NERECUNOSTINTA SI OPORTUNISM. Cat iubim si cat ne amagim cu inchipuiri si surogate? PANA CAND NE VA MAI RABDA DUMNEZEU?

22-08-2011 Sublinieri

vindecarea lunaticului - Ioan Popa,  Biserica Sfanta Treime, Bucuresti

PR. CONSTANTIN COMAN: Despre dragostea lui Dumnezeu si lipsa de raspuns a oamenilor (fragment)

R. Radulescu: Mantuitorul Hristos vindeca un tanar demonizat, lunatic, spune Evanghelia. Un demon care actiona asupra tanarului in functie de fazele lunii. Inainte de a face aceasta minune, Mantuitorul Hristos pare iritat de cerere, de inca o cerere ca cineva sa fie vindecat de Dansul. Afla ca tatal tanarului se adresase Apostolilor, care nu putusera sa-l vindece de boala pe lunatic. Atunci Se adreseaza oamenilor, in general: „O, neam necredincios si indaratnic, pana cand va voi suferi?”. Parinte profesor Constantin Coman, explicati-ne cuvintele Mantuitorului Hristos. Se umpluse un pahar? De ce reactioneaza asa?

Pr. Coman: Este un cuvant mustrator, taios chiar, si are o explicatie pe care Mantuitorul Hristos o lasa sa se intrevada. In iconomia dumnezeiasca si in planul lui Hristos aceste vindecari aveau rostul de a descoperi puterea dumnezeiasca, aveau rostul de a-L descoperi pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, de a-L face cunoscut pe Hristos ca Dumnezeu. Cred ca am mai spus si altadata ca, daca Mantuitorul Hristos ar fi venit cu misiunea de a vindeca pe bolnavi pur si simplu, ar fi luat-o la rand si ar fi vindecat toti oamenii suferinzi. Vindeca, desigur, destul de multi oameni, dar o face cu titlul de exemplu si ca gest revelator al dumnezeirii Sale. Atunci cand Sfantul Evanghelist Matei spune, recapituland, ca Iisus vindeca „toata boala si toata neputinta in popor“, vrea sa spuna mai curand ca vindeca „orice boala si orice neputinta“, nu-i era nimic cu neputinta. De altfel nu numai ca limba greaca originala permite foarte bine aceasta traducere, dar ea este recomandata de specialisti in traducerea Evangheliei dupa Matei. Vindeca boli incurabile pe care nimeni dintre oameni nu putea sa le vindece.

Ei bine, cum ar reactiona cineva, constatand ca dupa ce se vindeca in chip minunat ei sau semenii lor, oamenii pleaca la casele lor, fara sa ia seama cine ii vindeca, fara sa se intrebe cine este Acela care face astfel de vindecari miraculoase. Sau, daca se intreaba, o fac numai dintr-o foarte trecatoare mirare! Mustrarea vizeaza nevolnicia poporului care continua chiar si in fata nenumaratelor minuni sa ramana orb, sa nu vada cu Cine are de-a face. Ştim bine ca orbirea aceasta a tinut pana la capat. Majoritatea, contemporanii si conationalii Mantuitorului Hristos au refuzat sa recunoasca faptul ca nu si-au putut deschide ochii si inima sa-L recunoasca pe Hristos ca Dumnezeu. Exegetii sunt de parere ca aici Iisus are in vedere in general „necredinta poporului Israel“.

In fata acestei atitudini, Mantuitorul Hristos se simte un pic exploatat. Ca si cum eu as face un gest, de exemplu, mi-as arata dragostea fata de cineva facandu-i un dar, iar respectivul ia darul si pleaca cu el acasa, intorcandu-mi, mai mult sau mai putin, spatele. Nu ia seama ca, de fapt, era o declaratie, un semn de dragoste din partea mea. Cu ce amaraciune raman eu, despartindu-ma de el?! Apoi din nou, prietenul meu beneficiaza inca o data si inca o data de generozitatea mea, fara sa ia seama ca este un gest de dragoste si sa raspunda cum se raspunde la un gest de dragoste. In astfel de situatii oricine traieste sentimentul ca este folosit: se folosesc de lucrurile lui, dar pe el nu-l iau in seama. Este vorba si de binecunoscuta si foarte raspandita ingratitudine umana. Lucrul acesta il spun cu multa amaraciune pentru ca si noi il traim. Eu, pentru foarte multi ani, nu am fost atent la raspunsul celor din jurul meu la gesturile mele de amicitie sau de dragoste. Am avut acest dar, pentru care ii multumesc lui Dumnezeu si parintilor mei, de a nu avea asteptari de la ceilalti. De la un timp, insa, din pacate, am inceput sa iau seama si am devenit nefericit! Sigur, in cazul Mantuitorului nu era vorba numai de amaraciunea datorata ingratitudinii oamenilor fata de Dansul pentru ajutorul dat, ci de amaraciunea datorata faptului ca oamenii nu-si recunosc Dumnezeul. Ar fi fost fericiti daca cel care le vindeca bolnavii incurabili ar fi fost un om obisnuit si daca, in consecinta, minunile nu se constituiau in tot atatea provocari de a-L recunoaste ca Dumnezeu!

R Radulescu: Sunteti dezamagit de atitudinile interesate, de oportunisti, de ce anume?

Pr. Coman: Da. Chiar cred ca acesta este cuvantul. Cand cineva nu poate sa-ti multumeasca pentru un ajutor pe care i l-ai dat sau pentru un gest de generozitate, pentru a se descarca de povara recunostintei, inventeaza erminii [“interpretari”, n.n.] diverse ale gestului tau, incriminandu-te direct sau insinuand fel de fel de lucruri. Unul dintre motivele pentru care omul fuge de Dumnezeu sau doreste cu tot dinadinsul sa se emancipeze de sub tutela Lui, invocand fel de fel de justificari, este si acela ca, acceptandu-L, trebuie sa recunoasca, deopotriva, ca toate ii vin de la Dumnezeu, ca-I datoreaza totul, incepand cu viata insasi si terminand cu painea cea de toate zilele. Şi daca-I datoreaza totul, trebuie sa-I fie vesnic recunoscator, sa-I ramana vesnic dator! Cu ce ar putea omul sa plateasca darul unic si minunat al vietii?!

 

Daca nu iei seama la aceste lucruri, ingratitudinea se transforma in oportunism. Şi noi producem astazi aceeasi suparare lui Dumnezeu. Beneficiem de un dar extraordinar, care este propria noastra viata. Ce minune extraordinara ca exist si eu printre atatea miliarde de oameni. Am beneficiat si eu de frumusetea extraordinara, nepatrunsa a creatiei si de tot ceea ce inseamna viata! De unde acest dar?! Chiar sa nu te arati multumitor spre Cel caruia ii datorezi viata? Cand ne pofteste cineva la masa, ii multumim dupa ce am mancat! Cum ar fi sa mananci si sa pleci fara sa multumesti pentru invitatie? Şi iarasi sa te cheme, si iar sa mananci, fara sa spui niciodata „Multumesc”!

Chiar asa stau lucrurile. Este vorba despre o asezare in adevar. Noi spunem ca cea mai inalta asezare a omului, starea cea mai inalta [de fapt, nu este cea mai inalta, ci este starea de normalitate restaurata a omului, n.n.] la care poate ajunge omul este starea de fiinta multumitoare, euharistica. Fiinta multumitoare ajunge sa inteleaga ca toate lucrurile de care beneficiaza vin de la cineva, vin de undeva. Painea este importanta, dar faptul ca aceasta paine este darul cuiva care ma iubeste este si mai important. Painea este si dragoste, nu este numai paine. Ati vazut, mancarea uneori este gustoasa, alteori nu este gustoasa. Este gustoasa cand nu este pur si simplu mancare, ci este expresia dragostei cuiva pentru noi. Imi spunea cineva zilele trecute:

Cum, parinte, sa fie gustoasa mancarea aceea, cand femeia care o gateste – o femeie in casa – este cu „dracu`” in gura, de la inceput pana la sfarsit, cand gateste?

De aceea este Mantuitorul foarte suparat. Inchipuiti-va amaraciunea Dansului spre sfarsit, cand chiar si ucenicii, neputinciosi si ei, captivi perceptiei si perspectivei meschine omenesti, nu au putut sa vada dincolo de dulceata cuvintelor Mantuitorului Hristos, de inaltimea cuvintelor Sale, dincolo de minunile extraordinare, pe Dumnezeu Insusi.

(…) Omenirea beneficiaza de o lume atat de frumoasa, atat de generoasa, dar nu ia seama ca ea vine de undeva, ca este darul cuiva. Se aseamana unui copil, care se bucura de darul primit, dar il uita imediat pe daruitor. Oamenii primesc darul iubirii lui Dumnezeu, se folosesc de el, uneori cu lacomie si nesat, dar nu-l iau in seama pe daruitor si nici nu incearca sa patrunda ratiunea de a fi a darului. Atunci, Dumnezeu se plaseaza intr-un fel de gelozie fata de propriul sau dar, care, iata, in loc sa dea continut relatiei Sale cu oamenii, devine obstacol de netrecut. Datorita acestei gelozii, este probabil ca Dumnezeu sa fi hotarat sa lase creatia sa se urateasca, sa devina pustie, neprimitoare, infricosatoare. Poate atunci oamenii isi vor indrepta mintea si-L vor redescoperi pe Creator si Daruitor si vor intelege ca lumea era darul iubirii Sale pentru oameni. Cred ca este o gelozie a lui Dumnezeu. Am indraznit sa spun lucrul acesta la un congres international dedicat crizei ecologice. De fapt este un cuvant biblic, nu este al meu, Dumnezeu spune despre Sine, in Vechiul Testament, ca este gelos.

Omul este ingrat si chiar pervers. Şi acum continua sa strige la Dumnezeu cand se afla in impas, cand da vreo suferinta peste el. Se roaga mai departe sa dea Dumnezeu ploaie ca sa avem paine. O face, insa, ignorand esentialul, anume ca Cel caruia i se adreseaza cu aceste cereri este, in fond, Cineva care-l iubeste si care asteapta raspunsul lui la aceasta iubire. Sa-I cerem orice, dar sa luam seama cui cerem! Cand primim, si sanatate si ajutor, sa luam seama de la cine primim. Sa traim impreuna cu El, asa cum ar trebui sa traiasca omul cu Dumnezeu, intr-o relatie de dragoste, de multumire. Sa adormim cu El in gand, sa ne trezim dimineata cu El in gand:


Doamne, multumesc Doamne ca iata, iarasi imi dai darul unei zile binecuvantate, cu lumina, cu soarele, cu frumusetea, cu fetele frumoase al prietenilor, ale familiei mele…!


Iar seara sa-I multumesti lui Dumnezeu si sa spui:


Doamne, iata, eu cum am raspuns la gesturile Tale nesfarsite de dragoste pentru mine: nepotrivit, slabanogit, nemernic, pacatuind!“.

 

Cel mai important este sa traim cu Dumnezeu. Nu lucrul dintre noi si Dumnezeu este important, nici ceea ce se intampla intre noi si Dumnezeu, ci noi si Dumnezeu. Relatia mea cu Dumnezeu. Eu si Dumnezeu! Lumea aceasta frumoasa si tot ceea ce se intampla in ea este continutul relatiei noastre. Noi ramanem la continut si nu ne ducem la celalalt, la Dumnezeu. Nu insanatosirea mea este esentiala ci faptul ca boala si insanatosirea m-a pus in legatura cu Dumnezeu. Aceasta ar trebui sa fie reactia celor care sunt vindecati de Dumnezeu. Faptul prezentei lui Dumnezeu printre oameni era infinit mai minunat si mai important decat toate vindecarile la un loc. Vindecarile insele erau semne ale acestei prezente.

Aceasta este problema pe care o pune Evanghelia de astazi. Ca si prin Profetii Vechiului Testament, Mantuitorul mustra poporul Sau din aceleasi ratiuni: poporul beneficia de darul lui Dumnezeu, de interventiile miraculoase ale lui Dumnezeu, care l-a scos din pamantul Egiptului, i-a dat pamantul fagaduintei, i-a facut biruitori impotriva multora, i-a asezat pe calea adevarului si, totusi, poporul se intoarce la vitelul de aur si se inchina idolilor. Atata cadere, atata ingratitudine! Aceasta il mahneste foarte tare pe Dumnezeu!

R. Radulescu: Cred ca Il mai mahneste si faptul ca nu gaseste acel graunte de credinta, care muta si muntii din loc, pe care, mai apoi, nu-l gaseste nici la Apostoli. Ma intreb eu acum, cine poate avea grauntele de credinta, daca nici Apostolii, oamenii cei mai apropiati, nu-l aveau? Se refera la niste munti reali sau la greutatile care stau in calea noastra si ne fac neputinciosi in a crede? Cum sa luam cuvintele?

Pr. Coman: (…) Noi, oamenii, suntem neputinciosi. Tocmai aceasta vrea sa ne spuna Mantuitorul Hristos: aveti aceasta posibilitate si nu aveti vointa de a beneficia de ea. Aveti posibilitatea sa miscati muntii din loc si nu o faceti. Aceea este masura puterii omului. A omului cu Dumnezeu, nu a omului singur! Dar omul este trufas! Ar vrea, desigur, sa mute muntii din loc, dar cu puterile lui. Sa se poata grozavi! Dumnezeu vrea sa-l aduca pe om la constiinta limitelor sale, pe de o parte, si sa-l deschida spre puterile nelimitate ale dumnezeirii, pe de alta parte. In momentul in care omul ajunge la constiinta limitelor sale, atunci se deschide credintei. Isi da seama ca nu se mai poate amagi, nici cu puterea mintii si a muschilor sai, nici cu puterea instrumentele sale.

R. Radulescu: Nu se mai increde intr-insul!

Pr. Coman: Nu se mai increde intr-insul. Acelasi Gheron Iosif, pe care il tot pomenesc, pentru ca-mi este foarte drag si sper sa-i fie si dansului drag de mine, pentru ca as fi fericit eu si casa mea, spune ca: Pana cand omul nu ajunge la constiinta ca este nimic, ca este zero, nu pune inceput in relatia sa cu Dumnezeu!“.

Masura la care ne cheama Dumnezeu este masura dumnezeirii: „Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru cel ceresc desavarsit este!” (Matei 5,48). Iata la ce nivel este chemat omul sa traiasca! La nivelul dumnezeiesc! In Duh, la inaltimea Duhului! La ce nivel traieste omul, de fapt? De acest lucru, macar, sa fie constient, prin raportare la adevarata scara valorica. Omul este chemat sa traiasca la masura dumnezeirii, iar daca traieste dumnezeieste poate muta si muntii din loc. Noi traim evaluandu-ne cu o scara a valorilor imanente, lumesti, omenesti. De aceea putem foarte usor sa ne grozavim, sa ne trufim, in comparatie cu semenii nostri. Oricine va gasi pe cineva mai neputincios decat el. Daca ne-am evalua, insa, prin raportare la masura dumnezeirii, atunci lucrurile s-ar schimba complet. Nu am mai considera atat de mare diferenta dintre virtuosi si pacatosi, dintre buni si rai. De aceea, Mantuitorul Hristos nu este miscat de performantele morale, nici de performantele stiintifice, nici de performantele tehnologice, nici de performantele filantropice institutionalizate, ci este miscat daca omul face pasul spre Dumnezeu, saltul spre viata cu Dumnezeu.

Atata timp cat oamenii raman in lumea lor stramta, nu este o mare diferenta intre prostituata si intre omul virtuos. Mantuitorul Hristos spune lucrul acesta. Ba mai mult, prostituata are o sansa sa simta limitele acestui cerc inchis si stramt, in timp ce virtuosul sau performantul se va amagi cu performanta lui.

R. Radulescu: Pe langa credinta putina, dar puternica, Mantuitorul Hristos mai cere rugaciune si post. Spune ca demonul acela care il chinuia pe lunatic nu iese decat in felul acesta. Ce putere au postul si rugaciunea in lucrarea de vindecare si de aducere la starea normala de om?

Pr. Coman: Intai de toate, rugaciunea si postul sunt demersuri care ne deschid lui Dumnezeu. Rugaciunea este vorbirea directa cu Dumnezeu, actualizarea, pe masura fiecaruia, a unei relatii vii cu Dumnezeu. Postul este instrumentul prin care luptam impotriva egoismului din noi. Amandoua sunt semne ale staruintei, ale unei dorinte si vointe puternice de a face binele. Şi postul si rugaciunea ne subtiaza simtirea si mintea, ne scot din lumea grosiera si opaca in care traim, lumea simturilor materiale si ne deschid ferestrele Imparatiei lui Dumnezeu, a realitatii duhovnicesti. Postul si rugaciunea il ajuta pe om sa-si demonteze mecanismul suficientei de sine, care se interpune intre el si Dumnezeu.

R Radulescu: Te duce la neincrederea in tine!

Pr. Coman: Nu este vorba despre [ne]incredere in tine. Este vorba despre suficienta de sine. Adica sa crezi ca tu, cu puterile tale, iti esti suficient!

Postul si rugaciunea te ajuta sa nu te mai amagesti cu aceasta suficienta de sine! Te ajuta sa vezi care iti este starea ta adevarata, cat iubesti cu adevarat. Masura omului este data de cat iubeste! Sa se cerceteze fiecare pe sine, sa vada cat iubeste, si va vedea cat de mica sau de inexistenta este dragostea sa. Din cate am constatat eu pana acum, din experienta mea – si slava Domnului sunt la o varsta cand pot sa vorbesc despre propria mea experienta – oamenii iubesc foarte putin, sau de cele mai multe ori deloc. Şi nici macar nu isi dau seama, se amagesc cu fel de fel de surogate, se amagesc cum ca ar fi ceva intre ei si sotii si sotiile lor, cum ca ar fi ceva intre ei si copii. Dar nu este aproape nimic. Ne iubim mai curand pe noi insine, iar pe ceilalti ii consumam. Masura iubirii pentru cineva este masura sacrificiului pe care esti in stare sa-l faci pentru el.


Un pic de post si de rugaciune subtiaza simturile: simtul duhovnicesc, al intelegerii, al vederii duhovnicesti, al vederii sufletesti. Postul si rugaciunea ne duc in zona unde se da marea batalie, batalia cu duhurile, cu duhurile rele, cu diavolii, adica la nivelul gandului, la nivelul intentionalitatii celei mai tainice. Duhul curviei, de exemplu, te poate stapani o viata. Il simti acolo si simti ca nu-l poti birui. Duhul lacomiei, duhul iubirii de arginti, duhul iubirii de stapanire, un duh este o stare dominanta care te dirijeaza, aproape. Ca sa dai marea batalie cu duhurile, adica sa alungi din tine un duh, ai nevoie de multa rugaciune si de mult post. Altfel nu-l biruiesti.

Un parinte imbunatatit, pe care probabil l-am mai pomenit, tanar si ravnitor, imi povestea anul trecut la Sfantul Munte cata lupta duce ca sa se mai curete de un gand urat, legat de un eveniment din trecut. Gandul urat este ca un cui al lui Pepelea, acolo, in suflet. Dar noi, care nu am facut nici un pic de efort sa ne curatim?! Avem nevoie de foarte multa rugaciune si de foarte mult post. De aceea insista Biserica pentru rugaciune si pentru post. Biserica noastra, slava Domnului, are perioade de post foarte mari si foarte binevenite. Mai ramane sa le luam in seama”.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

SFANTUL LUCA AL CRIMEEI DESPRE NERECUNOSTINTA

(…) Nerecunostinta este un pacat de care sufera multi oameni.

Sfantul Proroc Isaia evidentiaza nerecunostinta poporului lui Israel fata de Dumnezeu: Boul isi cunoaste stapanul si asinul ieslea Domnului sau, dar Israel nu Ma cunoaste, poporul Meu nu Ma pricepe (Isaia 1, 3). Vedeti cat de aspru judeca Sfantul Proroc, prin aceste cuvinte, nerecunostinta poporului lui Israel? El da drept exemplu animalele necuvantatoare, care arata atasament fata de stapanul lor.

In Viata Sfantului Gherasim, care a trait la Iordan, s-a petrecut un lucra interesant. Acesta a vazut odata un leu stand pe nisip si suferind tare. Leul isi lingea laba in care intrase un spin. Sfantul Gherasim s-a apropiat de el, i-a luat laba si i-a scos spinul. Si ce s-a intamplat? Leul a nutrit din acel moment o multumire neobisnuita fata de sfant si, pana la moartea staretului, nu s-a despartit de dansul, iar atunci cand Sfantul Gherasim a murit, pe mormantul lui  acest leu recunoscator a jelit mult timp, si in cele din urma acolo a si murit.

Eu cunosc un caz in care un medic, vazand pe drum un caine bolnav, l-a luat la sine si l-a vindecat. Cainele era nespus de recunoscator acestui medic milostiv, precum leul Sfantului Gherasim. A mers dupa el toata viata si nu o data a adus la dansul si alti caini bolnavi pentru a-i vindeca. Vedeti cat de multe trebuie sa invatam de la aceste animale recunoscatoare? Dar noi nu suntem asa. Noua din zece vindecati s-au dovedit nerecunoscatori. Credeti voi, oare, ca acesti noua nerecunoscatori erau oameni rai? Nu! Domnul a vrut sa ne arate prin aceasta ca si printre noi se afla destui nerecunoscatori.

De ce oamenii sunt nerecunoscatori? De ce raspund atat de des cu nerecunostinta si ii defaimeaza pe binefacatorii lor?


La baza nerecunostintei sta iubirea de sine, egoismul. Nerecunoscatorii au o parere atat de inalta despre sine, ca se gandesc prea putin la altii, considera ca ceilalti sunt obligati sa le acorde atentie si de aceea orice binefacere o considera de nimic, o primesc ca pe ceva ce li se cuvine. Exista printre oamenii de acest fel unii foarte mandri, carora le este neplacut sa primeasca binefaceri. Atat timp cat au nevoie de ceva, merg si cer ajutor, iar cand primesc ceea ce au dorit, in locul recunostintei se iveste in inima lor iritarea si rautatea. Nu suporta faptul ca a fost necesar sa ceara, ca s-a gasit un om nobil care le-a oferit ajutor. Si nu se gandesc deloc sa-i multumeasca. Ba mai mult decat atat, uneori inima lor se inaspreste si acest sentiment al iubirii de sine genereaza ura fata de binefacatorul lor.

Preainteleptul Iisus, fiul lui Sirah, a spus urmatoarele cuvinte despre oame­nii nerecunoscatori:

Multi au socotit imprumutul ca bani gasiti si au facut necaz celor care i-au ajutat pe ei. Pana sa ia imprumutul, saruta mana celui care ii da si pentru banii aproapelui vorbeste cu glas ademenitor; iar cnd este vremea sa intoarca, atunci taraganeaza, si se apara cu cuvinte de lene si invinuieste vremea. De va putea, abia va intoarce jumatate si o va socoti ca bani dati de pomana. Iar daca nu, pentru ca l-a lipsit de bani, i se face lui vrajmas pe degeaba. Blesteme si sudalme ii va rasplati si, in loc de cinste, ii va plati cu necinste (Intelepciunea lui Isus Sirah 29, 4-6).

Dintre toate felurile pe care le imbraca nerecunostinta omeneasca, cea mai grava este cea a copiilor fata de parintii lor, foarte raspandita astazi.

Spuneti-mi, pe cine, daca nu pe parinti, trebuie sa-i consideram primii si cei mai mari binefacatori ai nostri? Ei ne-au dat viata, ne-au rabdat capriciile copilaresti, neajunsurile si uneori chiar si ofensele. Cine, daca nu parintii, ca­re s-au ingrijit atat de mult de noi si care si-au pus sufletul pentru noi, merita recunostinta noastra? Deseori vedem ca pe parintii batrani, care au pierdut capacitatea de a munci, copiii rai ii alunga din casa, sau daca nu-i alunga, atunci cu blestem si cu rautate le dau painea necesara.

Ascultati ce spune inteleptul Iisus, fìul lui Sirah, despre cinstirea parintilor:

Cu fapta si cu cuvantul cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti vina binecuvantare de la ei. Ca binecuvantarea tatalui intareste casele fiilor, iar blestemul mamei le darama pana  in temelie… Ca un hulitor este cel care paraseste pe tata si blestemat de Domnul este cel care manie pe mama sa (Intelepciunea lui Isus Sirah 3, 8, 9, 16).

In Deuteronom citim cuvinte infricosatoare: Blestemat este cel care vorbeste de rau pe tatal sau sau pe mama sa! In cartea Iesirii citim cuvinte si mai infrico­satoare: Cel ce-l bate pe tatal sau trebuie sa fìe dat la moarte.

Poporul lui Israel ii ucidea cu pietre pe calcatorii de lege. Era necesar doar ca pedeapsa sa devina un eveniment infricosator in viata poporului, pentru ca acesta sa inteleaga cum sunt pedepsiti cei care se poarta nemilos cu parintii lor si sa constientizeze gravitatea acestui pacat.

Asa a fost in timpurile vechi. Dar in prezent lucrurile s-au schimbat. Aceasta lege nu se mai aplica nicaieri. Cel ce-si bate tatal, care vorbeste de rau pe mama sa, la noi deseori ramane nepedepsit. Iar daca parintii se hotarasc sa depuna plangere in instanta impotriva tratamentului la care sunt supusi de proprii copii, viata lor va deveni si mai amara.

Dar legea lui Dumnezeu este vesnica si dreptatea Lui este neclintita, si, da­ca nu vor fi pedepsiti acum cei care isi bat parintii, atunci vor fi condamnati de Dumnezeu la pedeapsa vesnica. Si desi nimeni nu-i ucide acum cu pietre blestemul lui Dumnezeu, judecata lui Dumnezeu ii va pedepsi vesnic, fiindca dreptatea lui Dumnezeu intotdeauna se va implini, chiar si atunci cand oamenii vor inceta s-o urmeze.

Sa gandeasca la aceasta cei care ii ofenseaza pe parinti, cei care il alunga din casa pe tatal batran sau pe mama batrana, care ii condamna la foame, lipsindu-i de ajutor. Fie sa-si aduca aminte ca si pentru ei se va indeplini aceasta lege veche! Fie sa-si aminteasca de judecata lui Dumnezeu si sa se cutremure in fata ei!

Domnul Iisus Hristos, cand i-a vindecat pe cei zece leprosi, stia ca noua dintre ei se vor arata nerecunoscatori, dar chiar si asa, i-a vindecat pe toti. Si-a revarsat mila nemarginita asupra tuturor – si vrednici, si nevrednici. Si-a dat viata si pentru pacatosi, si pentru nerecunoscatori. EI a suferit pe Crucea de pe Golgota de dragul nostru, al tuturor, chiar si de dragul celor care L-au respins, care L-au dat la moarte.

Nerecunostinta omeneasca este ca o picatura in marea milostivirii lui Dumnezeu. Si precum nu poti tulbura marea aruncnd in ea o mana de nisip sau de ceva necurat, tot asa nu poate nerecunostinta omeneasca sa tulbure cat de putin milostivirea nemarginita a lui Dumnezeu fata de noi toti. Trebuie sa tinem minte aceasta.

In fata ochilor nostri sa stea intotdeauna Hristos inrosit de sange, Care a murit pe Crucea Golgotei pentru noi, cei nerecunoscatori.

Sa tinem minte Crucea Golgotei, sa ne amintim intotdeauna milostivirea nemarginita a lui Dumnezeu fata de noi, nevrednicii si pacatosii.

Si daca ne vom aminti aceasta, daca vom lua exemplu de la cei care cu recunostinta considera de datoria lor sa-si cinsteasca proprii parinti, atunci mila lui Dumnezeu va fi cu toti!”

(Din predica la Duminica Slabanogului inclusa in: Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)

Legaturi:


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Cum sa tinem post?, Egoismul, voia proprie, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mandria, trufia, Parintele Constantin Coman, Sfantul Luca al Crimeei, Vindecarea lunatecului

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

30 Commentarii la “NERECUNOSTINTA SI OPORTUNISM. Cat iubim si cat ne amagim cu inchipuiri si surogate? PANA CAND NE VA MAI RABDA DUMNEZEU?

  1. Incepe sa-mi placa din ce in ce mai mult predicile Pr.Coman!
    Acu’am dat de asta – care la randu-i, este formidabila!
    M-am ‘trezit’ prea tarziu dand cu nasu-n ea cand, trebuie – de fapt sa ma culc 🙂 Si maine e o zi!
    O sa citesc cap/coada si o sa-mi dau cu parerea fiindca…sunt multe de spus!
    Apropos de ingratitundea omului – in general – si de faptul ca oamenii adesea se caciulesc in fata mai-marilor, cu frica, cu sfiiciune…folosind periuta de dinti pentru periaj pe cm2 in folosul ‘maririi sale’ sefu/politicianul si orice nabab mare si tare; in schimb, cand se apropie de Dumnezeu cu jalba-n protap – eventual niscaiva acatiste – (atunci cand stie sau i se spune ce sa faca…)se apropie de bunul Dumnezeu ca de o persoana fara alte atribute – ‘depersonalizata’ inhamata numai la bunul plac al creaturii sale rasfatate/razgaiate care-si permite sa se bata pe burta si sa ceara imperios sa i se faca voia altminteri…Acel CINEVA fie nu exista fiindca, nu indeplineste cerintele iar daca se intampla sa indeplineasca cererea de rezolvare (de boala, suparare ori alt necaz), Acea PERSOANA este coborata la un nivel de obiect in uz de folosinta propriu care-l bagi in priza sau il scoti in functie de ‘nevoi’ – devine un AUTOMAT de implinire a dorintelor (lumesti)precum cel de cafea sau de muzica – asa a devenit/devine Dumnezeu in ochii omului de azi care este nerusinat si nesimtit(or)! 🙁 Ihhhh…cah!

  2. Într-un pelerinaj de o zi organizat de Patriarhie, făcut la mănăstirile din jurul Bucureştiului, la plecarea dintr-una dintre mănăstiri, maica ghidă ne-a zis că e datoria ei să ne spună următoarele: Dumnezeu prin Fiul Său se jertfeşte pentru noi la fiecare Sfântă Liturghie, încât este o dovadă de mare nerecunoştinţă ca noi nici măcar duminica să nu mergem la biserică. Ce efort mic ni se cere pentru ceea ce ni se dă: Dumnezeu Însuşi, real, coborât din Ceruri în Sfânta Taină a Euharistiei, ca dovadă supremă a dragostei ce ne-o poartă, şi a ajutorului pe care în permanenţă ni-l dă.

  3. Sa slobozit putere urii
    Prin rânduiala cea de sus
    Și toată răutatea noastră
    Se năpustește spre Iisus.

    Întreagul rău aflat în inimi
    Este trezit și stimulat
    De “vina” celui fără vină
    Pe care noi l-am condamnat.

    Iisus acum e dat la chinuri
    Și-i condamnat la răstignire,
    De însăși formalismul nostru
    De lipsa noastră de iubire,

    De egoismul și mândria
    Care-o trăim în chip ascuns,
    De lauda faptelor noastre
    Lumesc făcute în Iisus,

    De milioanele de’avorturi
    De mii de rele spovedite
    Care abia ce au fost spuse
    Și-s iar cu poftă săvarșite,

    De falsul otrodox al zilei,
    De dualism și de mândrie
    (Trăită’nalt, adânc și sobru
    Cu…duhul în ortodoxie),

    De ura care se ascunde
    În replica duhovnicească
    De motivaţii motivate
    De viaţa și cinstea lumească,

    De lipsa dragostei în toate,
    (Ce-i tot mai vie în credinţă)
    De înălţimea teoriei,
    De lipsa de recunoștinţă.

    Toată putere răutăţii
    Ce-n inimă a ars mocnit
    Azi și-a gasit justificarea,
    Și cesul cel mai potrivit.

    Toată mândria’ngenunchiată
    Și’nfrântă se va racori,
    Când judecata omenească
    Și astăzi Te va răstigni

    Și’ntregul răutăţii noastre
    -Ce încă nu l-am cunoscut-
    Î-și va manifesta cruzimea
    Cum încă poate n’am crezut.

    Tot ce-a trăit (în chin) orgoliu
    Când cu dreptate’am fost mustrat,
    Se “răcoreste’n” mulţumirea
    Cea adunată prin păcat.

    Tot ce-am lucrat fără de Tine
    Tot răul meu și’al omenirii
    Tu-l iei să îl plătești Iisuse,
    Din nou în chinul răstignirii.

    Din nou ești ţintuit pe cruce,
    După același lung calvar,
    Pe care eu îl simt launtric
    Doar ca pe’un simplu ritual.

    De câte ori am privit crucea
    Fără să simt că-s vinovat ?
    Că de imaginea aceasta
    Pe veșnicie sunt legat ?,

    Că la această cruntă crimă
    Sunt martor și faptuitor ?
    C’orice păcat Te răstignește
    Slavitule Mantuitor ?

    Că încălcând făgăduinţa
    M’am adâncit în nesimţire
    Și privesc azi străin și rece
    La chinul Tau, la rastignire ?.

    Privim de ani și ani la cruce
    Și nu ne mai simţim mustraţi.
    Nu socotim că e o crimă
    De care suntem vinovaţi.

    Nu ne’mplinim făgăduinţa
    De la botez. Nu Te iubim.
    Și nu-Ţi simţim chinul pe cruce
    Ci doar cu fast îl prăznuim,

    Că ne-păzind făgăduinţa
    Nu ne mai pasă de păcate
    Și’mpropriindu-ne mândria
    Dispreţul ni-i stăpân în toate.

    Negăm valoarea evidentă,
    Nu ne’acceptam vinovăţia
    Corupem, încalcăm și vindem
    Slujind și înnoind mândria.

    Câţi nu vorbim chiar și de cruce
    “Artistic” (să ne’admire lumea)
    Și câţi nu studiem credinţa
    Spre’a ne’arăta deșteptăciunea?

    Câţi nu luptăm (ascuns) s’aducem
    Și noul și emanciparea
    Trăind artisticul nu taina
    Și nesimţindu-ne trădarea.

    Cine mai mustră azi păcatul
    Pe care-l fac “conducătorii”
    Corupţii, furii celor sfinte
    Viclenii ţării, trădătorii ? .

    Și cine-și mai păzește astăzi
    Cuvântul si făgăduinţa
    Faţă de Dumnezeu și semeni
    (Cu preţul vieţii) și credinţa ?

    Poporul azi re’nvaţă crezul.
    Dar credem cu adevarat ?
    Și câţi din cei care ne’nvaţă
    Au și’acest crez emancipat ?

    Iisus se chinuie pe cruce
    Dar îl iubesc ? Îl mai iubim ?
    Sau doar îl prăznuim artistic
    Prin ceia ce sarbătorim?

  4. @ Magda

    Ce nu face Dumnezeu in smerenia lui desavarsita! Accepta sa fie chiar si “obiect in uz de folosinta propriu care-l bagi in priza sau il scoti in functie de ‘nevoi’ ” . Si asta numai pentru ca sa nu ne pierdem noi oamenii si sa ne mantuim!
    Si daca Dumnezeu pretuieste atat de mult valoarea omului , poate ca si noi ar trebui sa ne acordam reciproc mai mult de un “Ihhhh…cah”.
    Toti suntem suferinzi sufleteste , din diferite motive.

  5. @Antuza

    Ceea ce-ai spus, cuprinde un punct important – Sf.Impartasanie dobandita prin Sf.Liturghie; cati dintre cre(s)tini nu se impartasesc una/doua…fara o cercetare amanuntita a propriei constiinte, mirandu-se lumea de ce exista – totusi – atatea morti fulgeratoare si boli la norod; cred ca primirea de cele sfinte este o joaca, un obicei, un moft ca…asa se face/zice: ‘de Pasti si/sau de Craciun sa te impartasesti’ cum, in ce fel, cu ce pregatire…nu importa!

    “SFÂNTA ÎMPĂRTĂSANIE
    626. Spre schimbarea omului din raza naturii în raza supranaturii avem trebuintă mereu nu numai de pâinea naturală, ci mai ales de pâinea supranaturală a Sfintei Împărtăsanii.
    627. Trupul si Sângele Lui Hristos din Sfânta Împărtăsanie se luptă cu trupul si sângele nostru împotriva patimilor, sfintind trupul si arzând patimile.
    628. Unde sunt lacrimile când venim să ne împărtăsim?
    SFÂNTA LITURGHIE
    629. Dumnezeu coboară între oameni si suie oamenii la Sine, pe scara Sfintei Liturghii.
    630. Precum Taina pocăintei sau mărturisirea este judecata milostivă a lui Dumnezeu, ascunsă sub chip smerit, si iubitorii de smerenie dau de darul acesta, asemenea si Sfânta Jertfă a Mântuitorului, din Sfânta Liturghie, ascunde, iarăsi sub chip smerit, o taină a ocârmuirii lumii.” (Sinteza Pr.Arsenie Boca in 800 de capete).

    Acest aspect important l-a semnalat si Pr.Calistrat Chifan in una din cele 36 filmulete referitoare la ” Viata, cosmosul, originea, rostul omului pe pamant, raspunsuri la intrebari de tot felul.”

    Alt aspect deosebit si oarecum inrudit cu acesta este si despre sfarsitul lumii (filmuletul 20, 21),viziunea parintelui referitor la Antihrist prin trairea Apocalipsei;

    -spunea ceva de genul: ‘Apocalipsa in toata grozavia ei va putea fi evitata in manifestarea ei ingrozitoare prin inlocuirea ingerilor cazuti cu sufletele crestine (daca nu al celor de pe pamant datorita racirii dragostei si-a ticalosiei generalizate) macar cu sufletele celor care sunt pomeniti la Sf.Liturghie si pentru care crestinii (interesati de propria manturire dar si al mosilor/stramosilor lor) randuiesc pomenire continua la manastiri usurand caznele/muncile inaintasilor lor si chair scotandu-le din Iad prin mijlocirea Bisericii ( asa ca…cat ne sta in putere, cat mai exista Sf.Liturghie sa salvam cat mai multe suflete nu cu munti de aur ci, cu un covrig dat de pomana si cu un sarindar innoit/reinnoit pentru sufletele adormitilor nostrii);

    – referitor la manifestarea duhului Antihristului in lume se datoreaza impietririi/nesimtirii sufletului omului atat fata de Creatorul sau cat si fata de aproapele – ingratitudinea si rautatea gratuita datorita egoismului prin inversarea valorilor merg – adesea – mana-n mana; cu mintea pui la cale faradelegea, cu inima te impotrivesti si urasti iar bratul il ridici impotriva aproapelui.

    Spunea parintele Calistrat ca necazurile datorita rautatii celui/celor de langa noi vor atinge asa cote alarmante incat, atunci se vor duce oamenii la morminte si vor cere sa iasa de-acolo cei morti ca sa intre cei viii; oare! pierderea pacii intre oameni nu se simte deja? Eu zic ca da! Exista la scara mai mica sau mai mare, in functie de situatia fiecaruia si de trairea duhovniceasca acolo unde mai exista.

    Eu zic ca, oamenii s-au descotorosit de buna/voie de Dumnezeu fiindca cred ei – ca se poate traii si fara EL – dorindu-si numai viata asta cautandu-se numai una din ispitele cunoscute si cautate: din/de placere (cele din durere, vin si ele fie ca plata pentru pacat lucrand Dumnezeu la indreptarea omului, fie de la razboiul diavolului care, daca nu a reusit/reuseste sa doboare omul – trezit la realitati duhovnicesti – prin PLACERE(A) simtita in implinirea pacatelor, atunci il doboara prin DURERE – trupeasca adesea dar si sufleteasca – ca sa se impotriveasca dreptatii lui Dumnezeu si sa se intoarca la cele ale sale de dinainte);

    – ca sa-L sesizezi/simti si sa iubesti pe Dumnezeu…adesea iti trebuie destul timp fiindca, daca n-ai avut parinti, bunici de la care sa vezi credinta, evlavie si iubire de Dumnezeu, coacerea omului nou intru Hristos se face in aurul topitoarelor (necazurilor)din care nu intotdeauna iesi asemanator ‘matritei’ pentru ca, firea naravita si deja formata nu prea se vrea modelata, fasonata.

  6. @AnaR

    M-am folosit chiar usor copilareste de expresia uzitata copiilor mici cand vor sa faca una LATA si, consider ca am fost chiar blanda fata de salbaticia marii majoritati din ziua de azi; revolta mea creste progresiv – din an in an – fiindca s-a ajuns la ceea ce a spus Pr.Arsenie Boca “ca, pana si Dumnezeu sa se ‘teama’ de noi” …de rautatile noastre, de prostia si ignoranta voita, de ticalosie vadita, etc, ect…iar daca Lui Dumnezeu ii atribuim numai calificativul SMERIT fara a considera ca smerenia este NUMAI una din atributele Sale, ca este si MILOSTIV dar este MAI ALES DREPT – altminteri ‘si-ar ridica dreptii intru faradelege mainile lor’, nu?!

    Iar daca pare firesc mizand numai pe bunatatea Sa, coborandu-l la simplu obiect in uz folosinta DOAR pentru ca este Tatal Nostru Cel din Ceruri, ne punem singuri paie pe foc si carbuni aprinsi pe capul nostru – dreptatea si mila Lui Dumnezeu actioneaza DEODATA in lume pentru fiecare in parte (la vremea lui) cand, ori ne urmareste sabia dreptatii Sale ca sa (ne) revenim…pe Cale, ori ne obladuieste revarsandu-si bogatia Sa (de iubire, milostivire, de Har)!

    “Cine nadajduind la mila lui Dumnezeu, nu inceteaza de a pacatui, trebuie sa se pazeasca sa nu simta asupra lui judecata Lui cea dreapta”. – Sf.Tihon de Zadonschi

    “Cel ce traieste cu o nadejde fara de grija la milostivirea lui Dumnezeu, acela cere de la Dumnezeu o judecata asupra sa. Cine neglijeaza bunatatea lui Dumnezeu, acela va cunoaste dreptatea lui Dumnezeu asupra sa!” – Sf.Tihon de Zadonschi

    “Toti avem nevoie de mila, dar nu toti suntem vrednici de aceasta mila; pentru ca ea, desi e mila, cauta pe cel vrednic, dupa cum a spus Insusi Dumnezeu: ‘Sunt indurator si miluiesc pe cel pe care vreau sa-l miluiesc'” (Iesire 33,19) zice Sf. Ioan Gura De Aur

    “Dumnezeu este credincios fagaduintelor Sale, dar numai pentru oamenii care sunt credinciosi fagaduintelor lor. Recunostinta fata de Dumnezeu pentru darurile primite de la El, este un vas in care bunatatea lui Dumnezeu pune noi daruri!” – Filaret al Moscovei

    “Domnul da si-Si revarsa darurile cu indurare celui ce le primeste cu o smerita recunostinta, iar de la cel nerecunoscator i se va lua si ceea ce i se pare ca are”. – Dimitrie, Arhiepiscop de Kerson

  7. Doamne ajută!
    Poezia compusă de domnul Nicolae Mirean se aseamănă, prin mesajul pe care-l transmite, cu o poezie minunată a Zoricăi Laţcu – poezie intitulată “Golgota”.

    Te vindem iar cu sărutări viclene,

    Prin nepăsare oarbă şi prin lene.

    Te biciuim cu vorbe de ocară,

    Te pălmuim cu ură ca de fiară.

    Te adăpăm cu suc de-amărăciune,

    Din pofte rele şi din stricăciune.

    Te ţintuim pe cruci de nedreptate

    Prin cuiele uciderii de frate,

    Iar împletim blestemele de tată,

    Să-ncingem, Doamne, fruntea-nsângerată,

    Tu iarăşi zici, în blândă rugăminte:

    “Nu ştiu ce fac. Îngăduie-i, Părinte”

    Am preluat textul acestei poezii de pe site-ul http://www.fericiticeiprigoniti.net

    O seară plină de bucurii duhovniceşti!

  8. Oarecum off topic…

    Dar este chiar un text minunat, folositor duhovniceşte.

    “Fericirea te pastrează suav,

    Încercările te fac puternic,

    Supărările te fac uman,

    Greșelile te fac umil,

    Succesul te face strălucitor,

    Dar, Doar Dumnezeu te face sa continui!

    Inteligența fără DRAGOSTE, te face pervers.

    Diplomația fără DRAGOSTE, te face ipocrit.

    Succesul fără DRAGOSTE, te face arogant.

    Justiția fără DRAGOSTE, te face implacabil.

    Autoritatea fără DRAGOSTE, te face tiran.

    Ambiția fără DRAGOSTE, te face necruțător.

    Munca fără DRAGOSTE, te face sclav.

    Simplitatea fără DRAGOSTE, își pierde valoarea.

    Bogăția fără DRAGOSTE, te face avar.

    Supunerea fără DRAGOSTE, te face servil.

    Frumusețea fără DRAGOSTE, te face ridicol.

    Sărăcia fără DRAGOSTE, te face orgolios.

    Vorbele fără DRAGOSTE, te fac introvertit.

    Legea fără DRAGOSTE, te supune.

    Politica fără DRAGOSTE, te face egoist.

    Credința fără DRAGOSTE, te face fanatic.

    Crucea fără DRAGOSTE, reprezintă tortură.

    Căsătoria fără DRAGOSTE, reprezintă o afacere.

    Viața fără DRAGOSTE…nu are sens.”

    Doamne ajută!

  9. @Laura

    Nu este off topic
    “Daca dragoste nu e , nimic nu e”!
    Multumesc!

    @ Magda

    Multumesc pentru raspuns.
    Apreciez faptul ca mi-ati raspuns.

    Dar totusi, va reamintesc din predica Sf. Luca al Crimeei postata de admin dupa fragmentul din cartea Pr Coman

    “In fata ochilor nostri sa stea intotdeauna Hristos inrosit de sange, Care a murit pe Crucea Golgotei pentru noi, cei nerecunoscatori.

    Sa tinem minte Crucea Golgotei, sa ne amintim intotdeauna milostivirea nemarginita a lui Dumnezeu fata de noi, nevrednicii si pacatosii.”

    Si o concluzie personala:
    Daca mila lui Dumnezeu nu ar fi prevalat in fata dreptatii Lui , demult noi oamenii nu am mai fi existat pe pamant.
    Oricum , eu am canon de la duhovnicul meu sa fiu fericita!
    Asa ca TREBUIE sa ma straduiesc in acest sens! 🙂

  10. Frumos ai sfarsit mesajul, AnaR! Eu de multe ori cand am anumite asteptari de la cei de langa mine ajung sa gresesc si asa ca incerc si eu sa ma smeresc si sa cultiv nitel bucuria. Cand ma gandesc cata rabdare are Dumnezeu cu mine, daca as avea si eu macar o particica pentru ceilalti..
    Si multumesc, din nou, frati admini, reusiti o selectie foarte buna de texte si marturii. Desi deschid carti sfinte, am gasit aici cateva raspunsuri pe care le cautam si nu le gasisem, inca

  11. AnaR, vă mulţumesc mult pentru cuvintele frumoase, pe care mi le-aţi adresat. 🙂
    Doamne ajută!

  12. Magda,

    Faptul că mulţi creştini se împărtăşesc cu nevrednicie s-ar putea să fie un lucru destul frecvent din păcate. Pe de-o parte cine poate spune că se împărtăşeşte cu vrednicie?? Până să ajungă fiecare dintre noi la stadiul în care conştientizează ce înseamnă într-adevăr Sf. Împărtăşanie, pot trece mulţi ani. Şi chiar atunci când ajungem la conştientizarea adevăratei semnificaţii a Sf. Împărtăşanii, este aceasta deplină? Câţi oameni nu se împărtăşesc făcând spovedanii incomplete, sau chiar dacă sunt complete, păcatele poate nu au fost mărturisite suficient de bine, de corect. În aceste situaţii este posibil ca vina să fie chiar împărţită, pentru că sunt cazuri în care persoana respectivă poate nu conştientizează suficient de bine cât de grav este un anumit păcat, pe când preotul ştie acest lucru şi ar trebui să lămurească mai bine lucrurile, să pună întrebări suplimentare, ca lucrurile să se clarifice. De aceea spovedaniile ca să fie cât mai bine făcute, nu trebuie să fie făcute în grabă, în ultimele zile de post când se fac cozi interminabile.
    Oamenii s-au descotorosit de Dumnezeu pentru că e mai comod să trăieşti fără El. Oamenii preferă să nu aibă constrângeri, adică vor să păcătuiască fără să accepte că există şi o plată pentru păcat, plată care poate veni încă din viaţa aceasta sau care poate fi pentru eternitate în viaţa de dincolo. Adică oamenii preferă să trăiască din plin ceea ce le oferă viaţa AICI şi ACUM, fără să se gândească la ceea ce va fi mai târziu. Cred că acestor oameni nu le e frică de moarte, frică care ar fi un prim pas spre frica de Dumnezeu, şi apoi spre frica de a păcătui.

  13. Problema nu se pune in termeni de vrednicie, ci de pregatire sufleteasca si de constientizare, de seriozitate si sinceritate, de lucruri care tin mai mult de frica lui Dumnezeu decat de implinirea unor lucruri exterioare cat mai desavarsit si riguros. Problema noastra de obste este, cum zic, multi parinti, superficialitatea in credinta, comoditatea, luarea lucrurilor foarte in usor – in privinta celor importante, esentiale – coroborate cu o fetisizare superstitioasa a unor aspecte secundare sau formale. A, si rautatea inimii, si vorbirea de rau, pacatele de care, zice p. Arsenie, e plin iadul, fiindca niciodata nu le luam in seama si nu ne pocaim de ele.

  14. admin, nu mă refeream la răutatea inimii sau la vorbirea de rău, mă refeream la păcate unele grave pe care unii oameni nu foarte familiarizaţi cu biserica şi cu dogmele ei le pot face, iar mai apoi după ce îşi dau seama că au greşit şi spovedesc păcatul respectiv, preotul care are cunoştinţe dogmatice mult mai solide decât creştinul de rând, poate la spovadă prin întrebări suplimentare să se lămurească ce fel de păcat a fost comis, cât de conştient era omul de gravitatea păcatului în momentul comiterii acestuia, pentru ca să dea canonul potrivit pentru îndreptare. Uneori anumite păcate rămân nespovedite suficient de bine pentru că pe de-o parte creştinul nu a fost clar în exprimare sau nu a conştientizat pe deplin gravitatea păcatului, iar pe de altă parte pentru că preotul nu a cerut lămuririle necesare legate de săvârşirea păcatului respectiv, pentru ca să ştie ce măsuri să ia pentru îndreptarea creştinului în cauză, şi nu mă refer aici la păcate gen: nu minţi, nu fura, nu vorbi de rău etc.
    Superficialitatea în credinţă, comoditatea şi formalismul se pot îndrepta în timp şi cu efort, dacă există într-adevăr serizitate şi sinceritate, în aşa fel încât să ajungem la o adevărată pregătire sufletească şi la o adevărată conştientizare a credinţei.

  15. Pingback: DATORNICUL NEMILOSTIV. Iertam sau "executam"? Cauzele iadului in care traim
  16. Pingback: Luarea Crucii si urmarea lui Hristos: LOGICA OMENEASCA versus "LOGICA" LUI DUMNEZEU
  17. Pingback: VINDECAREA CELOR 10 LEPROSI. Despre recunostinta si indreptatire -
  18. Pingback: PREDICI AUDIO LA DUMINICA VINDECARII LUNATICULUI: IPS Bartolomeu Anania si Pr. Gheorghe Calciu -
  19. Pingback: PREDICA MUSTRATOARE A PS SEBASTIAN PASCANU LA VINDECAREA LUNATICULUI: “In noi se stinge Duhul, ne napadeste formalismul; ne pustieste secularismul; practicam un crestinism din ce in ce mai teoretic” -
  20. Pingback: Predica audio (si text) a parintelui Dosoftei de la Putna in duminica vindecarii lunaticului: CREDINTA LUCRATOARE = SMERENIA LEPADARII DE NADEJDEA IN SINE -
  21. Pingback: Parintele Rafail Noica: OMUL, INTRE MINCIUNA PACATULUI si IMPLINIREA IN DRAGOSTEA CRUCII -
  22. Pingback: Puterea duhovniceasca pierduta si PATIMILE-IDOLI CARE INLOCUIESC PE DUMNEZEU IN VIATA NOASTRA DE ZI CU ZI -
  23. Pingback: PUTEREA RUGACIUNII PENTRU COPIII LOR A PARINTILOR CU INIMA ZDROBITA: “Dumnezeu aude intotdeauna rugaciunile parintilor care nu se dau batuti, nu trece niciodata cu vederea inima infranta” -
  24. Pingback: PREDICA PARINTELUI IOANICHIE BALAN la Duminica a IV-a din Postul Mare – INDRACIREA PRIN PATIMI si LUPTA CU DIAVOLUL. “Traim intr-o lume dirijata de nevazutii demoni si de vazutele lor slugi, care o conduc spre satanizare” -
  25. Pingback: Predici audio ale Parintelui Ciprian Negreanu la NASTEREA SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL. De ce a fost pedepsit Zaharia? Pe cine trebuie sa certam cu asprime si cui putem descoperi noi pacatele, dupa modelul Proorocului Ioan? -
  26. Pingback: PREDICI AUDIO la Vindecarea lunaticului despre FELURILE DE NECREDINTA ASCUNSE SUB CHIPUL CREDINTEI si despre lucrarea ascunsa a vrajmasului prin superstitii, horoscoape, prin increderea noastra in semne exterioare facile -
  27. Pingback: PREDICA AUDIO (+ text) a Parintelui Nichifor Horia la Duminica a IV-a a Postului Mare: “DE POTI CREDE, TOATE SUNT CU PUTINTA CELUI CE CREDE!” | Cuvântul Ortodox
  28. Pingback: PILDA DATORNICULUI NEMILOSTIV. Predica Sfantului Luca al Crimeei: DESPRE NERECUNOSTINTA | Cuvântul Ortodox
  29. Pingback: “POCAINTA este si o IESIRE DIN IDOLATRIA MODERNA. Noi am intrat in imperiul asta al „BUNASTARII”, al vietii „mai bune”, pentru ca DIAVOLUL STIE CA FACE MAI MULTA ROADA CU „BUNASTAREA” DECAT CU PRIGOANA – Predica audio in Duminica S
  30. Pingback: Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu la praznicul SFANTULUI MARE MUCENIC DIMITRIE. Durerea iubirii ranite a lui Dumnezeu in fata lepadarilor noastre: “Daca la niste lucruri micute nu renuntam, ce sa mai zicem de cele mai mari?” | Cuvântul O
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate