SFANTUL IOAN MAXIMOVICI – ierarhul Bisericii Universale. LUPTA PENTRU UNITATEA SI PACEA BISERICII A SFANTULUI ARHIEPISCOP DE SAN FRANCISCO. “Întăreşte Doamne Biserica Ta pe care ai câştigat-o cu scump Sângele Tău!”

25-08-2016 Sublinieri

SF_33.tif

IERARHUL BISERICII UNIVERSALE

Întărirea celor care cred în Tine, întăreşte Doamne Biserica Ta pe care ai câştigat-o cu scump Sângele Tău.

(Irmosul cântării a 3-a din Canonul sărbătorii Întâmpinării Domnului)

In omilia sa Biserica, Trup al lui Hristos sfântul ie­rarh scria:

„Consecinţele păcatului care nu a fost încă izgonit din neamul omenesc nu se răsfrâng doar asupra oamenilor ca indivizi, ci se manifestă, prin intermediul lor, şi în lucrarea pământească a unor părţi din Biserică. Ereziile, schismele, discordiile apar fără încetare, smul­gând din Biserică o parte din credincioşii săi. Neînţele­gerea dintre Bisericile locale sau din părţi ale acestor Bi­serici au tulburat Biserica încă din vremurile străvechi şi, necontenit, auzim înălţându-se rugăciuni în timpul slujbelor pentru încetarea dezbinărilor: Dăruind… pace şi unire Bisericilor, unitate Bisericii (Canonul Sfintei Tre­imi din Octoih, glasul 8), Potoleşte despărţirile Bisericii (Slujba Sfinţilor Arhangheli, 8 noiembrie, 26 martie, 13 iulie)”.

Prin urmare, arhiepiscopul căuta, în aceste si­tuaţii tulburi, pacea în Biserică, fără compromisuri în privinţa principiilor. Putem raporta la sfântul ierarh cu­vintele pe care acesta le-a rostit în legătură cu mitropolitul Anastasie, primatul Bisericii Ruse din Străinătate:

Stăruind pentru păstrarea unităţii Bisericilor ortodoxe locale şi a armoniei între ele, el a dovedit, în cel mai înalt grad, dorinţa de pace, smerenie şi înţelegere în limitele posibilului. Cu toate acestea, în problemele privitoare la puritatea credinţei şi a evlaviei, a fost inflexibil”.

Astfel, el le recomanda celorlalţi episcopi la Adunarea episcopilor în 1938 să „păstreze cu străşnicie teme­iurile canoanelor bisericeşti” şi „să nu păstreze tăcerea în cazul încălcărilor adevărului bisericesc”, păstrând totodată comuniunea cu celelalte Biserici ortodoxe și aceeaşi Adunare episcopală, a aprobat intervenţia arhiepiscopului Serafim (Sobolev) [+1950] în care acesta denunţa erorile mişcării ecumenice.

In concordanţă cu Sfinţii Părinţi, ierarhul adăugă că această datorie de a păstra puritatea credinţei revenea tuturor membrilor Bisericii:

„În concepţia ortodoxă, Biserica nu este constituită doar din ierarhie şi cler, ci şi din întregul popor ortodox credincios. Adunarea şi unitatea lor, împărtăşindu-se din Sfintele Taine ale lui Hristos, este Biserica, Trupul lui Hristos. Ierarhii şi clerul sunt îndrumătorii vieţii bisericeşti, dar şi laicii trebuie să participe activ şi au responsabilitate faţă de viaţa Biseri­cii. Istoria Bisericii ne arată cum laicii au slujit Biserica în vremea arianismului şi a iconoclasmului, dar şi cum frăţiile ortodoxe au apărat Ortodoxia în sud-estul Rusiei de prigonirea şi influenţa neortodocşilor”.

vladica Ioan MaximoviciTotuşi, când laicii nu se limitează la datoria lor de a apăra credinţa, ci revendică autoritatea asupra Trupului Bisericii, ierarhul va califica acest demers drept „protestantism”, aşa cum vom vedea în capitolul următor. Din aceeaşi grijă pentru unitatea Bisericii, distrusă uneori de laicii care refuzau un preot „rău”, sfântul făcea distincţia între păstorii falşi și cei răi. Cei dintâi sunt, de exemplu, cei care „au pier­dut darul preoţiei [adică au fost decăzuţi din preoţie de un tribunal bisericesc competent] şi continuă lucrarea pastorală”. Aceştia, spunea arhiereul, „nu pot fi de folos celor care îi urmează, fiindcă nu au harul de la Dumne­zeu”. El insista iarăşi asupra faptului că, până când vor fi luate măsuri în privinţa lor de autoritatea eclezială, clericii rămân cei care împărtăşesc harul divin chiar în cazul în care se fac vinovaţi de faptă gravă. Dimpotrivă, în privinţa celor din urmă, adică preoţii răi, exercitarea slujirii preoţeşti este legitimă chiar dacă ei sunt păstori răi. In acest caz, ierarhul preciza:

Se cuvine să-i ascultăm când propovăduiesc învăţătura lui Dumnezeu, dar nu trebuie să îi luăm ca exemplu. Deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le; dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac. [Mt. 23, 3) spune Hristos cu pri­ntre la preoţii şi cărturarii evrei […]. Păstorii cei răi vor fi pedepsiţi cu severitate, deoarece ei nu au avut grijă de darul păstoririi pe care l-au primit de la Dumnezeu. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere [Lc. 12, 48). Dumnezeu le va cere socoteală pentru fiecare suflet care s-a tulburat din cauza lor şi pentru oricine a fost abătut de la calea cea dreaptă din cauza nepăsării lor“.

In felul său caracteristic, sfântul, într-o omilie asupra apostolului Matei, atrăgea atenţia că, în ciuda clericilor nevrednici,

“Biserica este neînvinsă de porţile Iadului, harul său este nesecat şi că ea nu a fost niciodată lipsită de păstorii de care avea nevoie”.

Secolul XX a fost plin de frământări pentru sfânta Biserică a lui Hristos. Un regim ateu a pus stăpânire, mai întâi, pe Rusia, apoi aproape în întregime pe Europa de est. Mai mult de jumătate din Bisericile autocefale se gă­seau dincolo de cortina de fier, cu toate problemele pe care acest lucru le comporta pentru diaspora. Aşa cum am văzut, Biserica Ortodoxă Rusă era divizată în trei ju­risdicţii în Europa şi America. In plus, s-au produs rup­turi în alte părţi ale lumii ortodoxe, mai ales din cauza introducerii noului calendar în unele Biserici autocefale. Totuşi, respectând cu rigurozitate canoanele care inter­ziceau intervenţia în afacerile interne ale altor Biserici locale, sfântul ierarh a refuzat să abordeze problema cu vechii calendarişti greci care îi cereau să intervină în fa­voarea lor pe lângă Sinodul Bisericii Ruse din Străină­tate, ca să fie primiţi de aceasta. El a respectat atât de strict această regulă, de a nu interveni, încât atunci când a vrut să-l ridice pe părintele Cedomir la rangul de pro­topop, a cerut îngăduinţa patriarhiei din Serbia, deoare­ce preotul respectiv nu dispunea decât de o permisiune canonică provizorie.

Dintre Bisericile ortodoxe, cea dintâi potrivit ordi­nii definite de canoane, adică Patriarhia de la Constantinopol, se bucura, în mod special, de bunăvoinţa sa, dar şi de dezaprobare atunci când era necesar. Intr-o omilie rostită la mănăstirea Maicii Domnului din Lesna, a reamintit atitudinea mitropolitului Antonie atunci când, in timpul Primului Război Mondial, armata rusească plănuia să ocupe Constantinopolul:

„Mitropolitul Anto­nie a declarat cu fermitate [în faţa Sfântului Sinod din Rusia] că se cuvenea să atragă atenţia că patriarhul de la Constantinopol era cel dintâi dintre ierarhii Bisericii ortodoxe şi că Sinodul nu poate, în niciun caz, îngădui ca acesta să fie nesocotit. Trebuia să ţină seama şi de fap­tul că anexarea Constantinopolului la Rusia i-ar fi lipsit pe greci de speranţa de a avea acest oraş drept capitală, lucru pentru care sufereau enorm”.

Evocând asuprirea turcească asupra Patriarhiei de la Constantinopol, ar­hiepiscopul afirmă:

Ecumenical_Patriarchate„O asemenea umilire exterioară a ierarhului cetăţii sfântului Constantin, odinioară capi­tala universului, nu face să se clatine respectul pe care îl au ortodocşii faţă de el, nici cinstirea pe care o arată scaunului sfântului Ioan Gură de Aur şi sfântului Grigore Teologul. De pe acest scaun, urmaşii sfântului Ioan şi ai sfântului Grigore ar putea îndruma duhovniceşte în­treaga lume ortodoxă, dacă ar dispune de statornicie în apărarea adevărului […]”.

Sfântul ierarh nu pierdea ocazia să-şi arate simpa­tia faţă de Patriarhia ecumenică, persecutată la Con­stantinopol. In 6 septembrie 1955, patriarhia a îndurat persecuţii teribile, descrise astfel de organul oficial al diocezei Europei Occidentale a Bisericii Ruse din Stră­inătate:

„Din cincizeci şi patru biserici din Constantin­opol, doar două au rămas în picioare… Seminarul de la Halki a fost jefuit… Sute de greci au fost martirizaţi. Un preot în vârstă de optzeci de ani, părintele Hrisant, care voia să-şi apere biserica, a fost ars de viu”.

Ierarhul s-a adresat atunci reprezentantului Patriarhiei ecumenice,  preasfinţitul Meletie de Reggio, în aceşti termeni:

„Preasfinţia voastră,

Vă rog să transmiteţi profunda mea compasiune Sanctităţii sale, patriarhul ecumenic, şi poporului grec în momentul acestei sălbatice prigoniri care s-a abătlut acum asupra voastră. Distrugerea a ceea ce este sfant – bisericile şi obiectele sfinte – provoacă cea mai mare durere în toată lumea ortodoxă, iar violenţa faţă de greci umple inimile ruşilor de compasiune, cu atât mai mult cu cât poporul rus a considerat întotdeauna drept datoria sa de a ajuta poporul grec în lupta sa pentru libertate şi unitate. Il rog pe Dumnezeu cel mult milostiv să trimită mângâiere prin harul său poporului grec în ceasul marii sale nenorociri.

Pomeniţi-mă în sfintele voastre rugăciuni, pe mine, fratele vostru în Hristos,

Arhiepiscopul Ioan”.

In mesajul său de Crăciun din 1955, sfântul pastor se adresează astfel credincioşilor săi în legătura cu acelaşi subiect:

„Ticăloşia vrăjmaşilor lui Hristos s-a dezlăntuit în vremea noastră… Plânsete, vaiete şi lacrimi se aud din ţările ortodoxe asuprite… Grecii au fost masacrati nu demult, iar sfintele locuri care rămăseseră în cetatea împăratului Constantin au fost distruse, la fel ca în țara noastră… Dar cei care au pătimit în numele lui Hristos cântă acum cu Sfinţii Prunci nevinovaţi, iar cei care I-au fost credincioşi îl slăvesc împreună cu regii!”

Cu mai multe ocazii, arhiepiscopul şi-a exprimat durerea faţă de fragmentarea Ortodoxiei în ţinuturile greceşti. Inainte de al Doilea Război Mondial, şi-a exprimat  astfel sentimentele faţă de anexarea Arhipelagului Dodecanez la Italia:

„Insulele Dodecanezului, care constituie o parte a Patriarhiei ecumenice, au fost unite, în timpul Primului Război Mondial, contrar principiului  autodeterminării  popoarelor, cu Italia, care încearcă să intrerupă legătura acestor insule cu celelalte pământuri greceşti, grupându-le într-o unitate eclezială autonomă și favorizând, totodată, răspândirea catolicismului prin orice mijloace la această populaţie care a fost ortodoxă inca din vremurile străvechi”.

In concluzie, îşi exprimă această dorinţă:

„Este neîndoielnic că, dacă Domnul va vrea ca oraşul Constantinopol să redevină capitala politică a Greciei, Bisericile greceşti (adică Patriarhia ecumenică şi Biserica Greciei) se vor uni”.

sfantul_ierarh_ioan_maximovici_arhiepiscop_de_shanghai_si_san_francisco_2In ciuda atitudinii sale binevoitoare faţă de Biserica din Constantinopol, arhiereul dezaproba acţiunile patriarhilor Meletie IV şi Grigore VII. Primul, cu „congresul său pan-ortodox” a vătămat unitatea Bisericii introducând reforma calendarului, iar al doilea era un simpatizant al „Bisericii vii” din URSS, o organizaţie schismatică ce propunea reforme liturgice inacceptabile si işi afirma aderenţa la regimul sovietic. In cuvintele patriarhului, patriarhii menţionaţi au adus prejudicii „autorităţii morale a Patriarhiei de la Constantinopol”. Mai tarziu, când patriarhul Atenagoras I  a pornit pe calea ecumenismului, sfântul a susţinut publicarea unor texte care  denunţau ecleziologia eronată a acestuia, care constituia o denaturare a învăţăturii ortodoxe asupra Bisericii.

În toate acţiunile sale, ierarhul se conducea dupa Tradiţia Bisericii şi nu după pasiunile sale. Potrivit expresiei răposatului părinte Cedomir Ostoici, „arhiepiscopul Ioan nu era pătimaş”. Astfel, atitudinea sa fata de Patriarhia de la Moscova se întemeia pe discernamânt. […].

„Nu este natural ca o autoritate bisericească, adăuga el, să se găsească într-o stare de dependenţă faţă de o putere civilă care şi-a declarat ca scop nimicirea Bisericii şi chiar a credinţei în Dumnezeu”.

El susţinea totuşi că Biserica patriarhală făcea parte din Biserica universală şi, in consecinţă, avea harul divin. Celor care considerau ca,  fiindcă nu s-a compromis cu puterea atee, Biserica Rusa din Străinătate a rămas singura Biserică ortodoxă rusa,  el le răspundea:

„Noi nu suntem decât o parte a Bisericii ruse şi respirăm duhul Bisericii Ruse din toate veacurile. Totuşi, de aici să ajungem la concluzia extremă că noi suntem singura Biserică rusă este un lucru primejdios, Noi păşim pe calea cea dreaptă, alţii se abat de la ea, dar nu se poate să-i dispreţuim pe ceilalţi cu un sentiment de mândrie, căci pretutindeni există episcopi şi preoti ortodocşi… Proorocului Ilie, când acesta se gândea că el singur a păstrat credinţa, Domnul i-a arătat că exis­tau alţi şapte mii ca el…”

El a refuzat de asemenea să considere că bisericile ce aparţineau de Patriarhia de Moscova au fost „pângărite” într-un fel. Astfel, a slujit intr-o capelă aflată sub ascultarea respectivei patriarhii,  instalată într-un azil de bătrâni din regiunea parizi­ană, unde locuia unul din prietenii săi. Compătimind Biserica prizonieră în URSS, sfântul ierarh îl pomenea pe Alexei I, patriarhul de Moscova, la fiecare Liturghie, la Proscomidie. Ierarhul spera, aşa cum am văzut, ca, atunci când va reveni libertatea, toate părţile Bisericii ruse să se reunească, dar spera şi că cei care s-au ră­tacit în timpul groaznicelor persecuţii să se pocăiască:

Dintre episcopii care, aparent, s-au supus puterii sovietice, scria el, mulţi sunt chinuiţi de conştiinţa lor şi, când va veni vremea, vor urma exemplul celor care, la Sinodul de la Calcedon, au declarat cu lacrimi în ochi că fost constrânşi să accepte tâlhăria de Efes, la fel ca sfantul patriarh Pavel care, ros de remuşcări, a îmbrăcat haina călugărească recunoscându-şi slăbiciunea în faţa iconoclaştilor”.

Am amintit deja schisma care s-a produs în Biserica Rusă în Europa şi America. Adăugăm aici câteva fragmente din scrisorile ierarhului despre acest subiect. In 1934 i-a scris arhiepiscopului Vitalie [Maximenko]:

„Vă impărtaşesc pe de-a întregul dorinţa de pacificare a discordiilor ecleziale”.

In 1937, când au apărut speranţe cu privire la unitatea Bisericii ruse în diaspora, ierarhul scrie:

Harul lui Dumnezeu să coboare asupra noastră şi să nu fie decât o turmă a lui Hristos!”

In 1951, când rupturile, din nefericire, se produseseră deja, el afirmă:

„Nu dorim să polemizăm cu aceştia [cei care s-au separat] şi să dovedim dreptatea noastră, amintindu-ne de cuvintele unui apologet antic „credinţa nu se demonstrează, ci se arată”.

Dintre toate Bisericile autocefale, simpatia sa se în­drepta spre Biserica Serbiei. In 1950, la moartea patriarhului Gavril al Serbiei, a oficiat la New York o Panihidă pen­tru cel răposat, împreună cu episcopul Ioan (Şahovskoi) de la Mitropolia rusă din America şi numeroşi preoţi sâr­bi, greci, sirieni şi români. La terminarea slujbei, a rostit o predică, trasând o paralelă între cel răposat şi sfântul mucenic Gavril din Serbia, martirizat de turci în secolul al XVII-lea:

Патријарх_Гаврило_(Дожић)„Fraţi sârbi! Intreaga Biserică ortodoxă uni­versală plânge pierderea patriarhului Gavril. Biserica greacă vede în el elevul ei. Biserica rusă a avut în el un prieten credincios şi un apărător în anii grei ai încercări­lor sale. Dar lovitura cea mai grea este primită de Biseri­ca sârbă… Acestui sfânt Gavril [martirizat în timpul stă­pânirii otomane] i se aseamănă răposatul. El şi-a asumat grija pentru fiii săi duhovniceşti şi a apărat libertatea poporului său. Din acest motiv, duşmanii l-au întemnitat şi l-au trimis în exil câţiva ani (în timpul ocupaţiei na­ziste). Când a revenit în ţara sa, a găsit-o sub un nou jug, dar el a rămas drept şi a continuat să apere libertatea de conştiinţă. Ar fi putut să pornească pe calea compromisului şi să primească onoruri şi facilităţi, dar a preferat să apere credinţa şi dreptatea. Această luptă grea ca şi timpul petrecut în temniţă, i-au măcinat forţele. Un mare stâlp a căzut, un mare stâlp al poporului sârb. Este adevărat că nu a fost asasinat, cum a fost sfântul Gavriil, dar moartea sa a fost consecinţa încercărilor prin care a trecut. La fel ca predecesorul său, patriarhul Barnabas, va fi cinstit de popor ca un mucenic”.

În 1966, părintele Cedomir scrie:

„În timpul păstoririi sale în Europa oc­cidentală, fericitul arhiepiscop Ioan s-a aflat de multe ori printre sârbi. Deseori, a slujit la biserica sârbă din Paris. A fost de multe ori invitat de sârbii din Anglia, iar în 1961 a participat, în această ţară, la înmormântarea reginei Maria a Iugoslaviei… A fost un mare apărător al unităţii Bisericii sârbe. Cu câţiva ani înainte de nefericita schismă [care a sfâşiat atunci Biserica sârbă, dar care, prin mila lui Dumnezeu, a luat acum sfârşit], preaferici­tul arhiepiscop a spus de multe ori: „Voi sârbii sunteţi fe­riciţi! Milostivirea lui Dumnezeu a coborât asupra voastră, moştenirea duhovniească a sfântului Sava [primul arhiepiscop al Serbiei] s-a păstrat în totalitatea sa. Aveţi o singură şi unică Biserică!” Când s-a produs schisma, arhiepiscopul a apărat fără şovăială unitatea Bisericii sârbe, considerând că patriarhul şi Sinodul episcopilor au păstrat şi menţinut libertatea internă a Bisericii şi nu au făcut nimic ce ar putea fi considerat «drept trădare a lui Hristos şi a intereselor fundamentale şi esenţiale ale Bisericii»”.

Grija arhiepiscopului Ioan se manifesta şi faţă de imigranţii români din Europa occidentală. Nu era vorba de vreo ingerinţă a sa în afacerile Bisericii române, ci de ajutorarea ortodocşilor care nu erau ruşi şi care, din cauza vicisitudinilor vremurilor, erau lipsiţi de orice struc­tură canonică. Iată cum descrie Jean Besse, în lucrarea L’eglise orthodoxe roumaine de Paris, situaţia acestei biserici în anii de după al Doilea Război Mondial:

„De la luarea puterii la Bucureşti de către Gheorghiu-Dej, intrigile sale de la ambasada română din 220px-IPS_Visarion_PuiuFranţa au întrerupt viaţa paşnică a bisericii române din Paris. Guvernul co­munist voia să dobândească autoritate asupra bisericii şi să numească preoţii. A plănuit chiar să transforme clădi­rea într-un muzeu al culturii române. In ciuda opoziţiei credincioşilor, biserica a rămas închisă timp de doi ani. Intervenţia autorităţilor franceze şi alegerile consiliului parohial au permis reînceperea slujbelor. Totuşi, comunitatea, care nu mai depindea de Patriarhie, a rămas fara episcop, contrar rânduielii canonice […]. Preotul care oficia se mulţumea să-i pomenească vag pe episcopii care au pătimit pentru credinţă. Dar mitropolitul român Visarion era exilat în Franţa – condamnat la moarte in 1946 de un tribunal popular din Bucureşti – şi locuia într-un azil de bătrâni din Draguignan, ca urmare a intrigi­lor Bucureştiului. Era singurul episcop român ramas in libertate din Europa occidentală”.

Clerul român s-a adresat arhiepiscopului Ioan cerându-i ajutorul, iar sfântul ierarh a răspuns astfel, în data de 26 martie 1954:

„Preacucernice părinte,

Ca răspuns la cererea pe care mi-aţi adresat-o, trebuie să vă repet, înainte de toate, ceea ce v-am spus mai devreme: adică, viaţa deplină a Bisericii nu este posibila decât atunci când este încununată de episcopul său, potrivit cuvintelor sfântului părinte Ciprian de la Biserica din Cartagina: Acolo unde nu există episcop, nu există Biserică.

De aceea, enoriaşii rămaşi fără păstorul lor, episcopul, trebuie să reînnoade legătura ruptă cu episcopul lui iar dacă acest lucru nu este posibil, să se supună pastoririi altui episcop.

In situaţia de faţă, când părţi importante ale diferi­telor Biserici autocefale se află în afara graniţelor patriei lor şi a teritoriului Bisericii lor, este de dorit ca fiecare din aceste părţi, rupte din Biserica mamă, să fie îndru­mată de episcopii săi care se găsesc în aceleaşi condiţii.

Ţinând seama de toate acestea, cel mai bun lucru pentru credincioşii români care se află în afara Români­ei şi în situaţia de refugiaţi ar fi să se pună sub autorita­tea episcopatului român, care nu poate fi pus la îndoială din punct de vedere canonic şi care nu este în legătură sau sub influenţa regimului care persecută Biserica.

Din câte ştiu eu, dintre episcopii români, nu se află aici decât unul singur, mitropolitul Visarion, care este urmat, în acest moment, doar de o parte a clerului şi a credincioşilor români din Europa occidentală.

Fără să intru în discuţii asupra cauzelor care au condus la această situaţie şi fără să încerc să-mi impun stapânirea asupra Bisericii române şi să mă amestec în Viaţa sa internă, pot afirma că Biserica Rusă din Străinatate, prin intermediul ierarhiei sale, este gata să ajute la realizarea deciziilor pozitive privind problemele ecleziastice româneşti şi să susţină Biserica română, dacă conducătorii clerului si ai credincioşilor români care se află aici doresc acest lucru. Mai exact, acest lucru priveşte formarea unei autorităţi superioare ecleziasti­ce româneşti în afara graniţelor.

Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu voi şi cu fiii Bisericii române.

Smeritul arhiepiscop Ioan”

Arhiepiscopul_Teofil_Ionescu__hp_1Datorită sfântului ierarh, situaţia canonică a paro­hiei româneşti din Paris a fost reglementată. Astfel, parohia a făcut apel la mitropolitul Visarion, care, la rândul său, a cerut ajutorul arhiepiscopului Ioan pentru a hirotoni un episcop vicar în persoana episcopului Teofil Ionescu (+1975). Duminică, 26 decembrie 1954, în biserica rusă Sfântul Nicolae de la Versailles, mitropolitul Visarion împreună cu arhiepiscopii Ioan de Bruxelles şi de Europa occidentală şi Nataniel de Cartagina şi Tunisia au participat la hirotonirea episcopului Teofil. Potrivit amintirilor arhiepiscopului Nataniel, corul românesc cânta imnurile Naşterii Domnului, în timp ce corul rusesc intona troparele Duminicii Strămoşilor Domnului. Sfântul ierarh, în ciuda ataşamentului său faţă de vechiul calendar, ştia să fie împăciuitor acolo unde era posibil şi, totodată, necesar. Cele două comunităţi au sărbătorit în jurul aceluiaşi altar, fiecare păstrându-şi propriul ca­lendar. Nu găsise oare arhiereul o soluţie bineplăcută lui Dumnezeu?

Vedem, aşadar, că, aşa cum a făgăduit în ziua hiro­tonirii ca episcop, sfântul ierarh Ioan nu s-a limitat să se îngrijească de cei care i-au fost încredinţaţi în mod direct, ci şi-a îndreptat privirea duhovnicească asupra întregii Biserici a lui Hristos. Amintindu-şi că dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună (7 Cor. 12, 26), ierarhul trăia profund unitatea Bisericii ortodo­xe. Fiecare nenorocire care se producea în lumea orto­doxă îi trezea compasiunea. Astfel, după un cutremur de pământ care a avut loc în Grecia în 1953, pe insula Zakintos, lăsând fără adăpost şaizeci de mii de persoane şi distrugând o sută de biserici, ierarhul a adresat regelui Greciei şi Sfântului Sinod al Bisericii Greciei condoleanţele sale. In 1964, când un cutremur de pământ a lovit Skoplje, în Iugoslavia, a trimis patriarhului Serbiei fon­durile adunate la San Francisco pentru sinistraţi.

normal_max10De asemenea, sfântul trăia şi bucuriile lumii orto­doxe. Astfel, aşa cum îşi aminteşte părintele Petru Lukianov,

„În 5 iulie 1963, pe când citeam Ceasul al nouă­lea, arhiepiscopul m-a întrerupt după troparul sfântului Atanasie Atonitul şi mi-a spus: «Astăzi sunt sărbători solemne la Muntele Athos». Când l-am întrebat despre ce era vorba, Înaltpreasfinţitul mi-a răspuns că Sfântul Munte aniversa un mileniu de existenţă. Nu era o remar­ca fără rost. Era limpede că Inaltpreasfinţitul Ioan, cu tot sufletul şi cu duhul său, se găsea pe Muntele Athos”.

Ierarhul îşi arăta în mod special comuniunea în ru­găciune cu lumea ortodoxă în Vinerea Mare. Părintele Petru îşi aminteşte că

„după slujba Vecerniei, Înaltpreasfinţitul Ioan vizita toate bisericile ortodoxe din San Francisco, fie că erau greci, siriene sau altele şi se închi­na în faţa sfântului epitaf”.

Sfântul dorea ca credincioşii să fie şi ei conştienţi de apartenenţa lor la Biserica ortodoxă universală şi a lăsat, ca să zicem aşa, un testament spiritual la reuni­unea eparhială din San Francisco din 1966:

„De vreme ce ne-am adunat aici să rezolvăm problemele eparhiei noastre, trebuie să avem pe deplin conştiinţa că parohia noastră este o bucăţică din marea Biserică universală, o mică ramură a Bisericii locale din Rusia”.

Nu fără motiv, arhiepiscopul, într-unul din decretele sale episcopale, a poruncit să se cânte de fiecare dată la sfârşitul Privegherii irmosul celei de-a 3-a cântări din canonul întâmpină­rii Domnului: Întărirea celor care cred în Tine, întăreşte Doamne Biserica Ta pe care ai câştigat-o cu scump Sângele Tău. Acest imn fusese introdus în bisericile rămase sub oblăduirea sfântului patriarh Tihon în perioada schismei „Bisericii vii” din Rusia şi constituia o rugăciune pentru unitatea Bisericii, care a fost preocuparea majoră a ierarhului şi în China, şi în Europa şi în America.

(din: Bernard Le Caro, Sfantul Ioan din Shanghai (1896-1966) si vremea sa, Editura Renasterea, Cluj-Napoca, 2015)

le-caro-bernard-sfantul-ioan-de-shanghai-1896-1966-si-vremea-sa-13500

Cititi si:

*

 

Parintele ne avertiza sa fim credinciosi Patriarhiei de la Moscova si sa nu intram in niciun fel de schisma. “Feriti-va de asa numita biserica de peste hotare si sa stiti ca ea nu este amintita in dipticele Bisericilor Ortodoxe. Ea nu este o biserica [separata], ci o parte a Bisericii Ruse. Multpatimitoarea noastra Biserica a rezistat intr-un stat ateu. (…) Se duc la eretici si la schismatici doar cei nevrednici de mila lui Dumnezeu si marii pacatosi care nu vor sa stie Cred intr-una Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica si ca Biserica Ortodoxa este Trupul lui Hristos, care nu poate fi impartit. Biserica este camasa lui Hristos, care nu poate fi rupta in bucati. Nu isi amintesc ca este un Domn, o credinta si un botez. Domnul Iisus Hristos a zidit o singura Biserica (nu biserici), pe care nu o vor birui nici portile iadului. Este o singura Biserica Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca. Celelalte, care se numesc biserici, nu sunt biserici, ci neghinele din grau si adunatura diavolului”.

***


Categorii

Biserica la ceas de cumpana, Sfantul Ioan Maximovici

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

4 Commentarii la “SFANTUL IOAN MAXIMOVICI – ierarhul Bisericii Universale. LUPTA PENTRU UNITATEA SI PACEA BISERICII A SFANTULUI ARHIEPISCOP DE SAN FRANCISCO. “Întăreşte Doamne Biserica Ta pe care ai câştigat-o cu scump Sângele Tău!”

  1. Pingback: “Nu ştiţi, oare, fiii cărui Duh sunteţi?” ISPITA “ULTIMATUMURILOR” si PRECIPITAREA RAVNEI FARA CHIBUZINTA/ De ce se pomeneste episcopul la Liturghie?/ SFANTUL SI MARELE SINOD… DIN LAUNTRUL NOSTRU ABANDONAT/ Litera si Duh
  2. Pingback: “Nu ştiţi, oare, fiii cărui Duh sunteţi?” – ISPITA “ULTIMATUMURILOR” si PRECIPITAREA RAVNEI FARA CHIBUZINTA/ De ce se pomeneste episcopul la Liturghie?/ SFANTUL SI MARELE SINOD… DIN LAUNTRUL NOSTRU ABANDONAT/ Litera
  3. Pingback: PĂRINTELE RAFAIL NOICA – cuvânt la Catedrala Mitropolitană din Iași: “RĂMÂNEȚI ÎN CREDINȚĂ, RĂMÂNEȚI ALĂTURI DE BISERICĂ ȘI DE PĂSTORII NOȘTRI! Vă îndemn și vă rog să purtați în rugăciuni pe arhiereii voștri!“
  4. Pingback: IPS IEROTHEOS VLACHOS LA IAȘI, folosind viata Sfantului Ioan Gura de Aur pentru a vorbi IMPOTRIVA SCHISMEI, a sublinia LEGATURA DINTRE DOGME SI VIATA si NECESITATEA ASCEZEI: “Nu trebuie să rupem Biserica pe care Hristos a unit-o prin Însuși Trup
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate