“RAMAI CU NOI, DOAMNE!” – PS Benedict Vesa despre INTALNIREA CU HRISTOS DE LA EMAUS si dorul nostru dupa Viata intalnita in LITURGHIE si in POTIR (video, text)

PS Benedict Bistrițeanul: „Rămâi cu noi, Doamne” – 21 aprilie 2020:

Cuvântul de învățătură al Preasfințitului Părinte Benedict Bistrițeanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, rostit în a treia zi de Paști, marți, 21 aprilie 2020, la Biserica Ortodoxă din localitatea Gledin (jud. Bistrița-Năsăud), satul natal al Sfântului Ierarh Pahomie de la Gledin, Episcopul Romanului.

“Parintilor, fratilor si surorilor de acasa, Hristos a inviat!

Razele binefacatoare ale Invierii Domnului continua sa ne mangaie in cea de a treia zi de Sarbatoare, sarbatoare in care traim, atat cat ne este cu putinta, marea Taina a Invierii Domnului Hristos ca si realitate prin care noi toti, impreuna si fiecare in parte, suntem chemati de la moarte la viata, de pe pamant la Cer prin Invierea Domnului Hristos.

Meditam acum pentru cateva clipe la fragmentul evanghelic pe care l-am ascultat astazi la Sfanta Liturghie. Si pentru ca sa intram in atmosfera descrisa de Evanghelistul Luca, facem cateva precizari. Mai inainte de orice, nu i-a fost ingaduit nimanui sa traiasca aievea, direct, momentul Invierii pentru ca era prea maret. Era prea maret, pe de o parte pentru ca venea din partea lui Dumnezeu, iar pe de alta parte omul era vulnerabil si nu ar fi putut sa primeasca aceasta lucrare intensa pe care Dumnezeu a savarsit-o cu Fiul Sau, fiind martor la acest eveniment. Si atunci Praznicul Invierii se traieste de catre noi si se traia de catre ucenicii Domnului si cei apropiati mai degraba sub forma aratarilor de dupa si a marturiei directe a Invierii lui Hristos care ii mangaie pe ei impreuna si deopotriva individual pe fiecare in parte. Si am vazut ca Hristos se arata femeilor mironosite in fata mormantului, se arata in gradina, se arata in casa, fiind de fata zece dintre ucenici, apoi unsprezece, cu Sf. Apostol Toma care se adauga, dar se arata si pe drum. Pe drum este cazul celor doi ucenici care sunt protagonistii Evangheliei de astazi: Cleopa si, potrivit traditiei, Luca, autorul Evangheliei in care el insusi relateaza despre acest eveniment. Ei se aflau pe drum dinspre Ierusalim inspre Emaus. Poate era casa lor la Emaus. 60 de stadii distanta, probabil undeva la 12 km, nu era foarte departe, insa drumul pe care ei il parcurg era foarte lung din alte motive. Pentru ca traiau deplin tristetea si mai mult decat tristete, deznadejdea care li se deschidea odata cu prespectiva Rastignirii si a mortii Domnului Hristos. Si, de altfel, Domnul Hristos, care se adauga lor pe drum, ii si intreaba: De ce sunteti tristi? Sentimentul pe care ei il traiau era o tristete adanca, deznadajduitoare, pentru ca ei avusesera aceasta incredere, ca “El era cel care trebuia sa ne mantuiasca si acum sunt trei zile de cand El zace in  mormant”.

E tare lung drumul de la moarte la Inviere. De fapt, e drumul pe care nici un om nu poate sa il faca de unul singur. E tare lung drumul de la moarte la Inviere pentru ca nu e omeneste sa-l parcurgi si sta doar in puterea lui Dumnezeu. De aceea, El, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel care a venit pe pamant sa Se nasca, sa creasca si sa ne mantuiasca prin Patima, prin Moarte si Inviere apoi, doar El putea sa faca acest drum si apoi sa ii deschida omului calea. Si se si vede ca aceste doua momente sunt atat de diferite unul de celalalt, incat intre ele se afla o prapastie pe care un singur Om adevarat putea sa o traverseze, sa o depaseasca. Si acest Om adevarat, Om deplin, este Iisus Hristos, care a fost si Dumnezeu adevarat, in acelasi timp.

Tristetea era fireasca. Era atat de mare tristetea, incat au si uitat ceea ce le spusese El, Hristos, inainte, si, pana la urma, Scriptura Vechiului Testament pana la El, căci Domnul, cand se adauga pe drum, ii mai si mustra, le spune: Ati uitat voi ca toate acestea trebuia sa se intample si Hristos sa intre in slava Sa? Numai ca atunci cand esti inr-o suferinta puternica, orice promisiune pe care ti-o facuse cineva inainte nu prea mai are putere pentru ca te doare, pentru ca suferi, pentru ca e atat de adanca suferinta, incat nu iti mai vine sa te mai gandesti la absolut nimic. Putem face un exercitiu de imaginatie si sa intram in pielea celor doi ucenici, Luca si Cleopa, si sa ne dam seama ce traiau ei atunci. Probabil ca la o scara foarte redusa putem sa intuim sentimentele lor pentru ca noi de-acum avem Vestea cea buna, dar ei nu o aveau. Fusesera la Ierusalim, martori la tot ce se intamplase acolo si ei insisi traiau aceasta deznadejde si, intr-un fel, acest esec aparent al lui Hristos, pentru ca cine mai poate sa creada ca Hristos, fie El si Marele Prooroc, odata rastignit si mort, mai poate sa aduca ceva bun in aceasta lume?

De aceea, credinta, pana la urma, este un salt foarte mare, un salt care nu tine de logica umana. Logica umana, in toate aceste conditii, ar fi spus: nu are nici un sens. Si poate ca sunt un pic dur zicand lucrul acesta, insa logica umana ti-ar spune: ti-ai pierdut timp din viata, ti-ai pus increderea in cineva care nu mai poate sa faca nimic pentru tine. “Oare mortii Te vor lauda pe Tine?“ – zice Psalmistul la un moment dat. Cineva din mormant poate sa mai faca ceva pentru tine? Si apoi noi stim, si mai tarziu au stiut si ei, ca din mormant rasare viata, paradoxal, de acolo de unde nu te astepti. Pentru ca… ce se poate intampla bun in fata unui mormant in afara de coruptie si putreziciune, ce este acolo? Asta doar daca in mormant nu se afla Hristos. Daca in mormant se afla Hristos, El este Viata si nimeni nu poate sa puna stavila Vietii. Hristos este Cel care trece dincolo de moarte si invinge moartea cu moartea. N-am fi putut nici noi sa primim nemurire daca El Insusi nu ar fi murit cu moartea mea, cu moartea noastra, de cand a fost Adam cu pacatul, si de aceea El vindeca intreg neamul omenesc.

Si ne intoarcem la fragmentul evanghelic, la evenimentul in sine. Cei doi prieteni, ucenici, veneau asadar spre Emaus, poate spre casa. Tristi, dezdanajduiti si povesteau unul cu celalalt. Si ne putem inchipui ca se intrebau: Acum ce vom face? Incotro ne vom duce? Ce mai putem face in aceste conditii? Si tocmai in aceste momente de deznadejde vine Hristos, nu stim de unde, pur si simplu se adauga lor. Si ceea ce se intampla este ceva minunat – pentru ca El, asa cum Il stim noi, cu atitudinea Sa delicata, iubitoare, nu intra de-a valma in discutia lor, ii asculta. Si de aici invatam si noi, in general, ca atunci cand cineva are un necaz e foarte important sa nu intri de-a valma, sa nu dai buzna, chiar si cu intentii bune, sa il lasi pe el sa iti povesteasca. Si ei povesteau, povesteau si El se preface ca nu cunoaste lucrurile despre care ei vorbeau, ba cumva Il si acuza: Esti singurul in Ierusalim care nu stii ce s-a intamplat? Se vede ca evenimentul Rastignirii era unul de acum notoriu, era unul foarte cunoscut, toata lumea se preocupa de ceea ce se intamplase acolo. Si El parea sa fie singurul care venea de nicaieri si care nu stie ce se intampla. Tu chiar esti singur, Tu chiar nu ai auzit nimic despre ceea ce s-a intamplat? Si atunci, zice Evanghelistul Luca mai departe ca le talcuieste Scripturile cele despre El. Ei stiau Scriptura. Si de-asta ziceam ceva mai inainte ca in momentele de tristete uiti toate promisiunile si toate profetiile… pe care probabil ca ei le cunosteau foarte bine. Cand te doare nu iti mai vine sa te mai gandesti curajos la viitor. Si atunci El le talcuieste Scriptura, profetiile, le aduce aminte de fapt ceea ce le spusese inainte, ca Moise si ceilalti despre El au vorbit si ca toate aceste momente nu au venit intamplator. Ei erau foarte suparati pe cei care L-au rastignit, pe cei care L-au parasit, pe toti cei care si-au dat consursul la evenimentele care s-au intamplat. El nu acuza pe nimeni. Ci doar spune: Fiti atenti ca toate Scripturile vorbesc despre acest moment. Si de ce? Pentru ca Hristos sa intre in slava Sa. Nu se putea altfel decat prin cruce, aceasta a fost randuiala lui Dumnezeu.

Le-a talcuit lor Scripturile, dar, spune Evanghelistul Luca, “ochii lor erau tinuti ca sa nu-L cunoasca“. Era vremea intunecimii. Cand esti intunecat, si daca ti s-ar intampla o minune in viata nu simti mare lucru. Vedeti, noi, de foarte multe ori, chemam minunile, sa se intample o minune in viata noastra. Si zicem: Doamne, daca imi dai o minune in viata mea sigur pot sa cred in Tine! Dar nu asta e ordinea, nu minunea si credinta, ci vine invers, credinta si minunea. Pentru ca daca nu ai credinta sau daca traiesti in vremea aceasta a intunericului, si de ti s-ar descoperi Dumnezeu, n-ai fi in stare sa participi la lucrarea Lui, n-ai fi in stare sa participi la minunea Lui, ar trece pe langa tine ca si cand nu s-ar fi intamplat. De altfel, si noi suntem martori la diverse evenimente: sunt oameni vindecati de cancer intr-un mod miraculos, si, la putina vreme traiesc ca si cand nu s-ar fi intamplat niciodata nimic special. Pentru ca e nevoie de aceasta luminare a credintei, altfel traim in intunericul necunostintei. Si-apoi noi stim ca minunea cea mai mare a Invierii este tocmai eliberarea din intunericul necunostintei. Parintele Rafail Noica, intr-o conferinta, se si intreaba: Din ce moarte ne-a izbavit Hristos? Si raspunde: Din moartea necunostintei. Pentru ca acum stim pentru ce traim, dar stim si pentru ce murim. Si aici este taina, si aici este puterea credintei, pana la urma, ca ori de traim, ori de murim, ai Domnului suntem si, pana la urma, Dumnezeu este peste toate. Ei erau cuprinsi de suparare pentru ca [Iisus] asa ii intreaba: De ce sunteti tristi in inimile voastre? Si ei se explica: Noi nadajduiam ca El este cel care avea sa ne izbaveasca si de-acum sunt trei zile de cand El zace in mormant. Si zic din nou: Sansele, omeneste vorbind, erau foarte putine ca un mort de trei zile sa mai poata face ceva, chiar daca facuse multe minuni inainte, realitatea care era foarte vie si dura, care era in fata lor, era de netrecut, cel putin pentru mintea lor care era inca intunecata. Ba. mai mult decat atata, le aduc ca si exemplu pe femeile mironosite, care ele se intalnisera cu Ingerul si Ingerul le-a spus ca El a inviat, dar nu au fost in stare sa le creada. Pentru ca era totusi peste puteri si se vede ca entuziasmul femeilor era mai mult decat capacitatea lor de a primi aceasta veste. Dar as zice mai mult decat atat, fara sa ii acuzam, ca este si un lucru firesc, pentru ca in asemenea momente, noi nu avem nevoie doar de vesti, avem nevoie de o experienta personala. Eu sunt cel care vreau sa Il vad pe Hristos inviat, nu doar ca mi-au spus niste femei care poate erau obosite dimineata, care poate nu au auzit bine, care poate au fost prea entuziaste – cum se intampla, de altfel, ca femeia prin definitie este mult mai optimista, are o intuitie pe care barbatul nu o are. Barbatul gandeste mult mai logic, femeia are o intuitie launtrica. Si atunci pentru ei parea ceva de necrezut. Au auzit, dar nu au primit acest cuvant ca si cand ar fi adevarat. Ba se mai spune si despre Petru ca ar fi vazut si el mormantul gol, totusi, era doar la nivel de zvon. Vedeti, vremea intunecimii nu-i lasa ca sa faca un pas mai departe. Sau poate ca era si mai important sau mai bine astfel, pentru ca, pana la urma, e nevoie de o experienta personala. Si noi, evenimentul Invierii il traim colectiv, in biserica, atat cat putem noi, dar, pana la urma, Invierea ar trebui sa aiba un caracter personal pentru mine. Cum traiesc eu Invierea? Anul acesta, de pilda, in vremuri de criza, cum particip eu la lucrarea lui Hristos care vine sa schimbe lumea? In toate lecturile pe care le-am auzit se spune ca din cele vechi a facut toate noi, ca El este Pastele nostru, este trecerea de la o viata la alta viata. Cum traiesc eu aceste eveniment pana la urma? Este aceasta chemare la “Domnul meu si Dumnezeul meu”! Toma nu este atat de necredincios pe cat ni se pare noua, ci este glasul omului care vrea el insusi sa puna mana, vrea el insusi sa se intalneasca cu Hristos, nu doar sa auda de la altii ca evenimenul s-a intamplat, in sine.

Si apoi, dupa toata aceasta discutie, ne spune Evanghelistul Luca ca au ajuns in satul in care trebuiau sa poposeasca, dar se facuse seara si se vede ca ucenicii, intrand in discutie cu Domnul Hristos, L-au indragit, dar nu Il cunosteau, nu L-au recunoscut. Si totusi L-au indragit si au zis: Ramai cu noi ca este spre seara, s-a plecat ziua. E un cuvant tare frumos pe care cred ca il putem considera ca si un  motto al zilei de astazi, o sinteza a evangheliei: Ramai cu noi! Nu stiau, nu intelegeau ei ca aveau de-a face chiar cu Domnul, dar oricum era o mangaiere pentru ei. Ramai cu noi căci este spre seara!

Si a intrat Domnul in casa si – insista Evanghelistul Luca – in casa au pus painea, Hristos a multumit, a binecuvantat, a frant si a dat. Sunt cele patru acte de la Liturghie, a facut Liturghia impreuna cu ei. Si, in momentul in care le-a dat sa manance, L-au recunoscut pe Domnul, dar Domnul disparuse, nu mai era acolo. De fapt, nici nu mai era nevoie sa fie acolo, de vreme ce ei L-au recunoscut in paine si in vin, in Sfanta Liturghie. Hristos, de atunci, Se salasluieste in Sfanta Liturghie, in painea si vinul care se preface in Trupul si Sangele Sau. Si noi avem acces, Duminica de Duminica, sarbatoare de sarbatoare si de fiecare data cand preotul savarseste Sfanta Liturghie. Sau zic: aveam acces, pana acum o vreme, dar avem nadejde de la Dumnezeu ca in curand vom avea din nou acces. Aici este Viata. Hristos Insusi intr-o discutie cu ucenicii le-a spus asa: Eu sunt Painea care s-a coborat din cer, cine mananca din Painea aceasta are viata in El. Cine se hraneste din Potir cu Trupul si Sangele Sau are viata in el. De aceea ne este tare tare dor de Potir si va insotim si pe dumneavoastra in aceasta suferinta pe care o aveti, a celor care sunteti aproape de Hristos si a celor care va doriti mereu si mereu sa veniti la Potir, bucurandu-va de aceasta Viata din belsug pe care ne-a promis-o Hristos. Este mijlocul prin care El ni se da ca noi sa traim, nu doar sa supravietuim – sa traim hranindu-ne din Trupul si Sangele Sau. Vedeti, dintr-o data cuvantul Scripturii devine viu, din momentul in care se uneste cu Painea, se uneste cu Euharistia. Si noi, la Sfanta Liturghie, acest lucru il facem, ne hranim cu Cuvantul Domnului din Evanghelie in prima parte si ne hranim cu Trupul si Sangele Sau in a doua parte. Si acum, daca ne este dor de cuvantul Sau si de Trupul si Sangele Sau, mare lucru ar fi ca intorcandu-ne in biserici sa ne apropiem de Potir foarte des, la fiecare slujire, la fiecare Liturghie, pentru ca este Viata si cand preotul ne cheama: “Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste, apropiati-va!” este pentru noi o sansa, este o invitatie pe care Hristos ne-o face ca sa ne hranim cu Trupul si Sangele Sau si sa dobandim Viata, sa inviem si noi. Se traieste Invierea aievea, in Potir, acolo este punctul de plecare, de acolo se schimba lumea.

Si poate ca Dumnezeu a ingaduit in aceste zile astfel de vremuri tocmai pentru ca, din nefericire, venim la biserica, dar foarte rar ne apropiem de Trupul si Sangele Sau. Si acuma ni se face dor… Cati dintre noi nu veneam in Postul Mare la spovedit doar pentru ca asa e traditia si ne impartaseam rapid si plecam acasa? Nu o zicem ca o judecata, ci o zicem ca o durere. Hristos ne cheama si ne spune: E sansa voastra! Vremurile sunt tulburi pretutindeni si atunci, pentru noi, care ne tinem de Biserica, aici este punctul nostru de sprijin, stabilitatea noastra si izvorul prin care primim viata in asa fel incat sa putem rezista. Sfanta Liturghie, din fericire, se savarseste inca in fiecare biserica si asta e mare lucru. Si zic inca o data, avem nadejde ca dumneavoastra va veti alatura noua. Va marturisim ca nu este usor sa slujesti aproape de unul singur si sa binecuvantezi: “Pace tuturor” si sa vezi biserica goala. Cu atat mai mult sa vorbesti cuiva care se afla foarte departe, fizic cel putin. Dar ne rugam Domnului ca sa ne intareasca si pe noi si sa va mangaie si pe dumneavoastra, in asa fel incat sa simtim comuniunea, fie ea si departe. E adevarat ca omul are nevoie de comuniune si fizica, nu doar spirituala, sa fim si impreuna, pentru ca asa ne-a facut Dumnezeu, sa fim impreuna. Dar nu deznadajduim, avem aceasta nadejde pentru ca Hristos inviind, aduce pacea si bucuria si promisiunea ca toate vor fi bune.”

Legaturi:

***