Duhul surd si mut al SOCIETATII DE CONSUM ne arunca “din pruncie” in FOCUL SI APA PATIMILOR, din care ne pot scoate numai POSTUL SI RUGACIUNEA. Darurile extraordinare ale Postului Mare si dimensiunea sa interioara: INFRANAREA DE LA PLACERI si SUPRAVEGHEREA LAUNTRICA (video)

18-03-2018 Sublinieri

17. Si I-a raspuns Lui unul din multime: Invatatorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut.
18. Si oriunde-l apuca, il arunca la pamint si face spume la gura si scrisneste din dinti si intepeneste. Si am zis ucenicilor Tai sa-l alunge, dar ei n-au putut.
19. Iar El, raspunzind lor, a zis: O, neam necredincios, pina cind voi fi cu voi? Pina cind va voi rabda pe voi? Aduceti-l la Mine.
20. Si l-au adus la El. Si vazindu-L pe Iisus, duhul indata a zguduit pe copil, si, cazind la pamint, se zvircolea spumegind.
21. Si l-a intrebat pe tatal lui: Cita vreme este de cind i-a venit aceasta? Iar el a raspuns: din pruncie.
22. Si de multe ori l-a aruncat in foc si in apa ca sa-l piarda. Dar de poti ceva, ajuta-ne, fiindu-Ti mila de noi.
23. Iar Iisus i-a zis: De poti crede, toate sint cu putinta celui ce crede.
24. Si indata strigind tatal copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele.
25. Iar Iisus, vazind ca multimea da navala, a certat duhul cel necurat, zicindu-i: Duh mut si surd, eu iti poruncesc: Iesi din el si sa nu mai intri in el!
26. Si racnind si zguduindu-l cu putere, duhul a iesit; iar copilul a ramas ca mort, incit multi ziceau ca a murit.
27. Dar Iisus, apucindu-l de mina, l-a ridicat, si el s-a sculat in picioare.
28. Iar dupa ce a intrat in casa, ucenicii Lui L-au intrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut sa-l izgonim?
29. El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate iesi, decit numai cu rugaciune si cu post.

***

Diaconul Sorin Adrian Mihalache:

„Viața creștină în Postul Mare. Convalescența ființei, despre beneficiile spirituale, psihologice și medicale ale înfrânării”

Biserica Icoanei, 22 februarie 2018 –

(transcriere parțială):

[…] Mergând mai departe cu textul putem înţelege mai mult în ceea ce-l priveşte pe tânărul acesta şi cum ne poate cuprinde și pe noi, pe cei ce trăim într-o societate a consumului şi a divertismentului şi respingem osteneala postului şi detaşarea de lumea sensibilă. Mântuitorul îl întreabă după aceea: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar tatăl i-a răspuns: Din pruncie. Din pruncie, pentru că prima care ne seduce e lumea sensibilă. Ea e mai atractivă decât cele duhovniceşti. Şi viaţa, atunci când se desfăşoară în lume, ne oferă mai întâi cele materiale ca tentaţie, ele sunt prima ispită, tentaţia vizibilă. Mult mai puţin atractive par cele duhovniceşti şi mai penetrante şi mai dulci pare cele trupeşti şi sensibile și repede va fi fiinţa acaparată de lume şi ispitită de ea. Repede a căzut Adam, ne spune Sf. Vasile cel Mare şi spune că a căzut foarte repede pentru că, dacă ar mai fi trăit un pic în virtute, ar fi prins dulceaţa ei şi ar fi respins ispitirea de cele create. Din pruncie – adică repede, foarte repede. Repede se încovoaie omul de cele materiale, pentru că nu are tăria să insiste în cele duhovniceşti pentru ca, descoperindu-le dulceaţa, să poată să fie fidel lui Dumnezeu.

Şi, ne spune tatăl mai departe, de multe ori l-a aruncat în foc şi în apă. E ceva foarte interesant aici: foc şi apă, nu apă şi foc. Cum sunt şi alte texte din Scripturi interpretate de Sf. Maxim Mărturisitorul, focul e focul patimilor, al poftei. Pofta e foc şi apa e deznădejdea care vine după poftă. De fiecare dată când avem o poftă o trăim ca foc şi, după ce am consumat-o, ne vin gânduri de deznădejde, de tristeţe. Ne îneacă amarul acestei deznădejdi. Un om care este aprins de poftă nu poată să şadă locului, ca fript de ea, iar un om care este lovit de deznădejde pare să se înece în ea până moare. Şi aşa este, în ordinea duhovnicească, prima data vine focul, după aceea vine apa. Prima dată ne simţim atraşi de o anumită ispită, care ne păcălește şi mintea, dacă nu este puternic ancorată în rugăciune şi nu-L iubeşte pe Hristos si cuvintele Lui, începe ea însăşi să ne argumenteze că un anumit păcat ar putea fi făcut, dulceața lui argumentează pentru a fi făcut, şi, după ce l-am făcut, ne lovim de amarul conștiinței care ne mustră că l-am făcut şi ne confruntă cu deznădejdea sau cu tristeţea că l-am făcut. Şi cine păcătuieşte mult și este aprins de focul patimilor şi arde in ele si făptuieşte în conformitate cu ele va fi pus într-un mare pericol să fie înecat după aceea în apa aceasta a deznădejdii.

De aceea, tanarul mai intai este aruncat in foc si apoi in apa, şi nu oricum, ci ca să-l piardă pe el. Toată societatea de consum este între focul divertismentului şi al plăcerii şi marea care-l poate îneca în anxietate şi depresie. Cum se explică faptul că, într-o societate în care ne distrăm atât de mult, sunt atât de depresivi? În mod normal – şi acesta este un gând care nu-mi dă pace de ceva vreme, l-am întâlnit în multe cărți – într-o lume care se distrează, oamenii ar trebui să fie bucuroşi. Într-o lume în care există servicii medicale din ce în ce mai bune, oamenii ar trebui să fie din ce în ce mai puţin anxioşi. Pentru că, nu-i aşa, există servicii care se ocupă de sănătatea lor. Cu toate acestea, deşi bunăstarea creşte, anxietatea şi depresia cresc în ponderea lor în viaţa societăţii. Şî însingurarea este, de asemenea, în creştere, deşi modalităţile de comunicare sunt din ce în ce mai performante şi posibilitatea de a te conecta cu tot mai mulţi oameni este disponibilă fiecăruia dintre noi.

Cum se explică lucrurile acestea? Divertismentul întreţine un foc al plăcerii şi, după ce fiinţa se consumă, ea nu mai poate evita depresia, deprimarea sau tristeţea. Aceste lucruri ni le explica medicina. Exista carti care s-au scris despre cum anume o persoană care cauta mereu să se bucure cu intensitate foarte mare se pregătește pentru o depresie prelungită. Structurile noastre nervoase nu sunt create să se bucure cu o intensitate foarte mare într-un mod continuu. Numai după ce există un exercițiu prelungit al ființei, încet-încet capacitatea sufletului de a încopcia, de a cuprinde bucurii creşte. Dar o persoană care este neinstruită interior nu poate să trăiască o stare de bucurie sau de euforie, fără ca aceasta, daca e intensa si continuă, sa nu fie vătămătoare.

Or, plăcerea poate fi oferta care sa-l țină pe om in stare de extaz permanent. Numai ca acest extaz prelungit, ne spun științele creierului, secătuiește de energie echilibrul interior şi dpdv nervos subiectul creierului care se bucură de plăceri continue va obosi. El va dezvolta o dependenţă în timp, o adicţie şi va sfârşi prin a fi epuizat de această adicţie. Plăcerile sunt trăite la nivelul unui sistem dopaminergic şi sunt susţinute chimic de dopamină, un neurotransmiţător care însoţeşte starea de plăcere şi aceste circuite dopaminergice care sunt în sistemul nervos sunt cele care întreţin adicţia în ultimă instanţă. Ele țin foarte bine minte de unde mi-am procurat plăcerea şi data viitoare voi căuta tot acolo, ea este bine întipărită în mintea mea.

Bucuriile duhovniceşti, starea de dragoste maternă, paternă, bucuria care vine din compasiune, au alt suport şi altă reprezentare chimică în organism. Plăcerile, în general, sunt susceptibile de a dezvolta adicţii. Şi de aici, cumva, înţelepciunea extraordinară a Sfinţilor Părinţi care în post şi în munca înfrânării restricţionează plăcerea şi nu bucuria! Bucuriile duhovniceşti sunt mai multe în post decât în mod obişnuit. Plăcerile sunt cele restricționate, exact partea din noi care e susceptibilă de adicţii, de trântirea noastră în pământ, de strângerea maxilarelor în efortul nostru de a păstra continuu ceea ce am descoperit în materie şi modul nostru de a rămâne înţepeniţi în viaţa aceasta dependentă. Părinţii au sesizat cumva că pofta este potrivnică vieţii duhovniceşti şi au pus stavilă acestei pofte.

Deci tânărul este aruncat în foc şi după aceea în apă. Şi asta surprinde modul în care lumea de consum este aprinsă de poftă şi după aceea este muncită de depresie şi de anxietate. Tatăl spune un lucru fantastic: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Este spectaculos, este cunoaşterea unei persoane care înţelege că niciodată nu suntem deplin credincioşi, că nu ajungem să fim credincioşi la un punct maxim al fiinţei noastre, că în fiecare zi trebuie să ne străduim sa fim mai credincioși decât am fost ieri, în sensul de a creşte în compatibilitatea dintre viaţa mea şi ce cred eu. Crescând in credinţă în sensul creşterii unei vieţi întipărite tot mai mult de datele credinţei. Cred, Doamne, ajută necredinţei mele – e ca şi cum ar spune <Cred, Doamne, dar viaţa mea n-a fost în acord cu această credinţă. Încă nu cred şi prin ce sunt. Cred numai prin ce spun. N-am ajuns să fiu in conformitate cu aceasta credință> sau, daca mă uit la viața mea, încă nu pot sa spun că cred cu adevărat, pentru că acela care crede cu adevărat are o viaţă radical, definitiv transformată de ceea ce crede credinţa, el trăind o altă viaţă, viaţa lui Hristos, într-o altă lume, Împărăţia Cerurilor, care a şi venit pe pământ în Biserica Lui, cu alţi însoţitori, care nu mai sunt, dar pe care-i pomeneşti ca şi cum ar fi, şi cu îngerul păzitor care are grijă de dânsul şi având conștiința permanenta ca Dumnezeu este cu el și este în el si Şi-a făcut casă Sfânta Treime într-însul de la botez. Cine poate să spună că trăieşte cu conştiinţa aceasta sută la sută în fiecare zi? Cred că asta ne caracterizează pe toţi: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Niciodată nu o să putem spune despre noi înşine că suntem credincioşi întru toate lui Dumnezeu.

Unde mai punem că datele credinței sunt scandal pentru lumea logicii, că ni se solicită din partea lui Dumnezeu să credem ceea ce este imposibil de acceptat în termeni logici, împotriva tuturor experiențelor care sunt vizibile in lumea aceasta. Credinţa în Dumnezeu este o credinţă în cineva care-i mai presus de înţelegerea noastră. De-asta e şi foarte greu să transmitem credinţa cuiva, pentru că nu o deţinem, nu o stăpânim întru toate, suntem pe drumul credinţei şi e o taină cum se transmite de la unul la celălalt, pentru că fiecare dintre cei doi este învăţăcel în ale credinţei. Şi Dumnezeu nu încape in mintea niciunui om din lumea aceasta, indiferent de înălţimea sfinţeniei sale, asta ne spune Sf. Maxim Mărturisitorul. Deci este o taină credinţa. Atunci când ne întâlnim cu un om credincios in secolul 21 este un miracol, pentru ca el este in alta lume, trăind in lumea aceasta. Şi paradoxul credinței este ca, deși [cel credincios] trăieşte în altă lume, este singurul care întrebuinţează această lume într-un mod adecvat. Netrăind în ea, el este cel ce o foloseşte pe ea într-un mod adecvat. Şi noi, trăind în ea, fără să fim inspiraţi de datele credinţei, nu vom ajunge s-o înţelegem şi s-o folosim într-un mod cumpătat, în acord cu ceea ce Dumnezeu Însuşi vrea de la noi.

Semnificativ, deci, este acest lucru: că văzând că mulţimea dă năvală, Mântuitorul a certat duhul necurat, zicând: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc, ieşi din el şi să nu mai intri în el. Duhul acesta este şi mut şi surd. Surd e acela care nu aude cuvintele lui Dumnezeu şi sfaturile pe care Dumnezeu le trimite prin oameni către noi. Și cine e surd la cuvintele lui Dumnezeu va ajunge repede mut în interiorul lui în privința celor duhovniceşti. Numai cine nu-i surd nu-i mut. Dar, dacă e surd şi şi-a închis fiinţa lui şi nu mai primeşte cuvintele lui Dumnezeu, nici nu le va avea în el, ca să poată să trăiască. Deci, dacă-i surd, va fi mut. Şi, într-un fel, găsim toate aceste lucruri aici. Toată existența omului care se învârteşte în jurul societăţii de consum şi al lucrurilor care dau fericire şi bucurie părute, toată această existenţă este, într-un fel, surdă şi mută. Pentru că cuvintele lui Dumnezeu nu sunt ascultate întru totul. Cel puţin în societatea de consum, după tiparele comportamentale pe care le vedem, prea puţin cuvintele lui Dumnezeu ajung să organizeze viaţa oamenilor.

Şi de aici ne așteptăm la o anumita muțenie a fiinţei lor în privinţa celor duhovniceşti, a celor spirituale sau a capacitatii lor de a vorbi cu Dumnezeu in rugăciune şi, de aici, cumva aproape firesc ajungem la multa depresie, multa anxietate si multa singurătate a oamenilor. Mult mai uşor vorbeşte un om cu oamenii dacă mai întâi a vorbit cu Dumnezeu în rugăciune pentru ei. Dacă el e mut în privinţa lui Dumnezeu şi fiinţa lui nu vorbeşte cu El, îi va fi greu să vorbească cu oamenii fără să se certe, fără să-i judece, fără să-i jignească. Căci de unde-şi ia el putere ca să-i iubească pe ei dacă nu din modelul de viaţă care ni se împărtăşeşte nouă, adică viaţa lui Hristos, Sfânta Euharistie?

Deci şi mut şi surd. Așa e, că e greu sa fie mut dacă n-a fost surd înainte si e greu sa reziste surd fara sa fie mut, că ele se întrețin reciproc.

Şi Mântuitorul îi spune: Ieşi afară din el şi să nu mai intri în el. Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit, iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau c-a murit.

Zilele de post, dacă le facem cum trebuie şi dacă trecem cu mintea prin Canonul Sf. Andrei Criteanul, după prima săptămână, dacă ne uitam în spate şi vedem cum am trăit, avem senzaţia unei morţi. Parcă eram mort până săptămâna trecută, n-aveam atâta pocăinţă, n-aveam atâta luciditate să înţeleg câte lucruri sunt în neorânduială în viaţa mea, aveam foarte multe teritorii ale acestei lumi unde se consuma energia mea fără o utilitate duhovnicească şi cu adevărat atunci când părăsim o anumită viaţă de patimi şi intrăm în viaţa duhovnicească, avem senzaţia unei morţi a fiinţei noastre, o moarte pe care tocmai am depăşit-o, o stare de inertă sensibilitate plată faţă de tot ceea ce îmi dă lumea dezvrăjită. Un om care a sesizat că a fost tras în cursa lumii şi care este scârbit de această cursă si zace ca mort după ce a abandonat toate; uitându-se la viaţa lui, are senzația ca până ieri era mort şi a început încet-încet să învie.

Canonul Sf. Andrei Criteanul ne ajută foarte mult aici, pentru că scoate în evidenţă şi patimile trupeşti, şi patimile de gândire şi patimile inimii, toate ascunse în diverse cotloane ale fiinţei noastre, e o radiografie incredibilă a întregului teritoriu de cădere şi de eroare şi de sensibilitate dezordonată a fiinţei noastre şi, văzând o astfel de radiografie foarte atentă şi trăind această radiografie foarte atentă avem senzaţia unei vieţi în eşec. Şi cumva ni se arată printr-un exercițiu pus de Biserică în prima săptămână că, de fapt, noi abia acum începem să trăim cum trebuie, că abia acum punem lucrurile în rânduială, că abia acum suntem conştienţi de faptul că există foarte multe curse în viaţa noastră şi că, deşi nu eram cu spatele la Dumnezeu, avem multe lucruri superficial gândite în privinţa vieţii duhovniceşti şi că abia acum am ajuns la o anumită vigilență continuă despre ce este cursa vieţii în lumea aceasta şi cum mă păzesc faţă de ea. Abia acum am reuşit, ajutat de rugăciunile Bisericii şi de această atentă, minuţioasă, incredibil de detaliată supraveghere şi analiză a puterilor mele lăuntrice, care sunt toate prezente în Canonul Sf. Andrei Criteanul.

Și, cu mai puţină hrană şi cu mai multă supraveghere, începem să vedem că aproape orice viaţă am fi avut înainte de post, ea era departe de ceea ce ar fi trebuit să fie. Aici monahismul ne ajută foarte mult, pentru că monahismul şi-a dat seama că starea naturală a fiinţei este pocăinţa. Cea mai simplă definiţie a omului despre sine însuși este Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Asta suntem. Medici, doctori, genii, laureaţi ai Premiului Nobel, artişti, sportivi de performanţă, oameni simpli: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul – asta-i definiţia omului. De-asta Părinţii au luat-o şi au spus-o şi au luat-o şi au spus-o şi au spus-o din nou, pentru că este singura propoziţie care poate să cuprindă în ea, ca într-o albie, toate marginile fiinţei mele. Şi în momentul în care o zic, toate puterile mele se aşază în ordine şi-mi dau seama cine sunt. Dacă am avea un buletin sau o carte de identitate duhovnicească, asta ar trebui să fie scris pe ea: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Asta-i viaţa noastră.

Câtă vreme trăim altfel decât în postura aceasta, nu e o existenţă lucidă, nu e în adevăr. În orice situaţie am fi, dacă rugăciunea aceasta nu ni se pare că e într-o conformitate totală cu ce suntem, noi nu suntem unde trebuie. Chiar şi în momentele în care spunem: Slavă Ţie, Doamne, pentru toate! şi Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, aşa este, dar… Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul – căci sunt într-o postură de a-Ţi da slavă, dar cine sunt eu, de fapt? Că nu sunt într-o postură de a-Ţi da slavă Eu, că nu sunt egalul tău, că nu Te evaluez Eu pe Tine în bunătatea Ta. Şi în nicio împrejurare a vieţii, în niciun rol existenţial, în nicio funcţie, indiferent care ar fi ea, această propoziţie nu se aşază decât în adevăr şi ea este în conformitate cu orice activitate pe care am face-o, cu orice rol pe care l-am avea undeva. Şi, câtă vreme este acolo, noi avem parte de luciditatea cu care privim fiinţa noastră. În momentul în care am pierdut asta, noi nu mai ştim cine suntem, noi nu mai ştim care e albia fiinţei noastre. Că asta este, de fapt, singura care ne dă, prin raportarea la Dumnezeu în formatul acesta, exact conturul pe care ar trebui să-l avem. Nici mai mult decât ar trebui să avem, nici mai puţin decât ar trebui să avem.

Deci a rămas ca mort. Oamenii nu mai ştiau dacă el trăieşte sau nu. Fiinţa mea rămâne ca moartă când mă detaşez de toate, am senzaţia că rămâne un pustiu, că nu mai ştiu ce e viaţa, că am dat toate poftele, biologia mea e scandalizată de faptul că nu mai beau, nu mai fumez, nu mă mai uit la televizor, nu mai trăiesc bucuriile intense ale acestei vieţi, senzaţia este că am luat-o pe un drum de moarte, e ceva catastrofal. Biologia ţipă după vechile plăceri, senzaţia este că sunt mort fără ele. Cei care mă privesc şi nu mă mai văd cu ei împreună, bucurându-ne de cele lumeşti, spun că am murit. Au senzaţia ca am greşit stilul de viață, par a fi mort.

Ar mai trebui să rezist un pic în această moarte, aşa cum tânărul acesta părea că e mort, şi, insistând în această moarte pentru cele sensibile, ce se întâmplă?: Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce murim pentru lume putem fi ridicaţi în cele duhovniceşti. Nu poate cineva fără moartea pentru plăcerile lumii să treacă direct la dulceaţa celor spirituale şi cereşti. Nu are cum. Pentru că în fiinţa lui nu pot coexista două tipuri de sensibilitate, asta iarăşi ne spune medicina. Frumuseţea şi dulceaţa vieţii duhovniceşti este de un alt soi. Eu trebuie să mă adaptez acestei frumuseţi şi ca să pot să mă adaptez acestei noi frumuseţi trebuie să mă dezadaptez de vechea plăcere care locuieşte fiinţa mea. Sensibilitatea mea, simţurile mele şi-au acordat pragurile lor senzoriale, intervalele de sensibilitate, pentru plăcerile lumii acesteia. Pe celelalte nu le pot simţi ca dulceaţă până nu le scot cu totul din mine şi nu trec printr-o moarte pentru ele, nu pot să ajung curăţit să mă bucur de celelalte. Deci după moarte pentru cele sensibile pot fi ridicat de Dumnezeu aşa cum îl apucă pe acest tânăr şi îl ridică în picioare.

Şi, evident, ajungem unde ne propuseserăm: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieşi decât numai cu rugăciune şi cu post. De fapt, de ce rugăciune şi post? Pentru că rugăciunea e pentru suflet şi postul e pentru trup în primă instanţă. Nu pot să fac curat în suflet rugându-mă dacă trupul nu are o lege restrictivă cu plăcerile. Dacă nu închid uşa trupului la plăcerile care vin din lume, nu pot să deschid fereastra sufletului ca să mă pot ruga lui Dumnezeu. Trebuie să închid trupul în privinţa plăcerilor şi se va deschide sufletul, putându-se să se roage. Postul este un început de rugăciune, creează condiţiile, amenajează starea mea interioară ca să mă pot ruga. Sunt foarte multe texte care vorbesc despre cum anume mâncarea grea îngreunează trupul şi trage şi sufletul în jos, care nu se mai poate ruga. Astăzi există foarte multe rezultate în medicină care confirmă lucrul acesta.

Există rezultate, de pildă, care spun aşa: o persoană aţâţată de imagini, de vitrine colorate, de gust, de produse alimentare, de diversitatea lor, e mai impulsivă. Există o zonă în creier care se numeşte nucleul accumbens şi care este responsabilă, cumva, de starea de plăcere. Şi avem o întreagă reţea neuronală, biologic vorbind, care este activă atunci când noi avem o plăcere senzorială faţă de un stimul anume, indiferent dacă este auditiv, vizual sau gustativ. Când această zonă este intens activă, persoana este mai impulsivă. Părinţii ar spune că natura omenească trece peste ipostasul care vrea să organizeze şi face pe ipostas să vrea impulsurile sale primare. Şi ipostasul nu poate să organizeze cum trebuie, omul ajunge să fie într-o viaţă dictată de natura lui [căzută] şi nu guvernată de raţiunea lui şi de alegerea lui cumpătată cu privire la ce face. Impulsurile grăiesc într-însul.

Aşa este, medicina spune că atunci când acest nucleu accumbens este activ, persoana este foarte impulsivă. Când persoanele privesc oameni care posedă lucruri materiale, tind să-şi dorească acele lucruri materiale, spun iarăşi cercetările. Deci nu e neapărat nevoie ca în post să mă protejez de a cumpăra. Ideal ar fi să nu privesc pe cei care cumpără, ca să nu mă tulbur în alegerile mele şi să jinduiesc după ceea ce ei consumă sau cumpără. Ce ne mai spun studiile? Că, atunci când cineva are experienţa consumului, devine mai egoist. Cu cât este mai impulsiv, este mai egoist şi cu cât este mai egoist este mai impulsiv. Este adevărat că pofta ne aprinde şi nu mai ţinem cont de cei din jur, avem tendinţa să ne ducem să ne-o împlinim. Un psihiatru spunea foarte bine că trăim intr-o civilizație care nu mai ştie să aştepte, pentru că mâncăm pepeni iarna şi, de fiecare dată când avem o dorinţă, ne-o împlinim imediat. Societatea noastră nu mai ştie să aştepte. Şi, când avem impulsuri, dacă nu ştim să aşteptăm, să ne organizăm viaţa, să punem lucrurile în rânduială, să le punem pe ele la colţ un timp, să nu le facem, pentru că decizia în fiinţa noastră n-o iau impulsurile, ci raţiunea noastră, dacă nu ne exersăm de fiecare dată alegerea şi înfăptuirea acelui impuls, ne va fi foarte greu după aceea să ne organizăm fiinţa în înfrânare sau post.

Deci rugăciunea şi postul sunt cumva cheia de a scăpa de toate tarele societăţii de consum de care am vorbit şi, mergând mai departe, încheind textul şi mergând pe aceeaşi cheie simbolică, tot o apă şi un foc îl scapă pe om de focul patimilor şi de apa deznădejdii: e vorba de focul rugăciunii şi de apa lacrimilor pocăinţei, care îl spală de rănile acestei lumi. Plânsul pocăinţei înghite apa deznădejdii şi focul rugăciunii stinge focul patimilor. Şi Duhul Sfânt sau harul lui Dumnezeu ca foc de sus vine şi dă inimii noastre adevărată legătură pătimitoare cu Dumnezeu şi nu pătimaşă cu lumea.

[…]

***

Duminica Sfântului Ioan Scărarul

Pentru ziua liturgică: Apostol: Evrei 6,13-20; Evanghelie: Marcu 9,17-31

Pentru sfânt: Apostol: Efeseni 5,8-19; Evanghelie: Matei 4,25 – 5,12

Evanghelia de astăzi descrie una dintre multele fapte minunate ale lui Iisus săvârşite în timp ce se îndreaptă spre Ierusalim pentru a suferi şi a fi dat morţii, o călătorie în care Îl însoţim în această perioadă a Postului Mare, pe măsură ce şi noi ne pregătim pentru intrarea Sa în Ierusalim şi pentru toate evenimentele care se vor petrece acolo.

Evenimentul despre care auzim astăzi este vindecarea unui tânăr, care pare să fi fost bolnav de ceva asemănător epilepsiei – spumega, îşi scrâşnea dinţii, era aruncat în apă şi în foc. Însă faptul că ucenicii n-au putut să-l vindece este scos în relief. Deşi s-au bucurat de prezenţa lui Hristos şi Îl socoteau un mare învăţător, chiar dumnezeiesc, ei nu au avut suficient de multă credinţă ca să-l vindece pe tânăr. Dar Hristos îi spune tatălui acelui tânăr bolnav: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede. Tatăl, ştiind că i se cere ceva măreţ, răspunde: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!. După ce tânărul este vindecat, Hristos le spune ucenicilor că aceasta [i.e. vindecarea] este cu putinţă doar prin „post şi rugăciune”.

În acest episod scripturistic întâlnim multe lucruri care sunt importante pentru noi, atât ca principii generale de viaţă creştină, cât şi din perspectiva călătoriei Postului Mare, în care ne aflăm acum.

Este mult prea uşor să auzim aceste cuvinte ale lui Hristos – toate sunt cu putinţă celui ce crede – şi să le tâlcuim aşa cum ne trece prin minte. Ştim ce vrem: sănătate şi evitarea suferinţei pentru cei dragi nouă, succes în cariera profesională, siguranţă financiară, o casă mai mare şi altă maşină şi aşa mai departe. Astfel de lucruri ne umplu mintea în cea mai mare parte a timpului – chiar şi când ne aflăm în biserică! Chiar şi atunci când încercăm să închinăm puţin din timpul nostru lui Dumnezeu, astfel de gânduri ne bântuie. Dacă aceste lucruri ni se par a fi imposibile, visurile unui opioman, ei bine, atunci când auzim aceste cuvinte ale lui Hristos, cum că „toate sunt cu putinţă celui ce crede“, suntem înclinaţi să credem că El Se referă aici la grijile noastre: dacă am avea o credinţă suficient de puternică, toate dorinţele noastre s-ar împlini; dacă am afla modul corect de a ne ruga, toate aceste lucruri ar fi cu putinţă. Evident, atunci când facem asta, noi de fapt nici măcar nu-L ascultăm pe Dumnezeu.

Din acest motiv primim darul Postului Mare: primim acest dar pentru a ne curăţi mintea, pentru a ne regăsi orientarea, sensul. De aceea Paștile, Pătimirea Domnului nostru, este sărbătorit cu o atât de înfricoşată solemnitate şi bucurie, după o perioadă de timp atât de lungă: nu doar Săptămâna Mare, ci şase săptămâni din Postul Mare anterioare acesteia, la care se adaugă şi Duminicile pregătitoare de dinaintea Postului! După acestea urmează o perioadă asemănătoare ca număr de zile: cele cincizeci de zile dintre Paşte şi Cincizecime. Avem această lungă perioadă de pregătire pentru Paşte şi pentru primirea lui ca să fim siguri că înţelegem „care este ideea”*. {*Importanţa şi semnificaţia jertfei răscumpărătoare a Domnului nostru Iisus Hristos pentru mântuirea şi viaţa noastră [n.tr.].}

Desigur, toate îi sunt cu putinţă lui Dumnezeu şi celui care crede cu adevărat. Dar să nu uităm niciodată că ceea ce Dumnezeu arată, în chip minunat, că este cu putinţă răstoarnă toate aşteptările noastre obişnuite. Fiul lui Dumnezeu nu Se coboară pur şi simplu în mijlocul nostru şi aşază toate lucrurile după placul nostru!

Nu, în nici un caz! Mai degrabă primim acest dar al Postului Mare pentru ca atunci când ajungem cu Hristos la Pătimirea Sa, să putem în sfârşit să înţelegem cum de sunt toate cu putinţă. Fiindcă în Pătimire vedem cum moartea este biruită şi, lucrul cel mai minunat, este biruită prin nimic altceva decât însăşi moartea lui Hristos, cu moartea pe moartea călcând! Hristos biruieşte moartea şi ne dăruieşte viaţă printr-o faptă care, din orice perspectivă am analiza-o, ni se pare că nu ar putea fi socotită dumnezeiască, o faptă care exprimă toată neputinţa şi frustrarea vieţii noastre – anume, prin moartea Sa. Aceasta este, într-adevăr, măreaţa putere şi înţelepciune a lui Dumnezeu, exprimată în aparenta slăbiciune şi nebunie a Crucii. Prin ascultarea Sa de Dumnezeu, prin faptul că Şi-a pus viaţa pentru alţii [Hristos] Se arată a fi Domnul cel dumnezeiesc.

Dacă aceasta este într-adevăr înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu, atunci într-adevăr toate sunt cu putinţă celui care are dreapta credinţă.

Tocmai acest lucru trebuie să înţelegem din călătoria noastră prin acest Post. Călătoria de care vorbim aici are o structură care exprimă clar adevărul de mai sus. Prima şi a doua Duminică au afirmat realitatea scopului nostru. În prima Duminică, atunci când am sărbătorit restaurarea icoanelor, am afirmat că Iisus Hristos cel Răstignit şi Înălţat este cu adevărat chipul lui Dumnezeu cel Nevăzut, că în El locuieşte deplinătatea dumnezeirii – Dumnezeu nu Se află altundeva, şi am înţeles că şi noi vom fi conformaţi după chipul Său, şi noi vom deveni icoane dacă ne vom răstigni cu El, dacă vom dori să urmăm calea Sa. Apoi, în a doua Duminică, am sărbătorit modul în care Sfântul Grigorie Palama a apărat această afirmaţie – că în această lucrare Dumnezeu este cu adevărat prezent – în energia Sa, lucrarea Sa.

Săptămâna trecută, a treia Duminică a Postului Mare, şi aflată la jumătatea acestuia, a fost dedicată Crucii, chiar semnul credinţei noastre, centrul şi punctul de cotitură al călătoriei noastre în Postul Mare, astfel încât în timp ce primele două Duminici sunt dedicate manifestării lui Dumnezeu în Fiul Său, ultimele două săptămâni sunt dedicate celor în care vedem chipul Său, doi sfinţi ascetici, unul bărbat şi celălalt femeie, care – într-un fel sau altul – explică şi exemplifică taina în care am intrat.

Astăzi facem pomenirea Sfântului Ioan Scărarul, stareţul Mănăstirii „Sfânta Ecaterina” de pe Muntele Sinai, care a trăit în secolul al VII-lea şi care a scris o carte numită Scara dumnezeiescului urcuş, o imagine care nu poate decât evoca Crucea şi care analizează în treizeci de trepte diverse patimi care, mai mult ca sigur, ne asaltează atunci când începem să trăim viaţa în Hristos. Săptămâna viitoare o vom prăznui pe Sfânta Maria Egipteanca, a cărei viaţă, scrisă de Sfântul Sofronie al Ierusalimului, ne va da multă hrană spre contemplare în timp ce păşim în ultimele zile înainte ca Hristos însuşi să intre în Ierusalim.

În viaţa şi faptele acestor sfinţi asceţi vedem o confirmare al gândului pe care vrea Hristos să ni-l transmită prin Evanghelia de astăzi: miraculosul este într-adevăr posibil, dar numai prin rugăciune şi post. Există o legătură interioară între rugăciune şi post. Postul ne învaţă să nu trăim cu ceea ce ne dorim; postul nu este cu adevărat o chestiune de disciplinare a corpului – nu este împotriva corpului, ci mai degrabă o chestiune de a depăşi utilizarea abuzivă a corpului de către minte. Lăcomia, de exemplu, este numită de Sfântul Ioan „ipocrizia stomacului”: este o patimă cognitivă, un raţionament greşit, mâncăm mai mult decât avem nevoie, din cauza dependenţei de plăcere a minţii noastre. Ca şi celelalte patimi pe care le avem cu toţii deoarece suntem prea preocupaţi cu cele ce ţin de trup: ce vom mânca, bea, purta… în ce case să locuim…

Prin post reuşim să înţelegem că trăim din mâinile lui Dumnezeu, binecuvântându-L pe Dumnezeu pentru toată bunătatea lui. Acelaşi lucru este valabil şi cu rugăciunea. Rugăciunea nu înseamnă a-I cere lui Dumnezeu toate lucrurile de care avem nevoie, ci mai degrabă [înseamnă] să ne racordăm viaţa noastră la Dumnezeu, să ne armonizăm mintea noastră cu voinţa Sa, să învăţăm cuvintele psalmilor şi ale rugăciunilor, astfel încât acestea să izvorască spontan pe buzele noastre, pentru a-L binecuvânta pe Dumnezeu pentru harul Său şi a ne mângâia în necazurile noastre; pentru a conforma toată viaţa noastră, minte şi trup, cu modelul arătat nouă de Hristos.

Dacă acest scop se află înaintea noastră, atunci într-adevăr, după cum spune Hristos, toate lucrurile sunt posibile celui care crede, şi de vreme ce acest lucru este atât de mare, poate că singurul nostru răspuns este cel al tatălui acelui tânăr din Evanghelie: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”.

Să ne rugăm, aşadar, să putem avea atenţia aţintită asupra tuturor acestor aspecte şi să ne rugăm pentru a primi puterea de a le îmbrăţişa.

(în: Pr. Prof. John Behr, “Crucea lucrează în lume: Omilii pentru perioadele liturgice de peste an”, Editura Doxologia, Iasi, 2016)

Predica PS Sebastian la vindecarea fiului lunatic (demonizat): CE INSEAMNA POSTUL DEPLIN SI RUGACIUNEA ADEVARATA? Sa scoatem raul si demonii din noi!

“CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE!”

Predica audio (si text) a parintelui Dosoftei de la Putna in duminica vindecarii lunaticului: CREDINTA LUCRATOARE = SMERENIA LEPADARII DE NADEJDEA IN SINE

PREDICA AUDIO (+ text) a Parintelui Nichifor Horia la Duminica a IV-a a Postului Mare: “DE POTI CREDE, TOATE SUNT CU PUTINTA CELUI CE CREDE!”

Care este sensul postirii? “…. NUMAI CU POST SI CU RUGACIUNE”

“STILUL DE VIATA” AL POSTULUI

CUM SA LUAM POSTUL IN SERIOS in lumea noastra?

INCEPE POSTUL CEL MARE. Parintele Petroniu Tanase despre POSTUL ADEVARAT, valoarea sa si incercarile de denaturare

POSTUL CEL MARE – nou inceput pe calea razboiului duhovnicesc prin SMERENIE, RUGACIUNE si NEVOINTE sporite

Sa postim cu marime de suflet! – CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL DESPRE NEVOIA DE POST, INFRANARE, ASCEZA

CUVANT LA INCEPUTUL POSTULUI DESPRE FOLOSUL INFRANARII SI CUMPATARII: “Este cu neputinta ca aceeasi persoana sa fie si iubitor de placeri si iubitor de Dumnezeu”

Sfantul Ioan Gura de Aur despre SCOPUL si PUTEREA POSTULUI CELUI ADEVARAT. “Dar daca trupul tau este slab si nu poti sa postesti mereu, poti insa sa te rogi si sa fii infranat!”. POSTIREA – INDEPARTAREA DESFATARILOR TRUPESTI

CONFERINTA de la Iasi a PS MACARIE, Episcopul românilor din Europa de Nord: POSTUL MARE – prilej de CULTIVARE si VINDECARE A INIMII prin POCAINTA. Impartasirea unor experiente duhovnicesti si pastorale de mare pret (video)

Parintele Arsenie Boca despre POST, SPOVEDANIE, RUGACIUNEA MAICII DOMNULUI si LUPTA CU DIAVOLUL. Care este CEA MAI MARE MINUNE?

Cum sa postim cu folos si cu discernamant? De ce avem nevoie si de PAZA LIMBII?

CUM TINEM POSTUL NASTERII DOMNULUI? Este de ajuns doar sa ne propunem… “SA FIM MAI BUNI IN POST”? Poate fi minimalizata sau ignorata INFRANAREA DE LA MANCARE in numele “abtinerii de la rautati” sau a “postului duhovnicesc”? Cautarea MASURII POTRIVITE a postirii, cu sinceritate (VIDEO)


Categorii

Crestinul in lume, Cum sa tinem post?, Diaconul Sorin Mihalache, Duminica Sfantului Ioan Scararul, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Preot John Behr, Talcuiri ale textelor scripturistice, Triodul si Postul cel Mare, VIDEO, Vindecarea lunatecului

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

8 Commentarii la “Duhul surd si mut al SOCIETATII DE CONSUM ne arunca “din pruncie” in FOCUL SI APA PATIMILOR, din care ne pot scoate numai POSTUL SI RUGACIUNEA. Darurile extraordinare ale Postului Mare si dimensiunea sa interioara: INFRANAREA DE LA PLACERI si SUPRAVEGHEREA LAUNTRICA (video)

  1. Pingback: “DE CE NE TREBUIE POSTUL, de vreme ce Însuşi Domnul zice că “nu ceea ce intră în gură spurcă pe om?”. SE POATE ȚINE DOAR POSTUL SUFLETESC? | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: VIAȚA 2.0. sau ALTFEL despre SENSUL PROFUND AL POSTIRII, BENEFICIILE ÎNFRÂNĂRII, ELIBERAREA DE DEPENDENȚELE PĂTIMAȘE: “Omule, fii atent la viaţa ta lăuntrică, fii atent la interioritatea ta, vezi ce se varsă într-însa de-a lungul unei z
  3. Pingback: GENERATIILE PLACERII IMEDIATE, ALE IGNORANTEI AGRESIVE, ale drepturilor fara datorii, ALE VIETII USOARE, DIGITALIZATE, fara eforturi si sacrificii, LEGATE NUMAI DE PAMANT, fara valori si RAVAGIILE IDEOLOGIEI GLOBALIST-MULTICULTURALIST-PROGRESISTE | Cuvân
  4. “efortul nostru de a păstra continuu ceea ce am descoperit în materie şi modul nostru de a rămâne înţepeniţi în viaţa aceasta dependentă”

    Iata ca si cunoasterea, curiozitatea, este o ispita care da dependenta, prin acea dorinta de a afla mai multe, de a fi “la curent”. Deci postul presupune renuntarea la aceasta si obtinerea pacii mintii. Oare cati ajung la aceasta masura?

  5. Pingback: PROGRAMUL DUHOVNICESC pentru omul zilelor noastre. PARINTELE RAZVAN IONESCU: “Un singur lucru trebuie: sa fim vii”. CUM SA NE INCEPEM SI SA NE SFARSIM ZIUA, cum sa ne rugam si sa traim crestineste si la serviciu, cum ne raportam la telefonul m
  6. Pingback: Zdrobirea unui tata epuizat si mila unui Dumnezeu care cauta la inima omului. CREDINTA, SINCERITATE, MARTURISIRE. DURERE, NEPUTINTA, PUTERE… | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: „Doamne, mi­luieste pe fiii noștri!”, „Doamne, miluieste pe parintii nostri!”. EVANGHELIA CHEMARII LA POCAINTA A PARINTILOR SI A COPIILOR | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: Zdrobirea unui tata epuizat si mila unui Dumnezeu care cauta la inima omului. CREDINTA, SINCERITATE, MARTURISIRE. DURERE, NEPUTINTA, PUTERE… | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate