PREDICI AUDIO la Vindecarea lunaticului despre FELURILE DE NECREDINTA ASCUNSE SUB CHIPUL CREDINTEI si despre lucrarea ascunsa a vrajmasului prin superstitii, horoscoape, prin increderea noastra in semne exterioare facile

17-08-2014 Sublinieri

“Cu cât ai mai mare frică şi tulburare că poate superstiţiile funcţionează, cu atât capătă diavolul mai mare putere şi împlineşte cu tine toate fricile pe care le ai…”

vindecarea lunaticului 1

Predica la Putna in Duminica a X-a (a zecea) dupa Rusalii a Parintelui Diacon George Jambore (21 august 2011):

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“Preacuvioşi părinţi şi iubiţi credincioşi,

Sfânta Evanghelie din duminica de astăzi, a zecea după Rusalii, după Sfântul Apostol Matei, relatează vindecarea minunată a unui copil lunatic. Despre acest episod ne mai relatează şi Apostolii Marcu şi Luca, care întregesc cumva cele spuse de Sfântul Evanghelist Matei. Despre semnificaţia acestei tămăduiri minunate, dar şi despre valoarea credinţei în viaţa noastră voi încerca să vorbesc în cuvântul de acum. Bineînţeles, folosindu-mă de tâlcuirile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.

Minunea tămăduirii copilului lunatic s-a petrecut imediat după Schimbarea la faţă a Mântuitorului Iisus Hristos şi cu puţină vreme mai înainte ca Domnul să pătimească de bunăvoie, să fie răstignit şi să învie. Sfântul Evanghelist Matei ne spune că Mântuitorul a coborât de pe Muntele Taborului împreună cu Apostolii Petru, Iacov şi Ioan. Când au ajuns jos, la poalele muntelui, au văzut că Apostolii se sfădeau cu cărturarii, cărturari care totdeauna găseau în Mântuitorul pricină de poticneală. Şi Mântuitorul i-a întrebat:

Ce vă sfădiţi între voi?

Un tată necăjit pentru suferinţa fiului său a venit la Mântuitorul Iisus Hristos, a îngenuncheat şi L-a rugat, zicând:

Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatic şi pătimeşte rău. Adesea cade în foc, uneori în apă.

Ce înseamnă că era lunatic? Ne spune cuvântul: demonul se manifesta cu mai multă putere mai ales în funcţie de fazele lunii. De cefiul indracit făcea asta? Tocmai ca să-i facă pe oameni să creadă că răul nu vine de la demoni, ci vine, cumva, de la lună, cum mai zic şi unii astrologi astăzi, că stelele ne conduc viaţa, iar unii dintre noi, din păcate, îi mai şi credem, urmărind ceea ce se cheamă horoscop. Aşadar, era lunatic. Demonul se manifesta, aşa cum am zic, mai ales la fazele lunii, ascunzându-şi cumva identitatea.

De ce făcea asta? Cineva a spus foarte bine că diavolul are o ispită foarte vicleană pentru oamenii din ziua de astăzi: îi ispiteşte încercând să-i facă să creadă că el nu mai există, şi, dacă diavolul nu există, atunci nu mai există nici rău, că putem zice răului bine şi că putem face orice lucru, nu mai există rău și bine. Diavolul îşi ascundea identitatea şi în cazul acestui copil lunatic, oamenii credeau că luna îl influenţează cumva şi nu vedeau în el puterea celui rău.

Este de lăudat dragostea părintească a acestui tată. A alergat la Mântuitorulexorcisme2 ca la ultima lui speranţă, ca la Doctorul sufletelor și al trupurilor, rugându-L să-l miluiască pe fiul său. Vedem şi astăzi că sunt părinţi care se îngrijesc de sănătatea trupească a fiilor lor, sunt foarte atenţi să nu apară o boală cât de mică, au mii de ochi pentru bolile copiilor, ca Argus cel din antichitate, însă sunt aproape orbi şi nu văd bolile sufleteşti ale copiilor lor, nu se roagă pentru îndreptarea copiilor lor, aproape că nu le pasă.

<Ce dacă e copilul meu desfrânat?! Şi alţii sunt!>,

<Ce dacă nu se duce copilul meu la biserică? Mai are timp!>,

<Ce dacă mai minte? Trebuie să te descurci în viaţă cumva!>,

<Ce dacă e mândru?! De ce să se lase călcat în picioare!>

și aşa mai departe, uitând că bolile sufleteşti sunt mult mai grave, pentru că aduc osândă veşnică, aduc iad, începând chiar de acum, din viaţa aceasta.

Aşadar, acest părinte este de lăudat, pentru că el s-a rugat pentru copilul său şi a venit la Mântuitorul Iisus Hristos, deşi, ne spune Sfântul Evanghelist Marcu în completarea Evangheliei Sfântului Matei, nu avea suficientă credinţă. El a zis:

Doamne, am venit și la ucenicii tăi și n-au putut să-l tămăduiască.

Ce-i răspunde Mântuitorul? Zice mai departe Evanghelistul Matei:

O, neam necredincios și îndărătnic! Până când vă voi suferi?

Neam necredincios – adică slujiţi celui rău mai degrabă decât lui Dumnezeu. Îndărătnic – adică obişnuit cu păcatul, pentru că cel care se obișnuiește cu păcatul îşi pierde credinţa, devine necredincios. Şi zice mai departe:

Aduceţi-l la Mine.

Și l-au adus pe copil. Sfântul Evanghelist Matei povesteşte foarte pe scurt; zice: Mântuitorul a certat pe demon, demonul a ieşit, iar copilul s-a vindecat chiar în ceasul acela, aşa cum aţi auzit la Evanghelia de astăzi. Sfântul Evanghelist Marcu, însă, este mai bogat în detalii. Şi să vedeţi ce cuvinte frumoase aminteşte în plus şi cât ne sunt nouă de folos. Înainte să-l tămăduiască, Sfântul Evanghelist Marcu zice aşa, că tatăl ar mai fi zis:

Doamne, de poţi face ceva, ajută-ne, fiindu-ţi milă de noi!

De aceea vă ziceam că nu vine, totuşi, cu multă credinţă la Mântuitorul Iisus Hristos. Nu zice cum a zis odinioară leprosul:

Doamne, de voieşti, poţi să mă curătești.

Nu zice cum a zis sutaşul din Capernaum:

Doamne, zi numai cu cuvântul şi se va tămădui sluga mea!

Nu a zis aşa. A zis: …de poţi face ceva…! Sărmanul, nu ştia pe Cine are în faţă, că este Mântuitorul vindecarea-lunaticuluiatotputernic, pantocrator, aşa cum este reprezentat în cupola Bisericii, ocrotind Biserica. Atotputernic, poate face acest lucru. Iar Mântuitorul, și întru aceasta se vede bunătatea, iubirea Lui nespusă, nu vrea să-l tămăduiască numai pe copil, ci şi pe tatăl puţin credincios.minunea lui Dumnezeu este nu numai în tămăduirea copilului, ci şi în tămăduirea părintelui. Ce-i spune Mântuitorul?

De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui care crede!

Tatăl îşi dă seama în acel moment că nu are credinţă puternică. Cade în genunchi și zice:

Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!

Recunoaşte că nu are multă credinţă, dar lacrimile sale de pocăinţă pe care le-a vărsat când a rostit acele cuvinte au spălat necredinţa lui, au topit gheaţa sau împietrirea lui. Lacrimile de pocăinţă sunt singurele lacrimi mântuitoare.

Mai învăţăm un lucru din aceste cuvinte: credinţa noastră nu poate să fie statornică, puternică fără ajutorul lui Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu ne susţine credinţa. Iar Mântuitorul, povesteşte mai departe Sfântul Evanghelist Marcu, care ne relatează mai pe larg vindecarea acestui lunatic, Mântuitorul cere să fie adus copilul la El şi ceartă demonul cel rău, duh mut. Iar duhul cel rău, într-o ultimă zvâcnire de răutate îngăduită de Dumnezeu, îl scutură cu putere şi aproape că l-a lăsat pe bietul copil mort, încât unii au şi început să zică că a murit, probabil cărturarii, care abia aşteptau să vadă ceva rău întâmplându-se. Dar nu a fost aşa. Mântuitorul Iisus Hristos l-a luat de mână pe copil şi copilul s-a ridicat tămăduit, vindecat, scăpat pentru totdeauna de demonul cel cumplit, demon care, tot Evanghelistul Marcu ne spune, îl chinuia încă din pruncie pe acest singur copil al tatălui său.

După ce îl tămăduieşte, ne spune de data aceasta Evanghelistul Luca, mulţimile s-au mirat de puterea Mântuitorul Iisus Hristos. Apostolii, însă, rămânând singuri cu Domnul, au venit la El şi l-au întrebat cumva aparte:

Doamne, noi de ce nu am putut să facem această vindecare?

vindecarea-lunaticuluiPuneau întrebarea oarecum îndreptăţiţi, pentru că ei primiseră putere de la Domnul nostru Iisus Hristos să izgonească tot duhul rău din oameni, şi acum ei nu înţelegeau de ce nu au putut. Şi zice Mântuitorul:

Din pricina necredinţei voastre.

Adică a scăzut credinţa voastră și, pentru că a scăzut credinţa voastră, şi puterea voastră a scăzut. Vedeţi ce legătură este între credinţa omului și puterea lui! Şi zice Mântuitorul mai departe:

Adevărat grăiesc vouă, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo și se va muta și nimic nu va fi vouă cu neputinţă!

Dar măcar să aveţi credinţă cât un grăunte de muştar! Grăuntele ştiţi că este foarte mic, dar mireasma lui pătrunde toată mâncarea. Credinţa noastră măcar puţină să fie, să pătrundă în toate cele ale sufletului și ale trupului nostru.

Aţi putea să ziceţi muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo…

Ce munte este mai greu pentru sufletul omului decât păcatul sau decât grija acestei lumi? Pe sufletul omului apasă şi noaptea când doarme grija zilei de mâine. E ca un munte și omul nu se mai poate odihni din pricina acestui munte din suflet, neavând suficientă credinţă. Cum zicea Mântuitorul:

Nu vă îngrijiți de hrană sau de băutură, ştie Tatăl vostru că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia Cerurilor și dreptatea şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă.

Şi ele sunt de mare folos, dar nu le căutaţi în primul rând pe acelea, ca să le lăsaţi pe cele duhovniceşti!

Mântuitorul le-a mai spus încă un lucru Apostolilor:

Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi post!

Adică o credinţă trebuie să se exprime şi în rugăciunea noastră către Dumnezeu şi în înfrânare, în post. Când omul se înfrânează de poftele cele rele, când omul îşi înfrânează ochii de la a privi toate mizeriile pe care ni le oferă cu multă mărinimie cel rău, când omul se înfrânează de la a privi imagini la această cutiuţă fermecată care este televizorul, când omul încetează în a mai urmări prin toate ziarele de scandal tot felul de „minunăţii” ucigătoare de suflet, când omul se înfrânează nu numai de la mâncare, pentru că nu numai asta înseamnă post, atunci el îşi pregăteşte sufletul ca să primească pe Mântuitorul Iisus Hristos în inima sa, atunci credinţa lui se întăreşte, atunci credinţa lui mută munţii din loc.

Aparent fără legătură cu această minune, la finalul Sfintei Evanghelii de astăzi Sfântul Apostol Matei ne spune că Mântuitorul Iisus Hristos, călătorind prin Galileea, a început să le vorbească Apostolilor despre Patimile Sale, care se apropiau, zicând:

Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor.

Şi de aici mai învăţăm ceva: să nu ne aşteptăm, atunci când facem un bine, ca oamenii să ni-l întoarcă. Ba dimpotrivă, unii oameni se sălbăticesc atunci când le faci bine. Cât bine le-a făcut Mântuitorul! Iată, l-a vindecat pe acest copil! Şi cu cât rău au răsplătit ei Mântuitorului, răstignindu-L pe muntele Golgota. Zice:

Va fi dat în mâvestirea patimilorinile oamenilor care îl vor omorî, dar a treia zi va învia.

Şi se încheie Sfânta Evanghelie:

Iar ei s-au întristat foarte.

De ce le-a spus Mântuitorul aceste cuvinte şi care este legătura cu vindecarea minunată a copilului lunatic? Tocmai pentru că aceste evenimente se apropiau. Tocmai că atunci când ei vor vedea împlinindu-se toate acestea, prinderea, judecarea, biciuirea, răstignirea, să nu se clatine în credinţă, ci să aibă credinţă măcar cât un grăunte de muştar şi să-şi aducă aminte de cuvintele Mântuitorului că a treia zi va învia Fiul Omului şi să creadă şi să nădăjduiască şi să nu cadă în disperare – ceea ce ştiţi că, din păcate, Apostolii au şi făcut. Acesta este rostul cuvintelor Mântuitorului Iisus Hristos pe care El le spune imediat după vindecarea fiului lunatic.

Am spus, în mare, cam ce au tâlcuit Părinţii Bisericii, Sfântul Nicolae Velimirovici şi alţii, cu privire la această Evanghelie. Acum aş vrea să ne gândim un pic, să reflectăm, cercetându-ne sufletele noastre, câtă credinţă găsim aici și cât de statornică este credinţă din inima noastră, cât de puternică este? Credinţa noastră nu numai că ne luminează mintea, adică ne face luminaţi la minte şi dă şi putere voinţei noastre. Ştim, din păcate, că astăzi sunt creştini doar de conjunctură, adică doar s-a întâmplat, potrivit împrejurărilor, să fie botezaţi. Şi pentru că au fost botezaţi se numesc creştini, dar nu cunosc cât de puţin credinţa în care au fost botezaţi. Cunosc, mai degrabă, alte credinţe. Nu cunosc valoarea credinţei lor, sfinţenia credinţei creştine, care a dat sfinţi, diferența dintre credinţa lor şi alte credinţe.

De aceea, unii creştini amestecă credinţele, unii se uită la horoscop, alţii cred în te miri ce alte învăţături aduse de alte religii străine de creştinism. Nu cunosc credinţa pentru că nu cercetează Scripturile, pentru că nu cercetează cărţile Părinţilor duhovniceşti sau ale Sfinţilor Bisericii, pentru că nu vin să asculte cuvântul lui Dumnezeu la Biserică, pentru că nu înţeleg valoarea duhovniciei și a tainei Spovedaniei, pentru că nu înţeleg de ce preotul iese cu un pahar şi cu o linguriţă, ce rost are? Nu înţeleg nimic din toate acestea, dar fac nunţi fastuoase, botezuri să-i vadă lumea înmormântări la fel, ca să nu mai vorbim de casele de veci pe care și le pregătesc, nepregătindu-şi, de fapt, sufletele cu nimic. Aceştia sunt unii dintre credincioşii de astăzi, puţin-credincioşii de astăzi.

Despre puterea credinţei, cât de mare ar trebui să fie credinţa noastră, ne povesteşte un mitropolit al Ardealului, fericită să-i fie pomenirea, Antonie Plămădeală, următorul lucru: O femeie foarte bolnavă şi-a trimis fiica, de şcoală să-i cumpere de la farmacie o sticluţă pentru boala ei, neputând să se deplaseze. Fetiţa a plecat degrabă, sperând în însănătoşirea mamei ei, la farmacist. Farmacistul era un pic mai în vârstă. A primit-o pe fetiţă, ştia boala mamei ei, şi i-a dat o sticluţă. Nu prea s-a uitat atent ce i-a dat, zicem noi că nu a fost profesionist. Dar ştia că aia era sticluţa pe care trebuia să i-o dea şi i-a dat-o.

După ce a plecat fetiţa, farmacistul s-a uitat cu luare-aminte şi a constatat că i-a dat exact ce nu trebuia să-i dea şi s-a îngrozit. Vă daţi seama ce a fost în mintea lui?

<Ce am făcut?… Pentru nepriceperea mea omor un om!>

A îngenuncheat şi a început să se roage fierbinte, cu lacrimi:

<Doamne, fă o minune! Să se întâmple ceva să nu ajungă sticluţa la mamă!>

Nu a apucat să se roage foarte mult şi s-a întors fetiţa, a deschis uşa de la farmacie şi plângând, cu capul în jos, supărată, a zis:

„Domnule, vă rog să mă iertaţi, am alergat şi nu ştiu cum s-a întâmplat, m-am împiedicat și am spart sticluţa! Vă rog să mă iertaţi, nu mai am nici bani să vă dau. Şi mama e bolnavă…”

I-a dat sticluţa care trebuia şi, după ce fetița a plecat, farmacistul a îngenuncheat din nou, plângând de data aceasta cu lacrimi de mulţumire și de bucurie.

sfintii inchisorilor si Maica Domnului - Man. Neamt - seminarIată credinţa! Iată credinţa pe care şi dumneavoastră o puteţi sădi sau aţi sădit-o în viaţa dumneavoastră. Să ne amintim numai de martirii din temniţele comuniste, cum au reuşit ei să treacă numai cu ajutorul credinţei!

Ca să nu mai lungesc cuvântul, bine ar fi noi, creştini botezaţi şi creştini nu numai cu numele, ci şi cu fapta, să cercetăm mai mult Sfintele Scripturi. Mântuitorul zice:

Cercetaţi Scripturile!

Să avem mai multă râvnă pentru cele duhovniceşti, să ne spovedim mai des, și nu numai când vin marile posturi, că aşa face toată lumea, ci şi când sufletul nostru este îngreunat de păcat, când muntele păcatelor se ridică în sufletul nostru. Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea credinţă, să ne sporească credinţa!

Mi-aduc aminte de o întâmplare din Pateric, cred, care zice că un părinte nu avea darul lacrimilor cum aveau alţi părinţi. Și atât de mult se necăjea că nu avea darul lacrimilor încât la rugăciunile sale plângea şi zicea:

„Doamne, dă-mi şi mie darul lacrimilor, să-l am şi eu!”.

Dar el, fără să ştie, îl avea.

Aşadar, să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea mai multă credinţă. Cât un grăunte de muştar, măcar, care să ne lumineze întreaga noastră viaţă, ca, având mai multă credinţă, să facem cele bune, spre slava lui Dumnezeu şi spre a noastră mântuire, întru aşteptarea zilei Învierii celei de apoi, adică Duminica lumii acesteia. Amin”.

Microsoft Word - Epi Sz mystery of death christ painting_def_acc

***

Predici audio ale Parintelui Ciprian Negreanu la Duminica a X-a dupa Rusalii/ a vindecarii “lunaticului”:

2012:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

***

2011:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Transcrieri partiale:

Ce nu-i place lui Dumnezeu din firea noastră, din felul nostru de a fi, al oamenilor? Ce nu i-a plăcut lui Dumnezeu, de le-a zis tuturor, a ajuns să zică acest cuvânt greu, O, neam necredincios și îndărătnic? În primul rând necredinţa şi îndărătnicia, dacă le-a şi numit; ele erau cele care nu-i plăceau lui Dumnezeu.

Şi cu cât trece timpul îmi dau seama tot mai mult că nimic nu-I este mai neplăcut lui Dumnezeu decât necredinţa. Dar nu e vorba că toţi zicem Cred întru Unul Dumnezeu… şi toate celelalte, nu e vorba de credinţa aceasta, că verbal şi formal credem. Ci e vorba de o credinţă foarte superficială şi pusă pe arţag, pusă pe lepădare, ca un alergător care mai fuge 10 metri şi zice: <Eu abandonez. M-am săturat…>, adică te împiedici de orice motiv ca să abandonezi. Ăsta e tipul de credinţă pe care-l avem de multe ori, adică de o slăbiciune extremă, încât, dacă până atunci ai fost în stare să-i ridici ode de slavă lui Dumnezeu pentru cine ştie ce faptă pe care ţi-a împlinit-o Dumnezeu, pentru cine ştie ce lucru mare pe care l-a făcut Dumnezeu cu tine, eşti în stare pentru o nimica toată, sau pentru că nu s-a mai împlinit, pe lângă marele dar pe care ţi l-a dat Dumnezeu, şi un mic dar pe care îl mai ceruseși pe lângă, un nu-ştiu-ce, și pentru lipsa darului celui mic tu eşti în stare să zici <A, dar nici nu cred în Dumnezeul Acesta, Cine e Dumnezeul Acesta? Dar nu mai vreau să cred în El! Dar m-am săturat! Dar mă gândesc la sinucidere! Mă gândesc la nu-ştiu-ce!> Suntem într-o asemenea stare de decădere, de slăbiciune sufletească, de labilitate, de versatilitate a sufletului, la un nivel atât de mediocru al credinţei, epidermică, cum zicea un părinte, la nivelul epidermic, nu al profunzimii, totul e foarte schimbător și rapid, dar pentru lucruri de nimic! Măcar de ar fi lucruri mari, dar chiar și la lucruri mari nici Iov nu ridica cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu, nici Iov n-a zis <Nu mai cred în Tine, Doamne!>, dar se gândea „De ce, Doamne? De ce?…”  Şi ce mare era Iov și ce necazuri avea Iov pe capul lui! Şi ce păcate făcuse Iov? Că nu ţinea minte să fi făcut păcate! Şi câte fapte bune făcuse! Şi totuşi, n-a ridicat cuvânt! Şi Dumnezeu, pentru mica lui tulburare, pentru mica lui întrebare, „de ce?”, l-a îndreptățit în faţa prietenilor săi, l-a înţeles. Dar noi, cu atâta uşurinţă să-L lepădăm pe Dumnezeu, să ne învârtoşăm împotriva Lui? Sau să ne pierdem credinţa cu o uşurinţă extraordinară?… Ca şi Apostolii, la măsura lor de atunci, nu la măsura la care sunt acum, că ei creşteau în credinţă, şi cu câtă uşurinţă şi eu s-au lăsat din credinţă, pentru un cuvânt din partea fariseilor, un murmur de neîncredere şi de ironie din partea altora, de pe margine, şi gata, credinţa lor a slăbit! Aşa cum treci prin faţa unei biserici şi dacă unul se uită la tine fix, zâmbind, să vadă dacă te închini, eşti în stare să nu te mai închini, ţi-a scăzut credinţa, nu mai poţi, e prea greu. Adică suntem foarte slabi în privinţa asta, n-avem o hotărâre de fier. Lui Dumnezeu se pare că-I place această hotărâre!

Nu pot să nu atrag atenţia asupra acelei întâmplări când Mântuitorul este chemat de Iair, mai-marele sinagogii, pentru că fiica lui era pe moarte. Şi cineva vine şi zice Fiica ta a murit, nu mai chinui pe Învăţătorul!, în timp ce Mântuitorul vorbea cu femeia cu scurgerea de doisprezece ani. Dar, cum Dumnezeu le aude pe toate, chiar dacă aceia vorbeau, poate, tainic, atenţia cu care se întoarce spre Iair şi spune: Nu te teme! Crede numai! Auziţi! Câţi nu vorbeau acolo unii cu alţii şi la niciunul nu s-a dus, ci Dumnezeu Se preocupă de credinţa omului și S-a întors spre Iair şi i-a spus Nu te teme! Crede numai!, adică <M-ai chemat, crede! Voi fi cu tine! Cum, ţi-ai pierdut nădejdea? N-am zis că voi merge acolo?> Mergând, o voi vindeca! Şi mergeau fericiţi, sunt opriţi puţin de femeia cu scurgere de sânge. E ca şi cum i-ar fi spus: <Ţi-am promis, va fi! Nu te teme, crede numai ce ţi-am zis!> Aşa parca ne zice şi nouă. Aceeaşi stare de necredinţă se instalează rapid și la noi. Pornim cu avânt pentru ceva, numai bate puţin vântul mării şi valurile și ne şi tulburăm şi coborâm rapid spre adâncul mării, nu mai credem. Am vrea ca toate să ne vorbească cumva despre viitoarea biruinţă pe care o vom avea. Am vrea, de exemplu, dacă noi ne rugăm ca să luăm un examen, de exemplu, sau un serviciu, noi am vrea din momentul în care ne ridicăm de la rugăciune sau am ieşit din biserică toate să vorbească în fire şi în natură despre viitoarea noastră biruinţă. Să se coboare ramurile copacilor, pe frunţile oamenilor să scrie: Vei birui!, gata, tu du-te numai acasă şi te-ai vindecat, nu mai ai nicio problemă! Dacă unul se uită mai urât şi zice <Ce, crezi că tot ce gândeşti tu se face? Nu se face!>, gata, s-a terminat, sigur nu ne mai dă Dumnezeu… Noi am vrea aşa…! Păi asta este iubire?! Asta este credinţă?!

Dacă, de exemplu, doi, un mire și o mireasă îşi promit unul altuia că <Ne vom căsători. Suntem despărţiţi acum, o vreme, dar ne vom căsători! Ne iubim!> şi cum e mai mare iubirea unuia sau a celuilalt dacă, de exemplu, mirele sau mireasa trebuie să umble pe jos să ajungă până acolo unde e nunta, să treacă peste toate greutăţile şi necazurile, să-i stea în cale cine ştie câte ispite şi ea să le treacă pe toate, nu arată prin asta că credinţa şi iubirea ei sunt mai mari? Cum, ar fi trebuit să vină o caleaşcă aurită să o ducă direct la nuntă şi aşa îşi arăta ea dragostea sau credinţa? Prin ce se arată credinţa? Măcar atât să dăm! Măcar atât: credinţă nezdruncinată! Dacă Dumnezeu a promis, dacă Dumnezeu a zis, va fi! Dacă L-am rugat pe Dumnezeu, va fi! Dar ai credinţă nezdruncinată! Zice Mântuitorul:

Iar tu, când ceri ceva, să şi crezi că s-a împlinit ceea ce ai cerut!

Deci te-ai ridicat de la rugăciune şi să crezi că s-a împlinit! E problemă de timp! Dar ea e împlinită! Problema aia e împlinită, e făcută, eu numai trebuie să cred şi să merg înainte! Nu <Ia să văd acum, ce semne sunt, va fi sau nu va fi? Bate vânt tare, nu va fi… Când am terminat rugăciunea tocmai a venit un nor şi nu s-a mai văzut raza aia frumoasă, nu va fi…> Nu-i adevărat! Noi nu ne luă după lucruri din astea! Ştiţi cine se ia după lucruri din astea şi lucrează cu lucruri din astea? Diavolul, de cele mai multe ori! Şi aici, chiar în pilda aceasta, ne spune Sfântul Ilarie de Poitiers, un mare sfânt al Apusului, şi al Bisericii întregi (315-368), că „Iată ce şmecher era diavolul lunatic, se folosea de fazele lunii și atunci îl ataca mai mult pe copil!” Dar şi Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre asta. De ce? Pentru că diavolul vrea cumva să-și ascundă lucrarea sub fire, ca firea să fie socotită demonizată, rea. Deci luna ar fi de vină. Deci cerurile, stelele, soarele, din cauza lor vin duhurile asupra mea şi mă nenorocesc. Şi insistă foarte mult Sfântul Ioan Gură de Aur pe asta şi Sfântul Ilarie de Poitiers și zice că diavolul se ascunde în spatele lucrurilor normale, fireşti, naturale. Lucrează cu ele tocmai ca acestea să fie mânjite, murdărite în mintea ta, să te înfricoşezi de ele, să stai speriat de ele tot timpul, să te înfricoşezi că dacă e aşa înseamnă că va fi, dacă nu e aşa înseamnă că nu va fi. Diavolul se foloseşte de aceste lucruri mici, slăbuţe, înguste, ca un măscărici, ca un om care n-are treabă. Are foarte mult timp, se ocupă numai de noi și de prostioarele noastre. Dacă tu îţi pui în gând şi trăieşti într-o lume a superstiţiilor şi zici <Cred că dacă voi merge în haina aceasta voi lua la examen, că haina asta e cu noroc>, se ocupă cumva și poate chiar îți ajută să iei examenul, numai pentru că ai haina aia, special, de câteva ori, după care îţi găseşte el ac de cojoc. De ce? Numai ca să începi să crezi în aceste superstiţii. Şi poate aţi observat: cine crede în superstiţii chiar începe să aibă tot felul de stări! Unul care crede în pisici negre, toată ziua vede pisici negre. La unul care nu crede nu vine nicio pisică neagră. Aceşti oameni nu sunt mânaţi de Dumnezeu. Vi-L închipuiţi pe Dumnezeu că umblă cu lucruri din astea? Că ne vorbeşte prin tâlcuiri de felul ăsta, scoate oameni cu găleţi goale și cu găleți pline şi cu tot felul de lucruri din astea? Aşa de mic poate să fie Dumnezeu? Atât de puţin e Dumnezeu, umblă cu pisici în sus şi în jos ca să ne spună ceva? Nu vorbeşte El în adâncul inimii noastre, în taina inimii? Nu-L auzim neîncetat în glasul conştiinţei? Nu are nevoie de pisici, El e continuu cu noi şi ne vorbeşte neîncetat. El este conştiinţa care ne vorbeşte neîncetat! Diavolul e cel care vine din afară şi se ocupă cu lucrurile pe care le are momentan în mână, cu oamenii care-l ascultă, el umblă cu lucrurile acestea. Cu cât nu crezi în lucrurile acestea şi zici <Nu! Eu nu voi crede acestora, ci numai în Dumnezeu!>, toate se scutură ca un nimic, ca şi cum n-ar fi fost. Cu cât ai mai mare frică şi tulburare că poate superstiţiile funcţionează, cu atât capătă diavolul mai mare putere şi împlineşte cu tine toate fricile pe care le ai. Şi poate aţi şi observat cei care aţi fost superstiţioşi şi v-aţi revenit din starea aceasta de superstiţie şi v-aţi încrezut lui Dumnezeu, s-au terminat şi cu superstiţiile, nu mai veneau tulburările de până atunci. Lucrurile s-au schimbat pentru că aţi ieşit de sub cerul de aramă şi de foc al diavolului, care vă ţinea și vă presa și aţi intrat sub cerul blând al milostivirii lui Dumnezeu, sub cerul cel adevărat al lui Dumnezeu, sub cerul ascultării şi al fricii de Dumnezeu. Aşa face diavolul, umblă după lună şi după stele ca să ne facă să ne fie teamă de făptură, să o demonizăm sau să o zeificăm, să ne prindă cu mintea în lucruri mici, să nu ne lase să ne îndepărtăm de lumea asta, să nu ne ridicăm mintea la Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu face aşa.

Deci nu-I place lui Dumnezeu credinţa aceasta schimbătoare, repede schimbătoare, o dată credem – o dată nu credem. Şi chiar dacă ştim că facem un păcat mare când zicem: <Nu mai cred în Tine, Doamne! De ce nu mi-ai dat aia și nu mi-ai făcut aia? M-ai dezamăgit…!> te apuci şi te tăvăleşti cu Dumnezeu tête-à-tête, picior peste picior, tu cu Dumnezeu, şi-I spui <M-ai dezamăgit… N-ai făcut aia…>, tu, care ar trebui să stai cu fruntea plecată în pământ! Părintele Arsenie Boca era înspăimântat de această stare de nepăsare a omului; chiar dacă stă în genunchi, chiar dacă stă cu fruntea plecată în pământ, de multe ori convorbirea interioară a omului cu Dumnezeu e de o îndrăzneală înspăimântătoare, că n-ai avea aşa îndrăzneală faţă de un demnitar amărât, faţă de un judecător, faţă de un preot, n-ai avea îndrăzneală să vorbeşti aşa! Dar cu Dumnezeu spui lucruri de o grozăvie, Îi spui că te-a dezamăgit, că te-ai supărat pe el, şi tu nici tatălui tău nu-i spui că te-ai supărat pe el! Păi măsoară-ţi cuvintele! Cu Dumnezeu să avem grijă ce vorbim. E înspăimântător Dumnezeu! Cu Dumnezeu nu te baţi pe umăr ca şi cu un prieten, ca şi cu un băiat bun. Dumnezeu e foc arzător!

Deci orice cuvânt va fi cântărit și judecat, de orice cuvânt vei da seama! Că tu, dacă te duci acasă la ai tăi sau la soţul tău şi îi zici <M-ai dezamăgit, nu mai cred în tine… Nu ştiu ce-i cu tine, mă gândesc chiar să plec!> şi nu știu cum vei mai repara după aceea lucrurile astea, nu ştiu dacă omul ăla, chiar dacă ar fi câteva motive să-i zici asta, dar nu știu daca mai repari ceva şi nu îndrăzneşti să-i zici asemenea vorbe, că nu se mai repară. Dar cu Dumnezeu?! Dumnezeu, Căruia ce nod în papură Îi mai poţi găsi? Cu El e mai bine de o mie de ori să te îndoieşti de ce ai gândit tu, de ce ţi-ai dorit tu, de ce ai vrut tu, de ce ceri tu de la Dumnezeu, să te îndoieşti, că poate n-a fost bine, dar nu de Dumnezeu! Mi se pare o îndrăzneală demonică! Demonică! Şi atunci nu o să auzim noi mai degrabă, cum zice Mântuitorul când vorbeşte cu iudeii: Voi nu sunteţi fiii lui Avraam, ci sunteţi fiii diavolului, că ascultaţi de glasul lui şi urmaţi lui! N-o să ne zică și nouă? Pentru că asemenea îndrăzneală are numai demonul! Parcă îl şi vedem în dialogul lui cu Dumnezeu când vine să vorbească despre Iov: Am dat ocol pământului şi n-am văzut nimic deosebit. – ca şi cum I-ar zice lui Dumnezeu <N-ai nimic deosebit pe pământ. Un pământ amărât…> Şi Dumnezeu îi zice diavolului: Dar l-ai văzut pe dreptul Meu, Iov? <Mdea, l-am văzut… Dar lasă-mi-l puţin în mână că îl fac eu să te blesteme!> Auziţi câtă îndrăzneală! Păi nu simţiţi că în acele momente, în care ne luăm aşa, de Dumnezeu, cu cuvinte în răspăr și o dăm repede în necredinţă şi, de multe ori, cu voie ne lăsăm aşa într-o părută necredinţă ca să-L terorizăm afectiv pe Dumnezeu: <Vezi, Doamne? Îmi pierd şi credinţa! Nu-mi dai chestia aia, vezi? O să mă pierd cu totul dacă mă laşi!> Făcând aceste lucruri, nu simțiți că suntem foarte asemănători cu diavolul în momentele acelea?

Deci ce vă îndemn, şi asta poate să rămână în mintea noastră din duminica aceasta: să nu lăsaţi mintea să se îndrepte spre asemenea gânduri! Să le opriţi cu repeziciune, să le scoateţi repede afară! Să ziceţi, cum i-a zis Dumnezeu diavolului, pe muntele ispitirilor: Înapoia mea, satano, că nu te voi asculta! Să ştiţi că acele gânduri nu sunt de la om! Sunt prea îndrăzneţe ca să fie de la om. Sunt şoptite de la diavol, nu vă identificaţi cu ele. Nu tu le-ai gândit, diavolul le-a gândit! Părinţii din Athos, printre primele lucruri pe care mi le-au spus când am ajuns acolo au fost, când întrebam de necredinţă, au spus: „Dar nu ştii? Necredinţa este tratată ca şi gândul de hulă!” Gândul de hulă e tratat prin nepăsare! Nu-l bagi în seamă! Îl alungi din mintea ta imediat! Aşa şi necredinţa. Nu se discută cu necredinţa, când vin gânduri de necredinţă în inima ta, pentru nişte lucruri de nimic. Le alungi imediat, nu discuţi cu ele, nu le adăposteşti, nu te faci peşteră de tâlhari!

Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească!”

***

pr. Ciprian - captura

” […] Aceşti vicleni care ştiau să arunce vorbele probabil că au aruncat frica şi zâzania şi tulburarea şi în inimile Apostolilor, care fiind singuri, fără Mântuitorul, şi-au pierdut din credinţă, aşa încât, atunci când a fost adus acel copil la ei, n-au putut să scoată demonul. Şi în inimile lor intraseră puţin frica, multele întrebări ale fariseilor şi ale cărturarilor, întrebări ispititoare şi care provocau îndoială, încât n-au avut suficientă credinţă să-l vindece pe acest copil şi, mai ales, n-au avut destulă credință că Dumnezeu este cu ei şi acolo!

Cât de mult Se bucură Dumnezeu de aceia care cred că El e cu ei pretutindeni, că nu e nevoie să fie văzut, vizibil! Vedem că Se bucură de sutaşul care avea sluga pentru care venise să se roage s-o vindece şi care Îi spune lui Hristos că nu este nevoie să vină cu trupul, pentru că Şi eu am sub stăpânirea mea ostaşi şi le zic fă! şi fac. Şi numai zi cu cuvântul şi se va face! şi Dumnezeu S-a minunat și a zis: N-am văzut atâta credinţă nici în Israel! pentru că el credea că Dumnezeu nu trebuie să fie neapărat cu trupul, vizibil, acolo, pentru că puterea Lui este pretutindeni, El este peste tot. Aşa cum a făcut şi femeia cananeeancă, căreia i-a spus: Du-te, fiica ta s-a tămăduit! şi ea a crezut. N-a zis <Vino până la mine acasă, că până nu pui mâna nu cred!> sau <Până nu văd eu cu ochii mei nu cred, nu Te las>, ci ea a plecat cu linişte mare, a crezut. A crezut că Dumnezeu este pretutindeni.

Această credinţă n-au avut-o cei nouă apostoli acolo, jos, nevăzându-L pe Hristos acolo, văzând tot zumzetul din jur, s-au temut şi s-au scufundat în necredinţăPuţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? – şi n-au putut să vindece copilul. Şi prin această pildă Mântuitorul vrea să-i înveţe despărţirea de El, în sensul că El, și dacă nu va fi văzut de ei, va fi cu ei întotdeauna, aşa cum le va spune la Înălţare: Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele vieţii voastre şi El Se ridică la cer şi Se înalţă. Ar părea o ruptură, un neadevăr, că este cu ei, dar a plecat, dar El tocmai asta i-a învăţat prin atâtea şi atâtea minuni: Sunt cu voi! Spre sfârşit, în noaptea de Joia spre Vinerea Mare, ei, vorbind cu El şi văzând cum le ştie gândurile zic: Acum cunoaştem că nu ai nevoie să-ţi spunem noi ceva, că Tu ştii toate.

Si acum, coborând Mântuitorul de pe Muntele Taborului, văzând mulţimea tulburată şi strigătele şi neîncrederea şi necredinţa – erau trei tipuri de necredinţă pe care o vede Mântuitorul când coboară:

– necredinţa tatălui copilului lunatic, o necredinţă asemănătoare cu a noastră, adică nu numai că nu prea avem încredere, dar ne şi plângem, ne şi văicărim şi facem cumva să sădim necredinţă şi în inimile celorlalţi.

– necredinţa mulţimilor, care se aseamănă cu necredinţa poporului evreu, care s-a închinat idolilor imediat după ce s-a urcat Moise în Sinai, adică era oricând la îndemâna minunilor, dacă vedea ceva deosebit credea, dacă nu mai vedea nimic, era în stare să creadă pe primul venit care ştie să sucească un cuvânt cu multă dibăcie şi uită toate minunile. Şi noi ne asemănăm cu aceştia, în sensul că Dumnezeu a făcut cu noi multe minuni, dar, dacă ştie cineva cu două-trei vorbe, două-trei versete meşteşugite să ne spună că nu-i adevărat, că a fost o formă de autosugestie, că a fost nu-ştiu-ce, eşti gata să-l crezi, eşti gata să cazi din credinţă.

– necredinţa Apostolilor, a celor nouă, pe care îi tot învăţa că El nu trebuie să fie cu ei în mod văzut, ci că este cu ei întotdeauna, chiar dacă ei nu-L văd. Să creadă asta! Şi aşa cum aveau credinţă şi îndrăzneală atunci când El era cu ei, aşa să fie şi când nu este cu ei văzut.

Şi Mântuitorul spune un cuvânt foarte aspru când coboară:

O, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi, până când vă voi suferi pe voi?

Şi se referă la toţi, și la noi toţi, nu numai la neamul iudeilor, la tot neamul omenesc, că cine poate să zică că nu are vreun tip de necredinţă? Dar ceea ce ne doare și ne sperie este că Dumnezeu Se supără pe acest tip de necredinţă. Traducerea este că S-a răstit, aşa cum Îl vedem câteodată strigând la demoni: Ieşi din el! Adică cu câtă asprime îi cere demonului să plece de la om, acelaşi tip de răspicare în vorbire îl foloseşte Dumnezeu aici, când zice O, neam necredincios şi îndărătnic

Noi adăpostim tipul ăsta de necredinţă în suflet cu multă îngăduinţă, zicând că nu e chiar aşa, dar Dumnezeu îi tratează cu aceeaşi asprime cu care îl tratează pe diavolul care îl posedă pe om, cu care îl ceartă pe diavol. Iar când nu vrem să lepădăm acest tip de necredinţă, când nu stăm împotriva ei, nouă ne sunt spuse aceste cuvinte!

Dacă am traduce mot-à-mot, etimologic, traducerea nu este neam, ci este generaţie. Deci ar fi: O, generaţie necredincioasă şi sucită…! Sucită – unii teologi spun răsucită la 180 de grade, întoarsă. Şi, dintr-o dată, cuvintele sună altfel. E ca şi cum aminteşte de marii Patriarhi, Avraam, Isaac, Iacov, ce generaţie a fost aceasta! Dumnezeu nu Se ruşinează să Se numească în funcţie de ei și zice: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam și al lui Isaac şi al lui Iacov, ca și cum un mare profesor ar zice <Eu sunt profesorul lui Ionel, Gigel și Vasile!> – cine sunt aceia? Trei necunoscuţi faţă de acel profesor, să zicem, pe care-l ştie o lume întreagă, dar ei îl continuă în lucrări. Ar fi o mare smerenie din partea acelui profesor, dar să ştiţi că Dumnezeu face o mult mai mare smerenie când zice că e Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Iacov. Nu se compară nicio măsură omenească cu pogorământul lui Dumnezeu, Care Se compară şi se defineşte în funcție de nişte oameni. Vedem, însă, aici ce mult S-a bucurat Dumnezeu de ei, şi le şi zice: Şi mulţi de la apus și de la răsărit vor veni și vor sta la masă cu Avraam și cu Isaac și cu Iacov Ce bucurie are Dumnezeu de aceştia, de o generaţie de aur, ca de nişte oameni de foc care au trăit pe pământ și au putut să trăiască cum se cuvine, în credinţă adevărată, pe care Dumnezeu nu-i uită niciodată, nu putem să ne închipuim, dincolo de veşnicie, ei rămân în mintea lui Dumnezeu, în inima Lui, în memoria Lui.

Dar, ca într-o oglindă întoarsă, este această generaţie din care facem și noi parte, generația necredincioasă şi sucită, în opoziţie cu generaţia lui Avraam, care ar fi mers până la capăt dacă era nevoie, până la cele mai mari sacrificii, cu credinţa lui Isaac, despre care am putea spune atâtea şi a lui Iacov, pe care Dumnezeu l-a numit Israel, adică cel care mărturiseşte, care dă mărturie. De generaţia noastră Dumnezeu nu Se poate bucura pentru că vede atâta necredinţă…

Am putea vedea aici un alt înţeles supra necredinţei, pe care Dumnezeu îl foloseşte în Deuteronom, în capitolul 35, când nu socoteşte necredinţa cum credem noi, care zicem că ori crezi în Dumnezeu, ori nu crezi. Avem o înțelegere limitată, alb sau negru, şi dacă ai vreo idee despre Dumnezeu, cât de cât, măcar un gând, zici <Cred!> Să ştiţi că Dumnezeu nu socotește aşa. În Deuteronom El socoteşte necredinţa ca pe o credinţă care o ia pe o altă cale, o credinţă falsă, greşită în Dumnezeu. Nici nu se prea vorbea atunci de necredincioşi în sensul de ateu, nu prea erau. Deci nu se vorbea de necredinţă în sensul acesta, ci în sensul de a o lua pe altă cale, de a interpreta greşit faptele lui Dumnezeu, a-L căuta greşit pe Dumnezeu, a alege căi şi modalităţi prin care tu să rămâi în felul tău de a fi. Asta e, de fapt, taina: noi căutăm căi și modalităţi prin care să rămânem aşa cum suntem, dar să zicem că suntem credincioşi şi ceea ce putem face am făcut. Asta e ceea ce Dumnezeu numea necredință!

Şi atunci înţelegem altfel acest verset, O neam necredincios şi îndărătnic…! O, generaţie necredincioasă şi îndărătnică/sucită/întoarsă, adică nu-L înţelegem bine pe Dumnezeu. Apostolii nu credeau pentru că aşteptau să fie Hristos de faţă, că dacă nu e cu ei în mod vizibil înseamnă că nu e cu ei. Dacă nu era Hristos lângă ei, atunci îi mâncau dracii, erau ai lor – şi acest tip de credinţă, în care ei erau credincioşi, dar erau necredincioşi, pe acesta îl numeşte Dumnezeu necredinţă şi o judecă cu asprime!

Necredința tatălui era că zicea că el e credincios, cum şi noi zicem: <Dar eu ştiu dacă mă poate ajuta Dumnezeu? dar nu cred că poate… Dar de ce m-ar ajuta pe mine? Dar am fost în atâtea situaţii și m-am rugat de atâtea ori și uite că nu m-a ajutat, oricum nu mă va ajuta…> și găsim tot felul de pretexte și lăsăm armele jos şi gata. Şi acesta e un tip de credinţă sucită, adică tot necredinţă: tot ceea ce ne face pe noi, prin viclenia noastră şi prin lenevia noastră, să nu mai continuăm lucrarea cu Dumnezeu, prezenţa vie a Lui în inima noastră, ţinerea credinţei vii, tot ceea ce ne face să ne lăsăm pe tânjală cum se lasă boul când nu mai vrea să mai tragă la jug. Nu e greu să ţii sufletul în credinţă, dar e istovitor pentru lenea noastră, e istovitor pentru sufletul obişnuit cu statul. E ca şi cum ai cere unui om care n-a alergat de 30 de ani să alerge sau să meargă pe stradă cu paşi repezi! Unui om care face zilnic asta i se pare ceva atât de firesc și chiar îi place. Dar pentru cineva care are întindere după zece paşi nu e nicio plăcere în chestia asta.

Aşa e şi sufletul nostru: Dumnezeu ne cere această credinţă ca o vigoare a sufletului, o continuă colaborare cu El, o continuă raportare vie la El. El este aici, iar noi zicem <Cred, Doamne, că Tu, când vei socoti, vei face! te-am rugat şi vei face! Sunt convins! Când vei socoti Tu!> şi să ai încrederea asta continuă şi vie! Asta e o vioiciune a sufletului, o continuă lucrare, ca şi cum ai face ceva continuu. Or noi dorim să avem o credinţă în care am hotărât că credem, am zis <Da, cred>, dar de aici încolo să ne vedem de treburile noastre, să nu ne ţinem sufletul numai la Dumnezeu, să nu ne gândim mereu numai la Dumnezeu, asta e prea obositor. Sau să avem o relaţie vie cu Dumnezeu – măcar din oră în oră, dacă nu din clipă în clipă. Sau măcar zilnic să fie vie şi luminoasă – asta este greu. Şi asta e socotită la Dumnezeu necredinţă! E ca şi cum între doi soţi sau un iubit şi o iubită, unul ar zice <Dar i-am spus o dată c-o iubesc! Acum nu mai am timp să-i tot reactualizez lucrul ăsta şi prin gesturile mele și prin tot ceea ce fac, oră de oră, clipă de clipă… Nu-i nevoie, ea mă crede!> Credeţi că ea o să creadă? N-o să creadă! Şi dacă ea te va acuza că n-o mai iubeşti, că eşti necredincios relaţie, minte? Nu minte! Dacă măcar zilnic tu nu ai această relaţie vie cu această persoană sau de mai multe ori pe zi, o relaţie vie, lucidă, cu revărsare de inimă dacă s-ar putea…

Si atunci Dumnezeu ar fi exagerat dacă zice: O, neam necredincios…, când această necredinţă pe care noi o numim credinţă, de fapt nu este dovedită prin nimic. Este doar o temere, o tulburare, orice altceva. A, că noi în acte suntem trecuţi ca fiind creştini, asta nu dovedeşte nimic în Împărăţia Cerurilor dacă relaţia nu e vie cu Dumnezeu. Deci măcar aşa înțelegem că nu exagerează Dumnezeu când îi zice omului că e necredincios.

La fel şi cu neamul întreg, care se leapădă imediat la orice bătaie de vânt, la orice sfat vrăjmaş, la orice povestioară bine spusă şi bine formulată. E ca şi cum copilul e cu tatăl său, dar când iese afară şi îi spune cineva <Dar ce, ăsta e tatăl tău? Ăsta nu e tatăl tău… Se preface!>, copilul să creadă aşa de uşor lucrul acesta – ai putea zice că acela îl iubeşte pe tatăl său şi crede în el?

Deci aceste tipuri de necredinţă Îl dor pe Dumnezeu, îl fac să strige, să lăcrimeze, să-L doară că omul se ascunde în asemenea tip de necredinţă. Şi parcă cu durere îşi aduce aminte de generaţia aceea a Patriarhilor şi cu câtă bucurie îl descoperă pe sutaş şi pe femeia cananeeancă: O, femeie, mare este credinţa ta! Cu bucurie o spune, cu bucurie multă! Şi de tânărul bogat, care îi spune Pe toate acestea le-am păzit, ce-mi mai lipseşte?, pentru că îl priveşte cu dragoste, Se bucura de el, dar când tânărul a zis <Asta nu pot s-o fac…>, să se lepede de avuţiile lui de care era legat sufleteşte foarte mult, S-a întristat Mântuitorul.

Iar în cazul lui Lazăr, să știți că întristarea lui Hristos nu a fost numai că a văzut cum moartea l-a înjugat pe om, că prietenul Său, Lazăr, era prins în jugul morţii şi coborâse în adâncurile ei, ci una dintre tristeţile Mântuitorului, pentru care a şi plâns acolo, am putea zice că este necredinţa Martei și puţina credinţă a Mariei în privinţa asta. El repetă: Dar nu v-am spus că Eu sunt Învierea şi Viaţa? Cumva le spunea <Eu sunt Viaţa şi dacă Eu voi spune să fie viaţă, va fi viaţă!> Şi Marta zicea: Da, ştim că va învia la a doua venire… Adică <Da, atunci, departe, ştim, ai dreptate, da, da, da… Dar nu acum… Tu eşti Învierea şi Viaţa, dar nu acum; eşti atunci…> Şi asta e o durere pentru Mântuitorul, o durere că oamenii nu cred, zic că poate în viitor, cine ştie cum, dar nu acum…

Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească să avem credinţă adevărată!”

Le ChristGuéritLeForceneDečani

Pentru aceasta Duminica, va mai recomandam:

***

***

***

***


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Parintele Ciprian Negreanu, Vindecarea lunatecului

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

12 Commentarii la “PREDICI AUDIO la Vindecarea lunaticului despre FELURILE DE NECREDINTA ASCUNSE SUB CHIPUL CREDINTEI si despre lucrarea ascunsa a vrajmasului prin superstitii, horoscoape, prin increderea noastra in semne exterioare facile

  1. 17 august – Azi e duminica romanilor emigranti
    https://www.youtube.com/watch?v=XhlGrqqOdq8

  2. Pingback: SA FIM ATENTI LA CHEMARILE LUI DUMNEZEU DIN VIATA NOASTRA! Predica (si audio) a parintelui NICHIFOR HORIA la Evanghelia tanarului bogat (2014) -
  3. Pingback: OMUL IN FATA CRUCII. Predici (text, audio, video) miscatoare si trezitoare la Inaltarea Sfintei Cruci: “Marea tragedie a omenirii este neintelegerea Crucii” -
  4. Pingback: Parintele Epifanie despre PREVIZIUNILE ASTROLOGILOR si inselaciunile vanturate in presa privitoare la CUM VA FI NOUL AN -
  5. Pingback: Mitropolitul cipriot Atanasie despre BOALA… SLUGII VICLENE: “Cum este cu putinta sa te rogi si sa fii plin de fiere fata de semenul tau? Se poate sa nu mananc mancare cu untdelemn, dar sa-l mananc pe fratele de dimineata pana noaptea. TU, CARE
  6. Pingback: “POCAINTA este si o IESIRE DIN IDOLATRIA MODERNA. Noi am intrat in imperiul asta al „BUNASTARII”, al vietii „mai bune”, pentru ca DIAVOLUL STIE CA FACE MAI MULTA ROADA CU „BUNASTAREA” DECAT CU PRIGOANA – Predica audio in Duminica S
  7. Pingback: CUM SE APROPIE DUMNEZEU DE INIMILE NOASTRE SI CUM II RASPUNDEM NOI? “Credem mai mult cuvantului lui Hristos sau cuvantului lumii acesteia, care pe toate le rastalmaceste? SA NU PLECAM DIN BISERICA SI SA AVEM O ALTA VIATA, PARALELA”. Predica au
  8. Pingback: “Mai, frati români, noi n-am iesit inca din PAGANISMUL nostru, care se manifesta astazi prin VRAJITORII la nesfarsit, prin BLESTEME la nesfarsit!” | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: Predica audio a protos. Ioan de la Sihastria Putnei despre IADUL OMULUI CONTEMPORAN, ZBUCIUMAT, INSINGURAT SI AUTO-PECETLUIT PRIN DEPENDENTA DE TEHNOLOGIE: “II citesti rugaciuni de dezlegare, dar dumneavoastra sunteti gata să-l dezlegati de telefon
  10. Pingback: CUM NE TRAIM RELATIA CU HRISTOS? Crestinul intre chemarea de a fi “FAPTURA NOUA” si SCLAVIA SUPERSTITIILOR (NEO)PAGANE sau a FORMELOR FARA FOND: “Să nu fim automate de rugăciune sau de viaţă religioasă, ci să fim flăcări vii, lum
  11. Pingback: “În zilele noastre atât de viclene, în care criza îi îngenunchează pe mulți, CUM SE POATE BUCURA CINEVA DE ÎNVIERE?” – Parintii Moise Aghioritul si Zaharia Zaharou ne invata CUM SA PRIMIM HARUL INVIERII SI SA GUSTAM PREZENTA LUI
  12. Pingback: “Nu vrem sa traim in duhul lui Hristos – in DUHUL ACELA CARE ARDE, nu intr-unul ezitant ori lipsit de trairea autentica a invataturii Sale…” “OMUL ESTE INGRAT SI CHIAR PERVERS”, vrea sa se bucure de darurile lui Dumneze
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate