FARISEUL
… smintirea are ochii mari: ea vede la aproapele şi păcatele care nu sunt de fel într-insul, păcate nascocite de închipuirea pe care o mână viclenia.
Fariseul, în amăgirea sa de sine, aduce laudă lui Dumnezeu pentru starea sa. El îşi tăinuieşte semeţia, iar aceasta se tăinuieşte de el sub obrăzarul recunoştinţei faţă de Dumnezeu. Privind Legea superficial, i se părea că este plinitor al Legii.
Cu gura, cu vârful limbii el Il mărturiseşte pe Dumnezeu, iar cu inima se leapădă de Dânsul. El nu simte niciodată prezenţa lui Dumnezeu, nu vede purtarea lui de grijă, nu cunoaşte din experienţă ce înseamnă frica de Dumnezeu. Pentru inima lui nu există Dumnezeu şi nu există nici aproapele.
Fiind strain de Dumnezeu, fariseul are nevoie sa para înaintea oamenilor slujitor al Lui; fiind plin de toata nelegiuirea, are nevoie sa para înaintea oamenilor îmbunatatit; nazuind sa-si împlineasca patimile, are nevoie ca faptele sale sa para bune. Fariseul nu se poate lipsi de masca. Nevrând de fel sa fie cu adevarat cucernic si îmbunatatit, vrând doar sa fie socotit de oameni ca atare, fariseul se învesmânteaza în fatarnicie. Totul în el e facatura, totul e nascocire! Faptele, cuvintele, viata lui sunt o necurmata minciuna. Inima lui, ca o otrava întunecata, este prea plina de toate patimile, de toate viciile, de chin neîncetat – si tocmai aceasta inima de iad sufla împotriva aproapelui simtamântul neomenos, ucigator, al smintirii si osândirii. Fariseul, îngrijindu-se sa apara drept înaintea oamenilor – fiind dupa suflet fiu al satanei – vâneaza din Legea Lui Dumnezeu câteva trasaturi, se împodobeste cu ele, ca ochiul necercat sa nu recunoasca în el un vrajmas al lui Dumnezeu si, încredintându-i-se ca unui prieten al lui Dumnezeu sa-i cada jertfa. Fariseul osândeste in aproapele nu raul, nu pacatul, nu încalcarea Legii. Nu! Cum poate el sa osândeasca raul, al carui prieten si ucenic iubit este? Sagetile lui sunt îndreptate împotriva virtutii – însa pentru ca loviturile sa nimereasca mai bine, el cleveteste virtutea, îi pune în seama raul, se sminteste de acest rau si, parând a-l lovi, el ucide pe robul lui Hristos, pe care îl uraste…
Cei molipsiţi de aluatul fariseilor sunt până acum în dusmanie neimpacata cu adevăraţii ucenici ai lui Iisus, îi prigonesc fie la arătare, fie ascunzandu-se înapoia clevetirii şi smintelii; cu sete, neobosiţi, caută sangele lor…
Fariseul
(in două parti)
De Sfantul Ignatie Briancianinov
Fraţilor! Să privim în Evanghelie la felul de a se purta al Domnului nostru Iisus Hristos. Vom vedea că el nu se sminteşte niciodată de păcătoşi, oricât de grele ar fi păcatele acestora. De asemenea, nu avem nici o pildă în sfintele Evanghelii ca Sfinţii Apostoli să se fi smintit de cineva. Dimpotrivă, fariseii se smintesc mereu – se smintesc de Cel Atotdesăvârsit, de Dumnezeu Inomenit; se smintesc pâna acolo încât îl osândesc pe dumnezeu ca pe un nelegiuit, Il dau unei morţi de ocară; pe Mântuitorul Il răstignesc pe cruce în mijlocul a doi tâlhari! De aici tragem în chip firesc concluzia că înclinarea spre a te sminti este o boală grea a sufletului, este semnul fariseismului. Trebuie sa luăm aminte cu osardie la inima noastră şi să ucidem în ea simţământul smintirii de aproapele prin cugetarea duhovnicească culeasă din Evanghelie.
Evanghelia – carte sfinţită şi atotsfântă! Precum în apele curate se îşi răsfrânge înfăţişarea soarele, aşa şi în Evanghelie este zugrăvit Hristos. Cel ce doreşte să-L vadă pe Hristos să îşi cureţe mintea şi inima prin pocăinţa! Il va vedea în Evanghelie pe Hristos, Adevăratul Dumnezeu, Mântuitorul oamenilor căzuţi; va vedea în Evanghelie ce însuşiri trebuie să aibă ucenicul lui Iisus, care este chemat să înveţe blândeţea şi smerenia de la Insuşi Domnul. In aceste virtuţi prin care urmăm lui Dumnezeu va afla fericită odihnă sufletului său.
Intrat-a oarecând Domnul în casa vameşului Matei, prefăcându-l pe vameş în Apostol; Dumnezeu întrupat a şezut la masă cu păcătoşii. Fariseii, văzând aceasta, s-au smintit. De ce, le-au zis ei ucenicilor lui Iisus, de ce cu vameşii şi cu păcătoşii mănâncă şi bea Dascălul vostru? (Mt. IX,11).
Spuneţi mai înainte, fariseilor, de ce-i numiţi pe aceşti oameni „păcătoşi”? N-ar fi fost, oare, mai aproape de adevăr să îi numiţi „fericiţi”, „îngeri”, „heruvimi”, fiindcă Dumnezeu a binevoit să şadă în tovărăşia lor? N-ar fi fost mai bine să spuneţi: „şi noi suntem păcătoşi! Primeşte-ne şi pe noi, Milostive Iisuse, la picioarele Tale. Acestor păcătoşi Tu, ştiutorul inimilor şi Judecătorul Cel Adevărat, le-ai dat întâietate faţă de noi; trecându-ne cu vederea, ai şezut cu dânşii. Se vede că păcatele noastre sunt înaintea Ta mai grele ca păcatele lor. Cu dânşii şezi – nouă îngăduie-ne măcar să cădem la picioarele Tale”.
Nu este sfânta mireasmă a smereniei în „drepţii” cei întunecaţi, bogaţi doar în dreptatea firii omeneşti căzute, în dreptatea prefacută a lumii; în dreptatea demonica. Acestia osândesc cu obrăznicie pe Domnul, îi osândesc pe păcătoşii primiti de el, care se fac in acest chip adevăraţi drepţi – Il leapădă pe Domnul, grăind: Dascălul vostru. Dau de înţeles prin asta că nu Il recunosc Dascăl al lor.
Răspunsul Domnului este un răspuns la toate temeiurile bolii ascunse ale fariseilor, la întreaga stare a sufletului lor. Acest răspuns cuprinde în sine o cumplită osândire şi lepădare de la faţa lui Dumnezeu a oricărei dreptăţi omeneşti părute, unite cu osândirea aproapelui.
N-au trebuinţă, a zis Domnul, cei sănătoşi de pocăinţă, ci cei bolnavi. Deci mergând, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă – că n-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Mt. IX, 12-13).
Odată, în zi de sâmbătă, mergea Domnul cu sfinţii Săi ucenici şi Apostoli printre semănături. Ucenicilor li s-a făcut foame şi au prins a smulge spice; frământându-le în mâini, curăţau boabele, pe care le mâncau. Văzând aceasta, fariseii au zis: Iată, ucenicii Tăi fac ce nu se cade a face sâmbăta (Mt. XII, 2). Domnul, amintind de David şi de preoţi (primul călcând rânduiala Legii din nevoie, iar ceilalţi din porunca Legii), iarăşi le atrage fariseilor, ameninţător, luarea aminte: De aţi şti ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă, nu aţi fi osândit pe cei nevinovaţi (Mt. XII, 7).
Ce cuget voitor de rău trădează simţământul smintirii! El se preface că ţine cu acribie, până la ultimul amănunt, forma legii, dar intelesul lăuntric al legii il calca. Fariseu întunecat şi orb! Auzi ce iţi grăieşte Domnul: Milă voiesc. Văzând neajunsurile aproapelui, milostiveste-te de el: e mădularul tău! Neputinta pe care o vezi astăzi in el, maine poate deveni neputinţa ta. Te smintesti doar pentru că esti trufaş şi orb! Implineşti unele rânduieli dinafară ale legii, şi pentru asta singur te minunezi de tine; dispretuieşti, osandesti pe semenii în care bagi de seama călcarea unor măruntisuri şi nu bagi de seamă împlinirea faptelor bune mari, tăinuite, iubite de Dumnezeu, necunoscute de inima ta încrezută şi împietrită. Nu te-ai uitat îndeajuns la tine insuti; nu te-ai văzut: numai de asta nu te socoti păcatos. De asta nu s-a frant inima ta, nu s-a umplut de pocainta şi smerenie; de asta nu ai priceput că deopotrivă cu ceilalţi oameni ai nevoie de mila lui Dumnezeu, de mântuire. Infricoşat lucru este a nu te socoti pe tine însuţi păcătos!
Cel care se socoate pe sine păcătos primeşte cale liberă spre Iisus. Ce fericire este a-şi vedea omul păcatele! Ce fericire este a privi în inima sa! Cel care va privi in inima sa, va uita că pe pământ se afla păcătoşi afară de el singur. Chiar de se va uita vreodată la semeni, toţi i se vor părea neprihăniţi, minunaţi, ca nişte îngeri. Privind la sine, cercetându-şi petele cele din păcate, el se încredinţează că pentru mântuirea sa este un singur mijloc – mila lui Dumnezeu, că e un rob netrebnic, nu doar prin încălcarea, ci şi prin plinirea neîndestulătoare a poruncilor Dumnezeieşti, printr-o plinire a lor ce se aseamănă mai degrabă unei schimonosiri. Avand trebuinta el însuşi de milă, o revarsă cu imbelşugare asupra aproapelui, are pentru el numai mila.
De aţi şti ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă, nu aţi fi osândit pe cei nevinovaţi – că n-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Mt. XII, 7; IX, 13).
Milostivul nostru Mântuitor, Domnul Iisus Hristos, Care nu i-a lepădat pe vameşii şi curvele ce se pocăiau, nu i-a dispreţuit nici pe farisei; El a venit să-l vindece pe om de toate bolile sale, printre ele şi de fariseism, care este cu osebire greu de tămăduit numai fiindca această boală se socoate şi se vesteşte pe sine drept sănătate înfloritoare, leapădă doctorul şi îngrijirea, vrea sa vindece ea însăşi bolile altora, intrebuinţând pentru scoaterea unui firicel de praf care de-abia se vede lovituri cu bârne grele.
Un oarecare fariseu l-a poftit pe Domnul să ia parte la masa lui. Şi intrând în casa fariseului, a şezut (Lc. VII, 36), povesteşte Evanghelia despre Domnul Cel Milostiv. Se pare că fariseul, cu toate că avea oarecare osârdie şi credinţă către Domnul, după ce L-a primit a început a socoti cât de multă cinstire trebuie să îi dea Oaspetelui. Dacă n-ar fi fost socoteala, întemeiată pe părerea despre sine că este drept şi vrednic, ce l-ar fi împiedicat pe fariseu să fugă în întâmpinarea Oaspetelui Dumnezeiesc, să cadă cu cutremur la sfintele Lui picioare, să-şi întindă sub ele sufletul, inima? Nu s-a întâmplat aşa; fariseul a lăsat să îi scape fericitul prilej de a-L cinsti pe Mântuitorul după cuviinţa datorată. Prilejul scăpat de fariseu îl răpeşte sieşi oarecare femeie din acea cetate, păcătoasă cunoscută.
Ea aleargă cu vasul de mir binemirositor în casa fariseului, intră acolo unde era masa, începe a spăla picioarele Mântuitorului şi a le şterge cu perii capului său, a săruta picioarele Mântuitorului şi a le unge cu mir.
Nu vede fariseul orb fapta bună care se săvârşeşte înaintea ochilor lui, care dă în vileag răceala, omorârea inimii lui. Smintirea şi osândirea i se mişcă în suflet. El cugeta: Acesta daca ar fi prooroc, ar sti cine şi ce fel de femeie este ceea ce se atinge de el – că este păcătoasă (Lc. VII, 39). De ce Il micşorezi pe Dumnezeu numindu-L doar prooroc? De ce o numeşti păcătoasă pe cea care a fost cinstită de Dumnezeu mai mult decât tine? Teme-te, taci: este de faţă Ziditorul! A Lui e judecata asupra făpturilor Sale; pentru El e totuna a ierta cinci sute si cincizeci de dinari datorie de păcate: El e Atotputernic şi nesfârşit de bogat. De obicei, fariseul pierde acest lucru din socoteala sa! Văzând la aproapele cinci sute de dinari datorie, el nu ia seama la cei cincizeci de dinari pe care el îi datorează, nici măcar nu-i socoate datorie, în vreme ce hotărârea Dumnezeieştii Judecăţi vesteşte că nici unul din ei doi nu are de unde să-şi plătească datoria, ca amândoi au deopotrivă nevoie de iertarea ei. Si neavand ei cu ce plati, amandurora le-a iertat (Lc. VII, 47).
Lipsa de smerenie, de unde vine boala fariseismului, împiedică în cea mai mare măsură sporirea duhovnicească. In timp ce oamenii căzuţi in pacate grele, cu ravna fierbinte şi duh smerit, aduc pocainţa, uită întreaga lume, vad fară încetare păcatul lor şi plâng înaintea lui Dumnezeu, fariseul priveşte lucrurile după două măsuri deosebite. Păcatul lui, ce i se pare făra de insemnătate, nu îi atrage asupra sa luarea aminte. El îşi aminteste, cunoaşte câteva fapte bune ale sale, si in ele îşi pune nădejdea. El vede neajunsurile aproapelui; punandu-le faţă în faţă cu ale sale, pe acestea din urmă le socoate uşoare, lesne de îndreptăţit. Cu cât creşte în ochii săi propria dreptate, cu atât se împuţinează îndreptarea harica cea data in dar celor care se pocăiesc. Din aceasta pricina slăbeşte, e nimicit simţământul pocăinţei. O dată cu micşorarea simţământului pocaintei este îngreunată calea spre sporirea duhovnicească; odată cu nimicirea simţământului pocăinţei, omul se abate de pe calea mantuitoare pe calea parerii de sine şi amăgirii de sine. El se face străin sfintei iubiri de Dumnezeu şi de aproapele:
Iarta-se păcatele ei cele multe, a grait Domnul despre fericita păcătoasă, că mult a iubit; iar cui se iartă mai puţin, iubeşte mai puţin (Lc. VII, 47).
Cel molipsit de boala fariseismului este lipsit de sporire duhovnicească. Impietrit e pământul ţarinei sale sufleteşti, şi nu aduce roadă: pentru rodirea duhovnicească este nevoie de o inima lucrată prin pocăinţă, muiată, umezită de străpungere si de lacrimi. Lipsa sporirii este, deja, o paguba de cea mai mare insemnătate – dar vătămarea pricinuită de fariseism nu se mărgineşte la nerodirea sufletului: molima aducătoare de moarte a fariseismului este in cea mai mare măsură împreunată cu urmările cele mai pierzătoare. Fariseismul nu doar că face neroditoare pentru om faptele bune ale acestuia, ci le şi îndreptează spre răul sufletului său, spre osândirea lui înaintea lui Dumnezeu.
Acest lucru l-a zugrăvit Domnul în pilda despre vameşul şi fariseul (Lc, cap. XVIII) ce se rugau împreună în templul lui Dumnezeu. Fariseul, privindu-se pe sine, nu afla pricină de pocăinţă, de simţire a străpungerii inimii; dimpotrivă, el afla pricină de a fi mulţumit cu sine, de a se admira. El vedea în sine postire, dare de milostenii – dar nu vedea acele păcate pe care le vedea sau credea că le vede în alţii, şi de care se smintea. Zic credea că le vede, fiindcă smintirea are ochii mari: ea vede la aproapele şi păcatele care nu sunt de fel într-insul, păcate nascocite de închipuirea pe care o mână viclenia. Fariseul, în amăgirea sa de sine, aduce laudă lui Dumnezeu pentru starea sa. El îşi tăinuieşte semeţia, iar aceasta se tăinuieşte de el sub obrăzarul recunoştinţei faţă de Dumnezeu. Privind Legea superficial, i se părea că este plinitor al Legii. Bineplacut lui Dumnezeu. El a uitat că porunca Domnului, după cuvântul Psalmistului, este largă foarte, că înaintea lui Dumnezeu însuşi cerul nu este curat (Iov XV, 15), că Dumnezeu nu binevoieşte nici întru jertfe, nici chiar întru arderi de tot, atunci când pe acestea nu le însoţeşte şi nu le sprijină duhul înfrânt şi smerit (Ps. L), că Legea lui Dumnezeu trebuie sădită chiar în inimă pentru a putea dobândi dreptatea cea adevarata, fericita, duhovnicească. Această dreptate începe să apară în om odată cu simţirea sărăciei cu duhul (Ps. XXXIX, 11; Mt. V, 3).
Fariseul plin de slava desarta socoate ca da multumita lui Dumnezeu, ca îl proslaveste: Dumnezeule, multumesc Tie ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, preacurvari (Lc. 18, 11). El numara pacatele vadite, pe care toti le pot vedea; dar despre patimile sufletesti, despre trufie, viclenie, ura, zavistie, fatarnicie, nu pomeneste nici un cuvânt. Dar tocmai acestea îl alcatuiesc pe fariseu! Tocmai ele întuneca, omoara sufletul, îl fac neînstare de pocainta! Tocmai ele nimicesc dragostea de aproapele si nasc smintirea plina de raceala, trufie si ura! Fariseul plin de slava desarta socoate ca da multumita lui Dumnezeu pentru faptele sale bune – însa Dumnezeu Îsi întoarce fata de la ele; Dumnezeu rosteste împotriva lui înfricosata osânda: Tot cel ce se înalta va fi smerit (Lc. 18, 14).
Atunci când fariseismul se întăreşte şi ajunge la deplinătatea puterii sale, el pune stăpânire pe suflet: atunci roadele lui sunt cumplite. Nu e fărădelege inaintea căreia el să se cutremure, de care să nu fie gata. Fariseii au cutezat sa îl hulească pe Sfantul Duh. Fariseii au cutezat să Il numească îndrăcit pe Fiul lui Dumnezeu. Fariseii şi-au îngăduit să spună că Dumnezeu înomenit, Mântuitorul venit pe pământ, este primejdios pentru bunăstarea obştească, pentru rosturile cetăţeneşti ale iudeilor. Şi pentru ce toate aceste născociri intortochiate? Pentru ca, sub acoperirea părutei dreptăţi, sub obrăzarul păzirii neamului, a legilor, a religiei, sa-si sature de sânge răutatea lor cea nesaturata, sa aduca sânge ca jertfă zavistiei si slavei lor deşarte, să săvârşeasca ucidere de Dumnezeu. Fariseismul este o groaznică otrava; fariseismul este o groaznică boală sufletească.
Să ne străduim a schiţa trăsăturile fariseului, luând descrierea din Evanghelie, aşa încât oricine, privind această privelişte monstruoasă, cumplită, să se poată păzi, cum a poruncit Domnul, de aluatul fariseilor (Mt. XVI, 6): de felul gândirii, de regulile, de aşezarea sufletească a fariseilor.
Fariseul, multumindu-se cu împlinirea rânduielilor exterioare ale religiei si savârsirea câtorva fapte bune, de care nu sunt straini nici pagânii, slujeste ca un rob patimilor, pe care, într-o masura însemnata, nici nu le vede în sine si nu le pricepe, care pricinuiesc în el o desavârsita orbire în privinta lui Dumnezeu si a întregii învataturi dumnezeiesti. Cunoasterea, deci si vederea în sine a lucrarii patimilor sufletesti se dobândeste prin pocainta – dar simtamântul pocaintei nu ajunge la fariseu. Cum poate inima sa se înfrânga, sa se strapunga, sa se smereasca, atunci când este multumita de sine? Nefiind în stare să se pocăiască, fariseul nu e în stare să vadă lumina poruncilor lui Dumnezeu, ce luminează ochii minţii. Chiar de se îndeletniceşte cu citirea Scipturii, chiar dacă vede în ea aceste porunci, în orbirea sa nu se opreşte asupra lor: ele fug de ochii lui şi le înlocuieşte cu filosofările sale prosteşti, nebuneşti. Ce poate fi mai ciudat, mai necuviincios decât filosofările fariseului pomenite în Evanghelie? Cel ce se va jura pe templu, nimic nu este; iar cel ce se va jura pe aurul templului, vinovat este (Mt. XXIII, 16). Fariseul, lăsând plinirea poruncilor lui Dumnezeu, năzuieşte către plinirea amănunţită a mărunţişurilor exterioare chiar dacă acest lucru ar fi însoţit de încălcarea vădită a poruncilor. Sfintele porunci ale lui Dumnezeu, în care este viaţa veşnică, au fost lăsate de farisei într-o deplină nebăgare de seamă, au fost uitate cu desăvârşire!
Zeciuiţi, le spune Domnul, izmă şi mărarul şi chimenul, şi aţi lăsat cele mai grele ale Legii – dreptatea lui Dumnezeu şi mila şi credinţa… Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila (Mt. XXIII, 23-24).
Cea mai tăinuită dintre toate patimile sufleteşti este slava deşartă. Această patimă, mai mult decât celelalte, se ascunde înaintea inimii omului, aducându-i o mulţumire adeseori luată ca mângâiere a conştiinţei, ca mângâiere dumnezeiască – şi tocmai din aluatul slavei deşarte este făcut fariseul. El face totul pentru a fi lăudat de oameni şi milostenia, şi postul, şi rugăciunea lui sa aibă martori. El nu poate fi ucenic al Domnului Iisus, Care porunceşte următorilor Săi să dispreţuiască slava de la oameni, să meargă pe calea înjosirii, lipsurilor, pătimirilor. Crucea lui Iisus este sminteală pentru 
fariseu. Lui îi trebuie un Mesia asemănător cu Alexandru Macedon sau cu Napoleon I, cu slavă răsunătoare de cuceritor, cu trofee, cu prada! Gândul la slava cerească, duhovnicească, la slava lui Dumnezeu cea veşnică, la veşnicia însăşi, este de neajuns pentru sufletul lui ce se târăşte pe pământ, în praful şi stricăciunea pământească. Inima lui este acolo unde se află comoara lui. Acolo e credinţa lui, acolo sunt simtirile lui, acolo este nădejdea, acolo este dragostea lui! Cu gura, cu vârful limbii el Il mărturiseşte pe Dumnezeu, iar cu inima se leapădă de Dânsul. El nu simte niciodată prezenţa lui Dumnezeu, nu vede purtarea lui de grijă, nu cunoaşte din experienţă ce înseamnă frica de Dumnezeu. Pentru inima lui nu există Dumnezeu şi nu există nici aproapele. El e cu totul pamantesc, cu totul trupesc, cu totul sub stăpânirea patimilor sufleteşti, este mânat de ele, cârmuit de ele, împins de ele la toată nelegiuirea, trăieşte şi lucrează doar pentru iubirea de sine. In acest suflet este înălţat idolul “eu”. Idolul e tămăiat fără incetare, i se junghie neincetat jertfe Cum se pot imbina într-un asemenea suflet slujirea Atotsfântului Dumnezeu cu slujirea idolului scârbavnic? Acest suflet se află într-o stare de pustiire cumplita într-un intuneric cumplit, intr-o omorare cumplită; este o peşteră intunecoasă, locuită doar de fiare cumplite, sau, şi mai mult, de tâlhari cumpliţi; e un mormânt ce ochilor trupeşti ai oamenilor, care înşală atât de adesea, le pare împodobit, iar pe dinlăuntru e plin de oasele morţilor, de putoare, de viermi, de toată necurăţia urâtă de Dumnezeu.
Fiind strain de Dumnezeu, fariseul are nevoie sa para înaintea oamenilor slujitor al Lui; fiind plin de toata nelegiuirea, are nevoie sa para înaintea oamenilor îmbunatatit; nazuind sa-si împlineasca patimile, are nevoie ca faptele sale sa para bune. Fariseul nu se poate lipsi de masca. Nevrând de fel sa fie cu adevarat cucernic si îmbunatatit, vrând doar sa fie socotit de oameni ca atare, fariseul se învesmânteaza în fatarnicie. Totul în el e facatura, totul e nascocire! Faptele, cuvintele, viata lui sunt o necurmata minciuna. Inima lui, ca o otrava întunecata, este prea plina de toate patimile, de toate viciile, de chin neîncetat – si tocmai aceasta inima de iad sufla împotriva aproapelui simtamântul neomenos, ucigator, al smintirii si osândirii. Fariseul, îngrijindu-se sa apara drept înaintea oamenilor fiind dupa suflet fiu al satanei, vâneaza din Legea Lui Dumnezeu câteva trasaturi, se împodobeste cu ele, ca ochiul necercat sa nu recunoasca în el un vrajmas al lui Dumnezeu si, încredintându-i-se ca unui prieten al lui Dumnezeu sa-i cada jertfa. Fariseul osândeste in aproapele nu raul, nu pacatul, nu încalcarea Legii. Nu! Cum poate el sa osândeasca raul, al carui prieten si ucenic iubit este? Sagetile lui sunt îndreptate împotriva virtutii – însa pentru ca loviturile sa nimereasca mai bine, el cleveteste virtutea, îi pune în seama raul, se sminteste de acest rau si, parând a-l lovi, el ucide pe robul lui Hristos, pe care îl uraste.
Fariseule! Tu duci la pedeapsa pe cel nevinovat de faradelegea pe care chiar tu ai nascocit-o? A ta este pedeapsa, ca si faradelegea!
Nu cumva îti da îndrazneala faptul ca ucenicul lui Hristos, urmând lui Hristos, bea în tacere paharul patimirilor pe care tu i l-ai pregatit? Nefericitule! Înfricoseaza-te de însasi aceasta tacere îndelung rabdatoare si tainica. Acum, urmatorul lui Iisus tace pentru Iisus: la Înfricosata Judecata de obste va grai pentru el Iisus, înfierând pe nelegiuitul necunoscut de oameni si-l va trimite în chinurile vesnice. Fariseii au născocit fărădelegi ca să le pună pe seama însuşi Dumnezeului-Om; au făcut ca El să fie pedepsit; I-au cumpărat sângele; s-au prefăcut că nu L-au înţeles.
Cea mai mare fărădelege de pe pământ a fost săvârşită de farisei. Intotdeauna ei au fost, şi rămân până în ziua de azi, credincioşi chemării lor infernale. Ei sunt cei mai însemnaţi vrăjmaşi şi prigonitori ai adevăratei virtuţi şi evlavii creştine, care nu se opresc înaintea nici unei fărădelegi – împotriva lor tună hotărârea Domnului:
şerpi, pui de năpârci, cum veţi scăpa de judecata gheenei? Pentru aceasta, iată, Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari, şi dintre ei veţi ucide şi veţi răstigni, şi dintre ei veţi bate în soboarele voastre şi-i veţi goni din cetate în cetate, ca să cadă asupra voastră tot sângele drept care s-a vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel celui drept şi până la sângele Zahariei, fiul Varahiei, pe care l-aţi omorât între templu şi altar. Amin grăiesc vouă: vor veni acestea toate peste neamul acesta (Mt. XXIII, 33-36).
S-au împlinit cuvintele Domnului, şi până acum se împlinesc: cei molipsiţi de aluatul fariseilor sunt până acum în dusmanie neimpacata cu adevăraţii ucenici ai lui Iisus, îi prigonesc fie la arătare, fie ascunzandu-se înapoia clevetirii şi smintelii; cu sete, neobosiţi, caută sangele lor.
„Doamne Iisuse Hristoase! Ajută robilor Tai. Da-le să Te priceapă şi să urmeze Ţie: Ţie, Care ca o oaie la junghiere Te-ai adus şi ca un Miel fără glas înaintea celui ce-l tunde (Is. LIII, 7). Dă-le să Te vadă cu ochiul curat al minţii şi, pătimind în fericită tăcere, ca înaintea ochilor Tăi, să se îmbogăţească cu daruri harice, să simtă în sine adierea făcătoare de pace a Sfântului Duh, Care vesteşte robului sau că nu poate fi al Tău altminteri decât împărtăşindu-se de paharul pătimirilor, pe care Tu l-ai ales ca soartă a petrecerii Tale pământeşti şi a celei a aleşilor Tăi”.
Va recomandam, in completare:
- PARINTELE SOFIAN SI “MARTURISITORII” CALOMNIEI: “Pana cand va ridicati asupra omului? Cautati toti a-l dobori, socotindu-l ca un zid povarnit si ca un gard surpat!”
- SFANTUL IOAN GURA DE AUR (13 nov.) despre MILA, despre ATITUDINEA FATA DE CEI CAZUTI IN RATACIRE si despre cei care ii dau ANATEMA pe altii: “Desi suntem cazuti atat de jos, nu ne mai dam seama ca suntem in cele mai mai mari pacate”
- Sa ne temem de fatarnicie!
- Despre pocainta, fatarnicie si indreptatirile legaliste
- Sfantul Ignatie Briancianinov despre diverse forme de INSELARE si despre cauza lor esentiala: lipsa pocaintei, a inimii infrante
- Despre cei ce otravesc Biserica cu ponegriri si agita spiritele cu gand de osanda
- UNA DIN BOLILE CRESTINULUI POSTMODERN: SEMANAREA CU VOLUPTATE A SMINTELII OTRAVITOARE AVAND CHIPUL “MARTURISIRII ADEVARULUI”: “Ce eşti tu? Luptător al lui Hristos sau luptător al diavolului? Ştii că exista si luptatori ai diavolului?”
- Parintele Calciu – cuvinte puternice, actuale si esentiale despre VORBIREA DE RAU IN BISERICA, LIMBAJ VULGAR SI MÂNIE: “Sa revenim la demnitatea limbajului!”
- Intre marturisire si razbunare
- Cuviosul Paisie despre SMINTELI si SMINTIRE: “Sa nu cerem de la porci sa aiba evlavie la crini”
- Preot Sever Negrescu: ORI DE CATE ORI NE INCEARCA MINCIUNA
- Sfantul Cosma Etolul: SA NU AFURISITI PE NIMENI!
- SAREA ORTODOXIEI SI SUROGATELE FORMALISMULUI
- CE SE INTELEGE PRIN ANTIHRIST?
- VLADICA AVERCHIE TAUSHEV (34 de ani de la adormire) DESPRE CUM POT APOSTAZIA INSISI CEI CARE SE CRED LUPTATORI PENTRU “ORTODOXIA ADEVARATA”. BIRUINTA CEREASCA
- Sf. Tihon din Zadonsk ne arata IN CATE FELURI NE PUTEM LEPADA DE HRISTOS
- Sf. Tihon din Zadonsk: ADEVARATII SI FALSII CRESTINI
- DESPRE “SECTARISMUL ORTODOX” SI INSELAREA “DREPTILOR” HIPERCRITICISTI
- CUVIOSUL SERAPHIM ROSE IN “JUNGLA ZELOTISMULUI”
- Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”: PAREREA DE SINE
- Parintele Serafim Rose – singuratate si indoieli pe calea cea stramta, imparateasca
- Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre ispitele generatiilor rasfatate
- Cuviosul Paisie Aghioritul despre cei care tulbura Biserica cu atitudini extreme, sub pretextele “dreptatii”
- CATEVA FORME SUBTILE DE INSELARE SI DE PERVERTIRE A CREDINTEI SI A VIETII IN HRISTOS: Pietism, zelotism, intelectualism, hipercriticism
- Duminica femeii garbove: intre libertatea Duhului si piedicile meschine ale procedurismului
- Omilia Sfantului Luca al Crimeei la DUMINICA FEMEII GARBOVE, despre fatarnicie si pacatul judecarii aproapelui si a arhiereilor
- Orbirea sufleteasca – minciuna din noi
- “Oare si noi suntem orbi?” – DESPRE SMERENIE SI PARERE DE SINE LA DUMINICA ORBULUI
- PARINTELE CLEOPA DESPRE PAZA MINTII: “Sa nu iesi la razboi fara Mine!” (2)
- Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici!
- DUMINICA VAMESULUI SI A FARISEULUI – Talcuiri si meditatii duhovnicesti
- Duminica tanarului bogat: CUM FUGIM DE HRISTOS?…
- “Du-te, sa-ti fie dupa cum ai crezut!”
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Da.. sper sa-mi fie spre bine intristarea asta.. De multe ori ma tem sa-l citesc pe Sfantul Ignatie Briancianinov, desi am aproape toate cartile lui caci este dureros.. asa de bine iti demasca patimile pe care reusesti sa ti le tainuiesti fata de tine insuti ca e foarte greu sa poti sta sa-l citesti.. exista insa un mare pericol, pe care l-am observat la mine.. exista posibilitatea sa il citesti si sa citesti fara sa raportezi la tine insuti si sa zici ca “ei” ..”fariseii” sunt asa.. o ce bine”multumesc Doamne ca nu sunt ca ei”.. de altfel vazandu-ma ca gandesc asta mi-am dat seama ca despre mine e vorba.Ba inca este o alta “ramura” care acum e foarte raspandita a fariseismului, astazi toti, dar toti, ne credem buni. Apropo de asta..Fugim de pacat, vrem sa ne despridem de omul cel vechi, neantelegand ca el moare numai asumandu-l.. “asta suntem” “Nu te mai opune” “esti fiu al iadului omule” cum spune Parintele Rafail Noica.. Dar noi vrem sa ne dezbracam de el.. de exemplu cand vine o ispita, nu o asumam.. da Sunt curvar(atitudine smerita) ci vrem sa ramanem “nepatati” sa ne putem crede buni in continuare, in vreme ce Domnul a trimis ispita din care doar doua cai sunt de iesire.. a savarsi pacatul-a cadea, sau a o asimila, a recunoaste ca asta esti, atunci ea se stinge,si omul iese si din starea de iad, din acea impotrivire in care impingi in barbia omulyui vechi, nevoind sa accepti ca esti pacatos, incercand sa te desprinzi de el.. “Tine mintea ta in iad” sau “cei mandri sufera pururea din partea dracilor” ar trebui sa se vorbeasca mai mult, mult mai mult despre asta.. Foarte putini oameni au inteles asta..Eu afara de Parintele rafail si de maica Siluana, pe alocuri nu am auzit pe nimeni.. in rest e asa un curent care ne-a aruncat in aceasta lupta surda si “eretica” de a fii”bun” si nu pacatos.. smerenie inseamna, venire in masura, iar masura mea nu e bunatatea.. a fii smerit inseamna a te vedea rau-ACCEPTANDU-TE! A sta in acest iad strigand-MILUIESTE-MA DOAMNE, tragand mereu nu spre Domnul-inaltare, ci spre iad,-smerenie,Ca sa scapam de ispita fariseismului nu este decat o iesire! “da sunt un fariseu ” cel mai mare fariseu si farsor! altul mai mare nu este! Petru daca ar fi recunoscut ca este un tradator si nu s-ar fi inaltat incercand el sa fie “drept” “marturisitor” si sa zica “eu merg si la moarte cu Tine”, nu ar fii cazut, asadar, daca ispita tradarii de ex vine si noi zicem”voi sta impotriva si nu voi trada” m-am aruncat in tesniunea dorita de diavol la care in cele din urma sigur voi ceda, am inceput sa imping in barba celui tradator din mine nevoind sa ma contopesc cu el.. dar daca il vom accepta in noi zicand si pocaindu-ne.. vai mie tradatorul ce sunt! atunci vom fii noi insine-pacatosul vrednic de iad, si care are nevoie de mila domnului.. si nici nu vom trada.. caci tensiunea ispitei va fii inghitita de pocainta.. In schimb atata se vorbeste astazi “impotriveste-te” si oamenii nu inteleg calea smerita..vrem sa fim drepti si am ajuns niste hibrizi teribili.Suntem foarte rai, dureros de rai si nu intelegem ca asta e calea! nu sa devenim “buni” . asta este inaltare si necunoastere a neputintei! ci sa recunoastem ca nu putem fii buni! ca nu avem imbracaminte de nunta. ca suntem fii ai satanei si ai iadului.. e mult de vorbit pe tema asta si v-as sugera daca este cu putinta sa faceti putina lumina in acest sens-care este ESENTIAL, altminteri, cum spune Parintele rafail, ne nevoim eretic.Practic, trebuie sa intoarcem armele, sa intoarcem toata sandramaua, ca se merge total aiurea si nu stiu cum am ajuns in pozitia asta. suntem putrezi pe dinauntru si pastram puroiul in noi fatarnicindu-ne si punand mastile astea de “crestini”.. E gretos.. toti vrem sa parem buni crezand ca daca facem asta “nu pacatuim”.. Intreaga Biserica astazi are o pana pe partea dreapta si mergem asa intr-o parte si multi, foarte multi cad pe geam si ar trebui sa incercam sa echilibram balanta,sa subliniem acest parados care s-a creat cat mai des si mai elocvent posibil.. sper ca m-am facut inteles.. iertati-ma pentru dimensiunea comentului:)
Doamne ajuta!
ne asumam starea de pacatosi dar nu putem ramane in aceasta stare…adica suntem si vom fi pacatosi pana la moarte dar tb sa facem ceva sa ne schimbam…Parintele Arsenie Boca nu dadea canoane ci pur si simplu cerea oamenilor sa se schimbe sa faca fapte bune..
Eu vad ca sunt zgarcita…ce sa fac, sa raman asa? |Sfintii Parinti (si nu doar ei) spuneau ca zgarcenia se vindeca prin milostenie…si deci stiind asta ma silesc si fac milostenie..
Stiu ca sunt fan al gandurilor de judecata…ce sa fac, sa stau de vb incontinuare cu ele? In locul lor zic (rar) rugaciunea ” Doamne Iisuse”…
Stiu ca sunt mandra…incerc sa ma smeresc…cat pot si chiar daca e fortat ceea ce fac…am nadejde ca Domnul ma va milui …cum crede El…
Sa-mi e fie cu iertare pt comnetariu…poate n-am inteles ce vrea fratele Cristian sa spuna..
Daca gresesc va rog sa ma corectati!
Doamne ajuta!
apropo de sarit pe geam din comentariul meu de mai sus, din final.. Va amintiti de jumperii de la world trade center? au fost cateva sute de “zburatori” asa au fost numiti.. au aparut chiar si fotografii ale unora dintre acesti zburatori insotiti de ingerii pazitori.. In fine, nu asta este ce conteaza.. Imaginati-va insa intre doua iaduri.. inauntru e focul afara e strivirea de asfalt.. Ce alegi? ca focul te impinge afara.. ia fiti atenti putin.. eram acum cateva luni la Liturghie si ma rugasem bine credeam eu pana ain acel moment si eram incantat..ziceam.. O oa,mne, de-as ramane asa mereu, uite exact asa! deodata ,brusc, fara niciun avertisment m-am aflat intr-o ispita teribila! Nu mai puteam sta in Biserica..tremuram pe dinauntru..ce se intampase? Ma mandrisem! M-am crezut ca sunt bine(interzisa stare de suficienta)harul a plecat si m-a lasat gol..am inceput sa ma rog fierbinte sa ies din starea asta si pe masura ce ma rugam mai rau faceam, mai insuportabil devenea! mai sa fie?(cu siguranta ca ati trait fiecare dilema asta) Ei bine eu am gasit cu mila Domnului raspunsul..Zice, ce sa fac? sa nu ma mai rog? Cum e cu putinta? si m-am lasat inundat de acest gand de parasire a Bisericii dar fara sa o parasesc.si atata m-a tarat de “jos” incat am cedat si am izbucnit in plans, toata ispita s-a spulberat si am asumat conditia de pacatos care nici un minut nu poate sta in Biserica ,nici un Doamne miluieste nu poate spune(ca noi ,da spunem, da o spunem din puterea mandriei),vai mie, ce pacatos si sarac sunt.. am vazut ca mantuirea desi paradoxal nu o merit absolut deloc.ca toate patimile mele acum devenisera vizibile si ma cufundam in asimilare si in devenirea unui nevrednic care nu se opreste cred niciodata.am inteles apoi ca aceasta scufundare de buna voie in iad, se prelungeste si in vesnicie.. am auzit la Parintele Amfilohie chiar aici la voi ca Dumnezeu pe Sfantul Stefan nu l-a scos din dureri ci le-a coplesit cu deschiderea Cerurilor.. asa e si cu iadul.. Hristos se arunca impreuna cu cerurile si-i copleseste iadul celui ce sta in iad.. Cineva spunea ca o inima de sfant este deodata si in iad si in rai.. Cat e de adevarat!nu-i asa? In cazul meu in Biserica, am simtit la randumi imediat miladomnului, ca si Sfantul Siluan incepand sa-si tina mintea in iad spune, “am facut asa cum m-a invatat Domnul si deodata mintea mi s-a curatit si Duhul marturisea in sufletul meu mantuirea”..probabil ca bietii oameni din wtc, daca ar fi exersat aceasta tinere a mintii in iad ar fii avut si o a treia optiune ,construita dintr-un amestec al celor doua extreme.. iarasi e de vorbit aici foarte mult.. ce vreau eu sa subliniez, este ca singura cale mantuitoare si care la urma urmei este si cea mai usoara, este cea mai neglijata.. Numai ce pomenesti omului de asumarea conditiei de pacatos ,sau propia osandire la iad ca ramai singur in incapere.. cum s-a si intamplat..Dar asta pentru ca am inteles-o prost! osadirea de sine, nu trebuie facuta ca o acuza! ca ala e diavolul si sigur ca doare! e nevoie de tehnica si mereu sa fie acompaniata si de iertarea de sine! cand spui “nu merit sa fiu miluit!” daca te urasti mai rau ai fact si nu va veni nicio mangaiere! cand te urasti asa, inseamna ca exact la mandria la care trebuia sa renunti tu nu ai renuntat,iar ura da marturie ca tu ai o parere de sine cum ca ar fi trebuit sa fii bun si nu faci ce “trebuie” de unde bunatatea asta fratilor ,la un fiu al iadului? ati inteles? ce altceva decat pacate poate face un fiu al iadului? si atunci ai pace! inca pace adanca si multa si vine si dulcea mangaiere a lui Dumnezeu cand te smeresti si te accepti asa cum esti vrednic de iad.. asta e osandirea la iad de sine! Dar noi le percepem foarte anapoda.. Mie mi-au spus multi! Cum sa ma tin cu mintea in iad? Pai daca asta este adevarul? mandria nu-l accepta si face loc inchipuirii si de aici toate relele lumii.. In fine.. Cam atat am avut eu de zis..ar fi foarte, foarte multe de zis,dupa cum bine stiti,aici, admin..Dumnezeu sa ne miluiasca pe toti..
ptr Denisa
Iertati-ma admin, am sa fiu mai scurt.. Nu vroiam sa vin si cu al treilea dar exact cand am dat enter, a scris sora Denisa..Iata cum am inteles eu lucrurile si nu dupa capul meu ci dupa invatatura Sfintilor Parinti. din osandirea de sine si din acceptarea pacatoseniei nu trebuie sa iesim niciodata! Sfantul sisoie in pargul mortii se ruga sa mai illase putin ca sa puna inceput ca zicea ca e pacatos si ca inca nu a pus inceput.. sfantul macarie la fel.aceasta smerenie este singura care ne pazeste de gandurile rele si ne aduce si pace.. rept oamenii si asa este, pana sa intelegi despre ce este vorba ti se pare valeleu, pazea! lumea se duce la restaurant, protv zice sa gandesti liber si tu imi spui sa ma bag singur(a ) in iad? 🙂 Ce se intampla de fapt? in momentul osandirii, flacara iadului devine roua mangaietoare, mintea se linisteste, diavolii nu mai pot urmari sufletul, asta este fuga in egipt daca vrei, asa se linistesc patimile, cum se linistesc loviturile intre boxerii care se contopesc lunadu-se in brate..daca vrei sa devii si a te vezi mai buna inseamna si iarta-ma o spun doar ca sa subliniez si nu ca pe o acuza, inseamna ca ai o parere buna despre tine si consideri pacatul ca pe un accident!! Gresit! noi suntem pacatosi si asta ramanem toata viata! sa stii ca este un canon care zice ca daca tu crezi ca sfintii in sinea lor se cred buni si nu se cred cei mai mari pacatosi anatema sa fii! deci ca sa devii mai bun, paradoxal trebuie sa te vezi mai rau! iubirea de Domnul creste in distanta in care te vezi vrednic de iad, ca cel care e despartit de cea iubita si plange dupa ea, nu-i creste iubirea? la fel, are nevoie maimare de mila, si la randu-i face si el mai multa mila.. acuzandu-se pe sine, cum mai poate acuzape altul?si uite asa pe masura ce te vezi mai pacatos si mai vrednic de iad paradoxal patimile dispar si faptele bune le iau locul.. sper ca am reusit sa ma fac inteles.. daca nu, recomand Sfantul Siluan si Parintele Sofronie..
Iertati,Doamne ajuta!
Mă regăsesc în cu’nfiorare
În toate cele ce s’au spus
Şi mi le spui mereu în cuget
Spre mântuirea mea Iisus.
Lumina viaţa şi iubirea
Le recunosc în glasul Tău
Şi-mi plânge inima şi duhul
Văzându-mă cât sunt de rău.
Mustrări severe’mi ard lăuntru
Slăvitule Mântuitor
C’am îndrăznit s’acuz în public
Şi să mă fac învăţător.
C’am strecurat şi eu ţînţarul
Şi’am înghiţit şi’nghit cămila,
Că fariseic îmi duc viaţa
Şi’nfăptuiesc în public mila,
Că doar prin vorbe’ncrâncenate
Î-mi dovedesc ortodoxia
Şi prin lucrarea dinafară
Vreau să-mi arăt credincioşia,
Că mă înfig în cele’nalte
S’arăt că dau adânc răspuns,
Că mă simt luminat şi vrednic
Şi’ndreptăţit , Doamne Iisus,
Că cer la alţii îndreptare
Profundă şi desăvârşire
Argumentând cu’abilitate
Că nu trăisc sfânta iubire,
Că mă socot chemat în public
Să …mă afirm să dau răspuns
Deşi eu însumi la iubirea
Vrăjmaşior nu am ajuns.
Mă simt chemat să mustru pururi
Şi să îndemn la cele bune,
Dar oare cât î-ţi cer cu lacrimi
Toate acestea-n rugăciune ?
Mă simt chemat la toate’acestea
De-o vrednicie’nchipuită,
Pe care mintea o zideşte
Pe cunoştinţa netrăită.
Dar iat’acum mă văd Iisuse
Că nu-s decât un fariseu
Vădit de acest sfânt părinte
Prin Harul şi cuvântul Tău.
Ajută-mă Doamne Iisuse
Să scap din cursele minciunii,
Ca prin trăirea pocţinţei
Să lupt spre îndreptarea lumii.
Să scap de duhul fariseic
Şi să-mi trăiesc ortodoxia
Lăuntric şi smerit în toate
Nu etalându-mi vrednicia.
Admin, iertati-ma ca revin… aveti cumva o statistica a ratingului per zi? observ cu putina durere ca astfel de subiecte nu Nu se mai repede nimeni sa comenteze.. Ne intristam ,asa cum am spus ca patesc si eu, asa..ca tanarul bogat din Evanghelie care isi vede vadita impostura si nu vrea sa renunte la bogatia lui..Insa daca meditam un pic aici am gasi motiv de bucurie mare.. In viata Sfantului Ieronim parca, s-ar putea sa ma insel, oricum este vorba de un sfant care a trait in apropiere de Betleem si s-a nevoit pe langa pestera Nasterii mMntuitorului..Ei bine, acestuia i-a aparut Domnul Hristos aievea si l-a intrebat, eu acum citez din memorie, l-a intrebat ce are el,Ieronim, sa-i daruiasca? si acesta a inceput sa-i spuna, nevointele mee, postul, rugaciune neancetata… Sunt bune si acestea ,dar ce altceva imi mai daruiesti ,l-a intrebat Domnul..? Inima mea Doamne, viata mea toata..(ca avere nu avea) Si acestea sunt bune Ieronime, dar totusi, altceva nu mai ai sa-mi dai? La care Sfantul incurcat, il intreaba, Ce altceva sa-ti dau Doamne, spune-mi si-ti voi da! Pacatele tale Ieronime! Pacatele tale le vreau! Cum spuneam, noi ne temem ca daca aparem inaintea Domnului ca pacatosi Acesta ne va trimite un traznet in moalele capului.. si incepem si ne eschivam(patetic).. Promit, fac dreg, iarta-ma, numai nu ne smerim sa ne asumam conditia-ca asta vrea Domnul.. ca si cu o patura, noi stand in fata icoanei ne astupam patimile, le acoperim, le ascundem de ochii Lui si incercam sa aparem curati inaintea Lui.. “Le rezolv Doamne”, “uite, ma ocup de ele”.. Ce faci tu omule? Recunoaste-te invins, ca nu poti! Esti casapit de pacat.. Nu vezi ca sangerezi peste tot? Ce tot mai incerci? Nu cere decat mila si vadeste-i Domnului ranile, da-i pacatele tale sa ti le vindece si de Domnul printr-un Sfant ca Sfantul Ignatie ne vadeste o boala grea si urata sa-i multumim si sa ne usuram de ea.. Spun asta caci parca vad oamenii care au citit cum incearca acum cu patura aceea sa elimine ei fariseismul dintr-ansii, sa se opereze ei, ca sa apara la rugaciune “curati” Nu puteti! exact asta nu trebuie sa facem fratilor.. Sper din toata inima ca am reusit sa punctez ce vroiam, ca e foarte greu, este o ceata printre sentimente ,oamenii nu vor sa auda si cum spuneam, ne ascundem bolile.. si ne intristam cand vedem ca suntem bolnavi.. “Io nu ma mai joc” .”Parca trebuia sa devenim buni”.. Si pleaca intristati.. Ma rog Domnului sa inteleaga cat mai multi ,cum se produce vindecarea si apropo si de scopul vietii crestine care s-a vorbit zilele trecute, repet, iertati-ma pentru insistenta, dar este important, nu trebuie sa incercam sa fim “buni”.. Ci trebuie sa acceptam ca suntem rai, (invers), total ,absolut in directia opusa adica trebuie sa o apucam..Nu putem fi buni! Nu putem iubi, nu putem ierta, nu putem face nimic! sa stam in acest iad ,nu va fi mult timp si va veni Cel ce vine, insa vine si se apropie numai de cei pacatosi(ca daca ziceti ca pacat nu aveti pacatul vostru ramane),de cei ce nu se mai inalta de la pamant ci ridica doar o mana ,cei ce nici sa rosteasca miluieste-ma nu mai pot ,ci doar suspina, si nu de cei puternici si “frumosi” si “buni” se apropie Cel ce vine..Acum ca ne-am vazut impostura important este sa nu o mai invelim cu patura si sa bagam mizeria “sub covor” cum se zice pe la noi.. Ci sa indraznim sa stam asa cum suntem sub soarele Celui Milostiv ca nu ne va lovi cu un traznet in moalele capului ci spre surprinderea noastra ne va trimite Mangaietor care ne va invata si ne va iubi asa cum suntem..Si de aici abia incepe urcusul duhovnicesc..
Iertati-ma pentru indrazneala..doar o mica adaugire si cu asta termin.. acest gest de a nu te mai ascunde de ochii Sai, nu poate fii facut din prima.. arde ! O sa vedeti..se face putin ,cate putin si va fi din ce in ce mai usor, ustura la inceput, cum ustura orice rana deschisa, cand torni dezinfectante pe ea.. insa toate astea vor trece..In caz ca poate cineva se va hotara sa intoarca armele, sa nu se descurajeze.. sa revina mereu, mereu, cate putin, cunoscandu-si teribila neputinta chiar si aici si sa ceara mangaiere si ajutor si mila de sus.. Cu rabdare..
Iertati-ma (doctorevindeca-te pe tine insuti)imi tiuie in urechi.. macar de ar fi osanda mea spre binele cuiva..
Doamne miluieste!
@Cristian:
De multe ori m-am intrebat ce inseamna de fapt: „TINE MINTEA IN IAD SI NU DEZNADAJDUI”. Nu puteam sa inteleg cum poate cineva sa-si tina mintea in iad, si in loc sa dispere, din contra, sa nu deznadajduiasca! Adica tocmai contrariul. Mi se parea de neinteles.
Nu cred ca toti cei care se straduiesc sa fie crestini in ziua de astazi se si considera buni automat, dar cred ca-si doresc sa fie buni. Tind spre asta. Si nu cred ca dorinta de a face binele este insotita intotdeauna si de mandrie. A te vedea rau si a-ti asuma cu sinceritate conditia de pacatos, adica a te smeri si ati da seama ca singura iesire din aceasta situatie este doar ajutorul lui Dumnezeu, duce mai devreme sau mai tarziu la faptuirea binelui. Binele NU CA UN SCOP IN SINE, SI NICI CA O CONDITIE A DESAVARSIRII, ci binele ca o consecinta a coborarii noastre in iadul pacatelor noastre, a acceptarii acestei stari de pacatosenie, a asumarii faptului ca prin faptele noastre meritam doar iadul, din care putem iesi numai prin mila lui Dumnezeu, si cu conditia pocaintei, ca singura intoarcere posibila la Dumnezeu. Dar pocainta trebuie sa fie sincera. Nici un efort pe care-l vom face pentru a infaptui voia Domnului, nici o fapta buna, nimic nu va fi de ajuns niciodata pentru a ne putea considera buni si vrednici de mila lui Dumnezeu. Dar, cu toate astea dorim in permanenta mila lui Dumnezeu. Fara ea nu am putea trai. Asadar asumarea a ceea ce suntem, adica pacatosenia noastra, osandirea de sine, nevrednicia, toate acestea au ca rezultat in viata noastra faptuirea binelui, dar binele nu ca o virtute a noastra, ci binele care rezulta din lucrarea lui Dumnezeu in inima noastra, adica bine pe care-l facem fara a ne mandri, binele facut fara a sti dreapta noastra ce face stanga noastra, bine savarsit in situatia in care oricat bine am face, tot nu ar fi suficient, tot am ramane datori lui Dumnezeu. Altfel, daca prin lupta noastra de a tine mintea in iad si a nu deznadajdui am faptui raul, totul ar fi pierdut, nimic nu ar mai avea sens. Adica sa acceptam ca suntem rai, si altfel nu am putea fi, dar sa savarsim binele in jurul nostru. Dumnezeu ne cere sa dam roade, pentru ca altfel cei ce nu dau roade pot pati ca si pomul din Evanghelie. Nu putem iubi, nu putem ierta, nu putem face nimic, dar cu ajutorul lui Dumnezeu vom ajunge sa iubim, sa iertam, sa facem binele intr-un fel sau altul, pentru ca iadul cel vesnic se afla in afara binelui. Adica nu trebuie sa ne incredem in noi, ca vai ce buni suntem, sa ne mandrim si sa consideram ca toate le facem din preaplinul virtutilor noastre, ci trebuie sa ne consideram rai si pacatosi si nevrednici, dar cu ajutorul lui Dumnezeu sa ne dorim a face binele, spre slava lui Dumnezeu si nu spre multumirea noastra egoista, si mai ales sa-l facem dezinteresat, adica fara a cere nimic in schimb. Foarte greu, nu-i asa?Adica sa iesim din impostura noastra asa cum ai spus, si sa ne asezam „sub soarele Celui Milostiv care nu ne va lovi cu un traznet in moalele capului, ci, spre surprinderea noastra, ne va trimite Mangaietor care ne va invata si ne va iubi asa cum suntem. Si de aici abia incepe urcusul duhovnicesc.”
@ Cristian si antuza :
Multumim pentru contributiile voastre la subiect .
Doamne ajuta !
Antuza, ma bucur ca ai remarcat ceva ce eu nu am lamurit.. da ! asa este! Intr-un anumit punct al suisului duhovnicesc se impotmolesc marea majoritate.. aici se produce un triaj puternic, omul se loveste de acest zid ,il pipaie, il cerceteaza, merge pe langa el si nu-i da de capat nici in sus si nici in jos.. isi da seama ca de vina pentru piedica asta este el insusi ca si Sfanta Maria Egipteanca, atentie, te rog,Vede ca el este rau dar ce face? Ce face omul ca sa poata sa mearga mai departe din acest punct? Nu stiu daca personal cunosti dar in viata duhovniceasca a fiecarui om exista acest punct in care elasticul s-a intins la maxim si incepi si mergi din ce in ce mai greu pana cand te opresti.. aici multi o lasa moale si se zbat si raman in intervalul asta, mai dau cate un tarcol ca si cainele care trage de lant si vazand ca nu poate se intoarce in barlog.. peste o vreme uita si incearca iarasi si iarasi la loc in barlog.. si le zice si altora! Nu puteti! Am incercat eu! Fapta buna e sa stai pe langa barlog si sa latri la trecatorii “liberi” .. Sunt doua feluri de a vedea ca esti rau.. Omul cum am spus cand vede ca e rau se descurajeaza, este asa de dezamagit de asta, incepe si se uraste si nu accepta ca e rau si da vina pe altii, sare la beregata altora”uite ce rau esti, din cauza ta si eu sunt asa.. si tot asa.. Insa, dupa o vreme, daca nu pleaca din acest punct si trage inainte cat poate si nu slabeste vor incepe sa-i oboseasca muschii (adica mandria) si atunci insista si mai tare ca el se sperie ca nu va reusi! si nici nu poate! Dar stai sa vezi! Insista in continuare, picioarele incep sa-i tremure, toate il lasa ,mai ca face pe el, se intampla la propiu si inca altele si mai grave se pot intampla..se dezlantuie asupra lui un potop de necazuri, este palmuit si dinauntru si din afara ca sa renunte! cand vede asta se sperie si vede ce rautate zace in el! Vazand-o si privind-o (Cei ce spun rugaciunea lui Iisus inteleg mai bine)incepe dupa o vreme, dar deobicei asta poate dura si doi trei ani si 4 si chiar 5.. dar se poate si instantaneu daca esti convins ultra convins ca alta sansa nu ai.. ATUNCI SE SMERESTE>> ce inseamna smerenia? am spus-o: sa vezi cat esti de pacatos dar sa nu mai incerci sa devii tu mai bun, atentie, renunti la lupta si plangi.. este o perioada de alti cativa ani in care omul este parasit in acest iad si plange de rupe pernele si tot ce prinde.. citeste in acest sens(cine vrea) “o noapte in pustia Sfantului Munte” sau am uitat titlul, de Parintele sofronie, e ceva cu mistica.. explica etapele vietii duhovnicesti mult mai bine ca mine.Accepta asdar ca este rau si ca nu poate lucra binele, accepta ca uraste pe toti oameni, vede in ele aievea toata rautatea care prin plans iese din el, il paraseste.. si pe masura ce se elibereaza de rautate, cerul inimii lui se elibereaza de nori(de patimi) si in final straluceste Soarele. dar pana sa stea la soare omul nu stie ce rau este, asa cum nici noi nu ne vedem decat in lumina soarelui ,trupeste vorbind..dar sa vorbim la pomul rau ca face roade bune.. le face, da.. dar ele sunt amestecate cu raul ,put ca sa zic asa.. lucrarea faptelor bune este bine sa o facem tot ca sa ne vedem neputinta din lucrarea lor.Incearca numai sa iei o baba de pe strada acasa si sa-i faci baie si sa o culci si sa o slujesti o zi! aia e fapta buna.. Nu sa ne impacam constiinta cu 1 leu colo, unu dincolo si cu o “rugaciune pentru vrajmasi” asta este duhovnicie de catifea, balon de sapun..
Un singur gand curata inima de patimi si o spune si safntul sluan si o poate incerca oricine doreste.. Daca vrea cineva sa reziste in acel punct de care am vorbit trebuie sa cugete ca nu este vrednic de mantuire, ca asta este adevarul lui,( si sa reflecteze la asta pana cand nu va mai primi cu deznadejde din cauza mandriei aceasta veste ci cu o adanca bucurie, e greu sa explici asta si trebuie sa se zbata fiecare aici putin.. de fapt asta se intampla: omul se impaca pana si cu iadul caci inima lui a cunoscut umilinta si neampotrivirea.. Pe scurt nu pot sa spun mai multe, dar un lucru e cert si o spun ca un stan patitul, alta cale afara de asta nu este..Si apoi toate se schimba intr-un fel in care cuvintele sunt de prisos, de asta nici nu e multa lume care sa explice ce se intampla in inima omului atunci.. este de nedescris..concluzia este ca sunt doua feluri de a stii ca esti pacatos, una cu deznadejde, cum facem noi ,cum bine ai spus tu Antuza ca sunt multi care nu se cred buni.. Mandria cea mai mare este cand stii ca esti rau si te oftici si suferi tare si te dai cu capul de pereti de oftica fiind ca nu poti fii bun..Dar smerenia este sa accepti ca esti rau.. Nu stiu sa explic mai bine de atat.. Cred ca e nevoie de practica..Dupa o vreme, impotrivirea dispare, inima accepta si se linisteste, nemaivisand ca poate fii buna! cCata vreme vei voi sa fii buna nu vei inainta! doreste-ti sa te cureti de mandrie si sa dobandesti smerenia nu urmari sa fii buna! “ca numai Dumnezeu e bun”! E mult de vorbit aici si daca cineva are putina rautate aici mi-ar putea rastalmaci cuvintele la nesfarsit,asa ca ma opresc.. stiu ce spun, cine era nevoie sa citeasca a citit eu pot spune numai atat , in incheiere..Ca ceea ce am subliniat in aceste mesaje ,eu sunt constient ca par noi, dar nu sunt.. aceasta este realitatea, aceasta este calea ,insa e liber fiecare sa se convinga singur de acestea.. eu stiu ca a iti dori sa fii bun este inaltare si aduce durere si cadere imediata.. iar impacarea cu rautatea aduce invers, fapte bune, mila intelegere, ingaduinta, pace, liniste, bucurie si celelalte..Iertati-ma pentru aerul demagogic..Altul nu am:)Iertati..
Doamne ajuta!
Cred ca nu e nici un aer demagogic in ce spui tu, Cristian, e mult entuziasm, de aceea pentru a se putea intelege trebuie traire, altfel, cum spuneai, usor se pot rastalmaci cuvintele tale. Parintele Porfirie spunea sa cerem lui Dumnezeu sa ne faca vrednici de iubirea lui, si cred ca lacrimile ni le da ca sa ne apropiem de a fi vrednici. Ma refer la lacrimile de pocainta, care izvorasc atunci cand realizezi cat de pacatos esti si cate faradelegi ai facut si inca faci, nu ma refer la lacrimile acelea care vin din prea multa sesibilitate – nevroza cu care se confrunta in zilele noastre, mai ales femeile. Si eu confundam lacrimile acestea si inca le mai confund….dar imi dau seama ca gresesc dupa simtirea care vine dupa ele …e greu de explicat ….daca simtirea e inaltatoare in sensul ca iti spui iata am reusit sa ma descarc si ma simt bine acum, nu sunt bune lacrimile, daca e smerita si vrea sa cuprinda toata lumea intr-o mare imbratisare, cand simti ca nu mai ai in tine niciun gand rau fatza de nimeni, cred ca atunci harul te viziteaza….numai si pentru cateva minute si e minunat! Poate ca gresesc ….Nu stiu…. Miluieste-ne, Doamne, dupa mare mila ta!
Subscriu la comentariul Antutzei, mai ales fraza asta:”Nu cred ca toti cei care se straduiesc sa fie crestini in ziua de astazi se si considera buni automat, dar cred ca-si doresc sa fie buni. Tind spre asta. Si nu cred ca dorinta de a face binele este insotita intotdeauna si de mandrie. A te vedea rau si a-ti asuma cu sinceritate conditia de pacatos, adica a te smeri si ati da seama ca singura iesire din aceasta situatie este doar ajutorul lui Dumnezeu, duce mai devreme sau mai tarziu la faptuirea binelui.” Doamne, ajuta-ne!
De fiecare data cand judeci pe cineva, te mandresti si suferi de boala fariseului. Cred ca nu e zi in care sa nu cad in pacatul asta.
Doamne miluieste-ma!
Mihaela Pop.,antuza,
crestinii isi doresc sa fie desavarsiti, sfinti.
Din cauze multe si marunte, eu nu reusesc sa fiu nici macar buna.
Uneori, spre rusinarea mea, ma surprind rugandu-ma ca fariseul, desi am faptele vamesului.
Despre a tine mintea in iad si a nu deznadajdui…fara sustinerea harului Duhului Sfant, fara “asistenta”din partea lui Hristos, e foarte riscant.
Numai cu ajutorul lui Dumnezeu si sub atenta indrumare a duhovnicului se poate sa te suporti asa cum esti. Asta, daca Dumnezeu iti face cinstea de a te primi in Lumina Sa, singura care ne poate arata intunericul ce zace in noi
Citind comentariile lui Cristian mi-a venit in minte cutremaratoarea apoftegma din Pateric in care Avva Antonie vazand prin descoperire dumnezeiasca cum pamantul este impanzit de cursele vrajmasului, a inteles ca este cu neputinta pentru un om sa nu cada…si atunci Dumnezeu i-a descoperit marelui Antonie ca numai prin smerenie poate sa scape cineva.
Iata ca ceea ce e cu neputinta la om in starea cazuta de trufie in care ne gasim devine posibil prin smerenie.
Mantuitorul Insusi ne invata :” Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară ”
Povara care ingreuneaza sufletele noastre si pe care Mantuitorul ne cere sa o lepadam este mandria iar povara(jugul) Domnului pe care El ne indeamna sa o luam, care ne usureaza si ne odihneste, este smerenia.
Referitor la smerenie Sfantul Ioan Scararul spune :
„N-am postit, n-am privegheat, nu m-am culcat pe jos, ci m-am smerit si m-a mantuit Domnul degraba”
, iar Sfantul Isaac Sirul spune:
“Omul care a ajuns sa-si cunoasca masura neputintei lui a ajuns la desavarsirea smereniei”.
Smerenia este calea spre mantuire despre care ne-au incredintat toti Sfintii Parinti ai Bisericii noastre.
Elena, ma bucura mult cuvintele tale.. sa nu te opresti aici sora draga, foarte, foarte putini oameni au inteles ce este smerenia, iar asta se intampla din cauza ca nu suntem sinceri cu noi insine.. Este imposibil sa rataceasca cineva daca este sincer! sinceritatea si dorinta de sinceritate este ca o cheie care iti descuie mintea din intunecatele teminte ale mandriei.. mandria nu vrea sa vina la lumina.. se scuza, zice ca nu e momentul, zice ca e periculos, ajunge sa zica pana si ca e smerit sa ramai in intuneric..E foarte vicleana.. Insa mintea care a imbratisat adevarul, a putut sa o faca pentru ca s-a saturat sa se mai minta pe sine si a inceput sa isi doreasca adevarul oricat de dureros ar fi el..Domnul nu-l va lasa pe cel sincer sa piara! Chiar si de va rataci mult, chiar si fara povatuitor, desi daca e sincer ii trimite Domnul si pe acela, exact dupa nevoia lui si cum nu se asteapta si mai bine decat spera el..Iertati-ma pentru introducereqa asta dura dar era necesara ca sa pregatesc ce voi spune acum..Stim ca Sfantul Siluan si alti mari Sfinti spuneau despre ei insisi ca nu se vor mantui, ci ca vor arde in focul vesnic.. am auzit aici si stim si vedem in noi fiecare ca atunci cand auzim ca cineva cugeta astfel ne gandim ca sufera sarmanul de mama focului, sta bietul de el in iad si-l si vedem cum curg apele pe el si strange din dinti in timp ce el este cuprins de flacari.. de asta incepem si spunem ca e periculos ca o fi c-o pati..imaginati-va un vapor care se scufunda, nimic nu se mai poate face, el se va scufunda cu siguranta.acum, cei ce vor sa-si scape viata si le e frica de apa nu vor voi sa se ude si sa se scufunde putin cat sa paraseasca incaperea in care se afla si care se umple cu apa din ce in ce mai mult.. Ei se suie pe mese, pe sifoniere, in cele din urma apa creste si ajung sa respire abia cu o nara saracii insa tot nu se indura sa incerce ei singuri sa se scufunde si sa iasa.. Intre timp, in apa se vede cineva cu o Lumina care le spune, haideti dupa Mine, scufundati-va ,IESIREA este pe aici, alta cale nu este.. Insa ei bietii de ei, pentru ca vor sa-si scape viata lor, o vor pierde in cele din urma, iar cel ce si-a riscat-o urmand pe Cel cu lanterna de sub apa a coborat si el in apa va fi salvat!Chiar si de nu va sti sa inoate ,Acela il va ajuta ,El ,sau prietenii Lui care sunt cu Dansul..Daca omul nu pricepe ca alta cale nu este, daca nu va renunta la calea asta nenorocita, daca nu va zice”Doamne, de ajuns cu sarada! Sunt un om rau, sunt plin de ura, iubesc tot ce este rau la maxim ca nimeni altul pe acest pamant, asa este, ai dreptate Doamne, sunt un pacatos nenorocit si nu merit sa ma mantuiesc..Sunt cuib de draci, barlog al maniei si al urii fata de oameni, Nu am nimic in comun cu mantuirea si cu siguranta ca ma voi duce in iad.. (iadul este apa de care pana acum se ferea el..) Asta merit Doamne, vai mie! Imi pare rau..asta sunt si mai mult nu pot oricat as incerca..”
Ce se va intampla cu acest om? Cel ce se osandeste pe sine Dumnezeu nu-l mai osandeste, ci dimpotriva, il mangaie, pentru ca S-A VINDECAT! Asta trebuia sa faca! pentru asta s-a dat toata lupta! Pentru asta frigul, foamea, ispitele,toate, ca omul sa renunte in cele din urma, sa se recunoasca invins si sa se prabuseasca in abisul smereniei si al recunoasterii NEPUTINTEI DESAVARSITE! Abia atunci incepe sa lucreze si faptele bune.. Pana atunci nu-i iesea.. Cum lucra o “fapta buna” cadea intr-un pacat si apoi deznadajduia si iarasi se racea.. Faptele bune trebuie sa incercam sa le facem, trebuie sa vrem sa postim, sa facem metanii, trebuie sa ne nevoim! DE CE? Ca asa ajunge omul sa se sature de neputinta lui si sa se recunoasca neputincios si invins.. atunci se umileste si nu se mai sprijina in sine,stiind ca el este fum si cenusa..Atunci intelege ca a stii ca nu poti lucra binele este smerenie.. Daca vedeti pe cineva ca se avanta el peste tot sa faca el binele ,acela are parere inalta despre sine.. Si se va da cu tampla de cer in cele din urma.. Dar cel mai important esteca cel ce se osandeste la iad are pace si nu sta in flacari cum spuneam putin mai sus..aruncandu-se singur in ele scapa de ele.. caci domnul nu i se mai impotriveste..nu mai este in raspar ca sa zic asa fata de El.. De acum se linisteste, deci va rog sa retineti ,ca cei ce-si asuma iadul nu se chinuiesc, ci dimpotriva, numai cel ce va trece la faptuire se va dumiri..acela va afla spre totala lui surprindere mangaiere si Rai.. pe aici e calea si alta nu este.. faceti un exercitiu.. diseara in pat sub plapuma, in liniste ganditi-va ca nu meritati acea plapuma ci ca meritati sa stati afara in frig, dar fara panica, completand cu liniste ca “asta sunt si mai mult de atat nu pot” aceea este pocainta curata ,cea care curata mintea, de care vorbeste Sfantul Siluan.. Altminteri, daca doar te oftici ca esti rau si ca esti unul care meriti zapada de afara, sigur ca deznadajduiesti si cazi in intristare.. dar daca vii cu gandul smerit.. asta sunt, fara dorinta de a fii altfel ci doar regretul ca nu poti sa fii bun.. pare ca e acelasi lucru, dar nu e.. este o dunga subtire, dar desparte raiul de iad.. cei ce astfel isi tin mintea in iad, afla pacea dulce a raiului, lacrimile de pocainta pe aici vin.. si iarasi daca vine suferinta stiti cum se lasa strapuns de ea? fiind sigur ca asta merita.. faceti exercitiul.. iesiti pe balcon, mai sumar imbracati si cu gand impacat, recunoasteti-va pacatosi dupa cum am spus mai sus si ca sunteti invinsi si nu va puteti impotrivi ,nici frigului.. il meritati.. veti vedea ca rezistenta inimii impotrivirea ei de a primi suferinta din cauza mandriei facea frigul sa doara cumplit, ei bine, cum inima se inmoaie,cum se osandeste,dar e nevoie si de exercitiu,la inceput se poate sa nu-ti iasa..Dar daca esti mai constient de incarcatura pacatului din inima trupul nu va mai simti frigul, ci-l va primi ca pe bisturiul ce a venit sa scoata puroiul din infectie..ca pe o usurare.. Cel smerit nu suporta confortul.. sau laudele..Parintele Proclu povesteste ca i-a aparut diavolul odata si i-a spus ca s-a sfintit si el a inceput sa planga zicand Doamne Tu stii ca sunt pacatos,nu-i adevarat ce spune”.. ..As mai completa atat in incheiere.. Cel ce se lasa tarat in iad, cel ce accepta ca va fi despartit de Dumnezeu in vesnicie, aceluia in aceasta stare de parasire, ii creste dragostea fata de Dumnezeu pana cand ramane tot numai DOR si dragoste de Dumnezeu de care nu este vrednic si de care este sigur ca l-a pierdut si ca s-a lipsit de El.. Dar asta este deja prea frumos si prea inalt ca sa le aruncam aici pe internet..Si cu asta eu ma opresc, ca nu m-a rugat nimeni sa comentez nimic:) iertati-mi indrazneala.. Sper numai ca nebunia mea sa nu ramana in zadar si cineva sa se foloseasca, caci cele ce le-am scris sunt o sinteza care se aduna cu foarte anevoioase incercari si cu multe suisuri si coborasuri.. Si rugati-va ,va rog din tot sufletul, ca la primavara cu mila Domnului sa pot intra in manastire, asa cum imi doresc din tot sufletul si din toata fiinta mea..
Doamne ajuta si mantuieste pe toata lumea Ta!
@Cristian:
Frate Cristian, iti multumim pentru eforturile de a impartasi aici unele din experientele duhovnivcesti ale urmarii cuvantului Sf. Siluan – tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui. In acelasi timp, trebuie sa atragem atentia asupra faptului ca este foarte riscant atat sa vorbim deschis despre propriile noastre experiente (pe acestea e bine sa le discutam cu duhovnicul si cu prietenii duhovnicesti care ne pot intelege sau indruma/corecta) cat si sa sfatuim, in genere, pe altii, pe marginea acestui cuvant care e, totusi, foarte greu si inalt. Mult mai accesibil este sa fie inteles ca acea doza de realism cu privire la propriul sine si la viata pe care o ducem, decat sa fie infatisate o sumedenie de trairi launtrice care nu pot fi atinse decat prin caile proprii fiecarui suflet.
E foarte corect ca trebuie sa depasim starea aceea de orbire de sine in care parerea de rau provine mai degraba din stricarea imaginii despre sine pe care o avem decat, adaugam noi, din gandul ca am calcat in picioare dragostea lui Dumnezeu. In acelasi timp, e greu, delicat si riscant sa vorbim despre acceptarea starii de iad – unii o pot intelege ca o anulare de sine, ceea ce nu e deloc identic cu faptul duhovnicesc al lepadarii de sine.
Pentru discutia pe aceasta tema, am fi dorit sa va sugeram si o comentare mai apropiata de mesajul pe care a dorit sa-l transmita aici Sfantul Ignatie si noi prin el, de exemplu, meditand asupra acestor cuvinte:
Fariseismul este altceva decat simpla mandrie care nu ne ocoleste pe niciunul. Fariseismul inseamna un fel de a fi ascuns, mincinos si plin de o rautate deghizata sub aparentele evlaviei, dar care merge de la PROFITAREA de pe urma aproapelui, de la FOLOSIREA lui in interesul propriu pana la DUSMANIREA, VANAREA, DENIGRAREA si PERSECUTAREA nemiloasa a acestuia, atunci cand el indrazneste sa ni se opuna, sa ne stea in cale, sa ne contrazica sau, mai rau, sa ne dea pe fata cele ascunse ale inimii…
Cum putem recunoaste si cum ne putem dezolta facultatea esentiala de a ne feri de aluatul fariseilor, de a deosebi pe INSELATORUL, pe ESCROCUL duhovnicesc oriunde s-ar gasi el si care este nimic altceva decat prototipul (mai mult sau mai putin reusit) al celui care va fi Antihrist, marele inselator… Acestea ni se par cele mai importante intrebari pe care le deschide un astfel de text si asta a vrut sa ne transmita Sfantul Ignatie.
Va rugam, de asemenea, sa incercati sa va limitati mesajele la niste dimensiuni rezonabile pentru un comentariu de blog, sa nu alunecam catre romanele-fluviu 🙂
Tocmai acest duh al fariseilor a incitat multimea iudeilor sa ceara rastignirea lui Iisus si eliberarea unui talhar, a lui Baraba. Iata asadar cum fariseii s-au intors impotriva lui Dumnezeu insusi. Dealtfel Iisus i-a infruntat pe farisei ori de cate ori a fost cazul, pentru a-i rusina in interpretarea rece si in litera ei a legii lui Moise, pe care ei o aparau de ochii lumii.
admin,
mandria nu este simpla, are multe si felurite aspecte (fiice, vlastare).Este parerea Sfintilor Parinti, nu a mea.
Eu va inteleg stradania de a ne atrage atentia asupra unor aspecte grave care s-au intamplat in vremea cand Mantuitorul a trait printre oameni si pe care le vedem pana astazi in biserica. Problema cu mine si cu alti comentatori este ca (acum sunt “avocatul poporului”) noi spunem, comentam, marturisim din cele ale noastre.Cum sa vorbim despre ale fariseului daca acestea ne sunt straine? Sau daca inca nu am fost muscati de sarpele fariseu?
S-au adunat in jurul acestui site oameni mancaciosi, bautori de vin, desfranati, vamesi si pacatosi, dar se pare ca nu si fariseii.
Daca lipsesc comentariile pe aceasta tema, eu aceasta explicatie am gasit-o, si m-am bucurat. Daca nu asa ati perceput si dvs situatia, imi pare rau.
Parerea mea este ca tb. sa fim extrem de actuali . Din ceea ce am reusit sa inteleg pe blogurile ortodoxe mi se pare ca cel mai periculos fariseism este acela care refuza sa tina cont de evidente .
(…)
Eu , din slabele mele cunostinte inteleg ca ortodoxia romaneasca are un singur Sinod . Am citit mai zilele trecute cateva comentarii la acest link ( un link recent caci exista o multitudine de alte linkuri care pot fi aduse aici in discutie ):
(…)
Unii comentatori vorbeau despre un Sinod la Cluj si unul la Bucuresti . De-a dreptul aiuritor . Nu pot pricepe cum un moderator care prezinta altora ortodoxia ( atat cat poate ) poate accepta asemenea comentarii. Fiind la moda cuvantul SMINTEALA , ma intreb daca asa ceva e normal . Cum sa accepti comentarii de-o falsitate infioratoare ? Adica am ajuns in asa hal incat nu mai discernem ce insemana Sinodul B. O. R si aducem in discutii sinoade locale ? Mitropolitane . Ne prefacem ca nu intelegem sau manipulam publicul larg ?
Oare acesti oameni nu depasesc cu mult masura ? Sf.Ignatie al Antiohiei spunea foarte lamurit ca ACOLO unde este episcopul sta toata deplinatatea . Pot intelege ca exista momente in istoria Bisericii cand Biserica poate fi reprezntata printr-un singur episcop sau un mic nr. de marturisitori . Ceea ce nu pot intelege este faptul ca acesti oameni se prefac ca nu se afla intr-o mare incurcatura . Vorbind metaforic , Clujul si Bucurestiul sunt in comuniune . Mai mult , pt. unii persoana Pr.Iustin sau Arsenie a devenit cumva garantia infailibilitatii in orice problema a Bisericii . Cumva eludand chiar Sinodul B.O.R . S-a ajuns la opriri de la impartasanie..etc..Imi pare mie sau duhul anarhiei ii stapaneste pe unii dintre credinciosi ? Nu se mai pomeneste patriarhul la Liturghie in respectivele biserici cu credinciosi anti-patriarh ? Daca da , remarcile lor jignitoare ar trebuie sa fie cenzurate din start , deoarece ataca ortodoxia in insasi interiorul ei . Ma intreb : nu e acesta cel mai periculos farisesim ? Mai exact , oameni care argumenteaza ca este gresit sa-ti critici in asa hal patriarhul sunt cenzurati , in vreme ce anti-patriarhi de tot felul sunt considerati de-a dreptul marturisitori . Ce marturisesc aecsti oameni ? Ortodoxia ? Poate in imaginatia lor !
(…)
Daca un Sinod isi expune parerea vis-a-vis de o problema nu e cazul ca cei care sunt credinciosi sa asculte ? Sau ascultarea este doar de parintele duhovnic ? Cine se cred acesti oameni de rastoarna ierarhia dupa poftele lor dubioase ? Ma uitam si in privinta proiectului de la Aiud . Parerea episcopului locului era asa ceva de complezenta pt. unii useri infierbantati . Si ca sa revin la tema dv. nu credeti ca cenzura comentariilopr pe bloguri capata de multe ori accente fariseice ? Oameni de bun simt sunt cenzurati , ma refer la oameni care argumenteaza civilizat cautand sa inteleaga cate ceva . Iar zanatici de tot felul, incepand de la biometrici pana la stilisti de factura recenta sunt chiar de referinta pt. publicul cititor . Chiar daca moderatorii sunt stapanii propriilor bloguri ar tb. sa nu uite ca esenta blogului lor este ortodoxia . Iar ortodoxia inseamna printre multe altele si ecclesia . Daca cineva are o alta parerea il excludem din Trup asa doar pt. ca nu ne convine noua ? Imi pare rau dar aceasta e cea mai mare forma de farisesim . Criticam clericalismul dar noi ca moderatori ne comportam aidoma acelora care au tendinte accentuate de clericalism . Ma intreb cand va veni vremea ca ,printre multele cazuri de cenzura ,sa nu mai permitem critici false la adresa ierarhiei ? altfel ma intrebn ce fel de comuniune avem .
P.S Întâi pomeneşte, Doamne, pe Prea Fericitul Părintele nostru Daniel , Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe (Înalt-) Prea Sfinţitul (Arhi-) Episcopul (şi Mitropolitul) nostru (N), pe care-l dăruieşte sfintelor Tale biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos, îndelungat în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău.
Pui de naparci !!!!!! Cititi Liturghia si nu sunteti capabili sa o intelegeti ???? Ce fel de invatatori sunteti voi ?
Nota admin: parantezele indica linkurile eliminate.
@Ioana:
Orice patima scoasa la iveala, din intuneric, de lumina Evangheliei, se ascunde si in noi. Unele mai mult, altele mai putin. Pr. Cleopa vorbea despre fariseul din launtru, descriind foarte bine starea patimasa corespunzatoare. Asadar, e bine oricum, din principiu, sa vorbim despre toate acestea, caci toate acestea ne lupta. Ne lupta si din interior, si din exterior. Cu cat ne adancim in cunoasterea modului in care lucreaza duhurile patimase, cu atat mai mult vom putea recunoaste acolo unde incearca sa ne strapunga – fie din interior, fie din exterior.
He, he, ce bine-ar fi… 🙂 E bine sa nu gandim ca ne sunt straine… Si, in orice caz, e bine sa le vedem macar in formele mai grave si grosiere oglindite in jurul nostru, ca sa ne formam discernamantul. Nu cred ca e cineva care sa nu le vada, sa nu le cunoasca, macar in afara sa… desi ne musca pe toti si dinauntru catusi de putin macar! Sa fim deci atenti…
@Ancoratus:
Ortodoxia nu inseamna doar o atitudine de echilibru si firesc respect fata de ierarhie, ci si o invatatura de credinta care trebuie acceptata in integralitatea (si deplinatatea) sa. Speram ca nu faceti parte din cei care cred ca sunt ortodocsi doar pentru ca recunosc Sinodul si ierarhii…
Sunt unele aspecte in care inclinam sa va dam dreptate. Am eliminat insa linkurile atat catre blogul respectiv la care va referiti cat si catre siteul oficial. Nu vom trata astfel devierile incurajate pe acel blog, devieri care intr-adevar se abat catre un anti-clericalism generic, la gramada, produs si reprodus de o gandire ideologica, in care toti cei care au alte pareri trebuie neaparat sa faca parte din tabara dusmanului. Aici, de altfel, este si problema: duhul acesta al nihilismului maniheist. Un duh care isi gaseste un pretext in o serie de teme, in sine, de maxima importanta (cum sunt actele electronice sau ecumenismul) dar care nu doreste, de fapt, mantuirea de aceste plagi, ci si-a gasit doar o platforma pentru storcirea cu zel a dusmanilor poporului.
Asadar, acest duh nu se trateaza cu linkuri oficiale si cu discursuri formale despre sinoade. Ci cu rugaciune si post. Si atitudine.
admin,
asa cum am spus mai inainte, eu apreciez ca trageti niste semnale de alarma.
In ultimele zile, m-am plimbat prin arhiva dvs, am mers chiar pana la inceputuri, asa, ca sa va cunosc mai bn munca.
M-am referit la comentatorii fideli atunci cand am zis ca nu sunt farisei. Si cred ca nu am gresit. Unii sunt foarte sinceri, oameni atenti la suferinta altora si la greutatile sau rautatile cu care va confruntati dvs.
Da, in lumina Evangheliei, ne vedem nimicnicia, dar daca o patima nu ma lupta, nu am cum sa o vad si sa o recunosc. Cand o sa simt ca port o masca (fariseul!) am sa recunosc si asta. Pana atunci, nu pot. Cum sa spun despre mine ca sunt fariseu daca nu sunt?
Cat despre discernamant…Mai am pana acolo.
Iertati!
Intr-adevar, fariseismul este una din cele mai perfide patimi si, cred eu, de aprope inrudita cu slava desarta. Parintele meu spune ca, cu cat o patima este mai subtila cu atat este mai greu de detectat si de luptat cu ea. Cele grosiere ies mai usor in evidenta, chiar si in urma unei cercetari mai superficiale. Cred ca cea mai periculoasa forma de fariseism este aceea in care prefacandu-ne fata de ceilalti ajungem in cele din urma la a ne autoconvinge. Adica nu doar te prefaci, joci un rol dar ajungi sa ti-l asumi si sa devii credibil pt tine insuti in acest rol. Pentru a intelege in ce punct ne gasim, daca suntem sinceri si smeriti cu inima sau doar ne prefacem ( si cateodata convingator chiar si pt noi insine) trebuie sa fim atenti la roade: suntem rabdatori cu ceilalti, ne maniem daca suntem provocati sau ispititi, “protestam” daca ni se pare ca am fost nedreptatiti de imprejurari sau dam slava lui Dumnezeu pentru toate cate le primim? Toata impostura se vadeste in faptele noastre…
Ioana : eu am vazut altfel “linistea” care s-a asternut dupa “provocarea” lansata de admin. si mi-a placut linistea asta si m-am gandit ca am nimerit bine aici intre voi de ceva timp, ( vreo 5 luni de altfel) anume :
“Cine este fãrã de pãcat sã arunce primul piatra”
Mihaela Pop.,
mandria din mine m-a facut sa reactionez asa 🙁
Doamne ajuta!
Ioana, iarta-ma, dar in mesajul meu nu era nicio acuza la adresa ta, din contra, era o completare la mesajul tau din 08.01.la ora 15:16. Nu cred ca voi ajunge vreodata la o asemenea masura incat sa am o lipsa totala de mandrie, o smerenie deplina, dar ma lupt cu mandria asta si-mi pun nadejdea in Dumnezeu. Sfantul Macarie Egipteanul povesteste intamplarea cu femeia aceea pe care o lasase insarcinata cineva, iar ea il acuzase pe el, pe sfant, ca al lui e copilul, el indura toate batjocurile si bataia oamenilor si nu se opune cu nimica nedreptatii, chiar isi ia angajament sa intretina material femeia, ceea ce si face gandind, “Macarie, iata ti-ai gasit tie femeie”. Nedreptatea si batjocura mie mi se par greu de indurat…sunt om pacatos. Doamne IIsuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!
Mihaela,
asa am si perceput comentariul dvs, ca o completare. Suntem foarte diferiti, nu putem intelege toti la fel.
Si pe mine ma supara mandria, sub diferite forme, dar asa cum spune admin, fariseul nu este doar mandru. Eu, cel putin, as traduce cuvantul fariseu prin ticalos, nemernic, cel care face rau cu buna stiinta. Si asta cred ca nu sunteti voi, cei de aici, printre care am nimerit si eu 🙂
“Macarie, iata ti-ai gasit femeie!” – Foarte frumos! De retinut.