„Doamne, mi­luieste pe fiii noștri!”, „Doamne, miluieste pe parintii nostri!”. EVANGHELIA CHEMARII LA POCAINTA A PARINTILOR SI A COPIILOR

desen de Gabriela Mihaita David

Ziarul Lumina:

„Doamne, miluiește pe fiul meu!”

Un articol de: Arhim. Asist. Univ. Dr. Benedict Vesa – 25 Aug, 2019

Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului) Matei 17, 14-23

Evenimentul descris de Evanghelistul Matei (17, 14-23) este unul destul de cunoscut, această relatare se și citește în două duminici pe parcursul anului bisericesc: a patra din Postul Mare și a 10-a după Rusalii. Dincolo de familiaritatea sa, descrie o stare de durere profundă, împreunată cu multă neputință omenească.

Strigăt pentru ieșirea din deznădejde 

Totul începe de la cuvântul „miluiește”, strigăt care însoțește deznădejdea unui părinte în fața suferinței copilului său, în care căzuse și de unde înțelesese că de unul singur nu poate ieși, dar nici nu mai poate rămâne. Acest „apel” este, de altfel, și debutul oricărei lucrări de pocăință, care exprimă căutarea și (dez)nădejdea omului către singurul „Aproape” dintotdeauna, într-un mod conștient sau inconștient.

Iubirea care alină suferința 

Avem de-a face cu chipul dragostei și al suferinței ce o urmează a unui părinte, care, atât cât omenește este posibil, se apropie de ceea ce înseamnă dragostea și suferința lui Dumnezeu pentru și împreună cu omul, copilul Său. Dragostea care înso­țește acest eveniment, venind de la Dumnezeu, dar și dinspre om, face ca suferința provocată de rău să capete valențe pozitive – răul rămâne rău, dar, copleșit de suferința însoțită de dragoste, devine sursă de viață nouă. Iar ca stare a lumii, răul apare acolo unde te-ai aștepta mai puțin – tânărul lunatic era posedat de rău din pruncie (Marcu 9, 21).

Dragostea unui tată compătimitor 

Tema pe care aș dori să o abordez este sugerată de această relație tată-fiu prezentă în fragmentul evanghelic din această duminică. Relația, așa cum este descrisă de Evanghelistul Matei, pare să fie una firească și să reveleze o poziționare empatică din partea tatălui, lucru care nu este presupus de la sine în contemporaneitate. Nu puțini sunt copiii și tinerii părăsiți de părinții lor, în momente dificile, dar și în vremuri bune, conștient sau in­conștient. Și mă refer aici, mai ales, la părăsirea de ordin emo­țional și spiritual, fără să mai iau în calcul părăsirea fizică, cu care țara noastră se confruntă atât de mult prin exodul masiv al părinților în Europa de Vest sau în alte țări. Și răul, care crește asemenea microbilor, își începe lucrarea din copilărie și, din nefericire, prin prezența sau, mai ales, prin lipsa părinților din viața copiilor. La fel ca și binele, dar mult mai rapid, acesta apare ca o sămânță, la început, semănată sau aruncată „la întâmplare” de părinți, însă care se transformă repede în diverse realități amestecate, dar negative oricum, ce vin, aparent, de nicăieri: frică, neliniște, singurătate, lipsă de sens, neîncredere, pe de o parte, sau furie, ură, agresivitate, promiscuitate, lascivitate, pe de altă parte.

Psihologia confirmă ceea ce tradiția duhovnicească a afirmat mereu, că multe dintre patimile tinereții și vârstei adulte sunt generate de comportamente și atitudini din copilărie. Ceea ce vreau să spun este faptul că părinții sunt responsabili într-o mare măsură de relele pe care le vor pătimi copiii lor mai târziu, prin înțele­gerea și manifestarea negativă a rolului lor în creșterea acestora din urmă.

Copilăria, fundament al dezvoltării sufletești

Această convingere mi-a fost întărită și de vizionarea unui serial tematic, foarte dur – „Patrick Melrose” -, care redă viața zbuciumată, la limită, a unui tânăr, privat în copilărie de dragostea și educația firească, cu toate componentele pe care le presupune. Un tată autoritar, rigorist, dar nu mai puțin pătimaș sau chiar pervers, alături de o mamă depresivă, într-o căsnicie epuizată și eșuată, refugiată în alcool și droguri, în anii ‘60, debutul unei noi ere a erotismului și a libertinismului, au reprezentat „familia” în care răul și-a manifestat agresivitatea „din pruncie”. Iar, ulterior, a generat, treptat și augmentat, diverse forme de comportament nociv, individual-autodistructiv și social-agre­siv, aproape mecanic, în viața cotidiană a fiului lor, Patrick. O asemenea situație, la scări diferite, poate reprezenta un tipar pentru vremurile actuale. Acest lucru îl intuim și din scaunul spovedaniei, când realizăm că nu puține dintre problemele tinerilor sunt strâns legate de copilărie și locul pe care l-au ocupat părinții în acele timpuri formative și determinante pentru viața de mai târziu.

Părinții, coresponsabili la eșecul sufletesc al copiilor lor

Se vorbește mult în zilele noastre despre tineri și despre „necre­dința” lor, uitând mereu că ei nu sunt altceva decât copiii părinților lor, „produsul” generațiilor precedente. Iar dacă ceva nu merge bine în viața lor li se datorează și părinților. Mereu se face judecata copiilor de către cei adulți în favoarea părinților și generațiilor de dinainte și de prea puține ori se întâmplă și invers. Este momentul și pentru o judecată a părinților, cu dragoste, e adevărat, și cu îngăduință, dar nu mai puțin obiectivă. De altfel, de aici începe acel „miluieș­te-mă!”. Eu, părintele, sunt primul vinovat de suferința și nefericirea copilului meu și, dacă mai sunt părinte, fără nici un fel de detaliu contextual, suferința mea este cel puțin la fel de mare ca și a lui, dacă nu chiar vădit mai mare. Pentru că, de fapt, este una și aceeași. Sfântul Apostol Pavel atenționează generic și îi invită pe părinți la o atitudine echilibrată în formarea copiilor: „Voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i întru învățătura și certarea Domnului” (Efeseni 6, 4). Mai întâi sunt învățătura, educația creștină, aș adăuga, prin exemplul personal, iar apoi certarea, la vreme, și cu frângere de inimă, neuitând că cea mai aspră „judecată” este cea a dragostei.

Copărtășia la pocăință 

Socotesc că Evanghelia de astăzi poate fi interpretată drept o chemare la pocăință a părinților alături de copiii lor și a întregii comunități. Răul este o chestiune de alegere, noi suntem cei care îi determinăm lucrarea, acum și în ce urmează. Fie direct, prin faptul că ne aliem cu el și îl preferăm în viața noastră, fie indirect, refuzând binele care ni se oferă gratuit și mărinimos în dragoste. De acum pocăința se cere a fi generală și deschisă tuturor: „Doamne, miluiește-ne!”, „Doamne, mi­luiește pe fiii noștri!”, dar și „Doamne, miluiește pe părinții noștri!”.

În ultima parte mă voi folosi de cinci elemente evidente în textul Evangheliei din această duminică, încercând să propun o posibilă cale de urmat, optimistă și duhovnicească. Mai întâi trebuie și noi să ne asumăm judecata pe care o face Domnul poporului Israel. Și noi suntem neam „necredincios și îndărătnic”. Necredincios, pentru prea multa încredere în noi și în puterile noastre, excluzând treptat prezența senină, discretă și lucrătoare a lui Hristos și a Bisericii Sale în lume, iar „îndărătnic”, pentru consecvența îndârjită în rău și învârtoșarea inimii față de oferta Binelui în viața noastră. Ne obișnuim cu răul în așa fel, încât devine al nostru.

Eficiența lăuntrică a oricărei rugăciuni

Dar, deodată cu această judecată, ne așteaptă trei lucrări de căpătâi propuse de Domnul omului – mai întâi o credință asumată, nu îmbâcsită, tradițio­nalistă, anacronică sau fricoasă, ci jucăușă, deschisă, luminoasă, mereu actuală, prin caracterul său esen­țial, dinamică și provocatoare. În al doilea rând, postul, ca disponibilitate spre renunțare, ca putere de jertfă, ca formă de expresie a dorului după frumos și bine, ca strigăt după Lumină, în întuneric, după Dragoste, în mijlocul dezbinării și singurătății, după Pace, în vâltoarea neliniș­tilor sociale sau de altă natură, după Hristos, piatra fundamentală a lumii. Și, în al treilea rând, Evanghelia proclamă necesitatea rugăciunii în Biserică și în viața personală. Chiar și într-o lume hiperpragmatistă, rugăciunea își dovedește „eficiența” la nivel de vindecare lăuntrică, personală, și, ulterior, comunitară, renăscându-ne ca popor al lui Dumnezeu, în Împărăția dragostei: „Voi locui în ei și voi umbla și voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu” (1 Corinteni 6, 16).

***

Credinţa care mută munţii

În duminica aceasta ne întâlnim iarăşi cu un pasaj din Evanghelie care aminteşte de neputinţa omului care nu este sigur de credinţa lui, însă aşteaptă minuni din partea lui Dumnezeu. Tatăl copilului lunatic mijloceşte pentru acesta în faţa lui Dumnezeu, făcându-se exemplu de rugăciune pentru cei dragi ai noştri, care sunt la ananghie. Cu toate că impresia generală a creştinilor astăzi este că Mântuitorul considera astfel de solicitări fireşti, pericopa evanghelică de astăzi ne arată exact contrariul. Domnul se supără şi-i ceartă pe cei care-L înconjurau atunci pentru că, deşi ei ascultau permanent îndemnurile Lui spre o viaţă duhovnicească, lăsarea grijilor lumeşti şi urmarea unui mod de viaţă simplu, fără agoniseală, doar cu grija hranei zilnice şi a unui acoperiș deasupra capului, ucenicii tot rămâneau blocați în modele de viaţă şi credinţă nedemne de Învățătorul lor din Nazaret.

Expresia „O, neam necredincios! Până când vă voi răbda pe voi?” este deosebit de dură şi se referă inclusiv la noi, cei care trăim astăzi şi nu luăm aminte la miezul mesajului evanghelic. Viaţa Mântuitorului Hristos nu a fost lipsită de griji sau plină de bucurii pământeşti, ci dimpotrivă, ne apare ca o întreagă serie de dezamăgiri şi neînţelegeri. Cu puţin timp înainte de a merge pentru ultima dată la Ierusalim şi la scurtă vreme după înmulţirea pâinilor, Mântuitorul le reproşează mulţimilor care-L înconjurau că nu Îl urmează nici măcar pentru minunile pe care le săvârşea, chiar dacă şi acelea nu erau dorite de El, ci doar pentru că au mâncat pâinea înmulţită în pustie şi s-au săturat.

Cartea profetului Daniel vorbeşte despre vedenia sa în urma petrecerii a trei săptămâni în post şi rugăciune. Astfel, profetul reuşeşte să trimită pe Îngerul Păzitor al poporului Israel, adică pe Sfântul Arhanghel Mihail, să sprijine slăbirea împărăţiei persane care îi ţinea robi pe evrei departe de ţara lor. Mântuitorul insistă asupra postului şi rugăciunii care mişcă munţi şi popoare atunci când sunt făcute cu credinţă adevărată, nu de ochii lumii sau chiar de ochii propriei conştiinţe, pentru a o păcăli.

De câte ori nu ne confruntăm noi cu neputinţa de a cere lui Dumnezeu ceva cu tărie din cauza dorinţelor noastre contrare ascunse înlăuntrul inimii noastre? Tocmai acest lucru este condamnat de către Mântuitorul în Evanghelie: duplicitatea – încercarea de a plăcea oamenilor şi lui Dumnezeu în același timp, dar în planuri diferite sau chiar opuse. De aici şi nefirescul văzut uneori chiar în interiorul comunităţilor de credincioşi, ai căror membri îşi doresc lucruri total diferite, chiar dacă demonstrativ declară că au acelaşi scop. Piatra de încercare a oricărei comunităţi este rugăciunea smerită, atunci când oamenii nu se expun pe ei înşişi, ci-L lasă pe Dumnezeu să lucreze în inimile şi casele lor. Doar ca urmare a unei astfel de rugăciuni, în anumite perioade ale anului însoţite de post, Dumnezeu răspunde, mutând munţii obişnuinţelor şi ai tabieturilor noastre.

Legaturi: