DOAMNE, RAMAI CU NOI! Cum devine INVIEREA o realitate tainic lucratoare in concretul zilelor vietii noastre?

Vedeti si:

***

“Multe din cele traite cu durere pe pamant vor aparea in vesnicie intr-o lumina noua, ne vor invata sa binevestim si sa preaslavim ceea ce am platit candva cu lacrimi”.

***

Domnul ne sta alaturi

Iar noi nadajduiam ca… (Luca 24,21)

Cand simti ca toate cele in care ai crezut incep sa se surpe, te incearca o grea dezamagire, o tulburare launtrica; cum a putut sa se intample asa ceva? Totul iti apare intunecat si fara nicio perspectiva de limpezire. In asemenea clipe ar trebui sa ne aducem aminte ca si Apostolii erau tristi mergand spre Emaus, dar sa ne gandim si la ceea ce s-a intamplat dupa aceea.

Mergeau pe drum cuprinsi de o nesfarsita tristete, dezamagiti; pierdusera totul, le era neinchipuit de greu. Iisus S-a apropiat „mergand impreuna cu ei“, dar ei nu L-au recunoscut. El vine, Se apropie de noi, merge impreuna cu noi cand suntem apasati de tristete; noi insa ne vedem de durerea noastra, n-avem ochi pentru El! Trece multa vreme si nu-L recunoastem pe Cel ce merge impreuna cu noi!

De ce sunteti tristi? Credeti ca El nu stie de ce? Dar vrea sa-I spuneti voi, va intreaba. Fireste ca stie de ce, dar vrea sa-I spuneti voi insiva, pentru ca de aceasta marturisire aveti nevoie.

…Apostolii incep sa-si verse necazul, Ii spun de ce sunt dezamagiti, „iar noi nadajduiam ca...” (Luca 24, 21). Si, totusi, nu-L recunosc! El le vorbeste si inimile li se inflacareaza de vorbele Lui, incep sa se lumineze la chip si la suflet, dar durerea pare sa nu li se fi risipit, pentru ca inca nu L-au recunoscut. Cuvintele Sale ii mangaie, incat nu s-ar mai desparti niciodata de El: „Ramai cu noi!“

Si El a ramas. Au urmat apoi bucurie, viata noua, „dovada lucrurilor nevazute“ (Evrei 11,1).

El S-a ascuns de ochii lor, dar ei au continuat sa mearga cu hotarare inainte, fiindca stiau „in Cine si-au pus credinta“ (cf. II Timotei 1, 12), intristarea li s-a prefacut in bucurie (cf. Ioan  16,20).

Asa ni se intampla si noua: trebuie sa-I spunem tot, chiar daca nu-L recunoastem inca, pentru ca El merge impreuna cu noi, Se adreseaza sufletului nostru, care trebuie sa-I ras­punda. Ii va raspunde, si El se va transpune in starea lui, il va primeni prin cuvintele Sale. Iar el se va inflacara cu flacara sfanta si ii va spune: „Ramai cu mine!“

Iar El va ramane si i se va deschide, iar sufletul Il va cu­noaste si Il va iubi, se va bucura de El, Ii va arata incredere si in aceasta incredere isi va gasi pacea.

***

Renasterea noastra

“Ca sa-L cunosc pe El si puterea invierii Lui” (Filipeni 3, 10)

Hristos a murit pe cruce. Cum vor fi resimtit Apostolii, prietenii si ucenicii Sai acest tragic eveniment? Vor fi sperat pana in ultima clipa, refuzand sa accepte un asemenea deznodamant. Mai credeau intr-o minune, care sa puna capat acelei nenorociri. Dar nemiloasa moarte le-a spulberat toate sperantele.

Oare nu ni se intampla si noua sa trecem printr-o situatie asemanatoare? N-am fost confruntati si noi cu evenimente inexplicabile, cu incercari care ne-au sfasiat sufletul, cu probleme irezolvabile, cu enigme ramase nedeslusite? Asupra noastra se abat necontenit lovituri imprevizibile. Te afli in mijlocul unei vieti clocotitoare peste care se proiecteaza dintr-odata umbra mortii, smulgand de langa tine o fiinta scumpa, lasandu-te incremenit de durere. Cea mai grea incercare pe care au trebuit sa o suporte ucenicii Domnului a fost aceea ca mintea lor, inca necoapta, a vazut in aceasta moarte o infirmare a tuturor asteptarilor lor.

Din cuvintele Lui intelesera ca El este viata si adevarul si ca, daca vor crede in El, nu vor vedea moartea, ca Tatal va ramane in ei; atunci, ce explicatie mai putea avea moartea Lui?

Putea-va omul vreodata sa patrunda caile si intentiile lui Dumnezeu? Sa gaseasca cauza si explicatia evenimentelor? Unde ne este atunci credinta? O credinta vie, adevarata, nu se poate naste decat dintr-o bezna totala si dintr-o desavarsita orbire. Deplina incredere in Dumnezeu apare doar atunci cand nu putem vedea nici simti nimic in jurul nostru.

De cele mai multe ori renastem in durere, in furtuna, in dezamagire, cand ni s-au spulberat toate sperantele. Supunerea neconditionata la legea iubirii se obtine numai in asceza trupului, prin infrangerea si nimicirea trufiei din noi.

Invierea lui Hristos s-a produs cu imprevizibilitatea unui cutremur. Era ceva la care nimeni nu se astepta, parea un lucru imposibil. Dar “puterea invierii Sale” va va elibera si pe voi. Ramaneti neclintiti in intuneric si lumina, puterea si iubirea Lui va vor lumina. Nu deznadajduiti!

Vi s-a parut ca a murit [definitiv], dar El e vesnic viu si v-a iubit cu iubire vesnica. Biruinta voastra aduce cu sine si biruinta altora. Domnul isi va vadi puterea in voi; oamenii va vor vedea credinta, vor afla ca sunteti supusi si rabdatori in incercari, va vor pretui indelunga-rabdare, bucuria duhovniceasca la vreme de necaz, pacea launtrica in timpul furtunilor vietii si vor spune: „Iata roada, iata puterea invierii Lui”.

Prin aceasta putere, lucratoare asupra neputintelor noastre, vi se va da sa indepliniti cele de neindeplinit si sa atingeti cele de neatins.

***

Sa mergem la El

Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni! (Matei 11, 28)

Aceste cuvinte le-au adus multora mangaiere si intarire. Ele ne sunt adresate noua, tuturor, incat nu se va gasi niciun om care sa nu aiba nevoie de ele, mai devreme sau mai tarziu. Dar exista cazuri, exista vremuri cand ele capata o importanta deosebita. Fericirea pamanteasca, visurile avantate, inflacaratele sperante ale anilor tineri cedeaza mult prea repede locul deziluziilor si uratului, cand ni se pare ca impartasim cu lumea intreaga o imensa suferinta universala.

Oare nu ne gasim si noi, astazi, intr-o asemenea situatie? Nu ni se pare uneori ca, dupa nenumarate emotii si alarme, a dat peste un fel de acalmie morala, o nepasare fata de tot si de toate? O asemenea stare sufleteasca este explicabila in cazul unor necredinciosi, noi insa, mai fericiti in privinta cunoasterii adevarului si luminii si carora cerurile ne sunt deschise, nu putem si nu trebuie sa cadem in deznadejde si sa tot spunem ca nu mai avem nimic de asteptat de la viata! Ne facem oare ca n-am auzit aceste cuvinte: „Veniti la Mine toti cei osteniti…“?

Veti spune, poate, ca unuia care a obosit si se simte impovarat ii lipseste hotararea, nu are puterea de a se urni din loc si de a merge catre Iisus. Dar daca Iisus imi cere acest efort, daca ma cheama, daca asteapta raspunsul meu, inseamna ca prin insusi cuvantul Sau imi da putere. Cand spune: „Veniti la Mine…” El parca a si inceput sa ne atraga spre Sine si cuvantul Sau, care emana atata iubire, atata mila iubitoare, ne da taria sa pornim pe cale, oricat de grea ar fi ea. Cand spune „cei osteniti si impovarati” simtim in cuvintele Lui o compatimire adanca fata de neputintele noastre si o dorinta de a ne ajuta, de a ne face sa ne trezim din somnul sufletului, de a ne ridica si de a porni spre El, pentru a ne gasi in El vesnica odihna sufleteasca.

***

Ingerul de deasupra pietrei

Ingerul Domnului, pogorandu-se din cer si venind a pravalit piatra de la usa si sedea deasupra ei. (Matei 28, 2)

De ce nu va fi zburat ingerul dupa invierea lui Hristos, ci a ramas stand pe piatra de la usa mormantului? Nu era firesc sa se intoarca in cer, dupa savarsirea maretei biruinte a Invierii? Nu, el a ramas pe piatra, pentru ca prin prezenta sa acea piatra sa se umple de lumina, sa se transforme, sa se vesteasca prin ea celor indurerati de moartea lui Iisus biruinta Lui asupra mortii si pentru ca plansul lor sa se transforme intr-o lauda adusa Domnului.

Invierea lui Hristos iradiaza lumina asupra intregului nostru trecut, asupra tuturor rugaciunilor noastre. Ea ne vesteste ca nu mai exista loc pentru ceea ce ne-am obisnuit a numi moarte. Invierea Domnului ne sterge lacrimile, da durerii si suferintei noastre o alta semnificatie.

Fie ca Domnul sa ne faca pe toti cei a caror inima sta sub apasarea pietrei suferintei sa-l vedem pe ingerul mangaietor, aducatorul vestii celei bune. Sa vedem deschisa usa sperantei, raza dumnezeiestii iubiri, triumful invierii.

Si pentru ca prinosul necazurilor noastre sa ne aduca, “din prisosinta-n prisosinta, vesnica plinatate si slava” (II Corinteni 4, 17)

***

Martorul Invierii

Si marama care fusese pe capul Sau nu se odihnea laolalta cu giulgiurile, ci invaluita intr-un loc deoparte. (Ioan 20, 7)

De ce i se va fi dat atata atentie unui obiect, pare-se lipsit de importanta? Marama care se afla pe capul lui Iisus fusese stransa cu grija de mainile ingerului si pusa deoparte! Aceasta marama isi indeplinise menirea, acoperind fata moarta a Mantuitorului, iar acum, dupa invierea Lui, parea sa fi devenit un lucru de care nimeni nu mai avea nevoie. Si totusi, ingerul a avut grija de ea! De ce? Fiindca vointa Domnului era ca nimic din cele ale Lui sa nu se piarda. Sa fie pastrate toate cate au purtat semnul mortii, din dorinta de a se arata prin ele biruinta asupra mortii.

Dintr-un simbol al lacrimilor aceasta marama s-a prefacut intr-un stindard al biruintei. Incepuse prin a insemna esecul, distrugerea, moartea, dar de acum inainte avea sa vesteasca slava vesnica si viata vesnica.

Astfel, multe din cele traite cu durere pe pamant vor aparea in vesnicie intr-o lumina noua, ne vor invata sa binevestim si sa preaslavim ceea ce am platit candva cu lacrimi. Un obiect menit sa ramana in mormant, ca apartinand mortii, avea sa devina martor al invierii lui Hristos, dovada a faptului ca Cel ce statuse intins, mort, cu acea marama pe fata, S-a ridicat din moarte.

Exista si in viata noastra multe lucruri care pareau moarte, lipsite de viata si care au inviat sub suflarea acelei forte „plapande care nu se stinge“ (cf. Matei 12,20), cea care rezideste ceea ce a fost daramat sau nedus pana la capat, sau rostit numai pe jumatate, care pe cele nedesavarsite le aduce la desavarsire! Atunci intelegem ca au existat clipe care ni s-au parut irosite fara rost, dar de la care ne-am ales, de fapt, cu un imens folos. In timpul cand viata noastra parea ca bate pasul pe loc, fara scop si fara folos, Domnul ne-a purtat pasii, fara sa ne dam seama, in timp ce ni se pregatea marea, cruciala cotitura a vietii noastre sufletesti. Pe solul unui pustiu aparent, avea sa rasara o dumbrava minunata; in timp ce eram cuprinsi de disperare si orbecaiam prin bezna, ne slujeau ingerii, scotandu-ne din intuneric la lumina, lumina cea fara de seaman a iubirii dumnezeiesti, in care toate ale noastre, schimbandu-se la fata, vor straluci intr-o noua, netrecatoare frumusete.

(din: “Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – 366 Cuvinte de folos pentru toate zilele anului“, Editura Sophia, 2008)

Legaturi: