“Răul meu ARE cine să-l poarte!” – PĂRINTELE HOLBEA despre ÎNȚELESUL ADEVĂRAT AL POCĂINȚEI ca “METANOIA”. Minunea transformării duhovnicești și a dezlegării păcatelor prin duhovnic (AUDIO, TEXT)

Cuvantul Pr. Gheorghe Holbea la Duminica dinaintea Botezului Domnului – 3 ianuarie 2021:

„Răul meu ARE cine să-l poarte!”

(fragment):

„[…] Cuvântul cu care începe Evanghelia atât Sfântul Ioan Botezătorul cât și Mântuitorul Iisus Hristos, este un cuvânt care, în limba greacă, sună cam așa: Μετανοήστε! [Metanoite!], pe care noi l-am tradus așa cum l-am tradus, pentru că, din păcate, nu avem un termen pentru a traduce acest cuvânt și l-am tradus cu cuvintele: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!”. Atât Sfântul Ioan Botezătorul, cât și Mântuitorul Iisus Hristos se adresează cu acest cuvânt: „Pocăiți-vă!”.

Noi, când spunem „Pocăiți-vă!”, având această conotație slavă, ne gândim că înseamnă doar să îți pară rău. Pocaianie în limba slavonă asta e: căință, părere de rău. Or, Μετανοήστε, în limba Sfinților Părinți ai Bisericii – vorbim aici nu numai despre cuvântul evanghelic, ci despre tâlcuirea lui – înseamnă mai mult, înseamnă înnoiți-vă mintea, schimbați-vă mintea. L-am tradus cu acest pocaianie și avem multe lucruri pe care nu le înțelegem. De ce? Pentru că ne gândim de fiecare dată că pocăința este doar o lamentație pentru răul pe care l-am făcut, pentru fatalitatea răului, atunci când suntem împătimiți și uităm un singur lucru, lucru esențial. Acest „înnoiți-vă mintea” nu ne duce cu gândul prima dată la rău.

E adevărat, cea mai cumplită boală este să nu înțelegi cât de bolnav ești. Și-mi amintesc aici că citeam o carte în care se spunea: „dacă patimile sufletești s-ar manifesta prin durere fizică, atunci am vedea foarte mulți oameni urlând de durere”. Patimile acestea sufletești se manifestă din când în când și prin durere trupească, fizică, dar, repet, Sfântul Ioan Botezătorul atrage atenția mai întâi celor care veneau la Iordan… Acest înger în trup care este Sfântul Ioan Botezătorul (…) spunea un singur lucru celor care se credeau moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu alături de Avraam, Isaac, alături de Patriarhi, care se considerau aleși, le spune un lucru destul de aspru: „Să nu credeți că puteți zice „părinte avem pe Avraam”, căci vă spun vouă că Dumnezeu poate și din pietrele acestea să ridice pe fiii lui Avraam.”  Le spune un lucru și mai dur: „Pui de vipere! Cine v-a arătat că veți scăpa de mânia ce va să fie? Iată, securea stă la rădăcina pomului și tot pomul care nu aduce rod, se taie și se aruncă-n foc”. Și adaugă: „Faceți roade vrednice de pocăință!” Și apoi se adresează ostașilor, cărora le spune să nu asuprească pe nimeni și să se mulțumească cu solda lor, poporului căruia îi spune: „cel care are două haine să-i dea și celui care nu are”, cel care are hrană să facă asemenea. Dar lucrul esențial, și este subliniat în Evanghelia de astăzi, zice: „își mărturiseau păcatele lor”. Unde? La râul Iordan.

Deci, conștientizarea faptului cât de păcătos ești este primul pas al metanoiei. Conștientizarea faptului că ai nevoie de Dumnezeu. Câți dintre oameni astăzi au această stare de nesimțire duhovnicească în care spun: „N-am nevoie de Dumnezeu, n-am nevoie de nimeni!”, ca și cum viața lor, ființa lor ar fi căzută cu hârzobul din cer, sau știu și eu, din nu știu ce lume extraterestră.

Or, problema de fond și lupta la care ne cheamă Sfântul Ioan Botezătorul și apoi Mântuitorul Iisus Hristos prin acest îndemn, Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor, este următoarea, dragii mei. Spuneam, când ne referim la pocăință, ne gândim imediat la părerea de rău. Nu este. Părerea de rău vine după aceea! Primul lucru pe care îl conștientizăm în momentul în care intrăm în această mare taină a pocăinței este câtă nevoie avem de Dumnezeu. Adică în momentul în care ne deschidem, nu vedem întunericul răului, ci vedem lumina lui Dumnezeu, cea care ne învăluie, cea care ne deschide, cea prin care înțelegem cât de negri suntem la suflet, cât de împătimiți și cât de bolnavi sufletește sau duhovnicește suntem. Aceasta este prima zvâcnire a pocăinței pe care o descrie Sfântul Apostol și Evanghelist Luca în Evanghelia Fiului risipitor, sau a fiului care s-a îndepărtat de mântuire. Această venire în sine, când spune el: „Scula-mă-voi și mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău.” Dar aceasta este prima nuanță, este primul pas al pocăinței. Câtă nevoie ai tu de Dumnezeu! Dumnezeu care nu este undeva departe, între astre, planete și așa mai departe, ci este aici, aproape, în inima noastră.

Și ce spune Evanghelia: „revenindu-și în sine”. Ne cheamă Sfântul Ioan Botezătorul și apoi Mântuitorul Iisus Hristos: „Reveniți-vă în sine!”. Să ne revenim în sine și ce constatăm? Constatăm copleșitoarea dragoste a lui Dumnezeu. Copleșitoarea milostivire a lui Dumnezeu. Vedeți, de ce spunem noi „Doamne, miluiește! Doamne, miluiește!”? Știți că la noi mai ironizează unii. Da, Doamne, miluiește! Pentru că mila lui Dumnezeu. Acest Κύριε, ἐλέησον! [Kirie Eleison] este cea mai profundă apropiere a lui Dumnezeu de ființa noastră și de sufletele noastre. [ελέησόν με!] Eleison me! Miluiește-mă, Doamne! „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!” spune vameșul. De asemenea, de fiecare dată, toți cei păcătoși care se apropie de Dumnezeu, se roagă „Miluiește-mă pe mine, păcătosul!” De fiecare dată. Această smerenie, conștientizarea că ești păcătos, înseamnă a-i face loc lui Dumnezeu în sufletul tău, pentru ca El să lucreze.

Iubiții mei, după aceea urmează a doua etapă. Urmează etapa părerii de rău, a plânsului. Dar un plâns care nu izvorăște din părerea de rău, pur și simplu, a bietului om copleșit de necazuri, de patimi, de răutăți, care are sufletul aproape scufundat în iadul lumii acesteia. Nu! A doua etapă izvorăște tocmai din lumina dumnezeiască. Atunci când simți cât de netrebnic ești, cât de nemernic – și când zic nemernic, mă refer tot [în sens] evanghelic: străin, înstrăinat de Dumnezeu, asta înseamnă nemernic – atunci când vezi cât ești de înstrăinat și de nemernic, atunci începe ceea ce spune Sfântul Ioan Scărarul în treapta a șaptea, „plânsul de bucurie făcător”. Aceasta este părerea de rău, atunci încep toate împietririle – împietrirea inimii și mintea, care iarăși, este plină de gheața nesimțirii duhovnicești – toate încep să curgă, să se topească, și atunci începe plânsul de bucurie dătător. Nu este un plâns-lamentație, este plânsul care izvorăște din chipul de pocăință pe care ți-l dăruiește Dumnezeu.

De ce insist asupra acestui aspect? Pentru că foarte mulți sunt cei care spun, spre exemplu, că și Iuda ar fi avut pocăință. Iuda n-a avut pocăință. Iuda a avut remușcare. Iuda a avut părere de rău. Or, Dumnezeu nu ne cheamă [doar] să vedem cât de coborâți, cât de afundați în iadul patimilor suntem. Nu! Iuda, într-adevăr, nu a avut alt sprijin, el a rămas singur cu răul din el. Este subiectul pe care tragedia greacă îl dezvoltă în toate piesele tragice ale lumii antice. Adică destinul fatal, cum este [în cazul lui] Oedip. Oedip care săvârșește incestul fără să știe, care-l ucide pe tatăl său, fără să vrea și care urlă spunând: „Răul meu nu are cine să-l poarte!” Or, creștinul știe, simte prin credință că răul lui ARE cine să-l poarte. Simte că nu el este cel care va duce răul, cel care va duce povara răului. Și în momentul în care simte acest lucru, momentul în care simte marea milostivire a lui Dumnezeu, atunci începe această transformare duhovnicească pe care Evanghelia și Sfinții Părinți au cuprins-o în metanoia.

Deci, cei care au părere de rău ca Iuda, nu s-au eliberat de mândrie. Ei cred că de fapt onoarea lor depinde de ei înșiși. Nu depinde de ei. Dovadă că Iuda, rămânând cu răul din el – așa cum ni se întâmplă multora dintre noi, să rămânem cu răul din noi, să stăm cu el față către față, răul ne devine fatal, dragii mei! Atunci, Iuda ce posibilitate avea? După ce Mântuitorul Iisus Hristos a fost judecat în fața sinedriului, dimineața, când a fost dus în fața lui Ponțiu Pilat, Iuda L-a văzut și a zis: „Am greșit vânzând sânge nevinovat!” Și unde s-a dus? În loc să meargă la Cel Căruia Îi greșise și să înțeleagă faptul că da, Mântuitorul Iisus Hristos, Care l-a iertat pe tâlharul de pe cruce, cu atât mai mult l-ar fi iertat pe cel care greșise, devenit arghirofil, iubitor de bani; pe apostolul Său l-ar fi iertat cu prisosință dacă ar fi avut această zvâcnire a inimii și nu și-ar fi asumat el singur răul care i-a devenit fatal. Unde s-a dus? La farisei. „Ce ne privește pe noi? Noi ne spălăm pe mâini. N-avem nici o treabă. Pe tine te privește!” Și atunci, disperat, a aruncat arginții în templu. Imediat partidele religioase au zis: „Da, cumpărăm țarina olarului.” Și el ce-a făcut? S-a spânzurat.

Iubiții mei, vedeți diferența? Omul nu este absolut. Adică, vedeți, în Orient, poate ați citit, ați văzut în filme, când își pierd onoarea, ce fac? Își fac harakiri. Se sinucid. Asta poate să-i învețe diavolul. Or, păcătoasa aceea, desfrânata care a venit la Mântuitorul Iisus Hristos și cu atâta dragoste a simțit dragostea lui Dumnezeu și a uns părul capului Mântuitorului cu mirul pe care-l avea și a spălat cu lacrimile sale, i-a spălat cu lacrimile pocăinței, picioarele Sale… Tâlharul de pe cruce sau femeia prinsă în adulter, cea căreia unii voiau să-i facă de petrecanie, voiau s-o lapideze, iar Mântuitorul le-a trezit conștiința. Dar bine că mai aveau o conștiință, pentru că mă gândesc că astăzi poate o lapidau demult! În lumea în care trăim imediat găsim vinovatul. Găsim vinovatul în celălalt și gata, îl lapidăm. Or, Mântuitorul Iisus Hristos tocmai această minune ne-o dezvăluie fiecăruia dintre noi. Ce minune, iubiții mei? Ce minune săvârșește Mântuitorul Iisus Hristos prin ceea ce noi numim taina pocăinței? Pentru că există o stare duhovnicească numită pocăință, metanoia, o stare duhovnicească care nu înseamnă nici căință, în sensul de pocaianie din slavă, adică numai căință.

Există și o altă nuanță în traducerea [prin] penitentia. Când spui penitentia, spui pedeapsă și mulți dintre credincioșii noștri au impresia că după ce au păcătuit trebuie pedepsiți, că ei trebuie să ispășească, să-și ispășească păcatele. Și spun: „Părinte, dă-mi canon!” A venit cineva la mine, era obișnuită cu așa ceva, și i-am spus: „Îmi pare rău, eu nu am perie de sârmă!” Metoda mea, atât cât am înțeles eu, este o metodă a blândeții, a bunătății și a iubirii lui Dumnezeu, care trezește cel mai bine conștiința păcătoasă, conștiința aceea prin care pocăința ta se transformă în plâns. Dar un plâns care eliberează, care dezgheață mintea, care fărâmițează împietrirea inimii. Iar taina pocăinței nu este [sub nicio formă] o contabilizare de păcate. Nu! Iubiții mei, ci facem anamneza păcatelor ca la medic. Ai văzut cam ce boli ai avut, prima dată când să te cunoască, dar un lucru esențial este, dragii mei, că niciodată nu vom ajunge să facem o spovedanie exhaustivă. Nu credeți lucrul acesta? Nu vom ajunge niciodată să facem o spovedanie exhaustivă. Sunt păcate care sunt evidente pentru conștiința noastră, și sunt păcate ascunse, pe care numai Duhul lui Dumnezeu poate să ni le descopere. Însă, dragii mei, minunea pe care noi o trăim în calitate de duhovnici, minunea pe care o trăiți dumneavoastră în calitate de fii și fiice duhovnicești știți care este?

Aici avem o percepție greșită, pentru că noi am tot tradus după manualele occidentale. Acolo ei au o cazuistică întreagă, sunt mii de păcate. Dacă le citește cineva, cu siguranță se va sminti. Pentru că citind atâtea păcate, îți vin idei. Or, aici este cu totul altceva. Și aici aș vrea să aduc sfatul părintelui Rafail Noica, a cărui Cultura duhului este atât de hrănitoare din punct de vedere duhovnicesc, la care am întâinit cea mai clară și profundă interpretare a tainei mărturisirii, a pocăinței. Mai întâi, ce ne spune părintele? „Să nu credeți că voi sunteți, ca duhovnici, atoateștiutori.” Și greșeala aceasta o fac, de obicei, credincioșii care spun: „Aha, m-am lămurit eu și cu popa ăsta!” Adică nu-i atoateștiutor, cum aș vrea eu, nu este atotînțelept cum aș vrea eu. Nu este atotputernic. Nici nu trebuie să fie, nici nu poate să fie. Cel care este atotputernic, unicul atotputernic, unicul atoateștiutor, unicul atotînțelept este Dumnezeu. Este Părintele, Cel Care ne dăruiește iertare. Și ce face părintele? Părintele [ceresc], iubiții mei, și aceasta este esența tainei pocăinței, îi mântuiește pe păcătoși  prin păcătoși. Preotul este și el păcătos, mărturisește când se împărtășește: „Dintre care cel dintâi sunt eu.” Și înainte de a se împărtăși, chiar rostește acele rugăciuni care sunt rostite de Sfântul Vasile cel  Mare, de Sfântul Ioan Gură de Aur, de Sfântul Ioan Damaschinul, de Sfântul Simion Metafrastul, de Sfântul Simion Noul Teolog. Toți mărturisesc păcătoșenia. Și atunci ne învață Părinții Bisericii? Da. Aceasta este marea taină. Nu așteptați de la duhovnicii voștri să fie atoateștiutori, atotputernici, pentru că numai Dumnezeu este. Dar așteptați-vă la un lucru esențial. Adică rugați-vă ca atotputernicia lui Dumnezeu, atotînțelepciunea lui Dumnezeu, atotștiința lui Dumnezeu să lucreze prin acești smeriți păcătoși slujitori care prin chemare devin și duhovnicii dumneavoastră. Părintele Arsenie [Boca] spunea: „Ce vă plângeți de preoți?! Cum i-ați crescut, așa-i aveți. Sunt fiii voștri. V-ați gândit vreodată să dați Bisericii un preot? Să-l creșteți să devină preot? De ce vă plângeți de ei?” Și adaugă un lucru care este aspru: „poporul își are, în mare măsură, preoții pe care-i merită.” Dar aș îndrăzni să spun că nu. Lucrarea lui Dumnezeu este atât de mare prin preoție, încât ea depășește până la +infinit posibilitățile fizice, intelectuale ale preotului, pentru că lucrarea este a lui Dumnezeu.

Aici, iubiții mei, aș mai aduce în discuție o învățătura. Rugăciunea pe  care noi o rostim atunci când dăm dezlegare, este aceasta:

„Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Cela ce ești mântuirea robilor tăi, Milostive, Îndurate și Îndelung-răbdătorule, căruia îți pare rău de răutățile noastre și nu voiești moartea păcătosului, că să se întoarcă și să fie viu, Însuși acum îndură-Te și Te milostivește asupra robului Cutare și-i dă lui chip de pocăință.”

Această [sintagmă] este esențială, dragii mei! Aaa! Deci pocăința, această metanoia este darul Harului dumnezeiesc. Chipul de pocăință este esențial. Dar chipul de pocăință înseamnă mai întâi încrederea în puterea iertătoare a lui Dumnezeu. „Dă-i lui chip de pocăință, iertarea păcatelor și dezlegare…”. Este singurul care poate să mi-l despovăreze de păcat. Mântuitorul Iisus Hristos, Părintele, e Cel care ne dăruiește această dezlegare de păcate, iertare de păcate, această  despovărare pe care diavolul o scrie la scripte. Știți că diavolul, cum spune Steinhardt, este „cel mai tare contabil” și are scriptele sale. La Judecata universală dacă vă veți vedea, toate acele tomuri nu sunt altceva decât o condică a diavolului. El este, într-adevăr, scripturar, în sensul negativ. Însă Mântuitorul Iisus Hristos într-o clipă poate să despovăreze toate aceste catastife ale răului și ale diavolului. Știți cum e? E ca la CNSAS. La [deconspirarea dosarelor Securității], „băieții” au strâns toate gunoaiele și, din când în când, mai scot cu penseta [câte un dosar] și mai atacă pe cineva. Înțelegeți? Cam așa. Adică acolo sunt depozitate toate gunoaiele, tot ce se poate spune rău despre cineva este acolo, în catastiful diavolului.

Așadar,iubiții mei, fără chipul de pocăință ca dar al lui Dumnezeu, nu vom înțelege minunea pe care Dumnezeu o săvârșește prin părintele duhovnic, anume această dezlegare de păcate. Această deschidere spre lumina dumnezeiască. Această dezghețare a minții și această risipire a împietririi inimii când încep să curgă lacrimile pocăinței. Aceasta este ordinea. Mai întâi harul lui Dumnezeu. Doamne, Doamne, de unde a fost? Doamne, cum nu mi-am dat seama cât de bun ești TU și cât de rău sunt eu. Doamne, unde am fost? Și atunci începe această stare în care tot răul se topește și în care lumina dumnezeiască… Nu știu, poate vi s-a întâmplat, dar din descrierile Părinților Bisericii, este o stare extraordinară această pocăință. Este o stare extraordinară când simți că Dumnezeu ia strugurele ființei tale și-l trece prin teascul acesta al harului Duhului Sfânt și atunci tu nu faci altceva decât te minunezi. Și adaugă rugăciunea de pocăință, rugăciunea de mărturisire pe care o rostește preotul: „Dă-i lui chip de pocăință, iertarea păcatelor și dezlegare, iertându-i lui toată greșala cea de voie și cea fără de voie.” Apoi spune: „Împacă-l și-l unește pe el cu Sfânta Ta Biserică în Iisus Hristos Domnul nostru, dimpreună cu care se cuvine stăpânirea și marea cuviință, în vecii vecilor, Amin!”. Deci „împacă-l și-l unește cu Sfânta ta Biserică”. Aceasta ne arată că pocăința ca stare duhovnicească împlinită în taina mărturisirii, în taina pocăinței are o dimensiune eclezială, nu individualistă. Nu mergem doar noi la Doamne-Doamne și spunem ca fariseul din Evanghelie: „Îți mulțumesc ție, Doamne, că nu sunt ca nemernicul ăsta, ca vameșul!”. Nu! Mergem împreună toți, iertându-i pe toți, îmbrățișându-i pe toți, pentru ca, într-adevăr, comuniunea să fie deplină.

Așadar, iubiții mei, metanoia, pocăința aceasta ca străpungere a inimii, cu lacrimi, ca temei al împlinirii tuturor virtuților. Deci prin această stare, care repet, este darul lui Dumnezeu, întemeiat pe credința și pe smerenia noastră, ei bine, omul iese din această orbire a necunoașterii de sine și a necunoașterii lui Dumnezeu. Omul pătrunde în adâncul sufletului său și vede acolo boli care rămân necunoscute pentru cel care viețuiește în păcat, pocăindu-se chiar pentru greșelile neștiute și pentru cele fără de voie, el urmărește răul până în cele mai tăinuite ascunzișuri ale sale și îi vădește viclenia. Repet, cu puterea harului lui Dumnezeu, îi cere cu rugăciuni fierbinți lui Dumnezeu, omul scoate cu totul din sufletul său și păcatul, și boala. Și doar luptând cu păcatul îți dai seama de grozăvia lui, de ferocitatea patimilor pe care doar asceții o cunosc și Sfinții Părinți. Deci numai cel care luptă cu patimile și cu păcatul realizează cât de sălbatice  sunt patimile. Ce luptă extraordinară! Și aici aș da exemplu icoana cea mai profundă a pocăinței: Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca. Patruzeci și ceva de ani ea a cunoscut ferocitatea patimilor de care suferise. Până atunci i se părea firesc.

Așadar, iubiții mei, spune Sfântul Ioan Scărarul în treapta a VII-a, în „Plânsul de bucurie făcător”:

„Nu vom fi învinuiți, fraților, la ieșirea sufletului, că n-am săvârșit minuni, nici că n-am teologhisit, nici că n-am fost văzător cu duhul. Dar vom da negreșit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns pentru păcatele noastre.”

Și adaugă Sfântul Isaac Sirul:

„Pocăința este cea mai vrednică stare duhovnicească a sufletului. Cel care-și simte păcatul e chiar mai vrednic decât cel care înviază un mort. Cel care suspină un ceas pentru sufletul său este mai bun decât cel ce folosește lumii întregi prin gândirea lui. Cel ce s-a învrednicit să se vadă pe sine este mai bun decât cel ce s-a învrednicit să-i vadă pe îngeri.”

Așadar, iubiții mei, să trăim această minune prin care „orice vale se va umple, orice munte și orice deal se va pleca, căile cele strâmbe se vor îndrepta, cele colțuroase se vor face drumuri netede”, iar sufletul nostru va deveni Templu al lui Dumnezeu prin puterea pocăinței. AMIN!”

Legaturi: