Fericitul Filotei Zervakos: CUM TREBUIE SA NE APROPIEM DE TAINA SFINTEI IMPARTASANII?
- Vezi si: TAINELE CRESTINE SI LUCRARILE MAGICE
Textul de fatã reprezintã o scrisoare a Arhimandritului Filotei Zervakos cãtre un fiu duhovnicesc, publicatã sub acest titlu în revista “Orthodoxos. Philoteos Martyria”, nr. 40-42, ianuarie-septembrie, Tesalonic, 1991, p. 139-143.
Staretul Filotei a fost de foarte tânãr sub îndrumarea Sfântului Nectarie de Eghina fãcãtorul de minuni, pe care l-a avut pãrinte duhovnicesc. Din 1930 pânã la moartea sa (adicã aproape pentru 50 de ani) a fost staretul Mânãstirii Loggobardas din Paros, fiind unul din cei mai apreciati duhovnici. A încercat o unire a spiritualitãtii liturgice sacramentale cu cea filocalicã isihastã.
Punctul de vedere exprimat de Patriarhul Filotei Kokkinos (+1379) în chestiunea Sfintei Împãrtãsanii, prezentat si însusit de staretul Filotei Zervakos, îsi pãstrazã actualitatea si are o importantã deosebitã din punct de vedere teologic si duhovnicesc:
“1. Patriarhul Filotei Kokkinos este un ucenic si adept al Sfântului Grigore Palama (+1360), contribuind cel mai mult la apararea si raspândirea palamismului si isihasmului, care insista asupra posibilitatii vederii slavei sau luminii dumnezeiesti necreate, prin curatirea inimii si rugaciunea mintii.
2. Prin cele spuse în scrisoare, Patriarhul Filotei arata clar ca isihasmul si împartasirea sacramentala nu se exclud, ci se presupun si se completeaza reciproc, rugaciunea mintii fiind însasi simtirea prezentei euharistice sacramentale a lui Hristos în noi, împartasirea sacramentala implicând si împartasirea duhovniceasca, simtirea lui Hristos.
3. Pozitia echilibrata a Patriarhului Filotei poate sa aduca o lumina în mult disputata discutie ce se continua înca pâna în zilele noastre, între teologi si duhovnici, în jurul desei sau rarei împartasiri. Împartasirea euharistica este o necesitate pentru toti credinciosii, monahi si laici, necesitate care decurge din însasi fiinta si rostul tainei Cuminecaturii, dar ea nu se poate impune si da oricui, fara nici o conditie, lucru care se uita de obicei de cei ce insista exclusiv pe împartasirea fizica.
Sfaturile date în final de Patriarhul Filotei manifesta o deschidere generoasa. Teoretic ele sunt corecte si practic realizabile mai mult în mânastiri, unde sunt mai putini vietuitori si unde duhovnicii îi pot pregati pe toti prin Taina Marturisirii, decât în parohiile mari, unde datorita numarului mare de credinciosi, practic este aproape imposibila pregatirea acestora prin Taina Marturisirii în vederea împartasirii lor duminica de duminica. Dar si aici se poate începe – si e de dorit – cu grupuri mai mici de credinciosi care sa fie pregatiti pe rând pentru împartasire în fiecare duminica. Problema este foarte importanta si vom mai reveni asupra ei (pr. prof. Ioan Ica).
Acum 50 de ani am citit aici, în biblioteca mânastirii, o scrisoare a pururea pomenitului Filotei Patriarhul Constantinopolului, care a trait în secolul XIV si care a stralucit în virtute, evlavie, dreapta credinta si cultura. Epistola aceasta a fost trimisa parintilor sinaiti, care se împartisera în doua tabere. Una socotea nu numai ca e permisa deasa Împartasanie, dar ca e obligatorie. Si aducea marturie canoanele 18 si 19 apostolice si ca mai înainte, Sfânta Împartasanie nu impunea postul, fiindca crestinii din primele veacuri nu posteau, dar nici canoanele Sfintilor Apostoli si ale Sfintelor Sinoade Ecumenice nu se refera la post înainte de Sfânta Împartasanie. Cealalta tabara socotea ca, pentru a se împartasi cineva, trebuie sa treaca cel putin 40 de zile de la ziua în care s-a împartasit pentru a se putea împartasi iarasi, deoarece nu e vrednic, si ca înainte de Sfânta Împartasanie crestinul trebuie sa posteasca trei zile. Aduc si ei marturie obiceiul Bisericii care, vazând ca multi dintre crestini se apropie de Taina Sfintei Împartasanii fara nici o pregatire si curatire prealabila, fara o metanoia si marturisire sincera si curata, fara teama, credinta si dragoste de Dumnezeu, recomanda crestinilor sa se înfrâneze câteva zile, pentru a putea sa se reculeaga, sa-si dea seama si sa cugete la pacatele lor, sa le paraseasca prin baia pocaintei si a marturisirii, ca si prin postul dupa putere, pentru ca postul curat, care se face în cunostinta si discernamânt, cere de la om teama, smerenie, strapungerea inimii si plânsul aducator de bucurie, lacrimi care purifica si curata sufletul omului de orice pângarire. Din acest motiv, Sfântul Grigorie Teologul a zis: “Sa varsam lacrimi dupa putere prin baia Botezului (pocaintei)“, iar Sfântul Simeon Noul Teolog porunceste monahilor si crestinilor ca fara lacrimi sa nu se împartaseasca. Cum e cu putinta ca acela care îsi umple de cu seara chilia lui cu carne, peste, oua, vin si nu cu mâncaruri de post, dimineata sa se împartaseasca cu lacrimi si strapungerea inimii? Acest lucru e cu neputinta.
Fiindca deosebirea de pareri a sinaitilor a ajuns la certuri si dispute, au scris Patriarhului, care le-a trimis o scrisoare. Acum un an am cautat aceasta scrisoare în biblioteca, dar nu am putut s-o gasesc. Nu îmi amintesc exact cuprinsul ei, fiindca au trecut 50 de ani de atunci. Din câte îmi amintesc va scriu, poate va va fi de folos pentru cartea voastra.
În scrisoare, Patriarhul critica cele doua tabere, fiindca ambele se aflau în ratacire si fiindca toti trebuie sa urmeze traditiile pe care le-au primit de la Parintii lor si nu sa se certe.
Celor dintâi le scrie: Spuneti adevarul ca împartasania deasa este impusa de canoane si ca crestinii din timpurile apostolice se împartaseau la fiecare Liturghie, dar trebuie sa spuneti si ceea ce Sfântul Apostol Pavel, gura lui Hristos, zice: “Sa se cerceteze omul pe sine însusi si asa sa manânce din pâine si sa bea din pahar. Caci cel ce manânca si bea cu nevrednicie, manânca si bea siesi osânda, ca unul care nesocoteste Trupul Domnului“ (I Co 11, 28-29). Daca vreti sa va împartasiti des, ca Sfintii Apostoli si primii crestini, trebuie sa se cerceteze fiecare pe sine si sa va gânditi bine daca sunteti si voi ca Sfintii Apostoli, daca sunteti la masura virtutilor Sfintilor Apostoli si a primilor crestini. Aceia aveau dragoste din tot sufletul si din toata inima fata de Dumnezeu, în vreme ce voi aveti multa dragoste fata de voi însiva si foarte putina fata de Dumnezeu. Aceia aveau o asa de mare iubire întreolalta, încât erau bucurosi sa se jertfeasca unul pentru altul. Voi însa va certati si îi pizmuiti pe fratii vostri, fiindca nu îmbratiseaza parerea voastra. Aceia, primii crestini, aveau toate în comun, banii, averile, mijloacele de subzistenta si nici unul nu zicea: acesta este al meu, acesta este al tau. Voi, desi sunteti monahi, nu aplicati aceasta. Preotul, putin înainte de a chema la Sfânta Împartasanie, zice cu voce tare: “Sfintele Sfintilor“, voind parca sa ne avertizeze si sa ne spuna: “Judecati si gânditi-va bine, daca sunteti sfinti, atunci sa va apropiati, fiindca Cele Sfinte se dau numai Sfintilor”. Si noi zicem smeriti: nu suntem sfinti, unul e Sfânt, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel fara de pacat. Trebuie, asadar, sa fim atenti, daca vrem sa ne împartasim si noi mai des, sa fim sfinti. Apoi, preotul, chemându-ne la masa duhovniceasca, ne spune: “Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati“. Si aici trebuie sa ne cercetam fiecare pe noi însine: Daca avem într-adevar frica de Dumnezeu, credinta fierbinte si dragoste curata din tot sufletul si din toata inima, atunci sa ne apropiem daca nu, sa ne retinem un timp, si dupa ce ne-am ostenit si nevoit cu ajutorul lui Dumnezeu, pe care trebuie sa-l cerem totdeauna, sa fim si noi sfinti, sa fim ca Sfintii Apostoli si crestinii primelor veacuri, atunci sa ne apropiem des. Întrucât nu suntem imitatori ai virtutilor lor, sa fim atenti, ca nu cumva apropiindu-ne cu nevrednicie, în loc de folos sa ne producem paguba, fiindca Sfânta Împartasanie e foc care-i arde pe cei nevrednici. Faptul ca în canoanele Sfintilor Apostoli nu se pomeneste de post, e de asemenea adevarat. Dar la început, când Sfintii Apostoli savârseau Sfânta Taina, erau putini la numar. Iar Taina dumnezeiestii Euharistii o savârseau în case si dupa mâncare. Când însa numarul crestinilor a crescut si s-au zidit biserici, atunci Sfânta Taina se savârsea în sfintele biserici si se savârsea dimineata, iar cei care voiau sa se apropie de Sfânta Taina se înfrânau de cu seara. Iar Sfintii Apostoli continuu au postit. Mâncarea lor era atât de modesta si mâncau atât de putin, cât sa traiasca. Iar marturisirea se facea public, în biserica. Când însa la început au fost crestini care se rusinau si ezitau sa se marturiseasca în public, atunci Sfintii Parinti au stabilit ca marturisirea sa nu se mai faca public, ci în particular, înaintea arhiereului sau preotului ca parinte duhovnic. Si fiindca multi crestini, când voiau sa se apropie de Sfânta Taina dimineata, mâncau de cu seara pe saturate, fara deosebire, atunci s-a stabilit ca cei ce vor sa se apropie de Sfânta Taina trebuie sa posteasca. Aceasta n-o mentioneaza sfintele canoane, dar o mentioneaza Sfânta Traditie. Nu s-a apreciat numarul zilelor de post, s-a lasat aceasta la latitudinea duhovnicilor, care celor sanatosi le prescriau mai mult post, iar celor slabiti mai putin. Cei care sunt sanatosi si pot sa posteasca nu numai o zi, doua sau trei, ci întreaga saptamâna, bine fac.
Aceasta le-a scris Patriarhul celor dintâi.
Pentru ceilalti scrie urmatoarele: Monahii care cerceteaza Scripturile si se ocupa cu studiul trebuie sa cunoasca sfintele canoane si Sfintele Traditii. Nici Biserica, nici sfintele canoane, nici Traditia nu mentioneaza ca crestinii trebuie sa se împartaseasca la fiecare 40 de zile si ca nu se cuvine sa se împartaseasca cineva la mai putin de 40 de zile. Sfânta Biserica si toti Parintii stabilesc canoane mari pentru ucigasi, desfrânate, adulteri, hoti, calomniatori si ceilalti pacatosi, carora canoanele le interziceau uneori sa se împartaseasca; celorlalti crestini nu le-a precizat zile, luni sau perioade. S-a precizat însa ca toti sa se cerceteze pe sine si daca sunt vrednici sa se apropie. S-a precizat, de asemenea, ca trebuie sa fie sfinti, fiindca Cele Sfinte se dau Sfintilor si sa se apropie cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste. Bine faceti daca cereti sfatul meu practic, dar mai bine veti face daca va veti smeri si veti asculta si pazi cele ce va voi sfatui. Întâi va sfatuiesc sa încetati discutiile care provoaca certuri si dispute. Fiecare din voi sa fie atent sa-si vada propriile pacate si nu pe ale fratelui sau. Al doilea, ori de câte ori vi se întâmpla vreo iritare sau cearta între voi, înainte de a apune soarele sa va conciliati si împacati. Al treilea, sa aveti smerenie si ascultare desavârsita de Întâistatatorul vostru, ca si duhovnicul vostru, caruia sa-i marturisiti sincer toate pacatele voastre si sa solutionati deosebirile dintre voi nu voi singuri, cu pizma, mândrie si iutime, ci cu dragoste si iubire de frati, cerând în toate sfatul si parerea egumenului si duhovnicului vostru, si ceea ce va va spune, sa primiti ca de la Dumnezeu si sa va linistiti.
În ce priveste Sfânta Împartasanie stabilim urmatoarele:
1. Câti au dragoste din tot sufletul si din toata inima fata de Dumnezeu si câti îl iubesc pe aproapele lor ca pe ei însisi, au smerenie, ascultare, taierea voii, blândete, nemâniere, înfrânare, rabdare, tacere, acestia pot sa se împartaseasca o data pe saptamâna si de doua ori când se întâmpla o sarbatoare în mijlocul acestei saptamâni.
2. Când nu au virtutile de mai sus si se mâhnesc din cauza aceasta si se silesc sa le dobândeasca si se roaga si doresc sincer si cer Sfânta Împartasanie, ca pe un medicament ajutator, si evita pe cât le sta în putinta orice pacat, li se permite si lor sa se împartaseasca o data pe saptamâna.
3. Câti au asa-zise pacate care se iarta, adica putina mândrie, se înfurie pentru moment când le spune cineva ceva, spun vreo minciuna, glumesc, râd, bârfesc, manânca mai mult decât e de trebuinta, fac ascultare, dar fara tragere de inima, si au si alte mici pacate de moarte, pe care se silesc sa le taie si sa le tempereze, dar nu cu osteneala si râvna cum se cuvine, dar totusi le cunosc, se caiesc si le marturisesc, acestora li se permite sa se împartaseasca la 15 zile.
4. Acei care sunt mândri, nesupusi, mâniosi, certareti, mincinosi, daca se marturisesc si arata o pocainta si schimbare adevarata si iau hotarâre ca vor înceta sa pacatuiasca, sa se împartaseasca la doua luni.
5. Daca dupa un an înceteaza sau se înfrâneaza, împutinând pacatele, sa se împartaseasca la 40 de zile, si când se îndreapta complet, sa se împartaseasca ca si cei de mai sus, la 15 zile si o data pe saptamâna.
O astfel de dispozitie catre monahii de la noi a dat-o Cuviosul Arsenie, care s-a nevoit acum 100 de ani aici, un sfânt duhovnic care a primit har de la Dumnezeu sa savârseasca minuni în timpul vietii lui si dupa moarte. Un astfel de discernamânt al acestor vrednici de pomenire Parinti trebuie sa-l urmeze si Parintii duhovnici actuali, ca sa-i canoniseasca pe cei care se marturisesc la ei.
În acord cu îndrumarile de mai sus sa ne apropiem toti credinciosii, laici si clerici, de Taina dumnezeiestii si Sfintei Împartasanii, pregatindu-ne si curatindu-ne prin pocainta, post, rugaciune, cu frica de Dumnezeu si cu credinta si cu dragoste, ca împartasindu-ne cu vrednicie sa ne unim cu Mântuitorul Hristos si sa ne învrednicim a deveni împreuna-mostenitori ai Împaratiei Lui ceresti”.
(sursa)
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Ce bine ca ati lamurit acest aspect!
Este de bagat in seama si pentru mireni, dar mai ales pentru duhovnici. Tinand cont de vremurile in care traim, ar fi tare bine-venit sa ne curatim si sa ne impartasim mai des pentru a ne pregati din ce in ce mai temeinic pentru durerea ce va sa fie luand arvuna mancare si bautura tare, pentru vesnicie.
Bine-ar fi ca, multi duhovnici sa citeasca si sa reflecteze la cele spuse in scrisoare.
tare ma bucur ca s-a postat aceasta scrisoare, deoarece mi-a lamurit multe indoieli, deoarece de multe ori i-am judecat pe unii clerici, care fie recomandau deasa impartasanie, fie impartasirea mai rara …dar asa cum reiese si din cele spuse de Arhimandritului Filotei Zervakos in toate trebuie dreapta socoteala, mai ales in cele duhovnicesti, dar si in cele lumesti… deoarece exagerarile sunt vatamatoare…
bucurie multa…
”Sf Ap Pavel dojeneste pe credinciosii care se impartasesc cu nevrednicie si ii ameninta cu osanda. El ii cheama ca sa se cerceteze pe ei insisi. Insa niciodata si nicaieri nu le propune alegerea:,, voi, cei vrednici, impartasiti-va, iar voi cei nevrednici sa va abtineti,,. Alegerea aceasta a dus cu incetul la abtinerea aproape a majoritatii membrilor Bisericii si la pierderea simtului si intelegerii Euharistiei ca lucrare obsteasca sau ca Liturghie. Chiar si simtul abtinerii parca e secat, s-a pierdut, s-a transformat intr-un fel de prescriptie disciplinara (“de patru ori pe an!”), cu obligativitatea marturisirii, ca un fel de bilet pt. impartasire.” AL. SCHMEMANN, EUHARISTIA
…este, consider, un lucru de neiertet sa ingadui, ca duhovnic, impartasirea tuturor celor ce participa la Sf. Liturghie, fara o cercetare atenta a fiilor duhovnicesti, dar si mai condamnabil mi se pare sa opresti de la Euharistie, din motive de evlavie (falsa sau adevarata!), pe cei ce au o relatie personala cu Mantuitorul Hristos . Avem un trecut patristic remarcabil, indrumari duhovnicesti clare ale Sfintilor Parinti, canoane transparente…, ramane ca fiecare duhovnic sa-si asume responsabilitatea de a-i conduce pe fii duhovnicesti in Imparatia lui Dumnezeu, cu riscul de a ramane el afara. Sa nu inchidem usile acestei Imparatii!
PS Sa nu uitam ca Liturghia = Euharistie!
@ Magda:
Eu as zice ca si mai multi credinciosi sa citeasca si sa reflecteze, pentru a intelege mai ales ce presupune sa te impartasesti. Cred, de asemenea, ca termenele date de Patriarhul Filotei pentru diferite “categorii” de pacate nu trebuie luate literal si rigid, ca pe o reteta. Mai ales pentru mirenii de astazi, pacatele s-au “diversificat” foarte mult. Pe de alta parte, majoritatea traim intr-un duh strain lui Hristos cea mai mare parte a timpului unei saptamani, adica traim intr-un duh al pacatului cvasi-permanent, intr-o stare de adormire, de nesimtire si impietrire care este mai rea decat orice pacat “concret” si care ne invitregeste total de Dumnezeu. De aceea nu mai avem duh de pocainta (presupunand ca ne si preocupa macar), duh de rugaciune, duh de pregatire pentru a ne intalni cu Hristos. Si de aici si cel mai grav pericol: sa tratam intalnirea cu Hristos fara frica de Dumnezeu, cu usuratate, cu auto-suficienta, ca pe ceva destul de banal si de care ne putem apropia fara mustrari de constiinta din moment ce noi, aparent, avem doar “pacate care se iarta”, pacate usoare… Si mai grav ar fi sa transformam impartasirea relativ frecventa intr-o moda, intr-un obicei oarecum “elitist”, care sa ne dea acel gen satisfactie subtila pe care Parintii o numesc “parerea de sine”.
@ Pr. Claudiu Buza:
Mi se pare foarte relativa si foarte riscanta notiunea de “relatie personala cu Mantuitorul Hristos”. Relatia este o conditie necesara, dar nu suficienta, dar intelegerea ei lasa loc la o plaja larga de interpretari. Or, azi in general se merge pe variantele “minimaliste” si laxiste, cu foarte mare ingaduinta (sau cu un curaj care aduce mai mult a iresponsabilitate) si se cauta putin sau deloc (pentru ca s-a cam si pierdut “stiinta” asta a Duhului) la inima omului cu adevarat. Poate sa vina un om cu pacate mari, dar cu inima infranta si smerita a Fiului risipitor si acela sa nu fie primit la Cina, iar unul cu trufia si raceala fiului cel mare sa fie primit (invers decat in parabola) cu mare bucurie, pentru ca… nu are pacate. Dar cel mai adesea si cel mai grav se intampla “combinatia”: pacate multe (neconstientizate ca atare) si obraznicie sau nesimtire tot multa… Cu totii isi revendica insa o relatie personala cu Hristos (unii chiar foarte intensa, eventual si plina de inselari).
Din pacate, rationamentul lui Schmemann de acolo schiopateaza. Nu exista, totusi, alternativa decat abtinerea atunci cand cercetarea de sine nu a dat in inima raspunsul pozitiv. Este logic sa existe si aceasta posibilitate, pe care chiar Sfintii Parinti (inclusiv cei care incurajau impartasirea mai des, cum e si acest Patriarh Filotheu) au prevazut-o. Altfel ideea de “impartasire spre osanda” chiar nu mai are niciun sens. Or, azi, iertati-ma, ma tem ca extrem de multi (cei mai multi, indraznesc sa spun) se impartasesc astfel, fie cu usuratate, fie cu mare parere de sine.
Cred apoi ca avem trebuinta si de a intelege mai bine duhul vremurilor si al oamenilor de astazi, foarte, dar FOAAAARTE departe de cele ale primilor crestini si sa nu sarim etapele (cum va mai spuneam si altadata, la discutia de pe un grup), trecand mult, mult prea usor peste pocainta, pe zdrobirea inimii, pe care nimeni nu mai pune accentul astazi. De altfel, se vede dupa roade ca simpla impartasire “fizica” (iar pentru unii aproape “magica”) nu schimba nimic, daca omul nu trece printr-o REALA metanoia, prefacere din radacina, din temelie a vietii sale.
„Nici cei ce o dată, nici cei ce de multe ori, nici cei ce de puţine ori, ci cei ce cu ştiinţa gândului curată, cei ce cu inima curată, cei ce au viaţă neprihănită. Cei ce sunt întru acest fel, totdeauna să se apropie; iar cei ce nu sunt întru acest fel, nici măcar odată. Pentru ce? Pentru că îşi iau judecată, osândă, muncă şi pedeapsă” (Sf. Ioan Gura de Aur).
„Fii atent aici! N-are atâta importantă cât de des se împărtăseste cineva, ci mai cu seamă felul în care se pregăteste pe sine pentru aceasta, si cât de mult Îl păstrează înlăuntrul său pe Hristos după aceea. Dacă ar fi fost să se sfintească omul asa, pur si simplu, atunci toti preotii care se împărtăsesc în cursul săptămânii si în fiecare duminică ar fi deja sfinti!“. (Cuv. Paisie)
Inca ceva: Intrarea in Imparatie nu incepe pur si simplu cu Impartasirea. Pe vremea impartasirii TUTUROR credinciosilor la FIECARE liturghie exista si catehumenat, si pocainta serioasa, unde canoanele erau foarte mari si se implineau si exista si o viata comunitara autentica si ardenta (a se vedea si inceputul acestui cuvant al patriarhului Filothei). Intrarea in Imparatie incepea cu schimbarea vietii, cu o convertire, o pocainta radicala, intretinuta permanent de o viata launtrica si slujitoare de neinchipuit pentru generatiile rasfatate care suntem astazi.
Da, Liturghia are in centru Euharistia, dar chiar Biserica are in centru Euharistia. Schmemann prezinta foarte frumos in “Euharistia” TAINA generala a Bisericii regasita in fiecare moment al Liturghiei. Azi insa nu stiu cine mai intelege si mai traieste realmente Liturghia si cine (chiar dintre preoti, nu mai zic de credinciosi) mai traieste cu adevarat cu constiinta ca este un madular viu din Biserica. Sensul Bisericii ca si comunitate s-a pierdut aproape complet in cele mai multe locuri. Exista o criza (pe multe paliere) a Bisericii si vietii in ea, iar rezolvarea crizei nu poate incepe cu sfarsitul, cu apogeul, cu efectele. Trebuie inceput de la cauze si ne-sarita nicio treapta. Problema nu e ca oamenii nu se mai impartasesc des, asta e fals si niciunul din sfintii contemporani nu a identificat aici originea crizei.
Dar unde? Cred ca fiecare stim… si pe acest site putem gasi, chiar ca trimiteri permanente (in partea dreapta a paginii).
Se discuta mult despre “venirea” la Sfanta Impartasanie si e bine sa se ia aminte la cercetarea fiecaruia.
I se atrage atentia preotului sa nu impartaseasca pe cel nevrednic nu ca l-ar trimite in rai si el s-ar exclude, ci ca va infige in el sabie cu doua taisuri.
Dar daca pentru a veni la Sfanta Euharistie te pregatesti cu post si rugaciune “invrednicindu-te” sa o iei, ce vei face dupa ce o vei lua?
Daca te-ai unit cu Hristos, unde te vei duce cu El, unde-l vei tiri cu tine?
Il vei lua cu tine intr-o viata cumpatata, sfanta, cucernica, sau vei uita de acestea odata cu postul pe care-l lasi in urma si te vei avanta cu El intr-o viata dezordonata, ticaloasa, plina de excese de tot felul?
Atunci, cat timp crezi ca va ramane El cu tine si cu va primi toate acestea?
De aceea cuvintele: SFINTELE SFINTILOR au greutate si nu cum se zice mai nou: “sfintele voua(tuturor participantilor)sfintilor”.
Indemnul “cu credinta, cu frica si cu dragoste, apropiati-va!”(citatul este din memorie) ni se adreseaza tuturor in cadrul fiecarei Sfinte Liturghii. In acest indemn trebuie sa vedem , sa auzim glasul Mantuitorului care efectiv ne cheama la Impartasanie in fiecare Duminica.Este adevarat ca suntem nevrednici pentru o atat de deasa impartasanie. Ma intreb insa daca nu cumva facem o prea mare diferenta intre crestinii primari si crestinii din ziua de astazi.Cred ca daca Dumnezeu ar fi vrut sa fim asemenea cu crestinii primari ne-ar fi adus la viata acum 2000 de ani. Scopul vietii noastre este sa fim simplu crestini, dar sfinti crestini, in conditiile vremurilor in care traim. Iar aceste vremuri sunt , dupa parerea mea , vremuri in care cel putin la noi se incearca o revigorare a crestinismului practicant care a fost aproape inexistent in timpul regimului trecut.
Intrebarile despre deasa sau rara umpartasanie nu reflecta decat un singur lucru: dorinta noastra sincera de A FI adevarati, DAR, nu in ultimul rand, doar SIMPLI CRESTINI. Dumnezeu sa ne ajute la toti!
@gand
“Eu as zice ca si mai multi credinciosi sa citeasca si sa reflecteze, pentru a intelege mai ales ce presupune sa te impartasesti.” – corect! Dar cu grad de aplicabilitate in aceeasi masura si duhovnicilor care, intre noi fie vorba trebuie sa ajunga la o asa masura incat, sa ‘vada cu duhul’ daca cel ce se spovedeste spune tot, nu ascunde pacate (de frica, rusine), nu se indreptateste pe sine si, mai ales – in functie de cainta/pocainta de este vrednic sa-l/o imprataseasca.
“Cred, de asemenea, ca termenele date de Patriarhul Filotei pentru diferite “categorii” de pacate nu trebuie luate literal si rigid, ca pe o reteta.” – nici nu trebuie luata adlitteram ca o reteta – eu am observat cat de echilibrat si de subtil in aceeasi masura, exemplifica. Nu trebuie uitat ca ‘litera ucide duhul’ ca aplicare stricta in privinta ‘pacatelor de moarte’ ori ‘strigatoare la cer’ fiindca Dumnezeu va incuviinta, va da prin minte si inima preotului duhovnic sa faca pogoramant ca scadere a canonului de neimpartasire pentru multi ani. In unele cazuri ii da si canon dar il poate si impratasi.
“Mai ales pentru mirenii de astazi, pacatele s-au “diversificat” foarte mult.” – adevarat! Pericolul real este din partea copiilor si a batranilor; de ce? Fiindca am observat ca, si unii si altii sunt considerati ‘facatori de pacate mici’ uitandu-se ca ‘diversificarea’ pacatelor mai sus-amintita a luat demult din nevinovatia si candoarea copiilor de la varste din ce in ce mai fragede datorita familiei, mass-mediei, societatii in general, iar batranii – prin lipsa vigoarei si fortei din tinerete – sunt crezuti incapabili de a mai practica anumite pacate, uitandu-se ca, in afara de cazurile cand batranetea ii senilizeaza uitand pacatele facute din tinerete, stiinta si nestiinta, pot fi capabili de a se intina prin vaz (telenovele, filme deocheate, show-ri de televiziune) si adesea sunt inraiti pe viata ce a trecut, dar si pe cei mai tineri;
Spre exemplu, eu nu inteleg , cum poate o spovedanie sa dureze maxim 5 minute? Asa cred ca se ajunge la ceea ce spui: “sa tratam intalnirea cu Hristos fara frica de Dumnezeu, cu usuratate, cu auto-suficienta, ca pe ceva destul de banal si de care ne putem apropia fara mustrari de constiinta din moment ce noi, aparent, avem doar “pacate care se iarta”, pacate usoare”; aici trebuie mai multa atentie din parte duhovnicului, zic eu!
“Pe de alta parte, majoritatea traim intr-un duh strain lui Hristos cea mai mare parte a timpului unei saptamani, adica traim intr-un duh al pacatului cvasi-permanent, intr-o stare de adormire, de nesimtire si impietrire care este mai rea decat orice pacat “concret” si care ne invitregeste total de Dumnezeu.” – si eu am trecut prin asemenea stari in care te simti indobitocit, amortit, incapabil sa reactionezi in sensul bun; tine de razboiul nevazut si de asezarea ta sufleteasca la un moment dat; important este sa incerci sa rupi pisica in doua: sa spui starea ta duhovnicului si sa faci ceea ce-ti spune, recomanda in asemenea cazuri.
@admin.
“Nu exista, totusi, alternativa decat abtinerea atunci cand cercetarea de sine nu a dat in inima raspunsul pozitiv.” – este raspunsul cel mai clar si indicat in asemenea cazuri; esti lemn, ramai lemn pana te faci untdelemn ca sa nu iei foc si sa se-aleaga cenusa de tine.
“Pe vremea impartasirii TUTUROR credinciosilor la FIECARE liturghie exista si catehumenat, si pocainta serioasa, unde canoanele erau foarte mari si se implineau si exista si o viata comunitara autentica si ardenta (a se vedea si inceputul acestui cuvant al patriarhului Filothei).” – viata comunitara autentica si ardenta era pe vremuri, acum este altceva! Poate mai exista undeva la scara mai mica iar cei ce sunt asa, numai Dumnezeu ii stie! Si portul, si viata au luat o alta turnura! Ce-a fost nu mai este! In privinta catehumenilor: explica-le de ce trebuie sa stea pana la o vreme la Liturghie si numai pana la ‘cat sunteti chemati, iesiti…’ …lipseste-l/o de Biserica o perioada de timp si nu va mai veni!
@gideon
“Il vei lua cu tine intr-o viata cumpatata, sfanta, cucernica, sau vei uita de acestea odata cu postul pe care-l lasi in urma si te vei avanta cu El intr-o viata dezordonata, ticaloasa, plina de excese de tot felul?
Atunci, cat timp crezi ca va ramane El cu tine si cu va primi toate acestea?” – Da! Bine punctat! Cat timp il vom tine pe Hristos in noi nealungandu-L cu alte pacate intorcandu-ne precum cainele la propria varsatura? Eu zic ca, atata timp cat lipseste trevzia, vom cadea mereu in pacate; grav e atunci cand, cu nesimtire si inconstienta faci lucruri reprobabile crezand ca, Sf.Impartasanie trebuie sa actioneze de la sine vindecandu-te fara efort propriu de patimi si rautati.
@anda
“Indemnul “cu credinta, cu frica si cu dragoste, apropiati-va!”(citatul este din memorie) ni se adreseaza tuturor in cadrul fiecarei Sfinte Liturghii.” – pana la urma, chiar daca esti nesimtitor si neprevazator inainte de a te aseza la rand sa te cumineci trebuie sa rezonze in urechi si de-aici in inima de ai ‘credinta, frica, dragoste’ de nu, sa iesi din rand!
Eu cred ca ar trebui sa facem cum ne spune duhovnicul ,daca dansul ne spune ca ne putem impartasi dar noi consideram, din smerenie, ca nu suntem vrednici, inseamna ca acea smerenie este falsa. Sa nu uitam ca Sfanta Impartasanie se da totusi “spre iertarea pacatelor”. Impartasania nu este un premiu (ca ne ducem la biserica ,ca suntem vrednici ,etc),ci este un medicament ,un ajutor primit pentru a ne mantui .Vremurile pe care le traim noi sunt mult mai grele decat cele ale primilor crestini ,care se impartaseau la fiecare Liturghie,traiau o viata destul de curata inaintea lui Dumnezeu,se respectau unii pe altii ,noi suntem mult sub inaintasii nostri .Cred ca in in zilele noastre oamenii sau racit,nu le mai pasa daca sunt opriti sau daca sunt indrumati sa se impartaseasca ,nu mai avem dragoste ….Fara impartasanie viata este grea ,dar cu Domnul toate devin mai usoare .”Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul.”
Este adevarat ca din cauza multitudinii pacatelor si credinta s-a racit in oameni.Cred insa ca mai exista o problema : oamenii nu inteleg cu adevarat ce insemna cele doua taine ( Sfanta Euharistie Si Sfanta Spovedanie)iar , in mod firesc, de ceea ce nu cunosti te temi. Simpla auzire a posibilitatii primirii unui canon (iar unii inteleg pedeapsa!)deja indeparteaza oamenii de la Sfanta Spovedanie. Adevarata pedeapsa pentru pacatele noastre o primim totusi prin intermediul consecintelor pacatului iar canonul este desigur un medicament. Si apoi nu cred ca cei nestiutori (necatehizati corespunzator de fapt)pot fi judecati de cei “cunoscatori” atat de aspru.Eu cred ca oamenii sunt reci mai ales din cauza necunoasterii puterii lui Dumnezeu si a milei lui, ca , daca-i vorba numai de pacat, atunci toti suntem pacatosi, si cei care sunt “lemn” si cei care sunt “untdelemn”.Daca vedem un om mai nesimtotor sfatul meu e sa-l catehizam intai, chiar si in doua cuvinte, daca atat poate sa primeasca, ca si asta tine de datoria noastra de crestini adevarati. Doamne Ajuta!
@anda
Ca esti de lemn sau untdelemn tot pacatos esti; diferenta o da constientizarea starii de lemn ce trebuie sa te opreasca de la impartasanie.
Frica de spovedanie vine in primul rand din rusine! Multi spun (am intrebat si eu..) pentru care motiv nu se duc; raspunsul adesea este ‘cum sa ma duc sa spun ce-am facut? Vrei sa spui ca trebuie mentionat si daca am ‘gresit’ cu trupul? In ce fel, de cate ori, cati parteneri? Si ce sa mai spun? Ca mint, toata lumea minte! Ca injur, ca blestem, ca insel la cantar?…in fond ce pacate am facut? Doar n-am omorat pe nimeni!’; altii isi motiveaza lipsa ducerii la Biserica si participarii la Sf.Taine smintindu-se de atitudinea si comportamentul multor preoti. Auzi: ‘cine? ala? pai ai vazut cat cere la o inmormantare? Iti i-a pielea dupa tine! La fel la botez sau la cununie!’; cand da de unii vrednici, ii sperie faptul ca acestia ii va mustra (mandria), ca le va spune sa se lase de pacate, ca vor trebui sa citeasca, sa cunoasca si sa se primeneasca inca de-aici pentru cea viitoare, ceea ce li se pare piatra de moara, greu de dus/suportat! Din acelasi motiv cei necatehizati nu vor sau se urnesc greu – spunea un sfant parinte ca, mai intai trebuie sa-L cunosti si sa-L iubesti pe Dumnezeu ca sa nu te smintesti si sa i te intorci impotriva cand trebuie sa-I urmezi Calea ce duce la Viata. Altii, dintr-un imbold puternic provenit din miscarea constiintei se duc pentru prima oara la duhovnici monahi unde, mai asprii si mai neinduplecati decat cei de mir in privinta pacatelor lor, le dau canon impovarator si/sau ii indeparteaza pentru multi ani de la Sf.Impartasanie. Asa ca, bine-ar fi ca macar la inceput sa te rogi inainte lui Dumnezeu sa-ti scoata in cale un duhovnic bland care sa aiba rabdare cu tine, sa-ti dea canon potrivit asezarii tale sufletesti urmand sa sporeasca acesta in functie de avansarea ta in cele duhovnicesti. Ce-i luat cu paharul poti sa inghiti, ce-i cu toptanul, te indeparteaza.
In majoritatea cazurilor in care l-am vazut citat pe Sfantul Apostol Pavel, cu privire la Sfanta Impartasanie, el nu a fost citat in intregime, omitandu-se ultimul verset, care spune: ” Dar fiind judecati de Domnul, santem pedepsiti, ca sa nu fim osanditi impreuna cu lumea.”
Acum vreo 10 ani am trait si eu o criza(termenul de criza este explicat de parintele Rafail Noica) in cea ce priveste Sfanta Impartasanie, in timpul careia a trebuit sa gasesc raspunsul la anumite intrebari pe care constiinta mi le punea. Rugandu-va sa ma iertati, am sa vi le fac cunoscute, raspunsurile insa(daca doriti) va trebui sa le aflati singuri, deoarece Domnul poate sa va dea alte raspunsuri decat mi-a dat mie.
1. Ce este Sfanta Impartasanie, mila Domnului sau plata pentru nevointa mea?
2. Am fost, sant sau voi fi vrednic de jertfa pe care o face Hristos Domnul in timpul fiecarei Sfinte Liturghii?
3. Este cineva vrednic de aceasta Jertfa?
4. Cand cer Domnului sa se jertfeasca pentru mine (prin preot cu care sant in partasie) cuvinese sa ma mai retrag ca un nevrednic?
5. Chemarea:”Luati, mancati, acesta este Trupul Meu, care se frange pentru voi, spre iertarea pacatelor.” si “Beti dintru acesta TOTI, acesta este Sangele Meu, al legii celei noi, care pentru voi si pentru multi se varsa, spre iertarea pacatelor.” este porunca sau nu?
6. Fug oare de judecata Domnului?
7. Imi este de folos sa scap de pedeapsa Lui?
8. Ce-mi este de folos: sa fiu cu Domnul, judecat si pedepsit de El sau nejudecat si nepedepsit dar neimpartasit cu El?
Nu am scris aceste intrebari ca sa imi tlubur fratii sau surorile in Hristos Domnul, daca nu am reusit iertati-ma, pentru El.
Apropos de Pr.Teofil Paraian; am cumparat cartea ‘Din ospatul credintei’ in care, pe langa alte lucruri bune (grau curat) a bagat si neghina (neimpotrivirea in privinta rugaciunii alaturi de cei de alte confesiuni); asa face si Aghiuta, amesteca putin bine cu mult rau ca sa te insele, sa te imbrobodeasca…
Referior la subiectul cu pricina – spovedanie si impartasanie – nu mi-a mai placut un alt aspect; de pilda – ca exemplu – este total impotriva celor care fumeaza; prima intrebare care le pune celor care vin la spovedanie este daca fumeaza; bine! este alegerea dansului de vrea sau nu sa spovedeasca un fumator, este o patima care-i displace profund – am inteles – dar…daca ingerul pazitor al cuiva l-a impins pe penitent sa se duca sa se spovedeasca si de alte pacate – mai dihai – decat fumatul?! Daca cel ce a venit sa-si spele haina este gonit afara din Biserica si, pe drum i se ‘rupe’ ata vietii?! Ce raspuns va da Pr.Teofil pentru un asemenea caz? Pentru sufletul care, daca s-ar fi spovedit curat si ar fi murit imediata dupa…ar fi facut cononul in Iad si ar fi putut fi scos cu ajutorul Bisericii mai tarziu sau mai devreme, nu? Apoi! Daca te smintesti cu usurinta de pacatul fumatului, ce mai zici de cele impotriva firii, de amestecari de sange (incesturi, legaturi nepermise cu rude de sange), de zoofilie, necrofilie si altele?! Ce fac asemenea preoti care pun piciorul in prag si hotarasc de la sine putere pe cine spovedeste si pe cine, nu?! I-as recomanda acestuia si altora ca el sa puna baremi un afis la intrarea in Biserica si sa specifice: ‘nu spovedim pe cei ce fumeaza’; ‘nu spovedim pe cei ce traiesc necununati’, ‘nu spovedim pe cei ce fac cutare sau cutare pacat…’; ce-ar zice bunul Dumnezeu de toate astea?! El nu s-a rusinat si scarbit de vamesul, de pacatoasa care i-a spalat picioarele, de ciungi, de orbi, de leprosi, de cea cu scurgerea sangelui, samd…iar faptura sa, imputernicit al Sau, cu Har suplimentar carcoteste, protesteaza, pune conditii…
In primul rand, ar trebui sa stie duhovnicul cine merita sa fie sau nu impartasit. In ziua de azi, insa ,e mai greu,deoarecenu prea sunt duhovnici pregatiti,impartasania se da la intamplare sau pe obligatie,Doamne iarta-ne,dar sunt lucruri care se intampla in biserica noastra si de aceea cred ca va veni mania lui Dumnezeu asupra noastra.Apoi nu sunt nici de acord cu preotii,oricat de imbunatatiti ar fi ei, care nu dezleaga la cuminecare pe penitenti. desigur ca trebuie canon si post ,dar fara impartasanie e foarte greu azi cand ‘zilele sunt grele’. dar desigur e un punct de vedere strict personal si nu foarte important.Doamne miluieste!
Problema “vredniciei” este falsa si nici nu s-a pus prin aceste articole sau prin comentariile noastre. Insa “nevrednicia” de care vorbeste Sf. Ap. Pavel a fost deja explicata. Nu stiu daca putem talcui dupa voia noastra cuvantul Sfantul Pavel, iar aceasta talcuire, mascata sub forma de intrebari retorice, nu am intalnit-o la Sfintii Parinti, cel putin cat am citit pana acum. Nu am auzit sa fie preferata impartasirea spre osanda, numai sa fie impartasire. Pur si simplu trebuie mers pe calea imparateasca, plecand de la minima smerenie a realismului duhovnicesc, ferindu-ne de extrema si concentrandu-ne nu pe cat de des sau cat de rar, ci pe cum si cu ce constiinta si pregatire, precum si cu ce roade. Asa ne-au invatat Sfintii Parinti, DACA vrem sa-i ascultam. Teologiile moderniste prefera sa ia din cele vechi ale Bisericii doar “frisca” si “crema”, din pacate. Sa traim ca si primii crestini, centrati realmente pe Hristos, la modul cel mai viu si avand in fiecare zi perspectiva mortii, asa cum o aveau cei din vremurile apostolice, care asteptau permanent si doreau mai mult decat orice venirea Domnului, fiind gata clipa de clipa sa se intalneasca cu El. Ne amagim cei care (si rog a nu lua nimeni la modul personal, ci reflectand situatia de ansamblu a Bisericii de azi) credem ca putem bea in acelasi timp, fara probleme, si paharul demonilor (al lumii, al patimilor de azi cu zi), si paharul lui Hristos. Impartasirea des nu poate fi o regula si cu atat mai putin o moda, ci trebuie aplicata cu multa dreapta socoteala, in functie de fiecare persoana, de faptele si de inima ei.
Parintele Calciu: Este mai bine sa fii “cerberul Sfantului Potir” decat un functionar care imparte “gratuit” sfanta Impartasanie, fara spovedanie si fara post prealabil gramadind jaratec aprins peste capul sau si al penitentilor. Intr-un interviu dat de parintele Rafael Noica, la o intrebare pusa in legatura cu deasa impartasire, el raspunde:
“Sfatuiesc pe toti sa se impartaseasca cat mai des, atat de des cat ii sfatuiesc duhovncii lor (sublinierea noastra). Si asta nu numai pentru a nu intra in conflict cu duhovnicii, ci fiindca – si asta este foarte important de inteles – omul nu este un obiect si, ca atare, nu este supus unei legi. Omul este o exceptie. Fiecare suflet ce va fi existat in lumea asta este o calatorie dintru nefiinta in vesnica dumnezeire, o calatorie unica.
As prefera o impartasanie cat mai deasa. Nu este caracteristic impartasaniei sa fie deasa, ci as zice impartasire des, dar cat de des este bine tie sau tie, asta o las duhovnicului tau si cer Domnului sa insufle fiecarui duhovnic cat de des este bine pentru cutare si pentru cutare; pentru tine poate vino peste doi ani, pentru tine in fiecare Duminica, pentru altcineva Duminica si de praznice, pentru altii la doua saptamani s.a.m.d.”
Parintele Rafael vine dintr-o manastire occidentala si totusi afirma autoritatea duhovnicului in privinta desei impartasiri. Iar eu spun cu fiecare penitent:
“…Ca nu voi spune taina Ta vrajmasilor Tai, nici sarutare iti voi da ca Iuda….” (Rugaciunile impartasaniei) , pentru ca razboiul intru cuvant nu este numai intre alb si negru, intre binele si raul bine delimitat, ci si in zonele mai cenusii ale intelegerii umane, unde culorile se amesteca si unde ratiunea noastra inselatoare ne poate minti in acecasta discernere, adormindu-ne trezvia.
“Iar ceea ce va zic voua, zic tuturor: Priveghiati.” (Marcu 13:37)
Si inca: Majoritatea creştinilor din zilele noastre facem păcate opritoare de la Sfânta Împărtăşanie şi nu putem să ne împărtăşim, decât după ce împlinim canoanele date de Sfinţii Părinţi [3] . Ar fi bine să luăm aminte cu toţii la cuvintele Sfântului Paisie de la Neamţ care zice: „Vă spun şi aceasta că eu am căutat cu râvnă în toate sfintele canoane, dacă nu cumva se găsesc oarecare epitimii fără îndepărtarea de la împărtăşirea cu Sfintele Taine, dar nu am putut găsi. Însă este prea înfricoşată şi înspăimântătoare certarea pusă asupra preoţilor care îndrăznesc să împărtăşească pe cei opriţi de sfintele canoane. Pe amândoi (preot şi credincios n.n.) Biserica îi aseamănă cu Iuda vânzătorul. ”
Referitor la “neghina” introdusa de par. Teofil Paraian (de altfel opiniile sale referitor la rugaciunea in comun cu cei de alte religii este extrem de raspandita in mediile teologice si cred eu In tot Ardealul)ma intreb daca aceasta opinie nu a fost sustinuta inainte de marile apostazii ale celor doi clerici necaterisiti inca. Ma intreb sincer daca acum acesti duhovnici sau teologi , care vorbesce de fapt doar de rugaciunea in comun, o mai sustin inca, dat fiind faptele aberante ale celor doi ierarhi.
@ Anda:
Suntem convinsi ca da.
Bine, atunci ce facem? alegem selectiv canoanele, le pastram pe cele care certifica un punct de vedere ‘duhovnicesc’ (daca exista!!!) si le eliminam pe cele (definitorii in pastrarea intelesului SF. Liturghii !)care ne deranjaza in exprimarea punctului de vedere ‘ortodox’. Nici macar nu gasim in scrierile Sfintilor Parinti o atare situatie! Nu dezlegam cu usurinta pe fiii duhovnicesti la o Impartasire continuua, dar daca sunt madulare ale Bisericii, fac parte din trupul acesteia si constientizeaza pacatul, nu inteleg de ce nu am da binecuvantare pt. Euharistie!? Nu credeti ca Sf Liturghie are un nonsens fara Euharistie?
Am participat in urma cu ceva timp la hramul unei Biserici de 1500 de familii, cu un preot f. evlavios si nu s-a impartasit nimeni, nici macar un copil! Si asta de ziua Bisericii!!! Nu vreau sa adun cazuri izolate sau sa le judec, dar trebuie sa acceptam criza ecleziologica prezenta in Ortodoxia noastra. Inca odata, nu sunt de acord cu o Impartasire cantitativa, ci sunt pt. respectarea canoanelor si a recomandarilor Sf. Parinti. Sunt in Biserica f. multi credinciosi care ar trebui sa se impartaseasca dar nu fac lucrul acesta din motive de evlavie (acestia conform canonului 9 apostolic ar trebui afurisiti!!!; de ce nu spuneti si lucrul acesta!?). Ar trebui sa se ceara binecuvantare pentru a nu se impartasi, nu invers! Stiu, e un paradox…insa canoanele(nesocotite!) si Sfintii Parinti(cenzurati!) o cer!
Din putina mea experienta, cu indrumarea duhovnicului, va spun cu sinceritate: crestinii care au binecuvantare pt. Euharistie traiesc alfel Sf. Liturhie, si nu numai; intrega saptamana sunt preocupati de intalnirea aceasta reala cu Hristos, pregatirea este pe masura (cu mici variatii), fara insa sa se considere vrednici de acest ‘privilegiu’. Sunt cu alte cuvinte motivati de acesta intalnire. Nu vrem sa fim inovatori, sau sa inlaturam scrierile parintilor duhovnicesti, ci ne dorim pastrarea intelesul autentic al Euharistiei, ca centrul Sfintei Liturghii conform invataturii Bisericii Ortodoxe. Nu aducem inovatii occidentale, nici personale, ci demascam aceasta criza ecleziologica prin care suntem supusi neoranduielii.
Ietati-ma daca am semanat confuzie! Va apreciez f. mult osteneala si obiectivitatea. Dumnezeu sa va inmulteasca talantii!
Ce spuneti atunci de Sfantul Nicodim Aghioritul cu Deasa Impartasanie? acolo sunt raspunsuri la toate. ce spuneti de Sfantul Munte unde in majoritatea Manastirilor impartasania e de 4 ori pe saptamana de manastirea Esex unde de asemenea impartasania e de 4 ori pe saptamana? de pozitia discreta a Parintelui Rafail legata de impartasanie.Cunoaste-ti desigur si dorinta Sfantului Ignatie Briancininov de a se impartasii zilnic din talcuirea de la Tatal Nostru, de minunatul Parinte Miron care l-ati pomenit de curand care isi impartasea des credinciosii mireni( am o inregistrare despre acest subiect cu sfintia Sa- v-o pun la dispozitie) si ….
Parintele Rafail se ferea sa creeze curente in Biserica dar in concluzie fie rar sau des suntem fratii in aceeasi Biserica Minunata care vrea sa ne hraneasca pe toti.
Doamne Ajuta!!!
@ Calin:
http://www.credinta-ortodoxa.ro/spip.php?article146
“Să luăm aminte, aşadar, pentru că este vorba de două stări duhovniceşti diferite, de două nevrednicii diferite faţă de primirea Sfintei Împărtăşanii. Repetăm, spre o mai bună înţelegere, că este vorba de una care nu ne opreşte de la primirea Sfintei Împărtăşanii (păcatele uşoare) şi o alta care ne opreşte de la primirea ei, mai mulţi sau mai puţini ani, în funcţie de ce fel de canon mai aspru sau mai puţin aspru facem, datorită păcatelor grele pe care le-am săvârşit. Altminteri nu se explică faptul că Sfântul Nicodim Aghioritul, în unele scrieri, îndeamnă la împărtăşire deasă, însă în altele arată clar că sunt unii care nu pot să se împărtăşească, decât după ce sunt opriţi de la Sfânta Împărtăşanie un timp şi fac anumite nevoinţe, după cum vedem în notele extinse pe care le scrie la Pidalion sau în învăţăturile sale din Carte foarte folositoare de suflet.
Pe cei care suntem nedumeriţi de faptul că deşi sunt dezlegaţi de păcate atunci când ne spovedim, nu suntem lăsaţi totuşi să se împărtăşim, Sfântul Nicodim Aghioritul ne învaţă: „Dacă cineva, fiind nedumerit, ar spune că păcatul celui ce se pocăieşte se iartă prin rugăciunea de iertare a duhovnicului – şi deci de ce acestuia nu i se îngăduie să se împărtăşească cu Sfintele Taine, odată ce a fost iertat şi îndreptat? – acestuia îi răspundem în trei chipuri: 1) adevărat este că se iartă păcătosului păcatul, însă nu de-a dreptul, ci socotind că el va împlini canonul şi va sta departe de Sfânta Împărtăşanie (fiindcă de aceea duhovnicul, înainte de iertare, îi hotărăşte canonul şi lipsirea de Sfintele Taine); 2) adevărat este că se iartă păcătosului păcatul, nu însă şi pedeapsa şi certarea pentru păcat, cu alte cuvinte canonul, în care se cuprinde şi îndepărtarea de la Sfânta Împărtăşanie. Fiindcă şi păcatul lui David s-a iertat cu adevărat de Dumnezeu – când Natan i-a spus: „Domnul a ridicat păcatul tău” – dar nu s-a iertat şi pedeapsa pentru păcatul lui, fiindcă, după această iertare, el a fost izgonit din împărăţia sa de către fiul său, Avesalom şi sabia nu s-a îndepărtat de casa lui şi alte nenumărate răutăţi a pătimit, după cum însuşi Natan i le proorocise; 3) adevărat este că se iartă păcătosului păcatul, dar este nevoie ca păcătosul să fie pus la încercare şi, cu timpul, să fie întărit în harul lui Dumnezeu.” (Carte foarte folositoare de suflet)”.
Parintele Miron, din cele citite, era in acelasi timp extrem de sever si cauta sa constientizeze oamenii la o masura chiar foarte inalta, ceea ce nu fac majoritatea apostolilor desei si neconditionatei impartasiri de astazi. Inca o data, noi nu suntem pentru rara impartsire, ci pentru impartasire cu discernamant si in functie de fiecare persoana, care “este o exceptie“. Nu exista reguli si retete general valabile si aceasta este si parerea athonitilor. Dar sa dam exemplele locurilor de vietuire sfanta si sa le traansplantam pur si simplu in Babilonul lumii de azi, unde apostazia e in floare (apostazia de zi cu zi, ma refer) ar fi o mare eroare de discernamant. Chiar nu se recunoaste DEZASTRUL duhovnicesc in care ne scaldam in majoritatea parohiilor? Si nici primejdia ca acele “minoritati” sa cada in elitism si in foeme grave de parere de sine?
@ Pr. Claudiu Buza:
Cred ca sunteti nedrept de vehement in prima parte a comentariului. Nu stim in cine loviti sau pe cine ironizati, punand intre ghilimele “duhovnicesc” si “ortodox”. Acele cuvinte ale Parintilor chiar exista si o parte au si fost citate aici (sau am trimis la ele) si e pacat fata de Dumnezeu sa le dam cu flit… Canoanele, oricare ar fi ele trebuie pur si simplu aplicate cu dreapta socoteala, atat intr-un sens, cat si in altul, fara a cadea nici in extreme excesivei acrivii si nici in iconomia fara masura. Daca nu intelegem canoanele in duhul si scopul lor, la fel ca si cuvintele Parintilor, ne vom da unii altora in cap cu ele fara folos… pentru ca ele nu pentru asta au fost facute 🙂 Nu stiu de ce deranjeaza o pledoarie (care este a unor parinti sfinti pana la urma, nu a noastra) pentru discernamant si pentru calea imparateasca.
Fara indoiala ca sunt exemple si exemple, la o extrema sau la cealalta. sigur ca e trist cand nu se impartaseste nimeni si e si mai trist cand pentru copii, de pilda, se scornesc tot felul de impedimente. Dar nu stiu de ce nu putem cauta calea Duhului, calea de mijloc, diferentiata si adecvata de la caz la caz si de la suflet la suflet si tinem neaprat sa uniformizam, fie in directia rarei impartasiri, fie in cealalta. Oare chiar nu am inteles mesajul acestui sfant patriarh si al fer. Filotei din articolul de fata?
V-am raspuns deja, anticipand ideea cu criza, unde vedem noi cauzele si solutiile crizei. Nu incepand cu efectele, cu sfarsitul. E o criza de profunzime, generala, criza apostaziei generale, a caderii de la duhul adevaratului crestinism, care ne roade la vladica la opinca. Sa incepem sa propovaduim pocainta, trezirea si lepadarea pacatului, acesta fost intotdeauna inceputul. Multi se grabesc sa arda etapele si nu ajung sa se converteasca in adancul lor niciodata. Faptul ca se impartasesc, si inca des le da un comod certificat de “crestin in regula”. Vorbim din ce cunoastem.
Suntem foarte de acord ca pe multi ii stimuleaza pregatirea pentru impartasanie, daca sunt formati bine duhovniceste si au constiinta foarte sensibila. Asteptam ca tot mai multi parinti si ierarhi sa fie preocupati de aceasta formare si sa nu mai relativizeze pacatul, asa cum fac acum unii dintre ei, cultivand laxismul moral si duhovnicesc (de nu si pe cel dogmatic). Sfantul Siluan si Parintele Sofronie (atat de fetisizati si, vai, atat de necititi si de ne-ascultati), traiau cu totul altfel pacatul si pocainta – cum se vede din textul dat si de noi astazi – decat se traieste azi, cand totul se ia a la lejere…
Pana una-alta (nu e cazul Dvs., dar sunt altele), reformatorii (care chiar exista) vor sa ne aduca impartasirea asta ca o moda generala, cum e deja la greci si cum e la catolici, fara niciun pic de constiinta. Aceasta este o tendinta fata de care un crestin responsabil trebuie sa ia atitudine. Sunt oameni care ajung sa creada ca daca se impartasesc “continuu”, altceva aproape ca nu mai trebuie sa faca si nimeni nu le mai ajunge la nas, nu mai primesc mustrare de la nimeni. Pe de alta parte, chiar si unde se impartasesc rar, daca se impartasesc fara sa stie ce fac, in dorul lelii, tot batjocura este.
Iertati-ne daca am gresit sau v-am suparat, va rugam!
@ admin
Imi cer iertare daca s-a sesizat o ironie in mesajul anterior, nu mi-am dorit acest lucru. Sunt convins ca starea conflictuala a celor doua puncte de vedere a strecurat acest lucru…imi cer iertare! Nu vreau sa ajungem la disputa ‘colivalilor’, nici sa sustin un punct de vedere care este neglijat, ocolit, criticat, pe forumurile ortodoxe pe care le apreciez in mod deosebit. Este cu siguranta un subiect sensibil si mi-am atras oprobiul multor frati slujitori si nu m-am invatat minte. O sa invat sa accept si alte opinii care, sunt convins, nu duc spre o imparatie lipsita de Hristos. Fiecare suntem raspunzatori pt misiunile incredintate. Pe mine insa m-a implinit pe plan pastoral, nu usurinta cu care il ofer pe Hristos fiilor duhovnicesti (sa nu fie!), ci bucuria intalnirii in Euharistie a unor credinciosi care nu meritau sa fie opriti din motive de evlavie!
Binecuvantati si ma iertati!
Va raspund cu un strigat al Sfantului Ioan de Kronstadt:” oameni m-au parasit pe Mine Izvorul Vietii si umbla dupa puturi surpate…toata firea este imppotriva omului din aceasta cauza”(citat din memorie), o spunea Sfantul, referindu-se la Sfanta Impartasanie, asa si astazi pe multi nici nu-i intereseaza iar daca sunt si dintre cei care ii intereseaza care doresc acest lucru si care se straduiesc pentru asta si nu au impedimente canonice- sunt orpiti cu termene, “cu calea de mijloc” desi -astazi- in Biserica reprezinta un intreg, toate se cer pentru astazi: si Painea spre Fiinta si ziua fara de pacat, toate sunt pentru -Astazi. liturghia se savarseste Astazi si intregul ciclu de praznice este Astazi( Fecioara Astazi…., Astazi este inceputul mantuirea noastre,… Noi suntem astazi? Putem sa zicem despre noi ca suntem fara Hristos Cel Ce Este? Ce comuniune este intre noi daca nu are la baza cea Liturghica? Nu spune Sfantul Vasile Cel Mare in Liturghia sa: “uneste-i intr-un cuget pe cei ce se impartasesc dintr-un Potir. Cum putem fi noi Una daca ne impartasim sporadic. Sa ne schimbam viata si sa ne Impartasim cu Viata. Puneti inainte partea faptuitoare, foarte bine, dar sa nu ne opunem Impartasaniei celor care nu au opriri canonice.
Sigur ca traim in Babilon ca suntem vai de noi, dar cu atat mai mult si asta o spune Parintele Rafail: sa ne impartasim ca sa putem rezista.
Ma iertati! daca va intereseaza Cuvantul Parintelui Miron despre subiect vi-l pot pune la dispozitie.
Da, ne intereseaza inrregistrarea cu parintele Miron, iti multumim daca ne- o poti impartasi. In rest, ce-am avut de spus, am spus si se pare ca nu s-a putut stabili un dialog, din pacate. Ne blocam, din pacate, in clisee, slabloane si formule, chiar invocand Parintii care s-au opus cel mai mult acestora. Sau poate ca intr-adevar, esti printre acei oameni care pot trai eshatologic, fiecare zi ca “astazi” cu adevarat si atunci nu putem decat sa te fericim si sa ne plecam capetele.
Dar daca am ajuns sa persiflam si “calea de mijloc” si sa credeti ca noi ne opunem Impartasirii cuiva sau ca am gandit ca am putea rezista fara Sfintele Taine, atunci… chiar ca n-am ajuns nicaieri. Poate pentru ca, desi am scris deja o multime de mesaje, tot nu am reusit sa exprimam cum trebuie ceea ce am dorit. Din ce in ce mai mult ne incearca gustul zadarniciei oricarui demers. Pe calea asta e cu adevarat cu neputinta de realizat unitatea ortodoxiei noastre faramitate. Doamne, ajuta!
PS: Oare cum puteau fi una parintii Pustiei care se impartaseau sporadic? Si cum putem fi noi astazi atat de dezbinati? Oare nu pentru ca ne lipseste partea ESENTIALA, “faptuitoare”, cea propovaduita de Biserica dintotdeauna?
Cum sa va trimit inregistrarea ,are 26 mega?
Iertati-ma, gustul zadarniciei poate vine ca desi administrati acest site si se cuvine sa fiti moderatori, va siliti sa trageti concluzii-verdicte sau sa impuneti puncte de vedere care nu pot fi clintite de alte opinii, chiar argumentate de Biserica. Adica sa acceptam si alte opinii care sunt sutinute de Biserica. Biserica detine Adevarul nu o persoana.
Doamne Ajuta!
De multe ori am avut opinii comune cu voi, nadajduiesc sa le acceptati si pe cele diferite, cu aceeasi dragoste. Eu nadajduiesc ca daca suntem in Biserica, sa fim Una si cei ce se impartasesc mai des si ceilalti care o fac mai rar.
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/03/17/crestinul-postmodern-intre-babilonia-sensurilor-si-dreapta-intelegere/
felicitari celui ce a postat acestSCUMP PRETIOS MEDICAMENT pt suflet,si sa ne straduim sa implinim prin fapte si ascultare tot ceea ce e scris in acest articol si asfel avem o sansa la mintuire.