de Dumnezeu. Asta s-ar traduce altfel: de fapt, e o lipsă a harului lui Dumnezeu în noi. Când e harul lui Dumnezeu în noi ai dor şi ai drag şi Îl cauţi lăuntric. Şi pentru că suntem obosiţi, şi pentru că suntem împrăştiaţi şi pentru că avem o atmosferă lăuntrică care este puţin favorabilă acestor realităţi. Dar nu e o problemă, lucrurile astea se dobândesc încetul cu încetul!

Deci tinerii respectivi trebuie să aibă o disponibilitate minimă de a şti că, dacă ei adorm în rugăciune, Dumnezeu îi va ocroti tot timpul somnului. Deci, ca să ai un somn binecuvântat de Dumnezeu, să te fure somnul în rugăciune. Dacă, în urma intervenţiei noastre, vor fi o sută sau o mie care vor face lucrul acesta, iar am câştigat foarte mult. Pentru că enorm de multe lucruri ne sunt sugerate prin tot felul de vise alambicate şi chinuite pentru că noi nu ştim să adormim în Hristos. Şi ne trezim dimineaţa cu tot felul de tendinţe venite din tot felul de influenţe pentru că n-am ştiut, de fapt, să ne încredinţăm şi ziua şi noaptea lui Dumnezeu.

– Părinte, de ce ne este teamă de linişte, de întâlnirea cu noi înşine?

– Nu ştiu dacă ne este teamă neapărat de noi înşine, ci cred că nu avem obişnuinţa neapărat să ne întâlnim cu eul nostru profund. În sensul că, dacă funcţionăm într-o activitate, într-o viaţă care nu ne stimulează ieşitul ăsta din adânc şi întâlnirea aceasta profundă cu noi, noi putem să ne ducem existenţa bine-mersi, considerând că eu este cel care se manifestă în interacţiunile acestea aş spune mai mult sau mai puţin superficiale. Personal am trăit, însă, şi zgâlţâiri adânci, fie pe fond de boală, fie pe fond de criză a vieţii în care mi-am pus întrebarea: bine, dar eu ce fac în lumea asta, eu cum construiesc viaţa mea, care-i sensul? Şi cred că, mai devreme sau mai târziu, omul se întâlneşte cu problemele acestea. Arhimandritul Sofronie Saharov spunea că întrebările astea se pun cu o urgenţă excepţională în viaţa creştinului. Întrebările acestea fiinţiale cumva, care privesc trăirea lui la nivelul fiinţei întregi.

Ei, şi sunt oameni care le iau în considerare, pentru că sunt curajoşi din firea lor, cumva, şi alţii care s-au slăbănogit, s-au blegit aşa, cumva, şi nu le mai iau în serios, spun că lasă, merge oricum, e ca un râu care te duce la vale, râul vieţii. Alţii vor să înoate. Ei, eu cred că, în clipa când eşti creştin, trebuie să iei lucrurile acestea în serios. Nu că trebuie, nu există trebuie în viaţa Bisericii, nu-ţi impune nimeni niciodată, nici Dumnezeu nu-ţi impune nici cea mai mică chestie, ci pur şi simplu vrei tu să ieşi la lumină, vrei tu să te împlinești ca om, vrei tu să fii omul ăla care să-L lase pe Dumnezeu să facă din tine cine a gândit El că ai putea fi. Şi cu siguranţă produsul ăsta e mult mai bun decât orice ai fi făcut tu în legătură cu tine. Or, dacă iei lucrurile aşa, va trebui să strângi din dinţi şi să te întâlneşti cu ăsta care eşti tu în realitate. Și vei constata cu uimire – copiii ne ajută foarte mult pe cei căsătoriţi în sensul ăsta, şi soţia şi copiii, pentru că vor pune în faţa ta neputinţele tale. Ce nu voiai tu să vezi la tine vezi bine-mersi în copii. Te copiază de nu te vezi cu lucrurile care sunt cele mai insalubre. Şi prima tendinţă este să-i pedepseşti pe ei. După aia, dacă stai şi cugeţi, îţi dai seama că, de fapt, ei nu fac decât să copieze nişte lucruri care sunt în tine. Şi atunci ai început să te întâlneşti cu tine.

Deci, ca să răspund la întrebare, până să ajungem noi la linişte, ajungem întâi în iadul personal. Adică ne dăm seama că suntem jalnici cu multe aspecte din noi care ni se tot dezvăluie lăuntric. Deci ori sunt onest cu mine și le duc la spovedanie și le spun  Doamne, nu e altă cale decât să recunosc că sunt jalnic, că astea sunt lucrurilede îndată ce încep să recunosc începe să vină bucuria în mine şi să vină liniştea. În creştinism nu există un zen, nu am întâlnit pe nimeni să fie zen din fire, aşa, în creştinism, în sensul că el e cam angajat în liniştea aceea ca va culmina cu mântuirea. Nu-i vorba de asta! E vorba de o luptă continuă cu lucrurile care ne deşiră lăuntric, care ne dezmembrează lăuntric, care sunt un fel de agitaţie în noi şi care ne inferiorizează, ne fac mici. Pe măsură ce-L lăsăm pe Dumnezeu în noi, El ne unifică! De-aia rugăciunea, când vorbim de rugăciunea inimii, de venirea minţii în inimă, pe care eu nu o cunosc personal, dar cei care dau această mărturie de rugăciune vorbesc de omul unificat lăuntric prin rugăciune.

– Este rugăciunea şi un dialog cu noi înşine?

– Aş spune că o întâlnire cu mine însumi nu înseamnă neapărat un dialog cu mine, pentru că câteodată suntem destul de schizofrenici lăuntric şi aia ar putea să fie un fel de… dar, în realitate, eu ar trebui să mă întâlnesc cu mine, cel autentic. Un om, când e în criză, el îşi dă seama că nu-și mai poate asculta mintea. Că minte nu-i oferă soluţii suficiente ca să iasă de acolo. Și atunci se aruncă către Dumnezeu. Cel care se aruncă către Dumnezeu e acelaşi cu cel dinainte? E şi acelaşi cu cel dinainte şi, în acelaşi timp, e şi un pic diferit, adică este eul meu mai profund care iese la lumină pentru că, în sfârşit, trebuie să progresez şi nu se poate să rămân într-o fază embrionară duhovniceşte traversând această viaţă, căci eu trebuie să mă nasc pentru ceva mai deplin decât aici. E o căutare, deopotrivă.

– Părinte, am văzut oameni care au fost aduşi la biserică de colegii de serviciu.

– Minunat! Aţi văzut că nu toată lumea stă la serviciu numai pentru serviciu? Unii-şi mai aduc şi colegii la biserică.

– Un laic care îndrumă un alt laic către viaţa duhovnicească ar trebui oare să-l ducă la acelaşi duhovnic pe care îl are el?

– A, nu-i obligatoriu, nu cred. Cred că, pur şi simplu, fiecare răspunde în temeiul celor cunoscute de el. Adică dacă eu am o experienţă cu un duhovnic şi duhovnicul ăla mi-a fost de atât de mare folos sigur că mă gândesc pentru celălalt: hai, vino la duhovnicul meu, vezi dacă te regăseşti un pic, dar, dacă nu, poate ai nevoie de altcineva. Eu personal aş îndemna pe fiecare în parte să-şi aleagă duhovnicul cel mai bun [pentru el]. Adică singurul considerent e să simţi că omul ăla te duce în braţele lui Dumnezeu. Să simţi, să ai evlavie pentru omul ăla că prin el lucrează Dumnezeu. Explicit cel puţin pentru tine, căci pentru alţii poate că nu explicit, dar nu aveai tu ochi să vezi pentru cutare sau cutare duhovnic. Dar trebuie undeva să ajungă explicit şi pentru tine măcar cu o persoană din lumea aceasta care să-ţi fie duhovnic.

Dar, până să ajungă la duhovnic, poate mai întâi merge la slujbă, poate se deschide un pic realităţii de acolo, care deja îşi înfăţişează o lucrare asupra sufletului. În chipul cel mai simplu – deci urăsc preţiozităţile în viaţa noastră creştină, să scăpăm cât putem de mofturi şi de ifose, pur şi simplu să fim simpli. Adică ce înseamnă asta? Păi omul de lângă mine are nevoie cumva de Dumnezeu. Îl preiau în rugăciunea mea deja. Îl văd la serviciu că el nu ştie cum să răspundă la realităţile acelea, dar îl văd că este cumva într-o suferinţă, că nu e aşezat, sau mă ceartă, sau văd că e într-un fel de criză. Să încep să fac ceva pentru el: un pic de rugăciune, o mângâiere, discut un pic cu el. După aia poate pot chiar să deschid discuţia: Ce-i cu tine, cum aş putea să te ajut? Şi caut soluţii pentru el. Eu sunt convins că, dacă avem onestitate din aceasta sufletească, să spunem că chiar îmi pasă de el, chiar aş vrea să fie bine, să nu intru pe zona aia că eu mă lupt cu el şi el vrea să mă înfrângă şi eu să recurg la autoritate şi tot aşa. Nu, omul ăla e într-o nevoie. Undeva, dacă se poartă aşa, e pentru că strigă, precum copiii mici, care ne deranjează foarte tare. Vine cel mic şi-ţi dă una în gleznă de nu te vezi. Și-i zici: Ce te-a apucat, eşti sălbatic?! Ştiţi ce vrea? Un pic de atenţie!

Eram în faţa şcolii în Paris şi era o familie de francezi şi fetiţa aia făcuse un desen şi-l tot implora pe tată: Tati, uită-te un pic! Şi tatăl era cu telefonul, cu telefonul, era plonjat în chestia asta. Îmi venea să sar la ei să spun: Dar iertaţi-mă, dar fetiţa dvs. vă cerşeşte un pic de afecţiune şi nu sunteţi capabili să vedeţi un pic cine e copilul ăsta pentru dvs, căci asta e mult mai important decât toate anunţurile care vă vin pe telefon acum, căci oricum vă vor mai veni şi altele!

Deci, în clipa când devii autist din cauza telefonului, depărtaţi-l şi de la cap şi de la dvs.! Eu îl folosesc foarte des, dar învăţ, încetul cu încetul, să îmi dau seama că rămâne, în ultimă instanţă, doar un instrument care trebuie folosit la locul lui şi nu mai mult decât atât. Dacă învăţăm lucrul acesta şi căpătăm un pic de discernământ cu toate lucrurile din jurul nostru, cred că deja ne duce spre o sporire duhovnicească.

– Daţi-ne un sfat.

S-a dus cineva la un părinte duhovnicesc şi acela i-a arătat o bibliotecă mare şi i-a zis: “Vrei să vezi cărţi de stresat oamenii?” Și i-a arătat aproape toată biblioteca. “Vrei să vezi cărţi de zidit oamenii?” Şi i-a arătat câteva cărţi.

Foarte mult vorbim în viaţa Bisericii. Un singur lucru trebuie: să fim vii. Sfatul meu e să fim vii. A fi viu înseamnă a fi prezent faţă de Dumnezeu.

 

Vedeti si:

“PROGRAM DUHOVNICESC” de la PARINTELE ZAHARIA pentru a dobandi si a pastra DUHUL SMERIT SI INIMA ZDROBITA. “De aceea trebuie sa ne facem un program, CA SA NU NE PREDAM ZADARNICIEI LUMII ACESTEIA, sa nu ne lasam atrasi de modelele ei si sa nu ne supunem inselaciunii ei, care ne infatiseaza ca dragostea lui Dumnezeu ar fi compatibila cu dragostea lumii”

OMUL LAUNTRIC SI VALOAREA LACRIMILOR. Cuvant pentru suflet de la ARHIM. ZAHARIA ZAHAROU – calauza pe calea Postului. CUM SA NE REDESCOPERIM SI SA NE CURATIM INIMA, facand-o locul unde “Dumnezeu Se revarsa ca o ploaie”?

“Oferta” duhovniceasca esentiala pentru a trai un POST MARE cu real folos: INFRANAREA ca LUCRARE LAUNTRICA DE LINISTIRE, DE PAZA A SIMTURILOR si ca exercitiu de REZISTENTA si RETRAGERE fata de TENTATIILE SOCIETATII DE CONSUM. Diaconul Sorin Mihalache: “Defectiunea vietii noastre este ca avem tendinta sa ne adaptam perfect lumii in care traim, unei patologii. Pentru a ne zidi interior trebuie sa ne decupam intr-un fel din ea” (VIDEO, TEXT)

PLĂCERI SECRETE, DORINȚE INTERZISE, POFTE RAFINATE și invitația-cheie la… REVIZIE TEHNICĂ GENERALĂ și la “CARANTINA SIMȚURILOR”! Părintele Adrian Sorin Mihalache “despre reglajul sensibilității și reglementarea plăcerii în Postul Mare” (VIDEO, TEXT)

VIAȚA 2.0. sau ALTFEL despre SENSUL PROFUND AL POSTIRII, BENEFICIILE ÎNFRÂNĂRII, ELIBERAREA DE DEPENDENȚELE PĂTIMAȘE: “Omule, fii atent la viaţa ta lăuntrică, fii atent la interioritatea ta, vezi ce se varsă într-însa de-a lungul unei zile, să nu torni în ea orice”. Conferința PĂRINTELUI SORIN MIHALACHE, “Viața creștină în Postul Mare. Convalescența ființei” (VIDEO și transcriere integrală)

Duhul surd și mut al SOCIETĂȚII DE CONSUM ne aruncă “din pruncie” în FOCUL ȘI APA PATIMILOR, din care ne pot scoate numai POSTUL ȘI RUGĂCIUNEA. Darurile extraordinare ale Postului Mare și dimensiunea sa interioară: ÎNFRÂNAREA DE LA PLĂCERI și SUPRAVEGHEREA LĂUNTRICĂ (video)

ATENȚIE sau DISTRACȚIE? CONCENTRARE sau RISIPIRE? “Să fim cu toată ființa noastră într-un loc și tot trupul să tacă, toate lucrurile omenești să tacă”. CUM SĂ CITIM, CUM SĂ STĂM LA SLUJBELE BISERICII? PS Sofian și Diaconul Adrian Sorin Mihalache despre importanța ÎNSINGURĂRII IMPUSE pentru cele duhovnicești, dar și despre FORȚA UNEI COMUNITĂȚI CU ADEVĂRAT RUGĂTOARE (video, text)

“Sa fii prezent si cu sufletul in viata ta”: Parintele Pantelimon Șușnea despre LIBERTATI, INGRADIRI si DEPENDENTE, COMPROMISURI si (NE)IMPLINIRE, FRUMUSETE si (IN)SENSIBILITATE. Lucrarea seducatoare si inteligenta a Raului, COSTURILE ASCUNSE ALE PACATULUI si constrangerea depersonalizanta a patimilor. POSTUL CA EXERCITIU DE LIBERTATE si de redescoperire (VIDEO)

CAUTATI MAI INTAI… RUGACIUNEA – Parintele Cleopa despre GANDUL LA HRISTOS, MUNCA si “dracul inaintemergator, generalul iadului” (VIDEO)

Predica audio la DUMINICA DUPA NASTEREA DOMNULUI a Arhim. Nichifor Horia: Cum lucreaza Dumnezeu in lume si cui Se descopera? CUM SA NE RUGAM, INCREDINTANDU-NE DOMNULUI, INCA DE DIMINEATA? Cum ni se deschid ochii?

RUGACIUNI FACATOARE DE MINUNI? CARE SUNT ACELEA?

Raspunsurile Parintelui Teofil Roman despre RUGACIUNEA LIBERA, POSTUL ECHILIBRAT si LUPTA CU OBOSEALA SI IMPIETRIREA INIMII: “Dumnezeu nu asteapta de la noi poezii, ci asteapta inima noastra asa cum este” (si AUDIO)

Parintele Paisie Aghioritul despre ISPITELE SI GREUTATILE IN RUGACIUNE. Ce trebuie sa facem ca sa ne incalzim inimile si sa nu ne salbaticim duhovniceste?

CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL DESPRE RUGACIUNE. Pr. Marian Vild si Pr. Gheorghe Oprea ne introduc in tainitele unei carti-eveniment (VIDEO, Libraria Sophia)

Parintele Miron Mihailescu: CUM SA TE ROGI NEINCETAT? CUM DEVENIM NOI INSINE? POTENTIALUL DE SUBLIM DIN NOI. “Mântuitorul nu promite uşurinţă, confort, înţelegere din partea oamenilor; promite, însă, că va fi cu noi”

CUM SA NE RUGAM? Ne invata ca nimeni altul… PARINTELE ARSENIE PAPACIOC: “Avem nevoie de o prezenta continua a inimii, asta este esenta rugaciunii…” (si VIDEO)

“Cum sa ma rog? Nu stiu cum sa ma rog…” – ne raspunde PARINTELE RAFAIL NOICA

Cu parintele Rafail despre FORME, FORMALISM, FORMARE in RUGACIUNE sau despre cum putem striga ca Orbul din Evanghelie in toata vremea

Parintele Rafail Noica: SA NU NE GRABIM SA TRAGEM CONCLUZII INAINTE CA DUMNEZEU “SA-SI TERMINE FRAZA”! (si audio)

Parintele Rafail Noica (audio si text): TOATE SE LEAGA SI SE DEZLEAGA IN DUH SI IN NEVAZUT

Cuviosul Sofronie: “IN LOCUL REGULEI SCRISE TREBUIE CA INIMA NOASTRA SA SE LARGEASCA…”

Doamna GALINA RADULEANU in “Familia ortodoxa” (II): “Dumnezeu ne vorbeste, realmente!, numai ca nu-L auzim, dar ne vorbeste! VANEAZA LA MAXIMUM PUTINELE CLIPE LIBERE PENTRU A TE INTERIORIZA!”

TINE CANDELA INIMII APRINSA! – Invataturile esentiale ale Parintelui Serghie despre duhul si practica rugaciunii

PARINTELE IULIAN PRODROMITUL – cuvinte de folos in “Lumea monahilor”: “Stati inaintea lui Dumnezeu si graiti-I din preaplinul inimii voastre“

DIN SCRISORILE PARINTELUI IOAN KRESTIANKIN – “Povatuiri pe drumul crucii” vietii in lume, in familie: “Fara Dumnezeu nu este si nu poate fi pace in inima”

“CONȘTIINȚĂ, SPUNE-MI DREPT, DACĂ MOR ACUM, MĂ MÂNTUIESC? Îi place lui Dumnezeu cum trăiesc eu acum?” – Cuvinte de mare folos duhovnicesc de la PĂRINTELE PROCLU

Maica Siluana Vlad: CINE SUNT EU SI UNDE INCEPE INTALNIREA CU DUMNEZEU?

JUGUL CEL BUN SI POVARA USOARA A LUI HRISTOS vs. “zgarda de fier a satanei”. Talcuirile Parintilor HRISOSTOM de la Putna si RAZVAN ANDREI IONESCU: “SUNTEM IN PERIOADA PERSECUTIILOR”. “Suntem intr-un razboi, iar la razboi nu te astepti la mila din partea vrajmasului” (VIDEO)


Categorii

Ce este pacatul?, Crestinul in lume, Cum sa tinem post?, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Preot Razvan Ionescu, Razboiul nevazut, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?), VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “PROGRAMUL DUHOVNICESC pentru omul zilelor noastre. PARINTELE RAZVAN IONESCU: “Un singur lucru trebuie: sa fim vii”. CUM SA NE INCEPEM SI SA NE SFARSIM ZIUA, cum sa ne rugam si sa traim crestineste si la serviciu, cum ne raportam la telefonul mobil? (VIDEO + TEXT)

  1. Cuvânt de folos al părintelui Cezar Axinte, vineri 05.04.2019, despre “modul” de lucru al demonilor în “războiul nevăzut” cu dreptcredincioșii.
    O posibilă completare la cele spuse de părintele Răzvan Ionescu. Iertare și Doamne ajută tuturor !!!

    https://m.youtube.com/watch?v=VsoMdB6bkEI

  2. Pingback: PS DAMASCHIN DORNEANUL: “Cat de vie mai este viata noastra? E viu sau e mort sufletul nostru?” (VIDEO, TEXT). “Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate gasi atata vreme pentru ura, cand viata e de-abia o picatura…” | Cuvântul O
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate