“Ii place Maicii Domnului ceea ce facem noi?” – MAICA DOMNULUI MEREU INDURERATA SI INLACRIMATA sau icoana desavarsita a “iubirii cu cruce”: “NU INTRAM IN RAI SINGURI, FARA CEILALTI! Dragostea nu inseamna confort, bunastare, inseamna suferinta, spirit de jertfa” – PREDICI SENSIBILE SI PUTERNICE la MANASTIREA NICULA (video, text)

Cuvântul de învățătură al părintelui arhim. Benedict Vesa, secretarul eparhial al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, rostit la hramul Mănăstirii Nicula, joi dimineața, 15 august 2019, după slujba Utreniei și a Prohodului Maicii Domnului:

Radio Renașterea:

Arhim. Benedict Vesa, pelerinilor de la Nicula: „Să învățăm de la Maica Domnului că dragostea adevărată înseamnă jertfă”

Zecile de mii de pelerini care au asistat miercuri noaptea la Mănăstirea Nicula, la slujba Prohodului Maicii Domnului, au fost îndemați de arhimandritul Benedict Vesa, secretarul Arhiepiscopiei Clujului, pornind de la viața Maicii Domnului, să mediteze la faptul că nimic în această lume nu aduce un rezultat înafară de dragoste și sacrificiu. Îndemnul a fost dat în cadrul cuvântului de învățătură rostit la finalul slujbei, săvârșită în sobor de ierarhi și preoți, pe altarul de vară din curtea mănăstirii.

„Înțelegem că această noapte este una specială și că toți veniți aici, nemaiavând ce să-i dați Maicii Domnului, îi dați osteneala însoțită de rugăciune, care se transformă într-un dar” a spus arhim. Benedict Vesa.

„Maica Domnului iubea nespus poporul, dar și întristarea ei pentu noi este nemăsurată. Întotdeauna dragostea este însoțită de suferință și de sacrificiu pentru ceilalți. Mai toate icoanele noastre o reprezintă pe Maica Domnului îndurerată. Ea, lângă cruce, suferă cu Fiul ei, dar și cu tot poporul. Cu cât dragostea ei este mai mare, cu atât suferința ei este mai mare”.

Părintele Benedict Vesa a precizat că nu iubim destul pentru că nu suntem capabili de suferință pentru ceilalți.

„Dragostea presupune a iubi cu cruce, asemenea părintelui care își iubește și copilul care nu merge drept în viață. Dragostea nu înseamnă confort, bunăstare, înseamnă suferință, spirit de jertfă, la fel cum Hristos l-a avut când S-a urcat pe cruce. Icoana de la Nicula a plâns pentru poporul lui Dumnezeu, care nu mai trăia după porunca Lui”.

În cadrul predicii, le-a vorbit pelerinilor veniți la hramul Mănăstirii Nicula și despre dragostea și jertfa care trebuie sa stea la intemeierea unei familii.

„Nu intrăm singuri în Rai, oricât ne-am dori să ajungem desăvârșiți, nu intrăm fără ceilalți! Singurul criteriu al judecății este dragostea. Nici viața, nici moartea, nici Împărăția lui Dumnezeu, nu se poate înțelege fără dragoste. Această neiubire a noastră se manifestă printr-o judecată permanentă, deși ar trebui să știm că prin celălalt ne vine mântuirea”, a spus în încheiere arhim. Benedict Vesa, arătând că „Maica Domnului suferă alături de noi și iubirea ei îmbrățișează întreaga lume”,  rugând-o să-i ocrotească sub omoforul ei pe toți cei care au venit să se roage la mănăstire.

***

Protos. Simeon Pintea: „Să ne lăsăm primiți, ascultați și ospătați de Maica Vieții”

„Domnul Iisus Hristos nu rămâne dator niciodată față de cei care îi arată gesturile dragostei. Primit în casă de cele două surori, Marta și Maria, Mântuitorul a făcut două gesturi: casa surorilor a devenit Biserică prin prezența Sa, iar ele au devenit ucenice. Ființa noastră devine biserică, dacă îl primim pe Hristos, ascultând cuvântul Lui și punându-l în practică prin dragoste creștină”, le-a spus  eclesiarhul catedralei mitropolitane din Cluj-Napoca, părintele protosinghel Simeon Pintea, pelerinilor care au participat marți, 13 august 2019, la Mănăstirea Nicula, la  slujba Miezonopticii.

Părintele a arătat că Maica Domnului este model de bunătate și ospitalitate.

„Suntem la Sfânta Mănăstire Nicula, în casa Maicii Domnului, și-n zilele acestea de sărbătoare ea ne primește și ne ospătează. Noi suntem astăzi pelerini, așa cum a fost Hristos și ucenicii Săi când l-au primit cele două surori. Fecioara Maria ne primește și ne găzduiește, ne odihnește și ne ascultă – arată atenție față de noi. Ea are disponibilitatea aceasta – să asculte poporul binecredincios și pe fiecare creștin în parte”.

Eclesiarhul Catedralei Mitropolitane din Cluj-Napoca vorbit și despre faptul că foarte mulți oameni suferă de singurătate și în scaunul spovedaniei își spun toate necazurile, deoarece acolo preotul are disponibilitatea  să-i asculte.

„Ca duhovnic trebuie să ai multă răbdare și, de multe ori, îndemnurile nici nu sunt atât de importante, precum ascultarea sufletului împovărat. Sunt foarte mulți oameni singuri! Venim la Nicula ca în aceste zile să petrecem în casa Maicii Domnului, să ne lăsăm primiți, ascultați și ospătați de Maica Vieții. Cu siguranță ea are această disponibilitate de a ne asculta, de a ne primi lacrimile, de a se întrista sau bucura cu fiecare în parte”.

Totodată, părintele protosinghel Simeon Pintea le-a spus celor prezenți  că din acest pelerinaj la Nicula învățăm să nu fim indiferenți față semenii noștri, cum nici Maica Domnului nu este indiferentă cu fiecare dintre noi.

„Cu această învățătură ar trebui să ne întoarcem acasă – să fim mai buni, mai primitori cu ceilalți”.

Pelerinii vor petrece toată noaptea sub cerul liber pe dealurile din jurul mănăstirii, în rugăciuni și cântând pricesne, urmând să asiste la tot programul liturgic, oficiat în aceste zile  de preoți și diaconi, pe altarul de vară.

EMIL METEA / GRIGORE SÂMBOAN

***

Maica Domnului mereu înlăcrimată

„Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca

să se descopere gândurile din multe inimi”

(Luca 2, 35)

Suferinţa Maicii Domnului pentru Dumnezeiescul său Fiu şi pentru noi, fiii săi duhovniceşti, este una absolută. Ne spune Sfântul Evanghelist Luca că, la porunca împăratului, Dreptul Iosif şi cu Sfânta Fecioară Maria s-au dus la recensământ în Betleem şi „pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 6-7).

Pentru Dumnezeu nu mai era loc. Ne putem închipui ce era în sufletul ei? Pe bună dreptate Mircea Eliade ne spune că „Maica Domnului s-a descoperit sufletului poporului românesc sub forma sa cea mai umană, cea mai familiară. Legendele româneşti asupra Maicii Domnului întrec, în frăgezimea sentimentului care le-a creat, chiar cele mai umile legende medievale germanice. Este o trăsătură caracteristică a sufletului poporului român de a se apropia de tainele suprafireşti ale creştinismului, cu umilinţe, dar şi cu cordială spontaneitate”[1] .

Şi ce zic legendele româneşti cu referire la naşterea Domnului în iesle şi la durerea Maicii Domnului? Iată ce zic: „Şi-apoi iară s-au luat / Cu mare jale şi banat / Şi pe la toţi s-au rugat / Să le dea într-un locaş / Batăr un pic de sălaş. / Dar nime nu s-a aflat / Cu inimă, cu gând curat, / Şi nime sălaş nu le-au dat. / Atunci s-au dus de-au intrat / Într-un grajd mic, desfundat”[2].

Când, la 40 de zile, Pruncul este prezentat la templu, Dreptul Simeon „a zis către Maria, mama Lui: Iată, Acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri, şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2, 34-35).

Când, la 12 ani, copilul Iisus a făcut cu părinţii Săi un pelerinaj la Ierusalim şi, despărţindu-Se de ei, L-au căutat îngrijoraţi trei zile, mama Lui îndurerată I-a zis: „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi” (Luca 2, 48).

Dacă mereu Maica Domnului a suferit alături de Fiul ei, suferinţa ajunge la apogeu cu prilejul Sfintelor Pătimiri: „Şi stăteau lângă crucea lui Iisus mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena” (Ioan 19, 25). Durerea care i-a sfâşiat inima Maicii Domnului este redată de slujba sfintelor Pătimiri: „Astăzi, văzându-Te pe Tine, Cuvinte, spânzurând pe Cruce, Fecioara cea fără prihană, tânguindu-se cu milă ca o maică, s-a rănit la inimă cu amar, și suspinând cu durere din adâncul sufletului, zgâriindu-și obrazul, se chinuia; de aceea în piept bătându-se striga cu jale: Vai mie, Dumnezeiescule Fiu! Vai mie, Lumina lumii! Cum ai apus de la ochii mei, Mielul lui Dumnezeu?”[3].

Văzând-o pe Maica Sa sfâșiată de durere la poala Crucii, Mântuitorul o încredințează Sfântului Ioan Evanghelistul, iar pe noi, pe toți, Maicii Domnului: „Deci Iisus, văzând pe mama Sa și pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Și din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (Ioan 19, 26-27).

Sfântul Nicolae Cabasila, meditând la suferința Maicii Domnului, văzându-L pe Mântuitorul chinuit, scrie: „Iar când a fost nevoie ca Mântuitorul să sufere lucruri cumplite pentru noi și să moară, prin ce suferințe n-a trecut Fecioara? De ce lovituri n-a fost încercată? Căci chiar dacă El ar fi fost doar om și nimic altceva, nimic mai dureros nu s-ar fi putut adăuga unei mame… Cu ce suflet vedea acum Fericita în asemenea grele chinuri pe Fiul ei, Binefăcătorul comun al naturii noastre, Cel blând și smerit cu inima”[4].

În slujba Prohodului Domnului, în prima stare, strofa a 28-a, ne este redată suferința cumplită a Maicii Domnului: „Vărsând râu de lacrimi / Peste Tine, Doamne, / Cea Curată, ca o maică, a glăsuit: / Oare, cum Te voi îngropa, Fiul meu?”[5].

Maica Domnului a suferit tare pentru Domnul Hristos, dar noi, fiind făcuți fii ai ei, dimpreună cu Sfântul Ioan Evanghelistul, suferă și pentru noi pentru toți. Sfântul Nicolae Cabasila ne spune că atunci când omul „este bolnav, e neputincioasă și ea, când e întristat, suferă împreună și ea, când el plânge, lăcrimează împreună și ea, când se bucură, se veselește împreună și ea”[6].

De-a lungul istoriei, creştinii, în general, şi românii, în special, au avut experienţa faptului că Maica Domnului a plâns atunci când ei erau în mare necaz. Spune Ion Neculce, că pe vremea domniei lui Gheorghe Duca, „într-o mănăstioară mică ce iaste sub cetate au lăcrimat icoana Maicii Precistei, cât să răsturna lacrimile pe chipul icoanii, de le vide toţi oaminii. Şi pica într-o tipsie ce iera pusă supt icoană, de iera de mirare a privi arătare şi sămnu ca acela, care au fostu adevărat sămnu de peirea a mulţi creştini în Ţara Leşească şi începătura durerii şi stricării ţărăi noastre. Că de-atunce din an în anu tot răul şi amar de creştini şi pustii au rămas locurile pre acolo”[7].

Icoana arhicunoscută din Arhiepiscopia noastră, de la Mănăstirea Nicula, a lăcrimat de mai multe ori. Ea a fost comandată de nobilul Ioan Cupşa Părintelui Luca din Iclod, în anul 1681. În ziua de 15 februarie 1699 această icoană a vărsat primele lacrimi. Părintele Mihail din Nicula, parohul satului, credincioşi din sat, soldaţi ai armatei austriece încartiruiţi la Nicula şi la Gherla au fost martori ai acestei minuni[8].

Groful Sigismund Kornis a văzut icoana plângând în 12 martie 1699 şi a dus icoana la castelul său din Benediug (Mănăstirea), dar a fost nevoit să o returneze. Este consemnat faptul că în împrejurările istorice de atunci s-a făcut şi o anchetă care a certificat faptul că icoana a plâns.

Nu e singura icoană care a plâns. Academicianul Marius Porumb „a semnalat în Biserica Ortodoxă „Sfinţii Petru şi Pavel” din Cluj – Mănăştur, existenţa unei icoane a Maicii Domnului zugrăvită în 1673, la comanda unei familii din Ilişua ce se remarcă «prin asemănarea frapantă cu icoana de la Mănăstirea Nicula»”[9] icoană pictată tot de Părintele Luca din Iclod, care şi ea a plâns.

De ce a plâns icoana Maicii Domnului de la Nicula? Pentru că au năvălit turcii şi tătarii, spun o seamă de analişti, dar eu cred că şi pentru dezbinarea religioasă a românilor şi pentru multele lor necazuri de natură socială şi naţională. Se întristează Maica Domnului şi când noi păcătuim.

Ori de câte ori ne rătăcim de la calea cea dreaptă, Maica Domnului suferă. O mărturie zdrobitoare ne aduce în acest sens Sfântul Siluan Athonitul, care n-a trăit demult. Făcuse el nişte greşeli şi Maica Domnului îndurerată i-a spus: „Nu-mi place să văd ceea ce faci! Cuvintele ei erau liniştite şi blânde, dar ele au lucrat cu putere asupra sufletului meu”[10].

Întrebarea esenţială pe care ar trebui să ne-o punem noi, creştinii veacului 21, este: îi place Maicii Domnului ceea ce facem noi? N-o întristează pe Maica Domnului secularizarea ce bântuie în lume, lipsa de preocupări spirituale, participarea atât de rară la slujbele bisericii, păcatele multe făcute de oameni?

Îi place Maicii Domnului slaba noastră implicare în slujirea socială, în ocrotirea săracilor, a bolnavilor, a bătrânilor și a copiilor orfani sau abandonați? Deschidem noi suficiente centre de sprijinire a acestor categorii de oameni marginalizați?

Familia creștină, nașterea, creșterea și educarea copiilor sunt în atenția Maicii Domnului. Pentru că Maica Domnului e mama desăvârșită. Dar și mamele noastre care ne-au adus pe lume suferă când viața noastră nu merge bine.

Foarte mulți ne-am născut în sat și anul acesta a fost dedicat de către Sfântul Sinod satului, iar multe sate îmbătrânesc și se depopulează. Maica Domnului și mamele noastre, la această priveliște, sunt îndurerate. Pe bună dreptate spune cântecul popular: „Când m-apropiu de-al meu sat, / Cunosc câinii pe lătrat, / Oamenii pe cuvântat, / Pe mama după oftat”.

Ne rugăm lui Dumnezeu ca motivele de suferinţă a Maicii Domnului şi a mamelor noastre să se împuţineze. Iar perioada Postului Maicii Domnului, când seară de seară oficiem Paraclisul, este propice pentru îndreptarea noastră.

†ANDREI

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

 

————————————–

[1] Simion Florea Marian, Legendele Maicii Domnului , Editura Ecco, Cluj-Napoca, 2003, coperta a 4-a;

[2] ibidem, p. 69;

[3] Triodul, EIBMBOR, București, 1986, p. 538;

[4] Diac. Ioan I. Ică jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Editura Deisis, Sibiu, 2009, p. 489;

[5] Triodul, p. 566;

[6] Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 572;

[7] Ion Neculce, Opere. Letopiseţul Ţării Moldovei şi o seamă de cuvinte, Bucureşti, 1982, p. 299;

[8] Ana Dumitran, Hagedüs Enikö şi Vasile Rus, Fecioarele înlăcrimate ale Transilvaniei, Alba Iulia, Altip, 2011, p. 36;

[9] Marius Porumb, Pictura românească din Transilvania, p. 92;

[10] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Deisis, Alba-Iulia, 1994, p. 137.