FARISEUL

4-01-2011 ~~Sublinieri~~

… smintirea are ochii mari: ea vede la aproapele şi păcatele care nu sunt de fel într-insul, păcate nascocite de închipuirea pe care o mână viclenia.

Fariseul, în amăgirea sa de sine, aduce laudă lui Dumnezeu pentru starea sa. El îşi tăinuieşte semeţia, iar aceasta se tăinuieşte de el sub obrăzarul recunoştinţei faţă de Dumnezeu. Privind Legea superficial, i se părea că este plinitor al Legii.

Cu gura, cu vârful limbii el Il mărturiseşte pe Dumnezeu, iar cu inima se leapădă de Dânsul. El nu simte niciodată prezenţa lui Dumnezeu, nu vede purtarea lui de grijă, nu cunoaşte din experienţă ce înseamnă frica de Dumnezeu. Pentru inima lui nu există Dumnezeu şi nu există nici aproapele.

Fiind strain de Dumnezeu, fariseul are nevoie sa para înaintea oamenilor slujitor al Lui; fiind plin de toata nelegiuirea, are nevoie sa para înaintea oamenilor îmbunatatit; nazuind sa-si împlineasca patimile, are nevoie ca faptele sale sa para bune. Fariseul nu se poate lipsi de masca. Nevrând de fel sa fie cu adevarat cucernic si îmbunatatit, vrând doar sa fie socotit de oameni ca atare, fariseul se învesmânteaza în fatarnicie. Totul în el e facatura, totul e nascocire! Faptele, cuvintele, viata lui sunt o necurmata minciuna. Inima lui, ca o otrava întunecata, este prea plina de toate patimile, de toate viciile, de chin neîncetat – si tocmai aceasta inima de iad sufla împotriva aproapelui simtamântul neomenos, ucigator, al smintirii si osândirii. Fariseul, îngrijindu-se sa apara drept înaintea oamenilor – fiind dupa suflet fiu al satanei – vâneaza din Legea Lui Dumnezeu câteva trasaturi, se împodobeste cu ele, ca ochiul necercat sa nu recunoasca în el un vrajmas al lui Dumnezeu si, încredintându-i-se ca unui prieten al lui Dumnezeu sa-i cada jertfa. Fariseul osândeste in aproapele nu raul, nu pacatul, nu încalcarea Legii. Nu! Cum poate el sa osândeasca raul, al carui prieten si ucenic iubit este? Sagetile lui sunt îndreptate împotriva virtutii – însa pentru ca loviturile sa nimereasca mai bine, el cleveteste virtutea, îi pune în seama raul, se sminteste de acest rau si, parând a-l lovi, el ucide pe robul lui Hristos, pe care îl uraste…

Cei molipsiţi de aluatul fariseilor sunt până acum în dusmanie neimpacata cu adevăraţii ucenici ai lui Iisus, îi prigonesc fie la arătare, fie ascunzandu-se înapoia clevetirii şi smintelii; cu sete, neobosiţi, caută sangele lor…

Fariseul

(in două parti)

De Sfantul Ignatie Briancianinov

Fraţilor! Să privim în Evanghelie la felul de a se purta al Domnului nostru Iisus Hristos. Vom vedea că el nu se sminteşte niciodată de păcătoşi, oricât de grele ar fi păcatele acestora. De asemenea, nu avem nici o pildă în sfintele Evanghelii ca Sfinţii Apostoli să se fi smintit de cineva. Dimpotrivă, fariseii se smintesc mereu – se smintesc de Cel Atotdesăvârsit, de Dumnezeu Inomenit; se smintesc pâna acolo încât îl osândesc pe dumnezeu ca pe un nelegiuit, Il dau unei morţi de ocară; pe Mântuitorul Il răstignesc pe cruce în mijlocul a doi tâlhari! De aici tragem în chip firesc concluzia că înclinarea spre a te sminti este o boală grea a sufletului, este semnul fariseismului. Trebuie sa luăm aminte cu osardie la inima noastră şi să ucidem în ea simţământul smintirii de aproapele prin cugetarea duhovnicească culeasă din Evanghelie.

Evanghelia – carte sfinţită şi atotsfântă! Precum în apele curate se îşi răsfrânge înfăţişarea soarele, aşa şi în Evanghelie este zugrăvit Hristos. Cel ce doreşte să-L vadă pe Hristos să îşi cureţe mintea şi inima prin pocăinţa! Il va vedea în Evanghelie pe Hristos, Adevăratul Dumnezeu, Mântuitorul oamenilor căzuţi; va vedea în Evanghelie ce însuşiri trebuie să aibă ucenicul lui Iisus, care este chemat să înveţe blândeţea şi smerenia de la Insuşi Domnul. In aceste virtuţi prin care urmăm lui Dumnezeu va afla fericită odihnă sufletului său.

Intrat-a oarecând Domnul în casa vameşului Matei, prefăcându-l pe vameş în Apostol; Dumnezeu întrupat a şezut la masă cu păcătoşii. Fariseii, văzând aceasta, s-au smintit. De ce, le-au zis ei ucenicilor lui Iisus, de ce cu vameşii şi cu păcătoşii mănâncă şi bea Dascălul vostru? (Mt. IX,11).

Spuneţi mai înainte, fariseilor, de ce-i numiţi pe aceşti oameni „păcătoşi”? N-ar fi fost, oare, mai aproape de adevăr să îi numiţi „fericiţi”, „îngeri”, „heruvimi”, fiindcă Dumnezeu a binevoit să şadă în tovărăşia lor? N-ar fi fost mai bine să spuneţi: „şi noi suntem păcătoşi! Primeşte-ne şi pe noi, Milostive Iisuse, la picioarele Tale. Acestor păcătoşi Tu, ştiutorul inimilor şi Judecătorul Cel Adevărat, le-ai dat întâietate faţă de noi; trecându-ne cu vederea, ai şezut cu dânşii. Se vede că păcatele noastre sunt înaintea Ta mai grele ca păcatele lor. Cu dânşii şezi – nouă îngăduie-ne măcar să cădem la picioarele Tale”.

Nu este sfânta mireasmă a smereniei în „drepţii” cei întunecaţi, bogaţi doar în dreptatea firii omeneşti căzute, în dreptatea prefacută a lumii; în dreptatea demonica. Acestia osândesc cu obrăznicie pe Domnul, îi osândesc pe păcătoşii primiti de el, care se fac in acest chip adevăraţi drepţi – Il leapădă pe Domnul, grăind: Dascălul vostru. Dau de înţeles prin asta că nu Il recunosc Dascăl al lor.

Răspunsul Domnului este un răspuns la toate temeiurile bolii ascunse ale fariseilor, la întreaga stare a sufletului lor. Acest răspuns cuprinde în sine o cumplită osândire şi lepădare de la faţa lui Dumnezeu a oricărei dreptăţi omeneşti părute, unite cu osândirea aproapelui.

N-au trebuinţă, a zis Domnul, cei sănătoşi de pocăinţă, ci cei bolnavi. Deci mergând, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă – că n-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Mt. IX, 12-13).

Odată, în zi de sâmbătă, mergea Domnul cu sfinţii Săi ucenici şi Apostoli printre semănături. Ucenicilor li s-a făcut foame şi au prins a smulge spice; frământându-le în mâini, curăţau boabele, pe care le mâncau. Văzând aceasta, fariseii au zis: Iată, ucenicii Tăi fac ce nu se cade a face sâmbăta (Mt. XII, 2). Domnul, amintind de David şi de preoţi (primul călcând rânduiala Legii din nevoie, iar ceilalţi din porunca Legii), iarăşi le atrage fariseilor, ameninţător, luarea aminte: De aţi şti ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă, nu aţi fi osândit pe cei nevinovaţi (Mt. XII, 7).

Ce cuget voitor de rău trădează simţământul smintirii! El se preface că ţine cu acribie, până la ultimul amănunt, forma legii, dar intelesul lăuntric al legii il calca. Fariseu întunecat şi orb! Auzi ce iţi grăieşte Domnul: Milă voiesc. Văzând neajunsurile aproapelui, milostiveste-te de el: e mădularul tău! Neputinta pe care o vezi astăzi in el, maine poate deveni neputinţa ta. Te smintesti doar pentru că esti trufaş şi orb! Implineşti unele rânduieli dinafară ale legii, şi pentru asta singur te minunezi de tine; dispretuieşti, osandesti pe semenii în care bagi de seama călcarea unor măruntisuri şi nu bagi de seamă împlinirea faptelor bune mari, tăinuite, iubite de Dumnezeu, necunoscute de inima ta încrezută şi împietrită. Nu te-ai uitat îndeajuns la tine insuti; nu te-ai văzut: numai de asta nu te socoti păcatos. De asta nu s-a frant inima ta, nu s-a umplut de pocainta şi smerenie; de asta nu ai priceput că deopotrivă cu ceilalţi oameni ai nevoie de mila lui Dumnezeu, de mântuire. Infricoşat lucru este a nu te socoti pe tine însuţi păcătos!

Cel care se socoate pe sine păcătos primeşte cale liberă spre Iisus. Ce fericire este a-şi vedea omul păcatele! Ce fericire este a privi în inima sa! Cel care va privi in inima sa, va uita că pe pământ se afla păcătoşi afară de el singur. Chiar de se va uita vreodată la semeni, toţi i se vor părea neprihăniţi, minunaţi, ca nişte îngeri. Privind la sine, cercetându-şi petele cele din păcate, el se încredinţează că pentru mântuirea sa este un singur mijloc – mila lui Dumnezeu, că e un rob netrebnic, nu doar prin încălcarea, ci şi prin plinirea neîndestulătoare a poruncilor Dumnezeieşti, printr-o plinire a lor ce se aseamănă mai degrabă unei schimonosiri. Avand trebuinta el însuşi de milă, o revarsă cu imbelşugare asupra aproapelui, are pentru el numai mila.

De aţi şti ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă, nu aţi fi osândit pe cei nevinovaţi – că n-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Mt. XII, 7; IX, 13).

Milostivul nostru Mântuitor, Domnul Iisus Hristos, Care nu i-a lepădat pe vameşii şi curvele ce se pocăiau, nu i-a dispreţuit nici pe farisei; El a venit să-l vindece pe om de toate bolile sale, printre ele şi de fariseism, care este cu osebire greu de tămăduit numai fiindca această boală se socoate şi se vesteşte pe sine drept sănătate înfloritoare, leapădă doctorul şi îngrijirea, vrea sa vindece ea însăşi bolile altora, intrebuinţând pentru scoaterea unui firicel de praf care de-abia se vede lovituri cu bârne grele.

Un oarecare fariseu l-a poftit pe Domnul să ia parte la masa lui. Şi intrând în casa fariseului, a şezut (Lc. VII, 36), povesteşte Evanghelia despre Domnul Cel Milostiv. Se pare că fariseul, cu toate că avea oarecare osârdie şi credinţă către Domnul, după ce L-a primit a început a socoti cât de multă cinstire trebuie să îi dea Oaspetelui. Dacă n-ar fi fost socoteala, întemeiată pe părerea despre sine că este drept şi vrednic, ce l-ar fi împiedicat pe fariseu să fugă în întâmpinarea Oaspetelui Dumnezeiesc, să cadă cu cutremur la sfintele Lui picioare, să-şi întindă sub ele sufletul, inima? Nu s-a întâmplat aşa; fariseul a lăsat să îi scape fericitul prilej de a-L cinsti pe Mântuitorul după cuviinţa datorată. Prilejul scăpat de fariseu îl răpeşte sieşi oarecare femeie din acea cetate, păcătoasă cunoscută.

Ea aleargă cu vasul de mir binemirositor în casa fariseului, intră acolo unde era masa, începe a spăla picioarele Mântuitorului şi a le şterge cu perii capului său, a săruta picioarele Mântuitorului şi a le unge cu mir.

Nu vede fariseul orb fapta bună care se săvârşeşte înaintea ochilor lui, care dă în vileag răceala, omorârea inimii lui. Smintirea şi osândirea i se mişcă în suflet. El cugeta: Acesta daca ar fi prooroc, ar sti cine şi ce fel de femeie este ceea ce se atinge de el – că este păcătoasă (Lc. VII, 39). De ce Il micşorezi pe Dumnezeu numindu-L doar prooroc? De ce o numeşti păcătoasă pe cea care a fost cinstită de Dumnezeu mai mult decât tine? Teme-te, taci: este de faţă Ziditorul! A Lui e judecata asupra făpturilor Sale; pentru El e totuna a ierta cinci sute si cincizeci de dinari datorie de păcate: El e Atotputernic şi nesfârşit de bogat. De obicei, fariseul pierde acest lucru din socoteala sa! Văzând la aproapele cinci sute de dinari datorie, el nu ia seama la cei cincizeci de dinari pe care el îi datorează, nici măcar nu-i socoate datorie, în vreme ce hotărârea Dumnezeieştii Judecăţi vesteşte că nici unul din ei doi nu are de unde să-şi plătească datoria, ca amândoi au deopotrivă nevoie de iertarea ei. Si neavand ei cu ce plati, amandurora le-a iertat (Lc. VII, 47).

Lipsa de smerenie, de unde vine boala fariseismului, împiedică în cea mai mare măsură sporirea duhovnicească. In timp ce oamenii căzuţi in pacate grele, cu ravna fierbinte şi duh smerit, aduc pocainţa, uită întreaga lume, vad fară încetare păcatul lor şi plâng înaintea lui Dumnezeu, fariseul priveşte lucrurile după două măsuri deosebite. Păcatul lui, ce i se pare făra de insemnătate, nu îi atrage asupra sa luarea aminte. El îşi aminteste, cunoaşte câteva fapte bune ale sale, si in ele îşi pune nădejdea. El vede neajunsurile aproapelui; punandu-le faţă în faţă cu ale sale, pe acestea din urmă le socoate uşoare, lesne de îndreptăţit. Cu cât creşte în ochii săi propria dreptate, cu atât se împuţinează îndreptarea harica cea data in dar celor care se pocăiesc. Din aceasta pricina slăbeşte, e nimicit simţământul pocăinţei. O dată cu micşorarea simţământului pocaintei este îngreunată calea spre sporirea duhovnicească; odată cu nimicirea simţământului pocăinţei, omul se abate de pe calea mantuitoare pe calea parerii de sine şi amăgirii de sine. El se face străin sfintei iubiri de Dumnezeu şi de aproapele:

Iarta-se păcatele ei cele multe, a grait Domnul despre fericita păcătoasă, că mult a iubit; iar cui se iartă mai puţin, iubeşte mai puţin (Lc. VII, 47).

Cel molipsit de boala fariseismului este lipsit de sporire duhovnicească. Impietrit e pământul ţarinei sale sufleteşti, şi nu aduce roadă: pentru rodirea duhovnicească este nevoie de o inima lucrată prin pocăinţă, muiată, umezită de străpungere si de lacrimi. Lipsa sporirii este, deja, o paguba de cea mai mare insemnătate – dar vătămarea pricinuită de fariseism nu se mărgineşte la nerodirea sufletului: molima aducătoare de moarte a fariseismului este in cea mai mare măsură împreunată cu urmările cele mai pierzătoare. Fariseismul nu doar că face neroditoare pentru om faptele bune ale acestuia, ci le şi îndreptează spre răul sufletului său, spre osândirea lui înaintea lui Dumnezeu.

Acest lucru l-a zugrăvit Domnul în pilda despre vameşul şi fariseul (Lc, cap. XVIII) ce se rugau împreună în templul lui Dumnezeu. Fariseul, privindu-se pe sine, nu afla pricină de pocăinţă, de simţire a străpungerii inimii; dimpotrivă, el afla pricină de a fi mulţumit cu sine, de a se admira. El vedea în sine postire, dare de milostenii – dar nu vedea acele păcate pe care le vedea sau credea că le vede în alţii, şi de care se smintea. Zic credea că le vede, fiindcă smintirea are ochii mari: ea vede la aproapele şi păcatele care nu sunt de fel într-insul, păcate nascocite de închipuirea pe care o mână viclenia. Fariseul, în amăgirea sa de sine, aduce laudă lui Dumnezeu pentru starea sa. El îşi tăinuieşte semeţia, iar aceasta se tăinuieşte de el sub obrăzarul recunoştinţei faţă de Dumnezeu. Privind Legea superficial, i se părea că este plinitor al Legii. Bineplacut lui Dumnezeu. El a uitat că porunca Domnului, după cuvântul Psalmistului, este largă foarte, că înaintea lui Dumnezeu însuşi cerul nu este curat (Iov XV, 15), că Dumnezeu nu binevoieşte nici întru jertfe, nici chiar întru arderi de tot, atunci când pe acestea nu le însoţeşte şi nu le sprijină duhul înfrânt şi smerit (Ps. L), că Legea lui Dumnezeu trebuie sădită chiar în inimă pentru a putea dobândi dreptatea cea adevarata, fericita, duhovnicească. Această dreptate începe să apară în om odată cu simţirea sărăciei cu duhul (Ps. XXXIX, 11; Mt. V, 3).

Fariseul plin de slava desarta socoate ca da multumita lui Dumnezeu, ca îl proslaveste: Dumnezeule, multumesc Tie ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, preacurvari (Lc. 18, 11). El numara pacatele vadite, pe care toti le pot vedea; dar despre patimile sufletesti, despre trufie, viclenie, ura, zavistie, fatarnicie, nu pomeneste nici un cuvânt. Dar tocmai acestea îl alcatuiesc pe fariseu! Tocmai ele întuneca, omoara sufletul, îl fac neînstare de pocainta! Tocmai ele nimicesc dragostea de aproapele si nasc smintirea plina de raceala, trufie si ura! Fariseul plin de slava desarta socoate ca da multumita lui Dumnezeu pentru faptele sale bune – însa Dumnezeu Îsi întoarce fata de la ele; Dumnezeu rosteste împotriva lui înfricosata osânda: Tot cel ce se înalta va fi smerit (Lc. 18, 14).

Atunci când fariseismul se întăreşte şi ajunge la deplinătatea puterii sale, el pune stăpânire pe suflet: atunci roadele lui sunt cumplite. Nu e fărădelege inaintea căreia el să se cutremure, de care să nu fie gata. Fariseii au cutezat sa îl hulească pe Sfantul Duh. Fariseii au cutezat să Il numească îndrăcit pe Fiul lui Dumnezeu. Fariseii şi-au îngăduit să spună că Dumnezeu înomenit, Mântuitorul venit pe pământ, este primejdios pentru bunăstarea obştească, pentru rosturile cetăţeneşti ale iudeilor. Şi pentru ce toate aceste născociri intortochiate? Pentru ca, sub acoperirea părutei dreptăţi, sub obrăzarul păzirii neamului, a legilor, a religiei, sa-si sature de sânge răutatea lor cea nesaturata, sa aduca sânge ca jertfă zavistiei si slavei lor deşarte, să săvârşeasca ucidere de Dumnezeu. Fariseismul este o groaznică otrava; fariseismul este o groaznică boală sufletească.

Să ne străduim a schiţa trăsăturile fariseului, luând descrierea din Evanghelie, aşa încât oricine, privind această privelişte monstruoasă, cumplită, să se poată păzi, cum a poruncit Domnul, de aluatul fariseilor (Mt. XVI, 6): de felul gândirii, de regulile, de aşezarea sufletească a fariseilor.

Fariseul, multumindu-se cu împlinirea rânduielilor exterioare ale religiei si savârsirea câtorva fapte bune, de care nu sunt straini nici pagânii, slujeste ca un rob patimilor, pe care, într-o masura însemnata, nici nu le vede în sine si nu le pricepe, care pricinuiesc în el o desavârsita orbire în privinta lui Dumnezeu si a întregii învataturi dumnezeiesti. Cunoasterea, deci si vederea în sine a lucrarii patimilor sufletesti se dobândeste prin pocainta – dar simtamântul pocaintei nu ajunge la fariseu. Cum poate inima sa se înfrânga, sa se strapunga, sa se smereasca, atunci când este multumita de sine? Nefiind în stare să se pocăiască, fariseul nu e în stare să vadă lumina poruncilor lui Dumnezeu, ce luminează ochii minţii. Chiar de se îndeletniceşte cu citirea Scipturii, chiar dacă vede în ea aceste porunci, în orbirea sa nu se opreşte asupra lor: ele fug de ochii lui şi le înlocuieşte cu filosofările sale prosteşti, nebuneşti. Ce poate fi mai ciudat, mai necuviincios decât filosofările fariseului pomenite în Evanghelie? Cel ce se va jura pe templu, nimic nu este; iar cel ce se va jura pe aurul templului, vinovat este (Mt. XXIII, 16). Fariseul, lăsând plinirea poruncilor lui Dumnezeu, năzuieşte către plinirea amănunţită a mărunţişurilor exterioare chiar dacă acest lucru ar fi însoţit de încălcarea vădită a poruncilor. Sfintele porunci ale lui Dumnezeu, în care este viaţa veşnică, au fost lăsate de farisei într-o deplină nebăgare de seamă, au fost uitate cu desăvârşire!

Zeciuiţi, le spune Domnul, izmă şi mărarul şi chimenul, şi aţi lăsat cele mai grele ale Legii – dreptatea lui Dumnezeu şi mila şi credinţa… Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila (Mt. XXIII, 23-24).

Cea mai tăinuită dintre toate patimile sufleteşti este slava deşartă. Această patimă, mai mult decât celelalte, se ascunde înaintea inimii omului, aducându-i o mulţumire adeseori luată ca mângâiere a conştiinţei, ca mângâiere dumnezeiască – şi tocmai din aluatul slavei deşarte este făcut fariseul. El face totul pentru a fi lăudat de oameni şi milostenia, şi postul, şi rugăciunea lui sa aibă martori. El nu poate fi ucenic al Domnului Iisus, Care porunceşte următorilor Săi să dispreţuiască slava de la oameni, să meargă pe calea înjosirii, lipsurilor, pătimirilor. Crucea lui Iisus este sminteală pentru fariseu. Lui îi trebuie un Mesia asemănător cu Alexandru Macedon sau cu Napoleon I, cu slavă răsunătoare de cuceritor, cu trofee, cu prada! Gândul la slava cerească, duhovnicească, la slava lui Dumnezeu cea veşnică, la veşnicia însăşi, este de neajuns pentru sufletul lui ce se târăşte pe pământ, în praful şi stricăciunea pământească. Inima lui este acolo unde se află comoara lui. Acolo e credinţa lui, acolo sunt simtirile lui, acolo este nădejdea, acolo este dragostea lui! Cu gura, cu vârful limbii el Il mărturiseşte pe Dumnezeu, iar cu inima se leapădă de Dânsul. El nu simte niciodată prezenţa lui Dumnezeu, nu vede purtarea lui de grijă, nu cunoaşte din experienţă ce înseamnă frica de Dumnezeu. Pentru inima lui nu există Dumnezeu şi nu există nici aproapele. El e cu totul pamantesc, cu totul trupesc, cu totul sub stăpânirea patimilor sufleteşti, este mânat de ele, cârmuit de ele, împins de ele la toată nelegiuirea, trăieşte şi lucrează doar pentru iubirea de sine. In acest suflet este înălţat idolul “eu”. Idolul e tămăiat fără incetare, i se junghie neincetat jertfe Cum se pot imbina într-un asemenea suflet slujirea Atotsfântului Dumnezeu cu slujirea idolului scârbavnic? Acest suflet se află într-o stare de pustiire cumplita într-un intuneric cumplit, intr-o omorare cumplită; este o peşteră intunecoasă, locuită doar de fiare cumplite, sau, şi mai mult, de tâlhari cumpliţi; e un mormânt ce ochilor trupeşti ai oamenilor, care înşală atât de adesea, le pare împodobit, iar pe dinlăuntru e plin de oasele morţilor, de putoare, de viermi, de toată necurăţia urâtă de Dumnezeu.

Fiind strain de Dumnezeu, fariseul are nevoie sa para înaintea oamenilor slujitor al Lui; fiind plin de toata nelegiuirea, are nevoie sa para înaintea oamenilor îmbunatatit; nazuind sa-si împlineasca patimile, are nevoie ca faptele sale sa para bune. Fariseul nu se poate lipsi de masca. Nevrând de fel sa fie cu adevarat cucernic si îmbunatatit, vrând doar sa fie socotit de oameni ca atare, fariseul se învesmânteaza în fatarnicie. Totul în el e facatura, totul e nascocire! Faptele, cuvintele, viata lui sunt o necurmata minciuna. Inima lui, ca o otrava întunecata, este prea plina de toate patimile, de toate viciile, de chin neîncetat – si tocmai aceasta inima de iad sufla împotriva aproapelui simtamântul neomenos, ucigator, al smintirii si osândirii. Fariseul, îngrijindu-se sa apara drept înaintea oamenilor fiind dupa suflet fiu al satanei, vâneaza din Legea Lui Dumnezeu câteva trasaturi, se împodobeste cu ele, ca ochiul necercat sa nu recunoasca în el un vrajmas al lui Dumnezeu si, încredintându-i-se ca unui prieten al lui Dumnezeu sa-i cada jertfa. Fariseul osândeste in aproapele nu raul, nu pacatul, nu încalcarea Legii. Nu! Cum poate el sa osândeasca raul, al carui prieten si ucenic iubit este? Sagetile lui sunt îndreptate împotriva virtutii – însa pentru ca loviturile sa nimereasca mai bine, el cleveteste virtutea, îi pune în seama raul, se sminteste de acest rau si, parând a-l lovi, el ucide pe robul lui Hristos, pe care îl uraste.

Fariseule! Tu duci la pedeapsa pe cel nevinovat de faradelegea pe care chiar tu ai nascocit-o? A ta este pedeapsa, ca si faradelegea!

Nu cumva îti da îndrazneala faptul ca ucenicul lui Hristos, urmând lui Hristos, bea în tacere paharul patimirilor pe care tu i l-ai pregatit? Nefericitule! Înfricoseaza-te de însasi aceasta tacere îndelung rabdatoare si tainica. Acum, urmatorul lui Iisus tace pentru Iisus: la Înfricosata Judecata de obste va grai pentru el Iisus, înfierând pe nelegiuitul necunoscut de oameni si-l va trimite în chinurile vesnice. Fariseii au născocit fărădelegi ca să le pună pe seama însuşi Dumnezeului-Om; au făcut ca El să fie pedepsit; I-au cumpărat sângele; s-au prefăcut că nu L-au înţeles.

Cea mai mare fărădelege de pe pământ a fost săvârşită de farisei. Intotdeauna ei au fost, şi rămân până în ziua de azi, credincioşi chemării lor infernale. Ei sunt cei mai însemnaţi vrăjmaşi şi prigonitori ai adevăratei virtuţi şi evlavii creştine, care nu se opresc înaintea nici unei fărădelegi – împotriva lor tună hotărârea Domnului:

şerpi, pui de năpârci, cum veţi scăpa de judecata gheenei? Pentru aceasta, iată, Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari, şi dintre ei veţi ucide şi veţi răstigni, şi dintre ei veţi bate în soboarele voastre şi-i veţi goni din cetate în cetate, ca să cadă asupra voastră tot sângele drept care s-a vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel celui drept şi până la sângele Zahariei, fiul Varahiei, pe care l-aţi omorât între templu şi altar. Amin grăiesc vouă: vor veni acestea toate peste neamul acesta (Mt. XXIII, 33-36).

S-au împlinit cuvintele Domnului, şi până acum se împlinesc: cei molipsiţi de aluatul fariseilor sunt până acum în dusmanie neimpacata cu adevăraţii ucenici ai lui Iisus, îi prigonesc fie la arătare, fie ascunzandu-se înapoia clevetirii şi smintelii; cu sete, neobosiţi, caută sangele lor.

„Doamne Iisuse Hristoase! Ajută robilor Tai. Da-le să Te priceapă şi să urmeze Ţie: Ţie, Care ca o oaie la junghiere Te-ai adus şi ca un Miel fără glas înaintea celui ce-l tunde (Is. LIII, 7). Dă-le să Te vadă cu ochiul curat al minţii şi, pătimind în fericită tăcere, ca înaintea ochilor Tăi, să se îmbogăţească cu daruri harice, să simtă în sine adierea făcătoare de pace a Sfântului Duh, Care vesteşte robului sau că nu poate fi al Tău altminteri decât împărtăşindu-se de paharul pătimirilor, pe care Tu l-ai ales ca soartă a petrecerii Tale pământeşti şi a celei a aleşilor Tăi”.