Zdrobirea unui tata epuizat si mila unui Dumnezeu care cauta la inima omului. CREDINTA, SINCERITATE, MARTURISIRE. DURERE, NEPUTINTA, PUTERE…

7-04-2019 Sublinieri

icoana de mana Elenei Murariu

PUTEREA SINCERITATII SMERITE

Nu te uita la om din ce cauza sufera, ci uita-te la cat de mult sufera! (Cuv. Sofronie de la Essex, citat de parintele Rafail Noica)

Exista tendinta de a-l judeca cu multa usurinta pe tatal copilului posedat de duhul mut si surd, pentru ca ar fi pus la indoiala puterea vindecatoare a Mantuitorului sau ca, pasamite, i s-ar fi adresat oarecum necuviincios, lipsit de noblete, introducand modul conditional sau dubitativ in cererea sa (“Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi!“).

Daca omul nu s-ar feri sa faca exercitiul necesar al empatiei, al punerii in locul “personajului” pericopei evanghelice, poate ar intelege adancul zdrobirii, al deznadejdii, dar si al epuizarii unui tata care isi vede zilnic, din pruncie incepand, cum fiul sau iubit este chinuit, desfigurat si batjocorit cumplit de demoni (“Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte”), cum este adus adesea in pericol de moarte (“Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă”), cum ii sfasie inima neputinta de a-l ajuta si, in cele din urma, cum si-a consumat in zadar toate posibilitatile de a mai spera la o salvare (“Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut.”).

Asistam la momentul in care acest om distrus, epuizat si, in plus, profund descurajat de ratarea ultimei sale incercari (apelul la ucenicii care i-au dezamagit asteptarile), recurge la ultima sa “sansa”: “Învăţătorul” Iisus, despre care auzise ca ar mai fi savarsit niscaiva fapte minunate. Sa ne dam seama, totusi, ca nefericitul tata nu stia ceea ce stim noi astazi cand citim sau auzim, relaxat, Evanghelia, el nu primise inca darul credintei si al cunostintei Adevarului. Peste orice, era absorbit si coplesit de propria sa problema, de nenorocirea care ii solicita toate energiile, fara a se da insa batut. Iubirea parinteasca disperata il facea sa spere ca “trebuie” sa existe o solutie, dupa care alerga cu sfanta incapatanare. Sleit de orice putere, isi agata ultimele sale farame de nadejde, atatea cate mai ramasesera, de acest Om deosebit, despre care nu stia ca este Insusi Dumnezeu Intrupat, pe Care nu il mai vazuse pana atunci, despre a carui faima doar auzise. Insa si despre Apostoli probabil ca auzise lucruri nemaipomenite si totusi… nu au fost in stare de nimic pentru bietul sau copil lunatic. E de inteles atunci ca nu avea cum sa stie nici daca Hristos chiar poate sau nu “ceva“, adica, ceva mai mult decat au putut ucenicii Sai, iar indoiala sau teama unui nou esec era greu sa nu se cuibareasca in sufletul lui deja MULT PREA OBISNUIT cu NEPUTINTA IREMEDIABILA, cu ESECUL, cu FATALITATEA convietuirii cu Raul.

Dar nu mai are nimic de pierdut, asa ca isi striga durerea si inaintea Aceluia, asa cum ii vine, asa cum simte. Da glas cu sinceritate gandului sau si cerseste mila. Nu se formalizeaza, nu incearca sa para altceva decat este, nu isi face o imagine buna ca sa aiba mai multa trecere la posibilul sau binefacator. Dar din insasi aceasta atitudine simpla, curata, cinstita a sa, tatal isi arata, indirect si involuntar, farama sa de credinta ca Dumnezeu NU CAUTA LA FATA OMULUI, la “manierele” sale, ci ii vede inima si, MAI ALES, nu trece cu vederea “nici picatura de lacrimi, nici din picatura vreo parte”. Fiindca intuieste, in simplitatea sa, ca singura cale dreapta spre dobandirea darului dorit este aceea a SINCERITATII SMERITE: Asta sunt, Doamne! Dar nu ma lasa asa!”

Desigur ca Domnul, la fel ca la fiecare vindecare minunata, nu lasa prilejul neexploatat pentru a sadi in acest tata credinta, pentru a-l ajuta sa treaca pragul dinspre nevoia fireasca spre nazuinta duhovniceasca, spre a-i face punte dinspre durere catre Cer, pentru a-i largi inima si a-l povatui, pedagogic, pe prima treapta solida a Scarii catre Imparatie, dincolo de plinirea cererii sale: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Iar tatal isi vadeste smerenia si cumintenia, primind sa paseasca pe prima treapta, spovedindu-se pe sine cu aceeasi nefatarnicie, dar, in acelasi timp, predandu-si intreaga sa vointa la picioarele lui Iisus: Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.

Observam cum Iisus ii pretuieste tatalui durerea mistuitoare si nu ii presara nemilos sare pe rana, printr-o morala nepotrivita – cu toate ca ar fi fost singurul cu adevarat indreptatit sa o faca si pe aceasta, ca unul ce va fi singurul Judecator. El insa este Cel care “mila voieste, iar nu jertfa“, Cel care a venit sa dea mangaiere si odihna celor osteniti si impovarati,  Cel care nu dispretuieste si nu este indiferent la suferinta omului, ci impreuna-patimeste cu el.

Ce face insa, Domnul si nu face, de exemplu, “umanistul” sau “psihologul” de astazi care, chipurile, “valorizeaza” trairile umane? Nu il “intelege” numai, lasandu-l acolo, in mocirla neputintei sale, cu care sa-l invete sa se acomodeze cumva. Ci il ajuta, cu dumnezeiasca intelepciune, sa isi faca din zdrobirea inimii vehicul rapid…. ba nu, chiar racheta supersonica, cu care sa tasneasca spre Cer, primind astfel “puterea” de a face Cerul sa se plece pe pamant.

Daca la inceput, schimbul de replici dintre acest “om sfarsit” si Iisus graviteaza in jurul binomului omenesc “putere-neputinta”, Domnul il calauzeste si il ajuta sa intre in alta dimensiune, cea duhovniceasca. Ii descopera omului ca relatia si conlucrarea Sa personala si vie cu Dumnezeul cel Viu, in duhul smereniei si al “inimii infrante” reprezinta adevarata sursa a puterii de a dobandi harul si de a birui puterea demonica. Mentalitatea “necredincioasa si indaratnica” a neamului de atunci (si cu mult mai mult a noastra, a celor de azi, as zice) este cea care “sta impotriva” lucrarii harului lui Dumnezeu, fiindca ea absolutizeaza fie puterea proprie a omului, conducand la trufia luciferica si la invartosarea increderii in sine care Il refuza pe Dumnezeu, fie, dimpotriva, neputinta acestuia, atunci cand o socoteste un irevocabil capat de drum, dincolo de care nu mai exista nimic. Pe de o parte fundatura mandriei, de cealalta parte fundatura deznadejdii. Cheia de iesire pe care ne-o inmaneaza Hristos este, ca de obicei, una paradoxala: puterea ta, omule, sta tocmai in neputinta ta! Dar in neputinta asumata complet, fara rest si pusa inaintea Mea, cu increderea ca, pe cat de nevolnic si de nevrednic esti tu, pe atat de “puternic intru mila si bun intru tarie” sunt Eu. Recunoaste cine esti, dar nu ramane inchis in tine, ci vino la Mine sa iti preschimb apa lacrimilor tale in vinul tamaduitor al Duhului Meu!

Dar baza pe care cladeste Mantuitorul o reprezinta sinceritatea deplina a omului, care isi asuma si isi marturiseste fara inconjur si fara farduri starea nuda in care se gaseste. Doar din acest loc ne intalnim adevarat cu Dumnezeu si Il convingem sa ne impartaseasca “puterea” Sa. Daca invatam sa strigam mereu, cu durere si cu rusine ne-rusinata: “Asta sunt, Doamne! Dar nu ma lasa asa! (VREAU SA) CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE!”.

Admin. “Cuvantul Ortodox”

***

Episcopia Hușilor:

PS Ignatie: „Să nu fim ipocriţi când vorbim de credinţă. Aceasta presupune o relaţie personală cu Dumnezeu, înseamnă să doreşti să te întâlneşti cu El!”

În Duminica a IV-a din Postul Mare, Preasfinţitul Părinte Ignatie, Episcopul Huşilor, a săvârşit Sfânta Liturghie la Catedrala Episcopală „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi.

Din soborul slujitorilor a făcut parte şi părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi.

În cuvântul de învăţătură, Preasfinţia Sa a scos în evidenţă sinceritatea tatălui copilului bolnav, în privinţa credinţei avute:

Tatăl din Evanghelie Îl roagă pe Hristos să se milostivească de el, de durerea pe care o poartă, văzându-şi copilul într-o formă de degradare spirituală. În urma acestei cereri, se încropeşte un dialog foarte frumos, sincer, fără menajamente, ca o formă de spovedanie, din partea tatălui acelui copil.

Tatăl din Evanghelie este pus în faţa unui test. Hristos nu îl întreabă câtă credinţă are. Dumnezeu nu întreabă în felul acesta, pentru că nu există ceva care să măsoare intensitatea credinţei cuiva. Dumnezeu nici nu are nevoie de aşa ceva, căci El se uită în adâncul sufletului omului şi ştie câtă credinţă are.”

Ierarhul Huşilor a explicat importanţa sincerităţii depline în relaţia cu Dumnezeu:

desen de Gabriela Mihaita David

„Tatăl din Evanghelie îşi dă seama că credinţa lui este mică, sărăcăcioasă, de aceea răspunde: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele!”. Este una dintre cele mai frumoase rugăciuni pe care o poate face omul. Pentru că tatăl acesta nici nu deznădăjduieşte, nici nu se gândeşte că ar fi imposibil să îi fie vindecat copilul, de vreme ce Dumnezeu îi cere credinţă. Nu este ipocrit, nu se maschează, pozând într-un om care are credinţă, când, de fapt, în sufletul lui nu este aproape nimic, ci este un om sincer, autentic. Îi spune lui Dumnezeu ceea ce este cu adevărat în inima lui.

Acelaşi lucru ni se cere şi nouă: să nu fim ipocriţi când vorbim de credinţă. Dumnezeu nu are nevoie să încercăm să ne facem o imagine falsă în ceea ce priveşte modul nostru de relaţie cu El. Nu ne cere să spunem ceea ce avem, ci ceea ce nu avem. Nu ne cere să inventăm ceva. Ne cere să ne mărturisim, să spunem ceea ce nu este în noi, ca El să ne poată ajuta.

De asemenea, Părintele Episcop Ignatie a arătat cum ar trebui să înţelegem cuvântul: „de poţi crede, toate îţi sunt cu putinţă”:

Acest cuvânt nicidecum nu se referă la faptul că a avea credinţă presupune a fi împlinite toate dorinţele. Aşa cum noi, din păcate, înţelegem credinţa. Noi venim, câteodată, la biserică şi am vrea să avem această putere, această capacitate, ca atunci când Îi cerem ceva lui Dumnezeu, să se şi împlinească.

Credinţa înseamnă, în primul rând, această formă de încredere că Dumnezeu este Cel care ţi se dăruieşte în momentele critice, în momentele delicate ale vieţii tale. Tu să ai credinţă că El este aproape de tine. Aşa cum apelezi la un prieten, la oamenii tăi de suflet, de la care simţi că poţi primi ajutor, atunci când eşti într-o situaţie limită, iar ei nu te pot refuza în niciun fel. Aceasta înseamnă să fii un om credincios: o relaţie personală, directă, de încredere deplină în Dumnezeu, iar toate celelalte să le lăsăm în seama Lui.

A avea credinţă presupune o relaţie personală cu Dumnezeu, înseamnă să doreşti să te întâlneşti cu El. Noi aceasta facem ori de câte ori venim la biserică. Când Îi cerem ceva lui Dumnezeu, să înţelegem credinţa ca pe o relaţie personală, ca pe o dorinţă de a-L întâlni. Atunci ai deschiderea de a-I spune ceea ce este inima ta.”

Totodată, Preasfinţitul Ignatie a afirmat că credinţa reală transpare din comportamentul nostru, iar Dumnezeu a sădit în noi dorinţa permanentă de a urca spre întâlnirea cu El:

„ […] Credinţa vorbeşte prin faptele tale, prin atitudine şi prin starea sufletului tău. A fi un om credincios se vede din comportament.

Să înţelegem credinţa ca întâlnire cu Dumnezeu. Avem nevoie de credinţă, post şi rugăciune. Postul trebuie înţeles ca o libertate faţă de cele materiale. Nu te domină cele materiale, ci tu eşti cel care le stăpâneşti, ca un om inteligent, raţional. Rugăciunea este o formă de întâlnire frumoasă cu Dumnezeu. (…) Dumnezeu ne-a setat ca să urcăm. Ar fi minunat ca, aşa cum suntem preocupaţi ca din punct de vedere profesional, al carierei, să urcăm pe mai multe trepte, să existe aceeaşi preocupare, acelaşi consum de energie, în a urca, din punct de vedere spiritual, scările virtuţilor, spre Dumnezeu.”

***

PREDICA AUDIO (+ text) a Parintelui Nichifor Horia la Duminica a IV-a a Postului Mare: “DE POTI CREDE, TOATE SUNT CU PUTINTA CELUI CE CREDE!” (2011):

Pericopele evanghelice ce s-au citit în această zi sunt două. În prima vedem un tată a cărui suferinţă o înţelegem în paginile Scripturii care ne înfăţişează durerea lui, un tată descurajat, al cărui fiu era lunatic, spune Evanghelistul, în sensul că pătimirea lui se manifesta la anumite faze ale lunii. Şi pătimirea lui nu era una uşoară. Fără explicaţii, fără cuvânt, se declanşa ceea ce am numi azi o criză de epilepsie; fără să fi fost epilepsie, fără să fi fost o boală organică, ci o boală cauzată de duhuri demonice, se arunca la pământ şi spumega şi înţepenea, spre înfricoşarea tatălui, care ştia, totuşi, că acea boală nu este o boală obişnuită, organică, ci era o posedare, o lucrare a demonului în sufletul copilului. Nu înţelegea tatăl nici de ce se întâmplă, nici pentru ce se întâmplă, dar suferea o dată cu copilul lui, pentru că dragostea suferă împreună cu cel pe care îl îndrăgeşti şi care suferă înaintea ta. Şi această suferinţă o vedem peste tot în jurul nostru unde dragostea de părinte este atât de adâncă şi este dragoste care ne cheamă să înţelegem ca şi noi să lărgim inimile noastre nu numai spre copiii sau spre părinţii noştri, ci spre lumea întreagă a fiilor lui Dumnezeu, pentru că toţi suntem chemaţi să-I spunem lui Dumnezeu Tatăl nostru. Şi, după cum suferim pentru fratele nostru sau pentru sora noastră, să lărgim această dragoste şi această înţelegere.

Iată că în dragostea sa, tatăl suferea. Şi vedem că se apropie întâi de ucenicii Mântuitorului, care nu au putut nici să-i dezlege din suferinţă, nici să-i descopere vreo portiţă a înţelegerii.

[…]

În această sfâşiere noi înşine, pe de o parte, vedem această neputinţă, pe de altă parte, dorind să depăşim aceste neputinţe, şi în întâlnirea cu Hristos trăim noi înșine o judecată, aşa cum a trăit tatăl, o judecată a necredinţei noastre, o judecată a nelucrării noastre pentru că Hristos nu lucrează ceea ce noi putem lucra şi nu face ceea ce noi putem face; dacă eu am furat ceva şi nu întorc înapoi, spovedania nu înseamnă că iert şi dezleg, ci spovedania înseamnă: întâi rezolvă ceea ce poţi să rezolvi în această viaţă! Ceea ce ai furat să întorci înapoi! După aceea abia vei primi dezlegarea de la Dumnezeu şi de la preot, după ce tu ai întors înapoi ceea ce ai nedreptăţit.

Tatăl se apropie cu acest cuvânt în deznădejdea sa: De poţi ceva, ajută-ne nouă! Nu cu o credinţă desăvârşită şi nici măcar apostolii nu înţelegeau desăvârşit că Cel Care făcea acele minuni, Cel Care le vorbea cu putere multă era Dumnezeu adevărat! Vedem că înşişi apostolii s-au poticnit în momentul Pătimirii lui Hristos, cu atât mai mult acest om, care nu înţelegea că Cel Care făcuse atâtea minuni și avea cuvânt cu putere multă şi a cărui veste se dusese în tot ţinutul era Însuşi Dumnezeu. Credea, cel mult, că este un prooroc ales de Dumnezeu prin care puterea lui Dumnezeu lucrează. Şi, probabil, cu această credinţă s-a dus, dar nici măcar această credinţă cu adevărat puternică, pentru că spune: De poţi ceva, ajută-ne nouă!, ca şi cum puterea lui Dumnezeu ar fi mărginită, ca şi cum Cel la Care s-a dus ar fi lucrat asemenea unui doctor oarecare, care avea anume limitări date de nişte descoperiri în timp, mai mult sau mai puţin desăvârşite.

Şi Mântuitorul îi spune: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede!

Şi întrebăm ce înseamnă această credinţă, ce înseamnă “de poţi crede…”? Adică de poţi avea încredere în Dumnezeu până la capăt. Încredere în Dumnezeu pe de o parte că El este atotputernic şi poate, într-adevăr, să împlinească toate cele ale neputinţei tale, pe de altă parte că Dumnezeu te iubeşte și vrea să împlinească acestea; ceea ce aşteaptă de la tine este ca tu însuţi, pe de o parte, să-ţi arăţi neputinţa ta Domnului, dar să lucrezi împreună cu Domnul la această neputinţă. Vedem că, după săvârşirea minunii, când Apostolii se apropie de Mântuitorul şi-L întreabă: Noi de ce n-am putut să-l vindecăm?, El le spune că acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu postîndemnându-ne şi pe noi înşine să înţelegem că minunea din viaţa noastră, schimbarea din viaţa noastră este împreună-lucrare cu Hristos, nu este doar lucrarea lui Hristos cu noi, ci este și voinţa noastră lucrătoare de a ne schimba. Prin rugăciune, prin post, prin împlinirea a tot lucrul bun, prin îndepărtarea gândurilor rele, prin îndepărtarea împrejurărilor de păcat. Fără această împreună-lucrare, Hristos nu lucrează în locul nostru sau împotriva noastră.

Şi de aceea îi spune tatălui:

De poţi crede, toate îi sunt cu putinţă celui ce crede!

Şi atunci, tatăl rosteşte sfâşietor:

Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!

Şi acest cuvânt Biserica ni-l pune înainte astăzi, ca şi noi să vedem în sufletele noastre cât este credinţă şi cât este necredinţă, cât dintr-o zi lucrăm cu gândul la Dumnezeu şi credem în El și cât lucrăm punându-ne nădejdea în priceperea noastră, în chivernisirea noastră, în felul nostru de multe ori alunecos și mincinos de a ne aranja, chiar viclean, anumite lucruri şi în măsura în care în noi e necredinţă mai mult decât credinţă și noi să învăţăm acest strigăt care vine dintr-o inimă zdrobită, inimă zdrobită de care Sf. Prooroc David în Duhul Sfânt spune că Dumnezeu nu o va urgisi“.

***

PARINTELE ZAHARIA ZAHAROU:

Zdrobirea, izvor de vitejie duhovnicească

Rezultat al acţiunii harului, această zdrobire face să se nască vitejia duhovnicească. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că nu e nimic “mai curajos decât o inimă înfrântă şi smerită, care respinge fara osteneală oştirile demonilor şi le pune cu totul pe fugă” (Cateheze 2, 42-44).

Această zdrobire aduce vitejia duhovnicească fiindcă

„e singura stare în care omul, inspirat de harul dumnezeiesc, îndrăzneşte să-şi contemple propria mizerie duhovnicească, fără a cădea însă în deznădejde, încrezător dimpotrivă în aceea că acela, care l-a făcut să-şi vadă adâncul părăsirii sale, e în stare şi să-l facă să ajungă fără vătămare pe celălalt ţărm, unde se află Dumnezeu. Ajunge la această stare adoptând o atitudine profetică: pune toată dreptatea pe seama lui Dumnezeu, în timp ce faţa sa şi-o acoperă de ruşine [cf. Dn 9, 7]”.

Astfel Sfântul Ioan Scărarul afirmă şi el că vitejia duhovnicească e în acelaşi timp o biruinţă (Scara 14). Biruinţă prin aceea că, fără curajul pe care îl naşte zdrobirea, omul nu poate face faţă în chip potrivit sărăciei sale duhovniceşti, o sărăcie care se descoperă a fi un dar şi devine temeiul urcuşului său duhovnicesc (cf. Sfântul Simeon Noul Teolog: „Ce e mai slăvit decât această sărăcie duhovnicească, care ne deschide Împărăţia cerurilor? [Cateheza 2, 42-44]).

Puterea acestui fenomen duhovnicesc al zdrobirii a cunoscut-o Sfântul Siluan prin cuvântul lui Hristos: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Şi a descoperit-o recurgând la cântarea sa îndrăgită:

„Curând voi muri şi sufletul meu ticălos se va pogorî în iadul strâmt şi întunecat, şi acolo singur, chinuit în flacăra nestinsă, voi spune plângând: «Unde eşti, Doamne, lumina sufletului meu? Pentru ce m-ai părăsit? Nu pot trăi fără tine!»”

In prima parte a acestei cântări, Siluan refăcea în sufletul său simţirea arzătoare a iadului, care nimiceşte orice gând pătimaş, în timp ce, în cea de-a doua, el îşi îndrepta mintea spre iubirea şi milostivirea lui Hristos, pe care Il cunoscuse şi Il purta în inima sa. Intr-o primă etapă, el se îndrepta cu smerenie în jos, urmând calea pogorârii, pe care vrăjmaşul nostru trufaş nu o putea urma. Şi liber atunci de împilarea vrăjmaşului, inspirat şi de amintirea milostivirii Domnului, se îndreaptă în întregime spre Dumnezeu, şi în acest chip face experienţa urcuşului, prilejuită de harul dumnezeiesc. In aceeaşi perspectivă, Sfântul Siluan îl sfătuieşte pe cel ce doreşte să-şi păstreze puterea mântuitoare a zdrobirii, să-şi aducă aminte neîncetat de păcatele sale, să se smerească şi să se mâhnească pentru ele, chiar dacă ele i-au fost iertate de Dumnezeu. „Aşa se biruiesc vrăjmaşii.” Prin cuvântul său, Domnul i-a descoperit lui Siluan mijlocul de a dobândi zdrobirea şi smerenia şi de a birui prin aceasta pe vrăjmaşul.

Zdrobirea e o vitejie pentru suflet şi o lumină care îngăduie omului să deosebească orice gând ce se apropie de minte. Zdrobirea duce la smerenia care este biruinţa asupra vrăjmaşilor şi pregăteşte sufletul pentru a-l face să devină un vas al lui Dumnezeu. E un preţios dar al harului, dobândit prin osândirea de sine, a cărui formă extremă, cea mai puternică, e osândirea de sine la iad. Sfântul Ioan Scărarul confirmă acest lucru, spunând ca rugăciunea celor ce se căiesc – „ştim, ştim bine că suntem vrednici de toate chinurile iadului” – era în stare „să mişte până şi pietrele” (Scara). Altundeva spune că osândirea de sine la iad „fereşte mintea de profanarea” vrăjmaşilor.

***

Capela Tinerilor din Mamaia – Duminica a 4-a din Sfântul și Marele Post (a Sfântului Ioan Scărarul)

– Părintele Cezar Petru Axinte, 7 Aprilie 2019:

Transcrierea unui fragment:

“[…]

Iar peste toate, un personaj care suferea, si anume tatal care era cu totul si cu totul zdrobit de durere. Ei bine, se apropie Mantuitorul si omul acesta, tatal indurerat, vine la El si ce face? Gaseste cu cale sa-I spuna: iata, am o problema, am fost la ucenicii Tai si n-au putut sa faca nimic. Si bineinteles acest repros, cumva, aceasta constatare venita din adancul durerii lui Il provoaca cumva pe Mantuitorul, mai cu seama ca se materializeaza durerea aceasta intr-o convorbire, intr-un dialog extraordinar de cutremurator, un dialog extraordinar de dureros. Tatal Ii spune Mantuitorului: iata, nimic n-am putut, dar de poti ceva, ajuta-ne noua, fiindu-ti mila de noi! Cum sa ne inchipuim aceasta cerere? Parca nu mai are nici un fel de suflu omul acesta, nu mai are nici un fel de putere, nu mai are nici un fel de credinta, nici un fel de asteptare, nici un fel de nadejde si totusi, ei bine, “de poti ceva, ajuta-ne noua! Fie-Ti mila de noi si ajuta-ne noua!”.

Suntem intr-un moment dramatic, bineinteles, in fata unui tata cazut, zdrobit, un copil care se chinuie, se lupta, ca sa poata supravietui. Si bineinteles, Mantuitorul, ca de obicei, vrea sa castige sufletul acestui tata, nu numai sa vindece, ci si sa ajute credinta noastra, a tuturor si prin aceasta si credinta apostolilor, pentru ca le va spune la un moment dat: iata, peste putin timp voi fi dat… si inca sunt in neamul acesta indaratnic, un neam indaratnic, care nu vrea sa asculte. Atatea minuni am facut si nimeni nu vrea sa asculte nimic, orice fac tot pe cruce vor sa Ma puna. De aceea va spune un cuvant minunat acestui parinte: de poti crede, toate sunt cu putinta celui ce crede.

Iata, arata ca o partida de sah, fiecare muta si pare ca Dumnezeu a dat sah mat acestui parinte. “Bineinteles ca daca conditionezi minunea de credinta mea, este limpede cam ce se va intampla. Poate ca am putea sa facem aceasta ipoteza: “iata ce-i spun eu si ce-mi raspunde El”. Cum era odinioara in fabula lui Esop acela care zicea ca va bea Nilul, sub sanctiunea ca ii taie capul daca nu va face si dimineata cand s-a dus pe malul Nilului, acolo in fata faraonului si s-a incalzit el ca sa bea sa sece Nilul, a zis: da, numai putin, am sa fac lucrul asta cu conditia sa opriti afluentii. Si iata ca pare aici asa un dialog din acesta abstract: cred ca nu poate sa faca nimic si mi-a pus o conditie pe care nu pot sa o implinesc. In orice caz, atat de mare era durerea acestui om, atat de greu era de depasit acest cuvant pe care i l-a pus Dumnezeu: de poti crede, toate sunt cu putinta celui ce crede. Eu ii cer Lui sa ma ajute si Dumnezeu imi spune ca eu trebuie sa fac asta. Ceva aici parca nu functioneaza, parca este un dialog dar nu sunt acordati pe frecventa oamenii acestia. Si totusi, sufletul acestui om vede dincolo de ceea ce ii cere Dumnezeu si se spovedeste izbucnind in lacrimi. Cade in genunchi si spune:Cred Doamne, ajuta necredintei mele!

Acuma noi ce am putea sa intelegem din asta? Crede sau nu crede? Omul acesta crede, asa cum si multi dintre noi credem. Insa credinta nu e lucratoare. Asa cum, intr-un minunat exemplu, Vladica Bartolomeu a spus: ca sa iti faci un ceai trebuie sa aduci apa la 100 de grade, sa fiarba, sa arunci plantele si sa faci si e gata ceaiul. Daca gazele sunt slabe si abia palpaie, apa se incalzeste la 40, 50, 60 de grade, dar nu ajunge sa fiarba si atunci nu ai ceaiul. Asemenea poate fi sa zicem si un medicament din care iti spune sa iei 1000 de mg si tu nu ai decat 250 sau 500, sau un antibiotic pe care trebuie sa-l iei la ore fixe ca sa ajunga la masa plasmatica, la concentratie, toate celelalte pe care le mai stiti si fratiile voastre, dar neavand posibilitatea, iei o data, dupa aceea nu mai iei si toate celelalte, astfel incat nu numai ca nu te vindeci ci corpul acela strain obtine si rezistenta, si toate celelalte pe care, deasemenea, le cunoasteti. Deci credinta acestui om este, exista dar nu e lucratoare, n-are putere astfel incat sa poata face ceva. Desi, ne spun toti Sfintii Parinti ca rugaciunea mamei, rugaciunea parintilor pentru copii este atat de puternica incat se poate misca axa pamantului cand se roaga o mama, daca e nevoie si e necesar pentru copil. Iata insa ca credinta acestui om este abia palpainda si nu poate sa faca nimic, sta neputincios si se uita la copilul sau si nu stie ce sa faca. Si totusi, aceasta credinta ii deschide lui o cale, si anume: il iau pe copilul meu si il duc la Hristos. Eu nu pot, dar El poate. Asadar “Cred Doamne, ajuta necredintei mele” arata si acest lucru: credinta pe care o avem din eforturi proprii, asta insemnand rugaciune, randuiala duhovniceasca, toate pe care le-am face, dar din eforturi proprii, nu poate fi lucratoare, nu este lucratoare. Nu in asemenea masura incat sa poata face o asemenea minune. O credinta care nu are temperatura necesara nu poate sa aprinda focul si de aceea si spune Hristos: “foc am venit sa arunc pe pamant si cat as vrea ca el sa arda“. Or, credinta noastra nu este de foc. Nu este nici rece, dar nu este nici de foc… si atunci cum este? [Caldicica].

De aceea, de foarte multe ori se intampla ca noi sa nu putem sa facem un lucru simplu, sa implinim un lucru simplu, pentru ca credinta pe care o avem, ni se pare ca o avem, dar este dobandita cumva dintr-un efort personal. De aceea si spune: ajuta necredintei mele! De ce? Deoarece credinta noastra, asa cum este acum mai mult este necredinta si ca sa ajunga la credinta este nevoie de har, intrucat credinta este darul lui Dumnezeu. O credinta puternica, cat un bob de mustar, este darul lui Dumnezeu pentru om. Dar e suficienta ca sa mute muntii din loc. De aceea, iata ca Mantuitorul Iisus Hristos, vazand inima acestui om, vazand suferinta lui, vazand neintelegerea lui in cele duhovnicesti, dar si dorinta sincera de a crede, Dumnezeu adauga la lucrarea omului harul Sau, iubirea Sa si impreuna, intr-o impreuna-lucrare, iata, se vindeca acest copil. Care, bineinteles, mai este scuturat o data de demon care nu se lasa, nu-i mofturos, chiar si o firimitura de-ar lua astfel incat sa-l raneasca pe Dumnezeu, este fericit, si il mai scutura o data, lasandu-l abia viu, sau aproape mort.

Bineinteles ca Dumnezeu ii spune demonului “Eu iti poruncesc!” Poate ca noi am avea aceasta corectitudine politica sa-i spunem asa lui Dumnezeu, daca s-ar prezenta “Eu sunt Cel ce sunt”, sa-i spunem: Cine esti Tu? Demonii n-au intrebat. “Eu iti poruncesc! Eu sunt Cel ce sunt!”. Il recunosc demonii si “Eu iti poruncesc sa iesi din acesta si sa nu te mai intorci niciodata“. Nu numai ca a alungat demonii, dar a pecetluit acel trup, acea inima, ca niciodata sa nu mai fie legate de demoni. Si iata, l-a dat pe copil intreg parintelui sau. Cum poate sa fie asta, nu ne dam seama. Cat de mare trebuie sa fi fost bucuria in inima acelui parinte, nu ne dam seama, nu intelegem lucrurile acestea si un om nu poate sa inteleaga de la un moment dat decat cu duhul sau, cu inima sa, numai cand este zdrobit, cand trece prin asemenea suferinte, mai cu seama o legatura atat de tainica si de extraordinara cum este aceasta intre parinti si copii. Numai deci daca trece omul prin asemenea suferinte poate sa inteleaga. Tatal acela a inteles. Multi n-au inteles de acolo, poate nici ucenicii… […]”.

NOTA: Un alt fragment extins din aceasta predica (ultima parte) gasiti extras la:

Părintele Cezar Axinte (VIDEO+TEXT) despre DEMONIZAREA LUMII prin DESFRÂNAREA NERUȘINATĂ, IDEOLOGIA DE GEN, ACCEPTAREA PRUNCUCIDERII ș.a.: “Pare că între poporul român şi Dumnezeu este un munte uriaş de păcate. Astăzi, LUCRAREA DEMONICĂ a cuprins tot pământul, a îmbibat totul. În anii care vor veni, lucrarea demonică va fi considerată ca fiind NORMALITATE. Duhurile căzute nu au altă bucurie mai mare decât să rănească pe Dumnezeu prin DESFIGURAREA OMULUI”

Legaturi:

PS IGNATIE, Episcopul Hușilor, despre ECHILIBRUL PSIHOLOGIC vs. AȘEZAREA LĂUNTRICĂ venită în urma tensiunilor și luptelor duhovnicești. “Fiţi sinceri cu Dumnezeu când staţi de vorbă cu El, nu fiţi politicoşi”. NECESITATEA UNEI RELAȚII PERSONALE CU DUMNEZEU și FOLOSUL DUHOVNICESC AL STĂRILOR-LIMITĂ sau al DEZNĂDEJDILOR celor bune (VIDEO +TEXT)

“Du-te, sa-ti fie dupa cum ai crezut!” OARE NOI AVEM CREDINTA?

PUTEREA RUGACIUNII PENTRU COPIII LOR A PARINTILOR CU INIMA ZDROBITA: “Dumnezeu aude intotdeauna rugaciunile parintilor care nu se dau batuti, nu trece niciodata cu vederea inima infranta”

“CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE!”

PREDICA AUDIO (+ text) a Parintelui Nichifor Horia la Duminica a IV-a a Postului Mare: “DE POTI CREDE, TOATE SUNT CU PUTINTA CELUI CE CREDE!”

Predica audio (si text) a parintelui Dosoftei de la Putna in duminica vindecarii lunaticului: CREDINTA LUCRATOARE = SMERENIA LEPADARII DE NADEJDEA IN SINE

Duhul surd si mut al SOCIETATII DE CONSUM ne arunca “din pruncie” in FOCUL SI APA PATIMILOR, din care ne pot scoate numai POSTUL SI RUGACIUNEA. Darurile extraordinare ale Postului Mare si dimensiunea sa interioara: INFRANAREA DE LA PLACERI si SUPRAVEGHEREA LAUNTRICA (video)

PREDICA PARINTELUI IOANICHIE BALAN la Duminica a IV-a din Postul Mare – INDRACIREA PRIN PATIMI si LUPTA CU DIAVOLUL. “Traim intr-o lume dirijata de nevazutii demoni si de vazutele lor slugi, care o conduc spre satanizare”

Sfantul Ioan Gura de Aur despre VINDECAREA LUNATICULUI

VINDECAREA LUNATICULUI. Cum sa ne intarim credinta?

PREDICI AUDIO LA DUMINICA VINDECARII LUNATICULUI ale IPS BARTOLOMEU ANANIA

Toate sunt cu putinta celui ce crede… si asculta de Dumnezeu. PANA UNDE AJUNG INCERCARILE RAZBOIULUI DEMONIC ASUPRA CELOR CARE VOR CU PUTERE SA SE MANTUIASCA si ce mangaieri dumnezeiesti vin in urma rabdarii. MAICA DOMNULUI SI MANTUITORUL I SE ARATA IN CHIP MINUNAT LUI GHERON IOSIF

Parintele Savatie ne invata SA INCEPEM PRIN A FI SINCERI CU DUMNEZEU

PS DAMASCHIN LUCHIAN, cu realism si sensibilitate, despre CREDINȚĂ și NECREDINȚĂ, NĂDEJDE și DEZNĂDEJDE, DRAGOSTE și TRĂDARE: “Dacă Dumnezeu are încredere în mine, hai să dau şi eu încredere semenului meu. ÎN FAȚA UNUI OM DEZNĂDĂJDUIT NU VENIȚI CU RETORICĂ, ÎMBRĂȚIȘAȚI-L!” (video, text)

Avem noi CREDINTA ca RELATIE VIE cu Hristos? PARINTELE ARSENIE MUSCALU ne invata CUM SA DOBANDIM SMERENIA si EVLAVIA AUTENTICE, cum sa traim POCAINTA si cum sa spunem adevarul FARA SA JUDECAM

Predici la Duminica Sfantului Apostol Toma: LUPTA PENTRU A AVEA CREDINTA VIE. Ce ne tine inca in necredinta, departe de Dumnezeu?

Parintele Nicolae Steinhardt: INCREDEREA

“Dumnezeu stie de noi!” – VOI AI CUI SUNTETI, CUI SLUJITI? VOI CHIAR CREDETI IN MINE? Grijile lumesti si placerile NE INGREUIAZA, NE ADORM SI NE AMETESC SUFLETELE, INCAT SA FIE NEPREGATITE DE INTALNIREA CU HRISTOS (Predici la Duminica a 3-a dupa Rusalii)

LECȚIA CEA MAI IMPORTANTĂ A VIEȚII, FĂRĂ DE CARE NU EXISTĂ MÂNTUIRE. “Neîncetat cere mila lui Dumnezeu!” Cuviosul Simeon Kraiopoulos despre legătura indisolubilă între SMERENIE și RUGĂCIUNEA MINȚII. “Cea mai multă lume evită acest drum…”

Maica Siluana Vlad: CINE SUNT EU SI UNDE INCEPE INTALNIREA CU DUMNEZEU?

MAICA ARSENIA DESPRE ASUMAREA NEPUTINTELOR SI REFUZUL VISARII: “Unica iesire si linistire din orice tulburare si ispitire este smerenia”

“NU-ȚI ȚINE RĂNILE INIMII DOAR PENTRU TINE!”/ “Binecuvântată fie neputința mea!”

Conferinta de la Bucuresti a PARINTELUI ZAHARIA DE LA ESSEX (audio + text) – prima parte: “Inalta stiinta a Sfantului Siluan Athonitul si a staretului Sofronie Saharov”: PUTEREA INIMII ZDROBITE SI A DUHULUI UMILIT

TAINA CRUCII IN VIATA NOASTRA: Rastignirea mintii prin coborarea dureroasa in inima: “Prin harul Duhului Sfant, STRAPUNGEREA si ZDROBIREA INIMII ii sunt indeajuns crestinului pentru A BIRUI TOATE DUHURILE RAUTATII”

Recomandare de carte: “INIMĂ ZDROBITĂ. DESTINUL UNUI TATĂ”. Experiența sfâșietoare a unui PĂRINTE în care NE VOM REGĂSI MULȚI și învățămintele amare, dar vii, ale creștinului care CONȘTIENTIZEAZĂ RATAREA TIMPULUI și a multor semne-clopot trimise de Dumnezeu: “Sufletul lui curat dorea pâinea cerească, cuvântul viu, iar noi îi tot spuneam: „Mai târziu, mai târziu!””

El, Cel ce-i vindeca pe cei cu inima zdrobita…

“TAINA MANTUIRII”: PREDAREA IN MANA LUI DUMNEZEU. “Sistemul” din care trebuie sa iesim daca vrem sa ne mantuim. Sa daramam idolul din noi!

DOAMNE, SPORESTE-NE CREDINTA! – Cuviosul Paisie Aghioritul ne invata

Parintele Cleopa: CE PRETUIESTE DUMNEZEU?


Categorii

Duminica Sfantului Ioan Scararul, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Meditatii duhovnicesti, Preot Cezar Axinte, PS Ignatie, Episcopul Husilor, VIDEO, Vindecarea lunatecului

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la “Zdrobirea unui tata epuizat si mila unui Dumnezeu care cauta la inima omului. CREDINTA, SINCERITATE, MARTURISIRE. DURERE, NEPUTINTA, PUTERE…

  1. Pingback: Părintele Cezar Axinte (VIDEO+TEXT) despre DEMONIZAREA LUMII prin DESFRÂNAREA NERUȘINATĂ, IDEOLOGIA DE GEN, ACCEPTAREA PRUNCUCIDERII ș.a.: “Pare că între poporul român şi Dumnezeu este un munte uriaş de păcate. Astăzi, LUCRAREA DEMONICĂ
  2. Pingback: O, NEAM NECREDINCIOS SI INDARATNIC… Parintele Teofil Roman despre TRISTETEA MANTUITORULUI pentru DESFRAUL SPIRITUAL al crestinilor: “Oare noi, noul popor, Ii aducem Domnului bucurie si mangaiere?” (AUDIO, TEXT) | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: „Doamne, mi­luieste pe fiii noștri!”, „Doamne, miluieste pe parintii nostri!”. EVANGHELIA CHEMARII LA POCAINTA A PARINTILOR SI A COPIILOR | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: VAMESUL SI FARISEUL. Pr. Cezar Axinte despre RISCUL CADERII PRIN INALTAREA SAU PAREREA DE SINE: “AVETI GRIJA SA NU DISPRETUITI PE NIMENI! Cea mai mare rautate pe care o face omul, care este de esenta demonica, e viclenia” (VIDEO + text) | Cuv
  5. Pingback: PS BENEDICT VESA: “Vreme este sa Il lasam pe Hristos sa lucreze in noi, El sa fie inceputul si sfarsitul vietii noastre. SA NE RECUNOASTEM VULNERABILITATILE si SA II CEREM LUI HRISTOS SA VINA inlauntrul nostru” (VIDEO, TEXT) | Cuvântul Ortodo
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate