TÂLCUIREA PILDEI FIULUI RISIPITOR – PĂRINTELE VARNAVA IANKOS (conferință video subtitrată). “Dacă omul nu iubește și nu trăiește durere în viața lui, nu-L va găsi pe Dumnezeu”. CUTREMURĂTOAREA ÎMBRĂȚIȘARE A NOBLEȚEI LUI DUMNEZEU vs. NARCISISMUL “ANTROPOFAG” ȘI AUTOPROTECTOR
ESENȚA PĂCATULUI – AUTONOMIZAREA ȘI DEGRADAREA RELAȚIEI
“Dacă cineva vrea să realizeze o relație, trebuie să aibă conștiința propriei invalidități”
- “Dă-mi partea de avere ce MI SE CUVINE!”
- “Iar Tatăl aşteaptă…”. SĂPTĂMÂNA FIULUI RISIPITOR. Cuviosul Ioan Krestiankin despre IUBIREA TATĂLUI, DEZASTRUL PĂCATULUI și PUTEREA POCĂINȚEI: “Cumplită este inima samavolnică, ea nu simte durerea pricinuită, uită tot binele pe care i l-a dat în dar iubirea. CÂT DE DES ȘI NOI CĂUTĂM LIBERTATE PENTRU DORINȚELE NOASTRE, pentru voia noastră proprie…”
- COMPLACEREA CU FOAMEA ȘI ROȘCOVELE A NEFERICIȚILOR FII RISPITORI. Arhim. Simeon Kraiopoulos: “De ce ne temem? De ce ne este ruşine să recunoaştem? Să ştim clar că DACĂ NU AVEM HAR, NU SUNTEM SMERIȚI. Aceasta este cauza. Nimic altceva”
- PENTRU NOI, RISIPITORII DIN BISERICĂ. Arhim. Simeon Kraiopoulos ne face chemarea inconfortabilă de a ne scruta în profunzime pe noi înșine și a cerceta DACĂ SUNTEM HOTĂRÂȚI SĂ NE ÎNTOARCEM CU ADEVĂRAT LA DUMNEZEU: “Unii se tem de faptul că sunt nevoiţi să facă acest salt în adâncul lor. Când văd tot acel haos din ei, se tem şi dau înapoi. NU, NU TREBUIE SĂ TE TEMI!”
***
Transcriere fragmentara:
Parabola Fiului risipitor este foarte importanta. De multe ori am vorbit despre aceasta si nu vom inceta. Bine ar fi sa putem sa o recitim in fiecare zi. Este tot intelesul Sf. Scripturi, este tot continutul vietii duhovnicesti, este totul. Vom incerca, cu ajutorul lui Dumnezeu sa o revedem, sa o reinnoim in inima noastra, pentru ca Adevarul cere reinnoire pentru a fi mereu viu in launtrul nostru. Toti cunoastem aceasta parabola, insa fiecare amanunt, fiecare cuvant ne vorbeste, este foarte importanta.
Am gasit si aceasta carticica in care P. Vasillis Sokodikakis talcuieste aceasta pilda si spune lucruri foarte importante.
“Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea.” (Luca 15, 11-12)
“Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfatari (desfrânări).” (Luca 15, 13)
Fiul cel mai tanar isi cere partea cuvenita din avere, o ia si pleaca într-o tara indepartata si traieste acolo in desfatari. Este definit “mai tanar” pentru ca era imatur si nu a inteles ca bucuria lui era relatia cu tatal, prezenta in casa parinteasca. S-a hotarat sa devina autonom, sa-si ia averea si sa traiasca asa cum voia el. Avea deci imaturitatea de a intelege unde este bucuria, unde este viata, si a decis sa ia ce este al lui si sa plece intr-o tara indepartata. Esenta pacatului este autonomizarea: sa traiesc orice fara Hristos. Nu este ceva de la sine pacatos sau sfânt ci, pacatos sau sfant se judeca dupa modul in care este prezent Adevarul, daca are viata, daca este o experienta a iubirii lui Dumnezeu, o pregustare a Vesniciei. Prin urmare, pacatul se exprima si se manifesta in acest mod: traiesc independent fata de Tine, separat; decid ca eu sa ma comand in viata si nu Tu, Dumnezeul meu. Cu acest inteles, chiar ceva care aparent este virtute poate fi pacat. Acesta este [de exemplu,] fariseismul. Fariseii faceu fapte ca sa se indreptateasca, traiau virtutea in afara relatiei cu Hristos.
Pacatul, in esenta, este degradarea relatiei, desconsiderarea extrema a relatiei. Asadar, isi ia averea fiul mai tanar si unde pleaca? Intr-o tara indepartata. Inceputul pacatului este indepartarea, degradarea relatiei si insingurarea fata de Dumnezeu. Si aceasta iti naste simtamantul, experienta indepartarii de Dumnezeu. Pacatul este deci simtamantul ruperii relatiei, al jignirii relatiei si al indepartarii fata de aceasta relatie.
Si intr-o tara indepartata, spune Evanghelia, şi-a risipit averea, trăind în nemântuire. Adica intr-un mod contrar mântuirii lui, contrar integritatii persoanei lui. Pacatul imbucateste (divide) fiinta noastra. Simptomul pacatului este aceasta scindare: suntem foarte imprastiati, iar la sfarsit devenim confuzi si nu stim cine suntem si ce vrem. Legat de aceasta, exista si acea stare launtrica in care suntem nestatornici, pe ici pe colo, fara directie in viata. Acest lucru se resimte si in viata de zi cu zi. Asadar, lipsa unei coerente interioare, “faramitarea” noastra, degradarea integritatii, deplinatatii noastre conduce catre aceasta situatie, adica la negarea mantuirii, iar mantuirea este implinirea noastra.
“Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.” (Luca 15, 14)
Ceeea ce e fals se risipeste (se consuma). In Sfânta Liturghie se spune ceva foarte cutremurator. Cand preotul inalta Agnetul la “Sfintele sfintilor”, si imparte painea, si spune in taina: “Se frange si Se imparte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce Se frange si nu Se desparte, Cel ce Se mananca pururea si niciodata nu Se sfarseste…”. Ceea ce e adevarat sfânt, il imparti si ramane intreg in fiecare parte, adica omul adevarat (si relatia adevarata) este in fiecare parte a lui, intreg omul. Nu este jumatate aici si jumatate acolo. Este intreg omul in fiecare parte a lui. Acesta este Adevarul. In fiecare gand al lui, in fiecare simtire a lui, este prezent intreg. Nu este faramitat! Si, ce este si mai cutremurator? Mielul care se mananca pururea si niciodata nu se sfarseste! Adica este ceva ce nu se risipeste, nu se consuma! Pacatul este risipire, este cheltuiala. In timp ce Hristos nu se risipeste, Adevarul nu se consuma.
Asadar, fiul risipitor pleaca intr-o tara indepartata, si, ce zice Scriptura? A consumat totul. S-a consumat pe sine. Aceasta este ceea ce provoaca oboseala: faptul ca suntem oameni consumati. Consumati prin ganduri, prin relatii, prin orice. Si toata aceasta consumare a noastra este in esenta o lupta pentru a ne proteja sinele nostru, sau, mai modern, narcisismul nostru, pentru ca nu avem Adevarul inlauntrul nostru, nu avem plinatate in noi. Si omul consumat isi slujeste mai intens narcisismul sau, ca o lupta spre a-si proteja egoul propriu, pentru ca inlauntrul sau este gol.
Exista o notiune privitoare la un narcisism fiziologic, exista si una a narcisismului patologic. Omul narcisist isi traieste golul sau si, totodata, raneste sentimental si pe ceilalti oameni. Si aceasta este incercarea lui de a se agata de undeva. Ganditi-va: pleaca fiul risipitor si cheltuie totul. Si noi, cand ne risipim, in loc sa vedem ce ne lipseste, incercam sa justificam, sa acoperim aceasta risipa prin “a manca” si alte fiinte. Si devenim antropofagi. Egoistul ce este? Un antropofag, pentru ca el insusi este gol si desertat si consumat in pacatul lui si incepe si ii “mananca pe altii”.
Sa spunem cateva exemple? Ia, sa vedem! Se intampla si barbatilor si femeilor. In primul rand, cine este narcisistul patologic? Acela care simte ca niciodata nu greseste. In al doilea rand, cum il distingem pe acest om? Cand creeaza o relatie, in primele aproximativ 6 luni, da totul: iubiri, flori, sacrificiu, tot. Iar dupa sase luni incepe jocul rece-cald. Pe de o parte da, pe de alta nu. Fiindca narcisistul traieste din sentimentele celuilalt: din iubirea aceluia si din durerea pe care i-o provoaca, ca sa se simta important, pentru ca este [in el un] gol launtric. Si incepe acest joc rece-cald: cuvinte putine sau discutii intregi; mai putine telefoane sau intarzierea unui raspuns, ca sa faca pe victima fericita. Si uneori face aceasta constient, alteori nu. Iar la fiecare “schimbare de sezon” se indragosteste de altcineva… inca o victima! Si, in continuare, acest om nu-si poate gasi linistea, se afla in stare de conflict, provoaca diverse situatii, si isi imagineaza ca tot il indragesc. De fapt el insusi provoaca, el insusi transmite acest stari. Si aceasta este o situatie narcisista care creaza victime. Imaginati-va sa fie si casatoriti… nu intelege nimeni, nu banuieste nimeni ce se intampla acolo! Si de obicei, patesc sa devina victime oamenii invinovatiti, cei autojertfitori, cei care nu stiu sa puna limite, cei insingurati sau cei nesiguri. Intra in acest basm, in acest teatru, si atunci, in nesiguranta lor si acestia incearca sa-si revendice o realitate. Stiti cate suferinte de felul acesta se intampla? Cineva intelege problema acestor oameni si zice: “o voi indrepta!”. Vorbe in vant! Nu poti indrepta niciodata un astfel de om. Singura indreptare este fuga, iar Dumnezeu sa puna mana Sa, sa se intample o minune. Sunt situatii patologice care reprezinta tocmai golul pe care il simte omul si inceara sa devina mai puternic mancand oameni. De ce? Pentru ca adevarul sau se ruineaza, se risipeste, se pierde. Insa, atunci cand esti deplin, lucrurile sunt diferite, si ai alt discernamant al vietii.
“Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.”
Deci, uite! Pacatul la sfarsit lasa foamete. Acesta ii este specificul. Te deserti, esti gol. Pentru ca nu acceptam aceasta, cautam narcotice. Am spus un exemplu: enclavizarile (incercuirile) sentimentale si sclaviile; dependentele; dar poate gasi cineva orice alta forma pentru a-si acoperi si lipa sa interioara. In orice caz insa, in aceasta tara se face foamete mare. Aceasta este ceva specific: incepi cu o pofta, cu o asteptare ca “acum le am pe toate, il am pe Dumnezeu”, “de la Domnul este asta”, cum zicem in imaginatia noastra… pentru ca acesta este nivelul apropierii noastre duhovnicesti: inchipuirea si satisfacerea egoismului si narcisismului nostru. In continuare insa vine foametea, vine “socoteala”, vin datoriile… care ajung dupa. De aceea daca nu ai discernamant sa prevezi, si nu pasesti drept, problema cu siguranta va aparea.
“Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.” (Luca 15, 16-17)
A incercat deci, ceea ce am spus si mai inainte: aceasta risipire, aceasta cheltuiala a averii, sa vedem cum o descurcam?! Si unde il trimit? Sa pazeasca porcii. Parintii Bisericii talcuiesc porcii ca fiind patimile trupesti.
Incerci sa traiesti o relatie falsa deoarece pierzi legatura adevarata cu Dumnezeu… si te-nvarti incoace si incolo. Si, la urma zice Scriptura, mananci din mancarea porcilor, adica iti pierzi demnitatea si nobletea fiintei tale, si incerci sa le inlocuiesti cu minciuna, cu ceva ce nu are sens si este ipocrizia relatiei. Si zice mai departe: “însă nimeni nu-i dădea“. La sfarsit si asta se termina, nu te implineste, iar moartea devine mai covarsitoare.
“Dar, venindu-şi în sine, a zis:… “
Aceasta este binecuvântarea pe care poate cineva sa o inteleaga: faptul ca la sfârsit esueaza. Si esecul este o mare binecuvântare. Fie abdica persoana respectiva si se sinucide (intre ghilimele sau chiar in realitate), fie se hotaraste sa-si vina in sine si sa se intoarca. Omul smerit isi vine in fire. Egoistul, pentru ca nu-si poate accepta infrangerea, se impotriveste si devine mai inchis in sine insusi, mai rigid. Smerenie inseamna sa-mi accept greseala si sa-mi vin in fire. Egoismul inseamna sa nu-mi accept greseala si sa gasesc modalitati de a face pe invingatorul, sa nu-mi accept nereusita.
“Dar, venindu-şi în sine, a zis:… Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! “(Luca 15, 17)
Ce zice asadar? Este cutremurator! spune: “Câţi argaţi ai tatălui meu…“. Priviti ce spune fiul risipitor! Il numeste tatal lui. In esenta nu s-a pierdut inca relatia (tata-fiu). Si in tara indepartata a pastrat inlauntrul lui, chiar daca tainic, experienta acestei legaturi parintesti. Acest lucru l-a salvat. Ceea ce ne conduce spre aceasta este nereusita noastra, insa ceea ce ne da putere sa ne intoarcem este increderea in iubirea parintelui. Increderea ca Dumnezeu este parinte.
[…] Daca nu exista risc intr-o relatie, care in esenta este un proces al libertatii, care este o fapta riscanta, atata timp cat nu exista iubire adevarata, nu poate exista o relatie vie, o relatie cu Dumnezeu. Dumnezeu a stiut aceasta. Nu poti crea (tine) pe cineva cu forta. Prin constrangere nimeni nu devine om, nu dobandeste libertatea. Orice bine se infaptuieste in libertate si fara constrangere. Si a incercat tatal, avand ca temei jertfa de sine, sa nu afecteze ideea de tata in sufletul copilului sau, sa nu afecteze trasatura morala a paternitatii (etosul patern) in constiinta lui. De aceea nu face nici scandal, nici altceva, stie ca va merge si va esua. Lasa-l sa plece! Crestinii “cei buni” ar zice: “Parinte, si daca va merge in iad?“. De parca noi l-am mantui pe celalalt. Dumnezeu nu s-a temut. Pentru ca daca tii pe cineva langa tine cu forta, nu exista iad mai rau decat acesta. Ce este iadul? “Naufragiu in port” este! Caci in felul asta nu poate omul sa-si inteleaga nicicând nereusita, sa-si vina in fire si sa se pocaiasca.
Daca parintele nu e vrednic sa-si asume durerea si crucea rabdarii si a riscului pentru copilul sau, nu este parinte adevarat. Lucrurile acestea au o mare minciuna inlauntrul lor. Asadar ii da aceasta educatie tatal, iar fiul pleaca. Ce s-a intamplat? Inlauntrul lui s-a trezit amintirea acestei nobleti, acestui comportament nobil, acestei libertati pe care i-a daruit-o tatal. Si, inca, fiind in pacat, ce spune?
“Câţi argaţi ai tatălui meu (îl numeste tata!) sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! “
Asta l-a salvat! Si in tara indepartata l-a insotit iubirea tatalui. Aceasta l-a ridicat ca sa se reintoarca. Multi zic: “Parinte, cu atatea pacate, cu ce fata sa merg la biserica?”, “cu ce fata voi privi icoana ca sa ma rog?“. Aceasta este o prostie! Tocmai pentru ca sunt pacatos cer indurarea lui Dumnezeu. Este demonica aceasta sugestie si aceasta idee pe care o avem, ca suntem atat de pacatosi incat nu suntem pentru Dumnezeu. Este o sugestie demonica si o piedica in a ne veni in fire si a ne intoarce. Pentru ca este de neaparata trebuinta sa pastram inlauntrul nostru aceasta: experienta iubirii parintesti.
“Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.” (Luca 15, 17-19)
Aceasta este pocainta adevarata. Nici justificari, nici explicatii, nici analizari, nici altele care “ne prind” precum: “Da, am gresit, dar esti vinovat si tu, tata”, “Nu mi te-ai purtat frumos!”, “Stai sa discutam… Sa vedem unde gresesti tu, unde gresesc eu si sa ne impacam”, “Pentru ca, parinte, nici Biserica nu zice drept, nu ne intelege!”,”Pentru ca daca as fi stiut asta, as fi fost diferit!”. Acesta este pretextul pentru ca nu vrem sa ne pocaim, sa ne zdrobim si [atunci] gasim ceva ca sa “spoim treaba”. Un pic de spirit curajos si un pic de pocainta curata… [Dar noi] incurcam lucrurile!
Cand intr-o relatie, mai ales de pocainta, exista aceasta conversatie in care nu vrem sa ne expunem sau sa ne ofensam, de fapt nu exista nimic! Daca o intelege duhovnicul nostru, solutia este tacerea: “Fa, copilul meu, ce vrei! Cand vei esua, aici suntem!” Nu zicem nimic! Nu ma apuc la discutii in pocainta! De asemenea, si intr-o relatie conjugala, cand este o problema, o neintelegere, daca merg la un duhovnic sa o rezolve [fiecare dand vina pe celalalt], singurul lucru pe care-l vor reusi este sa-l zapaceasca pe duhovnic. Atunci cand fiecare incearca sa se indreptateasca, discutia nu duce nicaieri. O spune foarte frumos mai jos ca sa intelegem.
Fiul cel mare se intoarce acasa si protesteaza si se impotriveste tatalui din cauza petrecerii, tatal il roaga: “Intra, fiul meu!”. Iar el discutie, discutie, discutie. Si in final nu ne spune parabola daca a intrat sau nu in casa. Stiti de ce? Deoarece atunci cand intri intr-un proces de autojustificare, nu ajungi niciunde, nu reiese niciodata un rezultat. Discutii interminabile care nu conduc nicaieri. De aceea, daca cineva vrea sa realizeze cu adevarat o relatie, trebuie sa aiba pocainta si constiinta propriei caderi, a propriei “invaliditati”. Si spune:
“mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. “
Si ce se intampla? Auziti ce spune:
“Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă“.
Auziti aici! Desi inca era departe, l-a vazut pe tatal lui si i s-a facut mila. Ce inseamna aceasta? L-a supravegheat tatal, i-a purtat de grija. “Cand va veni copilul meu?”. Chiar daca el era inca departe. A vazut miscare spre el si ce face tatal? Alearga spre el:
“şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.“
Exista cateva fragmente din Scriptura care au o rezonanta puternica inlauntrul nostru. Eu va marturisesc ca sunt doua pasaje din Scriptura, care imi misca putin inima. Unul este acesta. L-a vazut tatal venind de departe. Auzi poveste, auzi iubire, auzi dragoste, auzi purtare de grija! In timp ce era inca departe! Si spunem ca ne e frica de Dumnezeu. Suntem departe si alearga ca sa ne imbratiseze! Vede miscare in noi. Fara macar sa-i spunem ca am gresit. Inchipuiti-va ce dor are Dumnezeu de noi! Ce dorinta are pentru noi! Nu te cutremura acest lucru? Noi ne inchipuim o multime de alte lucruri.
“Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său“…
Ce lucru important este sa te vada Dumnezeu! Sa te vada Dumnezeu? Ce nobili suntem?! Auziti cuvânt: “l-a vazut tatal sau”! Dumnezeu, tatal, l-a vazut, si l-a urmarit fiind inca departe. A avut gandul la el, a avut privirea spre el. De ce sa ne nelinistim? De ce sa ne intristam? De ce sa ne plangem? Nu suntem neghiobi?! O spune clar El Însusi. Ce frumos lucru sa-l vezi pe celalalt. Atunci cand il vezi, incepe relatia. Nu doar cu ochii exteriori, ci sa vezi realitatea celuilalt. Inchipuiti-va, deci: ne vede Dumnezeu. Ce cinste ne face! Ne ia in seama! Aceasta este altceva…
Iar celalalt punct care imi place, este cel cu Sfântul Apostol Pavel, care avea “un ghimpe in trup” si de trei ori l-a rugat pe Dumnezeu sa-l indeparteze de la el, si ce spune Domnul? “De ajuns iti este harul Meu, caci puterea Mea intru slabiciune se desavarseste“ (II Cor. 12, 9). Taine vesnice sunt aceste, care inseamna: in slabiciunea ta, neputinciosule, se va arata puterea Mea! Adica ceea ce ai tu ca slabiciune, eu ti-o voi face harisma! Ca sa intelegi ca nimic nu este al tau, totul al Meu, al Harului este. Ce face Hristos? Ia pescari analfabeti si ii face apostoli in intreaga lume. Ca sa nu spunea: “al meu este meritul acesta“. Esti analfabet? Ce este al tau, bre? Toate sunt ale lui Dumnezeu. Deci “puterea Mea întru slabiciune se desavarseste“!
Acolo unde suntem mizerabili Se descopera Dumnezeu. Zice psalmistul: “intru necaz m-ai mangaiat“. Daca omul nu iubeste si nu traieste durere in viata lui, nu-L va gasi pe Dumnezeu. Nu se va descoperi puterea lui Dumnezeu. Iar noi ne ferim de durere, cautam o multime de lucruri ca sa avem bucurii si iubiri false. Nu este important? “Puterea Mea întru slabiciune se desavarseste“. Puterea Mea se arata pe deplin in slabiciunea ta. Acolo unde suntem constransi si nu mai exista iesire, țup, vine Dumnezeu si te salveaza. Acolo, in slabiciunea ta, voi veni. Acolo, unde ai impasul tau, voi veni. Acolo unde traiesti iadul tau, voi veni. Si acolo se va arata puterea Mea, ca sa intelegi ca nimic nu este al tau. Si daca intelegi ca nimic nu este al tau si toate sunt ale Mele, atunci nu poti face nimic altceva decat sa-i mangai pe oameni. Ce ti-am facut prietene, fa! Si nu o faci cu aer de catehet, o faci pentru ca te-a invatat Domnul. In durerea ta, in nesabuinta ta, am venit si ti-am daruit iubirea Mea. Ce altceva mai poti face tu?
[…]
Ce delicatete totusi, vedeti? Vine tatal, cade pe grumazul lui si il saruta. Aceasta sfanta imbratisare a lui Dumnezeu. Sa simti ca te imbratiseaza Dumnezeu! Ce lucru minunat, ce odihna, ce libertate!
[….]
“Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.“
Isi face marturisirea. Fara scuze, fara justificari. Spune: “sunt tot o nereusita, sunt tot o trauma”. Nu caut pretexte, nu caut sa ma pocaiesc 20% sau 30% sau 80%. Ori ma pocaiesc in intregime, ori nu! Nu faci calcule…
Toata sfintenia este acest lucru. Sfântul este omul aflat in stare de pocainta. Sfintenia se hotaraste dupa calitatea si cantitatea pocaintei nu a virtutii. Virtute nu are nimeni. Virtutea este a lui Dumnezeu. Si o dobandim atunci cand ne unim cu Hristos. Ceea ce este pentru noi pocainta cu zdrobire. Acesta este sfântul: cel care continuu se pocaieste.
“Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.” (Luca 15, 22-24)
Priviti ce uimitor este acest lucru! Stai un pic tata, a lipsit fiul tau atata timp, ti-a facut ce ti-a facut, nu discuti despre pacatul lui? Priviti nobletea tatalui! Nu vrea sa-l mai preseze cu altceva. Intrucat s-a chinuit in acea tara indepartata, intrucat a patit ce a patit, sa-i adanceasca ranile acum? De vreme ce a spus ca a pacatuit, sa stea sa analizeze: nu ti-am spus eu atunci copilul meu si nu m-ai ascultat? Asta facem noi. Ia spune-mi deci, cum ai patit? Ia spune-mi cat te-ai chinuit? Ca sa simt o indreptatire ca tata, faptul ca am avut dreptate. Priviti noblete si delicatete a sufletului! Nu vrea sa il puna in situatie dificila. Si nu a comentat deloc. Asa cum nu a comentat atunci cand a plecat, i-a dat partea cuvenita din avere, iar fiul a plecat, si nu a facut tam-tam, tot astfel atunci cand se intoarce nu zice nimic. Aceasta este noblete. Aceasta este nobletea iubirii.
Atunci cand celalalt se pocaieste, cand are zdrobirea lui, nu vorbeste deloc. De ce? Modul in care lucreaza tainele cu adevarat vesnice este tacerea si linistea. Iubirea duhovniceasca a lui Dumnezeu, prezenta lui Daumnezeu este lucratoare in liniste, este acolo unde se opreste mintea si amuteste limba. Merita sa mai spui povesti? Vei tulbura acea liniste, acea mistagogie a intalnirii. Aceasta mistagogie a intalnirii nu vrea sa o altereze Dumnezeu Tatal. Si ramane in liniste adanca. Asa cum spune un taran analfabet, care se ruga in biserica, iar ceilalti il intrebau: “ce faci?”. “Il privesc si ma priveste”, spune. Atunci cand priveste cu adevarat si are un sens inima ta, aceasta este mai presus decat orice cuvant si orice discutie. Deci nu spune nimic tatal, ca sa nu-i ofeneseze pocainta, sa nu altereze sacralitatea acestei pocainte si acestei clipe, sa nu desconsidere momentul pocaintei prin cuvinte, prin descrieri si prin povesti. Este ceea ce patesc multi credinciosi, cand merg sa se spovedeasca si ii apasa ceva, incep cu atatea relatari, incat uiti ce vor sa-ti spuna. Toata lucreaza inlauntrul acestui fapt al pocaintei.
“Şi a zis …: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi “.
Priviti politete! Priviti noblete! Privit caracterul tatalui!
Repet: parabola o spune Însusi Hristos si vorbeste despre Tatal, vorbeste despre Dumnezeu, vorbeste despre El Însusi.
Si ce-i face tatal fiului? Zice: “Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi!“. Care este haina cea dintai? Haina Botezului. Adica ne repune in slava si stralucirea cea dintai. “Si daţi inel în mâna lui“. Inelul este logodna, relatia noastra cu Dumnezeu, este iubire, este experienta persoanei. Numai omul care cu adevarat L-a gustat pe Dumnezeu, poate iubi cu adevarat alt om. Pentru ca in relatie cu Dumneezeu devii persoana, si doar ca persoana poti fi in relatie cu ceilalti oameni. Altfel relationezi ca fiinta biologica, ca trup, ca masa de carne; fie in mod trupesc, fie in mod psihologic. Fara experienta lui Dumnezeu, fara sa fii in relatie cu Dumnezeu, nu poti iubi in profunzime nici un om, pentru ca Dumnezeu ne face persoane. Avand aceasta relatie si comuniune cu Dumnezeu, intelegeti ce inseamna sa ma aflu in comuniune cu celalalt, sa particip in viata celuilalt, sa imi impart inima, sa arat intelegere, sa ma smeresc pentru bucuria celuilalt, sa ma rastignesc pentru bucuria celuilalt.
“Si încălţăminte în picioarele lui“, ce inseamna? Pocainta nu este ceva abstract, este o fapta reala, practica. Te-ai pocait? Ia incaltamintea ca sa pasesti pe drumul lui Dumnezeu, pe drumul virtutii. Aceasta inseamna pocainta.
“Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim“. Si intrucat s-au indeplinit toate acestea, mergem sa ne veselim in Sfânta Liturghie. Atata timp cat te-ai pocait pe deplin si ai inteles ca axul vietii tale e Tatal, nu mai e nevoie sa asteptam mult timp. Atata timp cat exista pocainta. Dupa cum spune si Sfântul Ioan Gura de Aur: “Nu se masoara pocainta dupa lungimea timpului, ci dupa starea sufletului“. Cineva a facut un pacat mare si iti zice: “Parinte, trebuie acum sa ma pedepsesc pe mine insumi, nu se cuvine sa ma impartasesc, iar dupa aceea o sa-mi spuneti dvs…“. Daca ii spui sa se impartaseasca, zice: “Parinte, nu se cade!“. Lasa-l, bre, pe duhovnic sa-si faca treaba. Duhul Sfânt ii va arata ce sa faca. De ce face omul asa? Pentru ca nu are pocainta adevarata. Si ce vrea? Vrea sa treaca putin timp, si trece timpul si face pacate mai mari pe urma. Se invarte incoace si-ncolo. “Pocainta adevarata nu se masoara dupa lungimea timpului, ci dupa starea sufletului“. O stie tatal si este nevoie urgenta sa-l hraneasca, sa-l invie, sa-l intareasca, ca sa-si vina in fire si sa inainteze, sa stea pe picioarele lui.
“Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”
Sa praznuim, asa cum spun Parintii nostri: “Bucurie se face in cer pentru un pacatos care se pocaieste“. Cand se pocaieste cu adevarat un om se bucura Cerul, praznuieste. Deci sa praznuim, “căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.“
“Şi au început să se veselească“
Au inceput sa se bucure. A inceput insa si ispita. In fiecare bucurie totdeauna exista si o ispita. O sa vedeti aceasta si in familie. Cand este o bucurie, țup, va veni si ispita, va veni incercarea. Oponentul care sta in fata noastra este diavolul care nu ne lasa in liniste. Pentru ca nu suporta bucuria diavolul. Si vine sa intineze bucuria cu ispita. Iar ispita de data aceasta a venit de la “bunul crestin”, de la fiul cel mare. Ia sa vedem care a fost ispita?
“Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos.” (Luca 15, 24-27)
Priviti ce taina au toate acestea! Fiul cel mare, care era asa cum trebuie, “bunul crestin” am spune, care era in casa tatalui si lucra, era copilasul cel bun, scatiul, cum spunem…
Sa facem aici si o observatie: acest exemplu care l-am spus despre narcisism, si despre maltratarea de catre narcisist a victimelor sale, se poate intampla si in famile. Si, cum o fac parintii (mama sau tatal)? Cand sunt doi copii, unul este “copilul de aur”, iar celalat este “tapul ispasitor”. Practicam aceasta! Ca sa clarificam lucrurile, “copilul de aur” este viitorul narcisist care va chinui familia lui, iar “tapul ispasitor” va fi victima.
Sa vedem insa ce se intampla aici. Fiul cel mare, copilul cel bun a auzit strigate de petrecere. Cum se vede omul daca il are pe Dumnezeu sau nu? Cum se vede omul daca are pocainta sau nu? Aceasta este o caracteristica: daca suporta bucuria. Daca suporta bucuria pocaintei, daca suporta iertarea pacatosului si daca se bucura pentru iertarea pacatosului. Atentie! Daca noi nu ne bucuram pentru pocainta pacatosului suntem intr-o situatie problematica. Pentru ca adesea credem ca Biserica este doar a noastra, iar “acum vine asta…, eu sunt de mic in Biserica, iar acum face pe sfântul si imi ia locul?! Si ceilalti il privesc ca si pe mine? nu sunt eu ceva mai sus decat el?“. Intervine comparatia, invidia. Ooo… este plina mintea omului! Deci nu suporta omul bucuria. Faptul ca nu suportam bucuria de a-si gasi si celalalt locul, valoarea lui, sa fie cinstit si el, arata nepocainta noastra. Omul care se pocaieste cu adevarat se bucura de pocainta pacatosului, si ii da propria lui intaietate si propriul sau loc. Deci neputinta de a ne bucura, neputinta de a intra la praznicul duhovnicesc, este dovada a nepocaintei noastre si a problematicei noastre stari duhovnicesti.
A fost deci deranjat de cantece si jocuri pentru ca el lucra ca sa se indreptateasca prin munca lui, drept pentru care nu suporta praznicele si bucuriile. Priviti ce spune mai jos: “Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea.” De ce, bre, fiule, nu mergi direct la tatal? De ce nu mergi tu inauntru sa vezi ce se intampla? De ce nu dialoghezi cu fratele tau?
E… cand celalalt este viclean, barfeste, merge pe “drumul lateral”, ca sa afle ce se intampla, pentru a fi pregatit sa traga. Sunt vicleniile, sireteniile, pregatirile sistematice pe care le avem in viata noastra, absenta simplitatii si a responsabilitatii. Neputinta de a relationa! Merge la cineva cu care nu are relatie. Unde a mers? La unul care lucra acolo. “E…acesta este colaboratorul meu, imi va spune”. Nu a putut sustine o relatie, sa mearga direct (la tatal). Este ceea ce facem si noi cand nu avem relatii adevarate. Mergem pe “cealalta cale”. Aflam informatii, barfim, comentam, iar apoi mergem, chipurile, sa relationam, sa negociem adica relatia.
“Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos.“
Ceea ce am zis: nu s-a putut bucura. Dar ce a patit?
“Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre“.
Mania este dovada bolii noastre. Neputinta iertarii, neputinta iubirii. De ce s-a maniat? Pentru ca s-a simtit nedreptatit. Uite deci… am spus multe lucruri care arata problema noastra duhovniceasca: cel care se simte nedreptatit [pentru ca si altul are parte de bucurie] este bolnav duhovniceste. Ce va aduce aceasta? Mania. De ce ne simtitm nedreptatiti? Ne simtim? Pentru ca noi suntem in regula si nu ne-au cinstit ceilalti cum ar trebui. Si i-au cinstit pe altii mai mult decat pe noi. Dar despre ce este vorba? Nu este important ca a trait celalalt? Nu este vorba de mantuirea lui? Nu, nu era vorba de celalalt, ci de propria lui indreptatire, de propria lui siguranta. De ce nu i-a pasat de fratele lui? Pentru ca nu avea relatie. Fratele mai mic a degradat relatia, dar a inteles ca a gresit si s-a intors. Acesta a trait in casa si nu a avut niciodata relatie. A fost doar lucrator. Pentru aceasta simte ca a fost nedreptatit. A socotit lucrurile logic. Cea mai mare jignire a iubirii este indreptatirea. Cea mai mare dovada a iubirii este nedreptatea (suferita pentru iubire). Spune Sfântul Isaac Sirul: “Dumnezeu este nedrept, pentru ca daca ar fi fost drept ne-ar fi pierdut pe toti”. Si ne salveaza cu iubirea Lui care este nedreptate [nu functioneaza dupa logica juridica, legalista a meritelor personale – n.n.]. Deci aceasta face Dumnezeu. Noi incepem o relatie si punem masuratorile dreptatii. Nu exista asa ceva aici! Cand mergi sa aduci dovezi cat esti de drept, nu iubesti! Desconsideri relatia. Cea mai mare rana a iubirii este indreptatirea. Mai bine sa fii pacatos decat drept [mandru].
[Nota noastra – A se vedea cuvantul din Pateric:
Zis-a un bătrân: să ştiţi că alt drum către mântuire nu este decât smerenia, după cum scrie Evanghelia vameşului. De va fi cineva neatins de păcate spurcate, să nu cumva să se înalţe cu gândul său, socotindu-se pe sine fără de păcate, ci unul ca acela mai vârtos să se smerească şi să se păzească, socotindu-se mai păcătos decât toţi oamenii. Iar de se va înălţa cu gândul său, socotindu-se că este neatins de păcate spurcate pentru că n-a căzut în nici un păcat trupesc şi lumesc, ci este curat tot şi pururea gata şi vrednic de împărtăşirea Sfintelor Taine; iar pe altul, pe care îl ştie el că a căzut cândva în vreun păcat, îl socoteşte nevrednic de Sfintele Taine, unul ca acela cu astfel de gând înalt şi fără de smerenie, este nevrednic, necurat şi urât lui Dumnezeu şi în pieire merge şi nu-i va folosi curăţenia lui, neavând smerenie. Că mult mai plăcut şi mai iubit este de Dumnezeu păcătosul smerit decât dreptul mândru. ]
[…]
Va mai recomandam, de Arhim. Varnava Iankos:
Alte legaturi:
Reflectiile Mitropolitului Antonie de Suroj la PILDA FIULUI RISIPITOR
Duminica Fiului Risipitor si descoperirea marii taine: CUM NE IUBESTE DUMNEZEUL NOSTRU?
SE POATE DRAGOSTE MAI MARE CA ACEASTA? DAR SE POATE SI NEPASARE MAI SALBATICA?
Excelent articol!!!!!! Excelenta imbinare a psihologiei moderne cu credinta. Parintele descrie la nivel pshiologic simptomele narcisistului dar le da o explicatie spiritual.
cred ca at mai trebui sa adaugam apropos de narcissism ca de fapt majoritatea noastra sufera de narcissism DAR in diverse grade. Cred ca ceea ce face diferenta intre narcisistii patologici, cei mai periculosi si restul obisnuit este incapacitatea narcisistului de a recunoaste ca este vina lui si de a spune “iarta-ma am gresit. Chiar si atunci cind vinovatia lui este strigatore. In rest exista narcisisti care sint curvari dar si altii care nu sint dar nu-I face mai putin narcisisti, exista narcisisti care se comporta foarte bine la locul de munca dar care in familie sint niste fiare. Si inca ceva, narcisistul pathologic sufera si de depresie cronica. Cind te hranesti din energii negative atunci nu ai cum sa fii fericit, sau multumit sau impacat, sau sa se te bucuri pur si simplu de viata. Simplu pentru ca nu ai acele energii positive venite din iubirea de Dumnezeu si de oameni.
Sigur aici apare si o dilemma foarte importanta. Parintele spune: ce te faci cind esti casatorit cu in narcissist…..Ca apoi sa urmeze: pe narcisistul pathologic nu poti sa-l schimbi. Numai Dumnezeu. Trebuie sa stai la distanta de el. Intrebare: dar atunci cind esti casatorit cu el ce faci……? Interesanta dilemma nu?
@ Petra:
Nu ramane decat rugaciunea si jertfa de sine…. dar cu dreapta socoteala si multa sfatuire.
Puternice cuvintele rostite de părintele Varnava Iankos, care “lovesc în gândire”, care îndeamnă serios la reflecție, la cugetare asupra sensului lor, care descoperă noi tâlcuri ascunse în această parabolă rostită de Mântuitorul pentru noi toți, inclusiv cei care vor urma după noi până la sfârșitul veacurilor.
Deseori am spus că Bunul Dumnezeu așteaptă de la noi ceea ce așteptăm noi de la copiii noștri. Știu, am înțeles asta de când am fost învrednicit să fiu părinte și mărturisesc că nu aș fi știut (înțeles) vreodată acest lucru dacă nu aș fi fost căsătorit și n-aș fi avut copii.
Pe de altă parte, un alt lucru, la care n-am cugetat suficient dar care mi se pare foarte important, este ceea ce așteaptă fiii, copiii noștri de la noi. În această privință, am crezut de cuviință că ceea ce am așteptat să primesc de la părinții mei așteaptă să primească și copiii mei de la mine. Astfel este posibil ca uneori să fi greșit, pentru că fiecare dintre noi are darurile, personalitatea, dorințele și căutările lui. Pentru că așa cum spunea părintele Varnava Iankos pe final, Dumnezeu a făcut “o mare greșeală, ne-a făcut liberi.” Iar noi nu știm voia Lui Dumnezeu pentru copiii noștri. Știm doar că Domnul ne vrea împreună cu El în Viața Veșnică, dar nu știm, nu cunoaștem care sunt modalitățile prin care putem ajunge împreună cu El în Viața Veșnică. Cu siguranță nu știu cât și mai ales dacă voi fi reușit să fiu un tată de care copiii să-și amintească cu dragoste, deși mi-am dorit acest lucru, dar această predică m-a ajutat să descopăr o nouă nișă, o nouă zonă neexplorată îndeajuns a inimii mele de părinte, care poate fi îmbunătățită cu ajutorul milei Bunului Dumnezeu.
Mulțumim mult frățiilor voastre !!! Iertare și Doamne ajută tuturor !!!