VINDECAREA LUNATICULUI. Cum sa ne intarim credinta?

SFANTUL VASILE AL KINESMEI:

Mijloacele de intarire a credintei

(Capitolul 9, versetele 14-29)

Atunci cand Domnul, dupa Schimbarea Sa la Fata, S-a coborat de pe Muntele Taborului, i-a gasit in mare tulbu­rare pe ucenicii pe care ii lasase jos. Acestia erau inconjurati de o multime uriasa – gloata patimasa, zgomotoasa, a Ori­entului, care striga in gura mare, gesticula cu infierbantare, starnita de o anumita intamplare. In mijlocul acestei zarve se distingeau glasurile ba zeflemitoare, ba nemultumite ale carturarilor, ce se sfadeau cu ucenicii…

Cand Domnul i-a intrebat pe carturari despre prici­na tulburarii, s-a dovedit ca cineva din popor il adusese la ucenici pe fiul sau, care era stapanit de un duh mut, cerand sa fie tamaduit. Sarmanul tanar patimea crancen de multa vreme: in crizele de indracire cadea la pamant cu spume la gura, scrasnea din dinti si intepenea; de multe ori se arun­ca in foc si in apa. Nefericitului sau tata nu ii mai ramasese decat nadejdea in Marele Proroc din Galileea, Care izgonea cu cuvantul duhurile necurate, si in ucenicii Acestuia, care faceau, cu numele Lui, acelasi lucru.

De aceasta data insa puterea obisnuita de vindecare, pe care ucenicii o primisera de la Domnul mai inainte, i-a tra­dat, in pofida tuturor sfortarilor, nu l-au putut izgoni pe drac.

Tocmai aceasta neajutorare si neputinta a ucenicilor in fata feciorului indracit starnise acea atatare a gloatei peste care Domnul a dat la picioarele muntelui.

Amarat, tulburat, zdrobit de mahnire, tatal s-a aruncat spre Mantuitorul:

Invatatorule, de poti ceva, ajuta-ne, fiindu-Ţi mila de noi.

Iisus i-a zis:

„De poti crede, toate sunt cu putinta celui ce cre­de.”

Si indata strigand tatal copilului, a zis cu lacrimi:

„Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele’.” (22-24).

La drept vorbind, ambianta in care se petrecusera toate acestea nu prea putea sa ajute la trezirea si intarirea credin­tei cuiva. Nereusita ucenicilor, fetele lor rusinate si tulbura­te, batjocurile muscatoare si bucuria rautacioasa a cartura­rilor, gloata nedumerita, dezamagita, sceptica: toate acestea puteau sa clatine pana si o credinta tare.

Dupa cat se pare, in acele clipe nici macar ucenicii n-au dat dovada de o mare credinta, lucru prin care se si explica nereusita lor. Cel putin atunci cand, ramanand singuri cu Domnul, I-au pus intrebarea directa:

De ce noi n-am putut sa-l scoatem?,

Domnul le-a raspuns:

Pentru putina voastra credinta, caci adevarat graiesc voua:

Daca veti avea credinta in voi cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: „Muta-te de aici dincolo”, si se va muta, si nimic nu va fi voua cu neputinta (Mt. 17,19-20).

Asadar, atunci cand Domnul S-a apropiat de gloata, in jur domnea o atmosfera de necredinta si de batjocura plina de rautate. Sarmanul tata al tanarului a fost silit sa-si adune toate puterile, toate faramele credintei sale clatinate, care se destrama, ca sa primeasca de la Domnul marea mila a vin­decarii fiului Sau, fiindca altfel minunea n-ar fi putut sa se savarseasca. Cat de bine intelegem acum strigatul lui dezna­dajduit:

Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele!

Este limpede ca el, cu ajutorul Domnului, a reusit sa se sileasca si sa-si incordeze credinta in masura de care era nevoie, fiindca Domnul l-a vindecat pe tanar.

Lectia ne este clara.

Ca sa primim ajutor haric de la Dumnezeu in toate nevo­ile noastre duhovnicesti si materiale ne trebuie, mai intai de toate, credinta: credinta in Dumnezeu, in atotputernicia si bunatatea Lui, in faptul ca El poate indeplini cererea noas­tra si ca intr-adevar o va implini daca avem osardie, dorinta puternica de ceea ce am cerut si dragoste de fii catre Ziditor.

Toate sunt cu putinta celui ce crede – si, dimpotriva, nimic nu e cu putinta necredinciosului, fiindca cererea fara credin­ta este jignire adusa lui Dumnezeu. Omul nu poate atunci sa conteze pe faptul ca va primi de la Dumnezeu ajutor, sau intarire, sau puteri duhovnicesti, iar viata lui duhovniceasca, inevitabil, se stinge.

Credinta este indispensabila pentru viata duhovniceasca, caci fara ea nu exista legatura cu singurul izvor al vietii si al puterii duhovnicesti – cu Dumnezeu.

De ce stau lucrurile asa nu o sa cercetam acum. Din punct de vedere practic, pentru noi are importanta aici alta intrebare: cum sa ne intarim credinta? Fiindca adesea ne gasim in situ­atia nefericitului tata din Evanghelie: ne dam seama de necesitatea credintei, stim ca fara ea nu putem inainta nici un pas pe calea vietii duhovnicesti, si totodata simtim in noi numai raceala indoielilor si a scepticismului. Simtim ca credinta noas­tra palida, lipsita de vlaga si de viata, nu e in stare sa ne intareas­ca si sa ne apropie de Dumnezeu, si fara sa vrem ne vin pe limba cuvintele: Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele!

Bineinteles, aceasta adresare directa catre Dumnezeu, prin care cerem ajutor dupa exemplul tatalui celui indracit, reprezinta tocmai cel dintai mijloc de intarire a credintei. Domnul e singurul izvor al tuturor bunatatilor. In viata duhovniceas­ca aceasta se simte in mod constant, si aici orice reusita, ori­ce progres este determinat de voia Lui si depinde de ea.

„Fara Dumnezeu nu ajungi nici pana la prag” –

aceasta zicatoare este deosebit de corecta in ce priveste viata duhovniceasca.

Rugaciunea nu numai ca intareste credinta, dupa cum vedem din istorisirea evanghelica data, ci o si salveaza de necredinta in cele mai primejdioase clipe ale vietii, cand duhul rau il ispiteste pe om cu indoieli privitoare la insasi existenta lui Dumnezeu. Ce putere are rugaciunea pentru intarirea credintei vedem din viata Sfantului Nifon al Constantianei Ciprului.

Sfantul Nifon s-a nascut si a fost crescut in crestinism, dar in tinerete a nimerit in tovarasia unor oameni stricati si, supunandu-se inrauririi acestora, a inceput sa duca o viata de betie si de desfrau. Un prieten de-al lui, Vasilie, om cu viata evlavioasa, il caina si-i spunea adesea:

– Ce s-a intamplat cu tine ? Esti viu cu trupul, dar sufletul tau e mort… Doar umbra ta umbla printre oameni! Pocaieste-te! Intoarce-te catre Dumnezeu!

– Soarta mea este hotarata – raspundea cu tristete Nifon. Pentru mine nu este pocainta!

Incerca sa se roage si nu putea, iar in suflet simtea o pus­tietate apasatoare. Nervii, zdruncinati de betii si dezmat, isi aratau tot mai mult starea bolnavicioasa... Odata, s-a dus la alt prieten al sau, cu numele de Nicodim, si a fost uimit de exclamatia acestuia:

– Ce e cu tine? – a strigat Nicodim. Ai fata neagra de tot, parca ai fi etiopian!

Nifon a plecat de la prietenul sau acoperit de rusine. Voia sa se ascunda de oameni, ca nimeni sa nu vada pe chipul lui schimbat urmele limpezi ale patimilor nestavilite si ale vie­tii desfranate.

Se gandea:

„Cum o sa ma arat eu la Infricosatoarea Jude­cata daca aici, pe pamant, unde nu sunt inca descoperite toa­te faptele mele, par deja atat de intunecat…?”

Sufletul lui a insetat iarasi de rugaciune, dar in urechi ii rasuna un glas ispititor:

„Daca o sa te rogi o sa innebunesti, si oamenii o sa isi bata joc de tine!”

Totusi, noaptea s-a silit sa se scoale din pat si sa se roage – si deodata s-a vazut inconjurat de un intu­neric dens; in suflet i s-a strecurat groaza, si de frica s-a culcat iar pe pat. Dimineata s-a dus la biserica, unde nu mai merse­se de multa-vreme, si a cazut suspinand in fata icoanei Maicii lui Dumnezeu, Chezasuitoarea pacatosilor.

„Miluieste-ma, Ocrotitoarea crestinilor, s-a rugat, ridica-ma, Nadejdea celor ce se caiesc!“

Si s-a savarsit o minune: chipul Maicii Dom­nului a stralucit si a prins viata, ochii au privit cu bucurie la el, chipul din icoana a fost luminat de un zambet ceresc…

Asa a avut loc intoarcerea catre Dumnezeu a lui Nifon. El s-a calugarit si a inceput sa se nevoiasca aspru. Isi petrecea vre­mea in osteneli grele si in pocainta; ca pedeapsa pentru paca­tele din trecut se biciuia in asa hal, incat i se desprindea pielea de pe trup, adeseori se chinuia cu foamea: pe scurt, in nevointa pocaintei sale nu se cruta deloc. Domnul a ingaduit insa asupra lui o si mai grea ispita. Aproape patru ani l-a chinuit asa-numitul razboi al gandului. A inceput sa i se para dintr-o data ca Dumnezeu nu exista, ca degeaba se bizuie pe ferici­rea unirii cu El, ca toate in cate crede si la care se inchina nu sunt altceva decat fantezie, joc al inchipuirii, si ca nevointa lui n-are nici o noima. Peste tot il urmarea glasul ispititor:

„Nu este Dumnezeu!”

„Nu, s-a impotrivit Nifon cu disperare, n-o sa ma lepad niciodata de Hristos, chiar daca o sa cad in curvie, chiar daca o sa omor sau o sa fac o faradelege si mai urata!..”

„Ce vorbesti ?”,

i-a soptit acelasi glas zeflemitor al ispititorului.

„Nu exista Hristos!”

Atunci, Nifon a inceput sa se roage, ca sa alunge cumplitele banuieli.

„Dumnezeule, Dumnezeul meu! – spunea el cu negraita tristete. De ce m-ai parasit? – Da-mi semn ca Tu esti Dumnezeu si ca afara de Tine nu este altul”.

Si Domnul a luat aminte la rugaciunea lui fierbinte: chipul Domnului din icoana inaintea careia se ruga nevoitorul a stralucit ca soarele si a prins viata; o minunata buna-mireasma s-a revarsat din ea. Din nou s-a savarsit o minune pentru a intari credinta primejduita a lui Nifon. De atunci sufletul lui parca s-a calit: au pierit toate indoielile, iar in sufletu-i chinuit s-au asternut tihna netulburata si pacea credintei.

Astfel, rugaciunea, adresarea directa catre Dumnezeu, s-au dovedit a fi un mijloc puternic de intarire a credintei. Dar cum sa ne rugam, daca n-avem credinta? La fel cum s-a rugat Sfantul Nifon: la inceput silindu-ne, ca si cum am avea credinta. La fel cum s-a rugat tatal indracitului din Evanghelie, ce inca nu avea credinta adevarata.

Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele!

Alt mijloc de intarire a credintei este exemplul:

„Spune-mi cu cine te intovarasesti ca sa-ti spun cine esti”, zice proverbul.

Exemplul este intotdeauna molipsitor si credinta profunda, sincera, imbinata cu nevointa si cu viata crestina inalta, insufla un respect involuntar si este imitata. De aceea, pentru a va intari credinta, sa cautati exemple bune si sava opriti cat mai des atentia asupra lor. In primele veacuri cres­tinismul s-a raspandit in principal datorita exemplului Sfintilor Mucenici, a caror credinta neclintita, marturisita prin patimiri, a starnit uimirea generala si a atras la Hristos mii de oameni. Biserica crestina a crescut pe sange mucenicesc.

Iata unul din numeroasele exemple ale acestui fenomen luat din viata Sfantului Mucenic Bonifatie.

Tanarul si frumosul Bonifatie a fost in tinerete favorit al bogatei si depravatei romane Aglaida. Cu toata viata lor desfranata, in sufletul amandorura ramasesera inca semintele binelui, si erau vestiti pana departe pentru milosti­virea si binefacerile lor. Poate ca tocmai pentru aceasta buna­tate i-a si chemat Domnul la calea adevarata.

In Rasarit era pe atunci prigoana impotriva crestinilor, si multi dintre acestia piereau de moarte muceniceasca. Credinciosii aveau mare evlavie fata de trupurile mucenicilor, si le cumparau de la pagani cu bani multi. A avea in casa moas­te de mucenici era visul oricarui crestin ravnitor, fiindca erau privite inca de pe atunci ca odoare sfinte. Urmand exemplul altora, si Aglaida a hotarat sa faca rost de moaste, si in acest scop l-a trimis pe Bonifatie in Cilicia, unde era prigoana. Luandu-si ramas bun de la el, i-a zis:

– Straduieste-te sa gasesti moaste de mucenici… O sa le pastram cu evlavie, o sa inaltam o biserica, si acel sfant o sa ne fie ocrotitor, aparator si mijlocitor inaintea lui Dumnezeu.

Bonifatie a raspuns printr-o gluma:

– Dar daca nu gasesc un mucenic si o sa-ti fie adus trupul meu, dat mortii pentru Hristos, o sa-l primesti cu cinste?

Aglaida l-a mustrat:

– Nu este vremea acum de glume, fiindca te duci la lucru sfant si te pregatesti sa slujesti unor sfinte moaste, la care nici sa privim nu suntem vrednici.

Ţinand minte aceste cuvinte ale stapanei si simtind toa­ta murdaria sufletului sau, Bonifatie a inceput pe drum sa se pregateasca pentru a implini cu vrednicie sarcina ce-i fusese incredintata: a postit mult si s-a pocait cu amar pentru viata sa stricata de mai inainte. Ajungand in Tars, unde prigoana era in toi, s-a grabit sa mearga in piata, unde erau chinuiti crestinii. O mare multime de popor se adunase sa priveas­ca la cumplita priveliste. Crestinii, a caror singura vina era aceea ca aveau credinta in Dumnezeu si duceau o viata evlavioasa, erau supusi celor mai salbatice chinuri: erau spanzu­rati, arsi, legati de patru stalpi si apoi rupti in bucati, taiati cu fierastraul pe la mijloc, trasi in teapa; li se scoteau ochii, li se frangeau oasele, li se taiau mainile si picioarele. Muce­nicii indurau patimirile cu multa rabdare, dar – lucrul cel mai uimitor – pe chipurile lor nu se citeau chin si durere, ci bucurie lina si fericire, de parca inaintea lor se arata deja vii­torul luminos si fericit in unire cu Cel pe Care Il iubeau mai mult decat propria viata.

Uimit de barbatia lor, Bonifatie a privit chipurile acelea pline de bucurie si de lumina, si s-a aprins de ravna pentru Dumnezeu. Deodata, l-a apucat dorinta nestavilita de a-L marturisi pe Hristos fatis, la fel ca mucenicii aceia. A iesit in mijlocul pietei si a strigat rasunator:

– Mare este Dumnezeul crestinilor, Care ajuta robilor Sai si-i intareste in asemenea chinuri!

A sarutat cu mare dragoste trupurile schilodite ale muce­nicilor, ranile lor cascate, si s-a rugat pentru un singur lucru: sa se invredniceasca si el de cununa muceniceasca. A fost observat, inhatat si dus la dregator. Judecata a fost scurta si nemiloasa: Bonifatie a fost scos in afara orasului si i s-a taiat capul, dar in acea zi cinci sute cincizeci dintre privitori s-au facut crestini, atrasi de exemplul lui.

Intre timp, Aglaida astepta cu nerabdare intoarcerea tri­misilor, postea, se ruga, pregatindu-se sa intampine sfintele moaste, si iata ca in cele din urma i s-a aratat in vis un inger, care i-a spus:

„Primeste-l pe cel care ti-a fost candva sluga, iar acum este impreuna-slujitor cu noi…”

Dimineata, Aglaida a iesit in drum si a privit vreme indelungata in partea dinspre care astepta intoarcerea trimisilor… In departare a aparut o caravana. Si-a recunoscut slugile, dar Bonifatie nu era cu ei. Intre doi catari vanjosi atarna un chivot care, limpede lucru, cuprindea sfinte moaste… Aglaida le-a iesit incet in intampi­nare si a ingenuncheat cu evlavie…

– Cum se numeste mucenicul? – a intrebat.

– Bonifatie!.. – a venit raspuns.

– Dar Bonifatie pe care l-am trimis eu unde este?

– In chivot…

Aglaida si-a ridicat privirea intrebatoare.

– Doamna, ducem moastele fostului tau rob, Mucenicul Bonifatie, care a primit cununa in cetatea Tarsului.

Aglaida a pus cu cinste sfintele moaste in biserica pe care o cladise, si-a impartit toata averea saracilor si a petrecut tot restul vietii sale – optsprezece ani – pe langa biserica aceea, nevoindu-se aspru in pocainta si rugaciune.

Iata cat de puternic influenteaza exemplul sufletul ome­nesc! Dintr-un chefliu si un dezmatat, Bonifatie, sub inrau­rirea exemplului Sfintilor Mucenici, a devenit un marturisi­tor neinfricat, plin de credinta inflacarata si de iubire pen­tru Hristos. Si, urmand exemplul lui, au primit crestinismul alti cinci sute cincizeci de pagani. Asadar, cautati tovarasia credinciosilor, care va poate intari mult credinta. Deosebit de folositoare sunt comunicarea si legaturile cu oamenii ce se deosebesc printr-o inalta dispozitie duhovniceasca – cu nevoitorii, cu staretii... Farmecul sufletului lor credincios, curat, bun si intelept este intotdeauna binefacator si poate sluji drept reazem in clipele grele de indoiala.

Pe de alta parte, trebuie evitata din rasputeri societatea necredinciosilor de tot felul, ca sa nu aveti de suferit din pri­cina inrauririi lor stricatoare.

Nu va lasati inselati, avertizeaza Sfantul Apostol Pavel, tovarasiile rele strica obiceiurile bune (I Cor. 15,33).

„In calea necredinciosilor sa nu umblati si in soborul celor fara de lege sa nu sedeti”,

spune un mare inte­lept din vechime. De lucrul acesta trebuie sa ne amintim cu deosebire in vremurile de acum, cand influenta distrugatoa­re a materialismului este atat de molipsitoare si de puternica si cand dusmanii crestinismului se straduie in fel si chip sa nimiceasca credinta. De murdaria propagandei lor credinta trebuie pazita; ea trebuie pastrata curata si intreaga, fiind­ca este un lucru sfant. Fara sa fie mare nevoie n-o sa intrati intr-un salon cu bolnavi de tifos, unde va puteti usor molip­si; nu veti merge in haine albe la depozitul de carbuni sau la uzina chimica, unde va puteti murdari… Dupa aceea o sa tot scoateti la pete! La fel si sufletul trebuie pazit de mizerie.

In fine, poate ca mijlocul cel mai eficace de intarire a cre­dintei este verificarea ei prin experienta personala. Nimic nu poate inlocui experienta proprie: nici exemplul altuia, nici dovezile, nici convingerile altora. Cea mai credibila pentru om este trairea lui personala. Credinta nu este deloc o colec­tie de adevaruri pur teoretice, si se intemeiaza in minima masura pe logica, desi tocmai din aceasta perspectiva o pri­vesc adversarii ei. Tocmai in aceasta consta insa greseala lor principala. Li se pare ca este de ajuns sa examineze si sa res­pinga pe cale logica acele adevaruri teoretice pe care ei le con­funda cu esenta credintei ca aceasta sa se destrame de la sine. Viata insa rastoarna aceasta judecata a lor si, in pofida bom­bardamentului constant si intens cu cele mai grele proiectile „stiintifice”, fortareata credintei ramane inexpugnabila.

Daca credinta ar fi cu adevarat numai o suma de adevaruri teoretice, abstracte, si ar avea un caracter exclusiv rational, cere­bral, bineinteles ca nu ar putea fi ferma si ca ar fi usor de clati­nat. Ar fi de ajuns ca fundamentelor ei teoretice sa li se opu­na afirmatii care le neaga, si ratiunea ar renunta cu usurinta la credinta, luand o alta orientare.

Sa zicem ca ati auzit de la un calator o descriere a tarilor tropicale, a locuitorilor acestora, a padurilor luxuriante, a animalelor neobisnuite care le populeaza si asa mai departe. Va puteti imagina cu usurinta toate lucru­rile acestea, dar intrucat informatiile voastre nu sunt confirma­te de experienta voastra personala, ele raman pentru voi abs­tracte, primite pe incredere, si ca atare nestatornice. Apare alt calator si va spune ca in realitate nu e deloc asa cum v-o descrie voua imaginatia, va zugraveste cu totul alt tablou, si ratiunea poate tot atat de usor sa refuze conceptiile dinainte, cat si sa le primeasca pe cele noi.

In domeniul credintei religioase nu observam insa, de obicei, un asemenea fenomen, sau il obser­vam in cazurile cand credinta nu s-a intarit inca si n-a iesit din faza initiala a conceptiilor pur mintale. Cauza consta in aceea ca autentica credinta nu este o simpla perspectiva teoretica, ce poate fi modificata usor asa cum iti vine cheful. Mai intai de toate, credinta este simtirea nemijlocita a puterii vii si atotpu­ternice care actioneaza in viata voastra in mod independent de vointa voastra, simtire intemeiata pe experienta.

In sfintitele carti ale Noului Testament gasim trei cazuri de zamislire a credintei adevarate, si in toate trei cauza cre­dintei a fost experienta traita personal.

Atunci cand Domnul, dupa Invierea Sa, S-a aratat uce­nicilor si acestia i-au povestit despre aceasta Apostolului Toma, care nu fusese atunci cu ei, Toma n-a crezut de la ince­put. Domnul S-a aratat a doua oara ucenicilor, printre care se afla si Toma, si i-a zis acestuia din urma:

„Adu degetul tau incoace si vezi mainile Mele si adu mana ta si opune in coasta Mea si nu fi necredincios, ci credincios”

A raspuns Toma si I-a zis:

„Domnul meu si Dumnezeul meu!” (In 20,27-28).

Toma a crezut, fiindca a pipait cu mana sa ranile Domnului si s-a convins ca nu este vorba de o fantoma si nici de o halucina­tie. A crezut experienta proprie.

Apostolul Pavel, care la inceput prigonea cu ravna Biserica lui Hristos, a crezut in El tot datorita experientei personale.

Pe cand calatorea el si se apropia de Damasc, o lumina din cer, ca de fulger, l-a invaluit deodata; si, cazand la pamant, a auzit un glas zicandu-i:

„Saule, Saule, de ce Ma prigonesti?”

Iar el a zis:

„Cine esti, Doamne?”

Si Domnul a zis:

„Eu sunt Iisus, pe Care tu il prigonesti. Greu iti este sa izbesti cu picio­rul in tepusa.”

Si el, tremurand si inspaimantat fiind, a zis:

„Doamne, ce voiesti sa fac?”

Iar Domnul i-a zis:

„Ridica-te si intra in cetate”…

Si s-a ridicat Saul de la pamant, dar, desi avea ochii deschisi, nu vedea nimic, si, luandu-l de mana, l-au dus in Damasc. Si trei zile a fost fara vedere, si n-a mancat, nici n-a baut (Fapte 9, 3-6, 8-9).

Aceasta minune traita de Apostol a slujit drept inceput al convertirii lui.

Al treilea caz de convertire la credinta pe care il istori­sesc Evanghelistii este convertirea celui nascut orb, pe care l-a vindecat Domnul Iisus Hristos.

Iisus a vazut un om orb din nastere… A scuipat jos si a facut tina din scuipat, si a uns cu tina ochii orbului, si i-a zis:

„Mergi de te spala in scaldatoarea Siloamului”…

S-a dus si s-a spalat, si a venit vazand (In 9,1,6-7).

Iisus… i-a zis:

„Crezi tu in Fiul lui Dumnezeu?”

El a raspuns si a zis:

„Dar cine este Doamne, ca sa cred in El?”

Si a zis Iisus:

„L-ai si vazut, si Cel ce vorbeste cu tine, Acela este” (In 9,35-38).

Asadar, si aici vindecarea traita, adica experienta perso­nala, a produs in fostul bolnav credinta in Fiul lui Dumne­zeu si in puterea Lui harica.

Toata invatatura Apostolilor era intemeiata pe experien­ta personala, asa cum da marturie Apostolul Ioan:

Ceea ce am auzit, ceea ce am vazut cu ochii nostri, ceea ce am privit si mainile noastre au pipait despre Cuvantul vietii… va vestim si voua ( 1 In 1,1-3).

Asadar, de vreme ce experienta personala e temelia cea mai de nadejde a credintei religioase, evident ca trebuie neaparat sa luam toate masurile pentru a o trai in viata noastra, spre intari­rea credintei noastre. In ce fel se poate face lucrul acesta?

Ne raspunde Insusi Domnul Iisus Hristos, in Evanghe­lia dupa Ioan:

Invatatura Mea nu este a Mea, ci a Celui Ce M-a trimis. De vrea cineva sa faca voia Lui, va cunoaste despre invatatura aceasta daca este de la Dumnezeu sau daca Eu vor­besc de la Mine Insumi (In 7, 16-17).

Iata un raspuns simplu, care cuprinde un sens foarte pro­fund. Daca in voi se framanta indoielile si vreti sa stiti sigur daca invatatura evanghelica, ce cuprinde temeiurile credin­tei noastre, a fost data de Dumnezeu, incercati sa indepli­niti poruncile ei in viata voastra, sa va supuneti regulilor ei, sa va impregnati de duhul ei, si atunci va veti convinge din proprie experienta ca ea e de la Dumnezeu, ca in ea se reflec­ta voia lui Dumnezeu, fiindca veti simti imediat o absoluta dreptate si o nesfarsita intelepciune, care sunt inaccesibile omului. Veti intelege imediat ca omul nu poate crea o aseme­nea invatatura, fiindca nu poseda asemenea atotstiinta, asemenea cunoastere nemarginita a celor mai fine meandre ale psihologiei omului si a legilor ei, care adeseori sunt ascunse in domeniul subconstientului, ca atotstiinta si cunoasterea care transpar aproape din fiecare rand al Sfintei Scripturi.

Si, bineinteles, nu prin rationamente, nu prin neroditoare constructii logice si dispute putem verifica Evanghelia, fiind­ca ea este Cartea Vietii, nu un manual de filosofie si nu o pro­blema de aritmetica. Singura metoda exacta de verificare este aici experienta. Daca vi se recomanda o anumita metoda de cultivare a ogorului, daca vi se da o reteta de mancare, daca vi se prescrie un tratament, bineinteles ca puteti accepta aces­te sfaturi pe incredere, dar ca sa fiti convinsi de corectitudi­nea lor trebuie neaparat sa le indepliniti in practica. Numai atunci puteti stabili cu certitudine daca sunt corecte.

Pe de alta parte insa, odata ce verificarea experimentala a fost facuta si ea a dovedit fara putinta de indoiala corectitudinea retetelor sau sfaturilor date, orice rationament sau dispu­ta ulterioara devine inutila, fiindca nici un fel de cuvinte, nici un fel de subterfugii ale ratiunii nu mai pot tagadui faptul pe care omul l-a trait chiar el. Intreg sinedriul evreilor nu l-a putut convinge pe cel nascut orb, pe care Domnul il vindecase, ca Cel Care il vindecase era om pacatos si ca Dumnezeu nu Il asculta. Profesorii din lumea intreaga n-ar putea clatina credinta Apos­tolului Pavel in Hristos dupa minunata lui convertire.

Acelasi lucru trebuie spus si cu privire la credinta noas­tra. Daca vreti sa va convingeti de ea si s-o verificati, verifi­cati-o prin experienta, traiti potrivit Evangheliei. Evanghelia nu trebuie doar citita, ci si implinita.

Un oarecare sfant copist, dus pe ganduri, a sarit cateva cuvinte dintr-o carte a Sfintei Scripturi, pe care o copia.

Cineva din obste a bagat de seama.

– Avo! Vezi ca ai sarit!

– Du-te de implineste mai intai ceea ce este scris – i-a ras­puns sfantul. O sa intregesc pe urma ceea ce am scris!

Aceasta trebuie sa fie dispozitia sufleteasca pe care o avem atunci cand citim Evanghelia: hotararea si dorinta de a o indeplini in viata.

„Pentru pazirea poruncilor, zice Cuviosul Isaac Sirul, mintea se invredniceste de harul vederii tainice si al desco­peririlor cunostintei duhovnicesti.”

Acelasi lucru il confirma si Cuviosul Simeon Noul Teolog:

„Prin mijlocirea virtutilor si poruncilor ni se descopera usa cunostintei, la care nu se poate ajunge prin vreun alt mijloc.”

Asadar, viata potrivita cu Evanghelia, viata in virtute, indeplinirea poruncilor lui Dumnezeu: iata mijlocul cel mai bun de intarire a credintei religioase!

(din: Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – volumul 1, Editura Sophia, 2013)

Pentru aceasta Duminica va mai recomandam: