Duminica dinaintea Botezului Domnului. Ce e pocainta? CEEA CE NE STRICA PETRECEREA CU MASTI IN CARE NE COMPLACEM ZI DE ZI…
Despre pocainta ca stare continua
Inceputul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Precum este scris in proorocie (la Maleahi) si Isaia: “Iata Eu trimit ingerul Meu inaintea fetei Tale, care va pregati calea Ta. Glasul celui ce striga in pustie: Gatiti calea Domnului, drepte faceti cararile Lui”. Ioan boteza in pustie, propovaduind botezul pocaintei intru iertarea pacatelor. Si ieseau la el tot tinutul Iudeii si toti cei din Ierusalim si se botezau de catre el, in raul Iordan, marturisindu-si pacatele. Si Ioan era imbracat in haina de par de camila, avea cingatoare de piele imprejurul mijlocului si manca lacuste si miere salbatica. Si propovaduia, zicand: Vine in urma mea Cel ce este mai tare decat mine, Caruia nu sunt vrednic, plecandu-ma, sa-I dezleg cureaua incaltamintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apa, EI insa va va boteza cu Duh Sfant.
(Marcu 1, 1-8. Duminica dinaintea Botezului Domnului)
R. Radulescu: La inceput de an civil, totdeauna vine sarbatoarea mare a Botezului Domnului, a Bobotezei, sarbatoare precedata de o duminica si urmata de o alta duminica inchinate Botezului Domnului. Praznicele mari sunt anticipate si urmate de duminici care le incadreaza. Duminica dinaintea Botezului Domnului vine cu un mesaj, mi se pare, parinte profesor Constantin Coman, putin nelalocul lui, in atmosfera de petrecere, de veselie, de bucurie a Anului Nou. Duminica dinaintea Botezului, vine cu un mesaj care ne invita la pocainta. Pocainta suna putin trist, in contrast cu bucuria inceputului de an. De ce a randuit Biserica mesajul despre pocainta, tocmai in atmosfera de bucurie a noului an?
Parintele Coman: Paradoxal, pocainta oamenilor, care suna „trist” cum spuneti pentru oameni, este cel mai mare prilej de bucurie pentru Dumnezeu. Va reamintesc un cuvant al Mantuitorului, pe care cred ca l-am citat de multe ori pe parcursul dialogurilor noastre:
„Zic voua: … in cer va fi mai multa bucurie pentru un pacatos care se pocaieste, decat pentru nouazeci si noua de drepti, care n-au nevoie de pocainta!” (Luca 15,7).
Tema pusa in discutie de Evanghelia de astazi este legata de marele eveniment al Botezului Domnului. Dupa Botez urmeaza inceputul activitatii publice a Mantuitorului Hristos. Din aceste ratiuni, sunt legate Evanghelia de astazi si evenimentul Botezului.
Asa cum puneti problema dumneavoastra, insa, ea ne trimite la o problematica de fond, pe care, daca am fi atenti, am observa-o cu totii. Omul este chemat sa se relaxeze, sa petreaca, asa cum ati supus dumneavoastra, dar foarte repede isi da seama ca petrecerea sau relaxarea sunt si trebuie sa fie, in mod firesc, limitate. Nu mai vorbesc despre faptul ca cei mai multi dintre noi, dupa un pic de petrecere, a doua zi simtim oarecare tristete, oarecare amaraciune, care este importanta si isi are locul ei. O lucida perspectiva asupra lucrurilor si un pic de meditatie, care la unii functioneaza automat, la altii functioneaza provocat, ne aduc din nou cu picioarele pe pamant si ne redeschid perspectiva reala asupra starii in care ne aflam noi si cei dimprejurul nostru. Sigur, suntem obligati, prin natura lucrurilor, sa constatam ca lucrurile nu sunt prea frumoase, nu sunt prea bune, nici cu noi insine, nici cu cei din jurul nostru. Si atunci, aceasta stare, conjugata cu starea de veselie, arunca un pic de aer de nelegitimitate asupra faptului ca am petrecut. Omul petrece si se relaxeaza atunci cand este implinit, cand duce lucrurile bine la capat. Aceasta este ratiunea petrecerii si a sarbatorii. Cand nu este implinit, cand nu si-a rostuit totul, sarbatoarea este umbrita. Trebuie sa recunoastem ca niciodata nu suntem suficient de legitimati in petrecerea noastra. Chiar daca existenta mea de pana acum ar fi foarte bine randuita, chiar daca eu sunt cuminte, cumpatat, asezat, mi-am rascumparat eventualele datorii inspre oameni si inspre Dumnezeu, totusi eu traiesc intr-o inlantuire existentiala cu semenii mei. Daca in jurul meu nu stau lucrurile la fel de bine cu parintii mei, cu copiii mei, cu prietenii sau cu colegii, adica, implinirea si impacarea lor nu sunt aceleasi cu ale mele, petrecerea mea nu va putea fi legitimata deplin, relaxarea mea nu va putea fi suficienta, pentru ca suferinta copiilor mei, a parintilor mei, a prietenilor sau a colegilor mei ma afecteaza si pe mine, este si a mea.
Or, pocainta, despre care vorbeati dumneavoastra, este tocmai acest apel sau recurs la considerarea cu luciditate a starii in care ne aflam cu totii. Ne aflam intr-o stare de normalitate, intr-o stare de sanatate existentiala optimala? Sigur ca omul poate fi sanatos trupeste, dar stim foarte bine ca nu acolo este problema cea mare, ci este la nivelul sufletului, al mintii, al inimii, al gandului. „Omul cel dinlauntru“, cum spune Sfantul Apostol Pavel (Rom. 7,12; 2 Cor. 4,16; Efes. 3,16) sau „omul cel tainic al inimii“, dupa expresia Sfantului Petru (1 Petru 3,4). Acolo trebuie sa se simta omul linistit, implinit, multumit. Stim ca inlauntrul nostru nu stau lucrurile asa.
Este extrem de important de retinut faptul ca predica Sfantului Ioan Botezatorul, si cea a Mantuitorului Hristos, nu numai ca incepe, dar este si rezumata intr-o singura fraza:
„Pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor!“ (Matei 3,2; 4,17).
Omul este chemat sa constientizeze, dincolo de micile pauze pe care le face prin petrecerile sale, starea de cadere de la sanatatea optimala, starea de cadere de la normalitate. Cine vrea sa nu ia seama la lucrurile acestea, nu face decat sa se amageasca pe sine. Bolnav fiind, se amageste ca este sanatos. Este foarte grav, pentru ca el va actiona, in continuare, ca si cum ar fi sanatos. Se amageste pe sine, ii amageste pe ceilalti, creeaza iluzii, creeaza o imagine si o lume falsa in relatiile sale.
De altfel, marea problema este aceea ca omul nesincer isi pune o masca pentru sine, dar si pentru semenul sau. Imaginati-va ce relatii se realizeaza intre doi oameni care-si ascund adevarata fata, ce lume falsa se genereaza! Este o suferinta generala, dar cel mai grav este ca pierdem contactul cu noi insine. In loc sa existam noi, cei adevarati, murim la propriu si functioneaza o masca, o imagine, pe care ne luptam sa o intretinem cu minciuni, cu iluzii, cu falsuri. Pocainta exact acest lucru ni-l aminteste: „Recuperati chipul adevarat, real, oricat de dureros ar fi! Nu va mai amagiti! Este singura sansa de insanatosire!“
Apelul acesta este facut de catre Sfantul Ioan Botezatorul, in perspectiva iminentei veniri a Mantuitorului Hristos, iar de catre Mantuitorul Hristos, in perspectiva pogorarii Duhului lui Dumnezeu in lume. Momentul echivaleaza cu sansa „intalnirii” sau comuniunii omului cu Dumnezeu, situatie pe care omul, mintindu-se in continuare pe sine, o poate pierde.
R Radulescu: Acest moment de luciditate este doar un moment? Ca asa, in starea de nesanatate, de boala spirituala suntem mai tot timpul. Semnele Imparatiei lui Dumnezeu le percep din mesajul Evangheliei doar cei care se pocaiesc? Este o stare continua? Cum este pocainta, ce este ea de fapt? Cum actioneaza in viata omului?
Pr. Coman: Atata timp cat omul este sub presiunea unei inertii negative, cum spuneam, stradania lui de intoarcere, macar la nivelul mintii, adica de recunoastere ca este pe drumul gresit si de stradanie de a se intoarce, este un lucru permanent. Din experienta oamenilor care fac exercitiul pocaintei si din putina experienta a celor care se straduiesc, cat de cat, sa raspunda provocarii sau chemarii la pocainta, aflam ca pocainta este si trebuie sa fie o stare permanenta. Sunt anumite accente mai puternice de pocainta in jurul anumitor sarbatori, cand este o actualizare mai evidenta a relatiei noastre cu Dumnezeu. Cand se intristeaza oamenii singuri, cel mai mult? In zile de sarbatoare, pentru ca atunci simt cu adevarat singuratatea. Dupa aceea se iau cu treaba si uita ca sunt singuri. Zilele de praznic, cum sunt acestea ale Craciunului, ale Anului Nou, ale Bobotezei, si cele care urmeaza, sunt provocari puternice la starea de pocainta. Si desigur, „decat deloc”, cum spunea un parinte, este bine ca macar cu aceste prilejuri, omul avand oarecare trezire la realitate, sa constientizeze, sa analizeze ce se intampla cu el, sa se intrebe daca este asezat pe traiectoria sanatoasa a existentei sale! Face ceea ce ar trebui sa faca? Nu este vorba despre morala mic burgheza, cum ii spun eu, adica sa faca anumite lucruri ca sa fie impacat ca a facut. Ci, daca prin raportare la sensul existentei sale, la rostul pentru care exista, este multumit, daca ceea ce se intampla cu sine si cu cei din jurul sau, il multumeste. Va constata, bineinteles, ca nu este multumit, pentru ca omul este chemat sa traiasca la un nivel foarte ridicat, acela de a-si iubi semenii ca pe sine insusi, de exemplu. Cati dintre noi reusesc lucrul acesta? Omul este chemat sa-L iubeasca pe Dumnezeu din tot sufletul, din tot cugetul, din toata inima sa. Cati dintre noi reusesc lucrul acesta? Raportandu-se la aceste chemari, este nevoit sa recunoasca ca nu a facut mare lucru sau nimic, sau chiar ca merge in sens invers! Starea aceasta este o stare de pocainta, care reclama o intoarcere, macar la nivelul mintii, adica o constientizare a traiectoriei gresite. Lucrul acesta este esential. Caderea fara intoarcere este atunci cand omul confunda, si la nivelul crezului si la nivelul mintii, traiectoria gresita cu cea sanatoasa, starea de boala cu starea de sanatate. Atunci, sigur, omul nu mai are intoarcere!
Mai sunt cei „drepti”, care nu au nevoie de pocainta, despre care Mantuitorul spune ca „nouazeci si noua” de astfel de oameni nu fac bucurie in cer cat face un pacatos care se pocaieste. Pe scurt, acestia sunt cei care isi linistesc constiinta cu standarde amagitoare si care nu sunt drepti, ci „se cred drepti”. Sunt cei puternici, sau intelepti, sau de neam bun, care, in virtutea influentei lor in comunitatea umana au generat conventii morale prin raportare, la care se indreptatesc ei insisi. Despre acestia am mai vorbit in dialogurile noastre.
R. Radulescu: Parinte profesor, vreau sa mai vorbim putin despre personajul care sta in centrul fragmentului evanghelic de astazi, Sfantul Ioan Botezatorul. El este numit ingerul care gateste calea Domnului. El vine cu botezul pocaintei. Stim ca Sfantul Ioan Botezatorul si-a facut multi ucenici, era foarte admirat de oamenii dornici de mai multa spiritualitate, intr-o lume seculara si aceea ca si a noastra. El avea o pozitie de invatator, de lider spiritual. Fragmentul Evangheliei se incheie cu marturisirea Sfantului loan, ca cedeaza locul Mantuitorului Hristos. Ce-i trebuie unui om, ca sa nu se imbete de pozitia lui inalta de lider? Pentru ca Ioan Botezatorul era un invatator. Cedeaza acest loc Mantuitorului Hristos. Cum trebuie sa fie un om ca sa poata sa faca lucrul acesta?
Pr. Coman: Pentru a caracteriza personalitatea Sfantului Ioan Botezatorul am sa citez cuvintele Mantuitorului:
„Adevarat zic voua: Nu s-a ridicat intre cei nascuti din femei unul mai mare decat Ioan Botezatorul; totusi cel mai mic in Imparatia Cerurilor este mai mare decat el“ (Matei 11,11).
Atitudinea Sfantului Ioan de a se retrage si a face loc Mantuitorului este o lectie absolut extraordinara, care nu se intalneste frecvent intre oameni. S-a intamplat cu Sfantul Ioan Botezatorul, pentru ca nu ispita sau tentatia de a fi lider il trimisese pe el in pustie sa manance radacini, miere salbatica, sa se imbrace cu blanuri de animale…
R. Radulescu: O viata foarte austera.
Pr. Coman: Altfel, lumea ipocrita in care traia nu ar fi fost atrasa de exemplul sau. Semnul cel mai convingator al constiintei misiunii sale este cel pe care l-ati amintit si dumneavoastra, retragerea pentru a lasa loc adevaratului lider. Si in lumea de astazi orbita, amagita, prinsa in capcane nenumarate, daca ar aparea un exemplu atat de autentic, ca cel al Sfantului Ioan Botezatorul, toata lumea si-ar intoarce privirile spre el. Dar nu la nivelul discursului numai, ci mai ales la nivelul vietuirii si al faptuirii. Acest lucru a avut foarte mare impact in cazul Sfantul Ioan Botezatorul: consecventa dintre discurs si viata proprie.
Neconcordanta dintre vorba si fapta face ca lucrarea noastra preoteasca sa ramana deseori fara nici un rezultat. Un om care renunta la tot confortul vietii, care se leapada de toate, care nu mai are nici un fel de aspiratie lumeasca, poate sa spuna: „Lepadati-va de cele lumesti!“, cu sansa de a fi credibil. Un om care se bucura de toate ofrandele acestei lumi nu poate sa spuna: „Lepadati-va de ofrandele acestei lumi!“. Cand este pusa in fata comparatiei, nu are incotro si recunoaste. Sigur ca exista termeni de comparatie in trecut: Sfantul Ioan Botezatorul, Mantuitorul Hristos insusi, Sfintii Bisericii si Parintii, calugarii de astazi! Dar lumea poate ca ar vrea sa fie cineva mai in mijlocul lor. Aceasta este o provocare directa adresata mai curand slujitorilor Bisericii din lume, preotilor si credinciosilor. Daca noi propovaduim Evanghelia lepadarii de lume si asumarii crucii, dar traim foarte lumeste, sigur ca nu vom fi credibili. Unul din motivele pentru care merge lumea la manastire este tocmai o mai evidenta consecventa dintre cuvant si fapta, pe care o intalnesc la calugari.
Legaturi:
- PRIMUL CUVANT: POCAITI-VA!
- “Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc”
- Botezul Domnului si innoirea vietii noastre prin Botezul pocaintei
- Alte aspecte din invatatura Parintilor despre pocainta ca viata in Hristos
- Sfaturi practice de la Sfantul si Marele Vasile pentru a aduce ROADE VREDNICE DE POCAINTA
- Despre pocainta, fatarnicie si indreptatirile legaliste
- Sfintii Parinti ne cheama la pocainta si la plans
- Parintele Proclu: “Ii place lui Dumnezeu cum traiesc?”
- Sfantul Siluan Athonitul catre Chiril Sevici (Cuviosul Serghie de mai tarziu): “DU-TE SI SPUNE OAMENILOR CAT SE POATE DE DES: POCAITI-VA!”
- PARINTELE RAFAIL: Care este sensul adevarat al pocaintei si ce ne va salva de valurile urgiei care va urma?
- Cuviosul Paisie Aghioritul: Toata cheia aici este – sa se pocaiasca lumea!
- Cuviosul Paisie despre pierderea simtamantului pocaintei la crestinii de azi
- CUM NE PREGATIM PENTRU CE VA URMA? POCAINTA, ASTAZI – INTRE “MUCENICIA VIRTUALA” SI INVATATURILE SFINTILOR
***
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Pericopa evanghelica: Marcu 9, 42- 50
42.Şi cine va sminti pe unul din aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare.
43. Şi de te sminteşte mâna ta, tai-o că mai bine îţi este să intri ciung în viaţă, decât, amândouă mâinile având, să te duci în gheena, în focul cel nestins.
44.Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.
45.Şi de te sminteşte piciorul tău, taie-l, că mai bine îţi este ţie să intri fără un picior în viaţă, decât având amândouă picioarele să fii azvârlit în gheena, în focul cel nestins,
46.Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.
47.Şi de te sminteşte ochiul tău, scoate-l, că mai bine îţi este ţie cu un singur ochi în împărăţia lui Dumnezeu, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului.
48.Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.
49.Căci fiecare (om) va fi sărat cu foc, după cum orice jertfă va fi sărată cu sare.
50.Bună este sarea; dacă însă sarea îşi pierde puterea, cu ce o veţi drege? Aveţi sare întru voi şi trăiţi în pace unii cu alţii.
Marcu 10, 1- 2
1.Şi sculându-Se de acolo, a venit în hotarele Iudeii, de cealaltă parte a Iordanului, şi mulţimile s-au adunat iarăşi la El şi iarăşi le învăţa, după cum obişnuia.
2.Şi apropiindu-se fariseii, Îl întrebau, ispitindu-L, dacă este îngăduit unui bărbat să-şi lase femeia.
Ioan 3, 1- 15
1.Şi era un om dintre farisei, care se numea Nicodim şi care era fruntaş al iudeilor.
2.Acesta a venit noaptea la Iisus şi I-a zis: Rabi, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător; că nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.
3.Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu.
4.Iar Nicodim a zis către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?
5.Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.
6.Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este.
7.Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus.
8.Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul.
9.A răspuns Nicodim şi i-a zis: Cum pot să fie acestea?
10.Iisus a răspuns şi i-a zis: Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti acestea?
11.Adevărat, adevărat zic ţie, că noi ceea ce ştim vorbim şi ce am văzut mărturisim, dar mărturia noastră nu o primiţi.
12.Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede cele cereşti?
13.Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.
Pericopa apostolica: Evrei 11, 17- 31
17.Prin credinţă, Avraam, când a fost încercat, a adus pe Isaac (jertfă). Cel ce primise făgăduinţele aducea jertfă pe fiul său unul născut!
18.Către el grăise Dumnezeu: “Că în Isaac ţi se va chema ţie urmaş”.
19.Dar Avraam a socotit că Dumnezeu este puternic să-l învieze şi din morţi; drept aceea l-a dobândit înapoi ca un fel de pildă (a învierii) Lui.
20.Prin credinţa despre cele viitoare a binecuvântat Isaac pe Iacov şi pe Esau.
21.Prin credinţă Iacov, când a fost să moară, a binecuvântat pe fiecare din fiii lui Iosif şi s-a închinat, rezemându-se pe vârful toiagului său.
22.Prin credinţă Iosif, la sfârşitul vieţii, a pomenit despre ieşirea fiilor lui Israel şi a dat porunci cu privire la oasele sale.
23.Prin credinţă, când s-a născut Moise, a fost ascuns de părinţii lui trei luni, căci l-au văzut prunc frumos şi nu s-au temut de porunca regelui.
24.Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon,
25.Ci a ales mai bine să pătimească cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă dulceaţa cea trecătoare a păcatului,
26.Socotind că batjocorirea pentru Hristos este mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, fiindcă se uita la răsplătire.
27.Prin credinţă, a părăsit Egiptul, fără să se teamă de urgia regelui, căci a rămas neclintit, ca cel care vede pe Cel nevăzut.
28.Prin credinţă, a rânduit Paştile şi stropirea cu sânge, ca îngerul nimicitor să nu se atingă de cei întâi-născuţi ai lor.
29.Prin credinţă au trecut israeliţii Marea Roşie, ca pe uscat, pe care egiptenii, încercând şi ei s-o treacă, s-au înecat.
30.Prin credinţă, zidurile Ierihonului au căzut, după ce au fost înconjurate şapte zile.
31.Prin credinţă Rahav, desfrânata, fiindcă primise cu pace iscoadele, n-a pierit împreună cu cei neascultători.
Evrei 5, 4- 10
4.Şi nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu după cum şi Aaron.
5.Aşa şi Hristos nu S-a preaslăvit pe Sine însuşi, ca să Se facă arhiereu, ci Cel ce a grăit către El: “Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut”.
6.În alt loc se zice: “Tu eşti Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec”.
7.El, în zilele trupului Său, a adus, cu strigăt şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către Cel ce putea să-L mântuiască din moarte şi auzit a fost pentru evlavia Sa,
8.Şi deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit,
9.Şi desăvârşindu-Se, S-a făcut tuturor celor ce-L ascultă pricină de mântuire veşnică.
10.Iar de Dumnezeu a fost numit: Arhiereu după rânduiala lui Melchisedec.
cat de frumos defineste parintele Coman pocainta : o privire lucida asupra propriei vieti si traiectorii care, daca este sincera, nu ne poate duce decat la recunoasterea si deplangerea starii de boala in care ne gasim. De aici si nefirescul “bucuriei” lumesti pe care o cautam cu infrigurare de atatea ori pt a masca golul din sufletul nostru.
” Sunt un cerb. Sunt simbolul suferintei in Univers. Orice fiinta picura in inima mea picatura intunecata dupa picatura intunecata, imediat ce ma apropii de ea. Si roua intunecata a suferintei, ca un paraias delicat si fin, imi curge prin vene. (…)Tot ce este trist in lume, acea putere implacabila se scurge si se strange in inima mea. De aceea sunt mai trist decat toate celelalte fapturi. Si am lacrimi pentru durerea tuturor… Radeti de mine, voi cei ce ranjiti! Sunt uimit stiind ca in aceasta lume trista sunt oameni care rad. O ce dar blestemat, de trei ori blestemat…Sa razi intr-o lume unde tristetea clocoteste, durerea fierbe si moartea urla!” (Un cerb pierdut in Paradis, Sfantul Iustin Popovici)