Parintele Iona (Ion Patrulescu) de la Oasa despre TRADITIE si MODERNITATE, CALUGARIE si DISCERNAMANT, TACERE si SLAVA DESARTA: Omul de azi nu mai adera la traditie pentru ca este stapanit de duhul autoafirmarii”

7-01-2013 Sublinieri

“Eu cred ca in anii ’90-’93 a fost o perioada de har in toata tara. Eu ii gasesc si o explicatie: e harul care vine pentru suferintele neinchipuit de mari ale martirilor din timpul comunismului. Pentru sangele si jertfa lor ni s-a dat acest har, si de aceea tin sa-i pomenim si sa-i cinstim. Daca nu o facem, harul se ridica de la noi”.

*

 ***

 

[…]

In orice nou se afla totdeauna o capcana

Intr-o lume care pare ca vrea sa-si smulga definitiv radacinile, pastratorii si promotorii traditiei sunt tot mai rari. Intrucat aveti renumele de aprig aparator al ei, va rugam sa ne spuneti de ce e asa importanta traditia in viata noastra.

– Mai degraba sunt vazut ca un “fundamentalist” – desigur, cu conotatiile peiorative ale termenului. Cei care il folosesc nu realizeaza ca fundamentalist inseamna sa ai fundamente, o fundatie, ceva solid pe care stai. Traditia este ea insasi fundatie. Iar in ce ma priveste, vorbesc despre traditia ortodoxa. In mentalitatea ortodoxa, orice inovatie, indiferent in ce domeniu, este vazuta negativ. Orice schimbare in modul de viata, de la o generatie la alta, e o nebunie.

“Biblioteca” din iarba

Aceasta perceptie era comuna, pana nu demult, si la taranul roman. El, cand se confrunta cu ceva care nu se incadra in tiparele traditionale – de pilda, daca ar fi vazut un tanar cu pantofi sport, pe cand toti taranii mai purtau opinci -, exclama: “Ai mai pomenit asa ceva?“. Ceva “nemaipomenit” era de rau. Traditia spunea sa te imbraci si sa te porti potrivit cu mostenirea primita de la batranii tai… Modernitatea a schimbat sensul acestui cuvant: ce era “nemaipomenit”, “extraordinar”, “iesit din comun” – adica de neurmat, de nefacut – a devenit pozitiv. Bun, acum cineva ar putea sa ma intrebe: “Dar ce e rau, daca in loc de roata de lemn, pui la car o roata de cauciuc, iar in loc de opinci, porti pantofi sport?“. E greu sa-i spui ca e rau, pentru ca din punct de vedere trupesc e mai comod, mai usor. Insa, principiul noului, odata instituit, nu se va opri la cateva lucruri care tin de confort, ci va schimba totul, incet, incet, inclusiv fundamentele.

Traditia nu poate sa coexiste cu noul, mostenirea cu inovatia? Ce e traditional pentru noi, azi, nu a fost nou, acum cateva secole?

– Intrebarea dvs. e logica, dar e o capcana. Eu fac traduceri, si cineva m-a intrebat de ce nu acceptam sa folosim neologisme, de vreme ce si in Biblia lui Serban sau in alte scrieri apar slavonisme, care la vremea aceea erau neologisme. Nu e totuna, pentru ca a fost o perioada de formare a ethosului (limba, portul si toate celelalte), in care traditia nu era intemeiata. Nici Biserica nu avea instituit ritualul de azi la inceput, dar odata cu ultimul Sinod Ecumenic, s-a incheiat perioada de formare a traditiei Bisericii, si ce s-a stabilit pana atunci ramane valabil pana la sfarsitul veacurilor. Si e Traditia ortodoxa. Orice inovatie venita dupa ultimul Sinod Ecumenic nu mai tine de traditia noastra.

– Vedeti noul ca pe ceva rau aprioric?

In nou este intotdeauna o capcana, cel putin din punct de vedere duhovnicesc. Noul este, de fapt, expresia orgoliului, manifestarea eului. Cand schimba ceva, omul o face ca sa se afirme pe sine. Pe cand principiul traditiei este al smereniei, nu te afirmi, te afirma ceilalti, te lauda ceilalti, te recunosc ceilalti. De fapt, vedeti si dvs. ca diferenta dintre oamenii traditionali si cei de acum este uriasa. Acum, daca nu te afirmi, nu te impui, nu te propui, nu te baga nimeni in seama. Pe cand, in vremurile de dinainte, a iesi in fata te facea dubios. Omul de azi nu mai adera la traditie, pentru ca este stapanit de duhul autoafirmarii.

“Daca stim si respectam traditiile romanesti, intram in universalitate”

Dar daca asa stau lucrurile in privinta traditiei spirituale, avem mai multe motive de optimism in cazul traditiei nationale, etnice? Mai face parte traditia din “ADN”-ul romanilor de azi?

In acest veac, identitatile se cam topesc. In sensul ca exista un popor al traditiei, deci al lui Dumnezeu, si o populatie moderna, care se naste din fiul modernitatii – modernitatea fiind gandita duhovniceste. Pentru ca exista un duh al modernitatii care isi naste fiii, asa cum exista si un Dumnezeu ai carui fii suntem noi, crestinii. As zice ca Antihristul va aparea in acest popor care propaga modernitatea. Identitatile nationale nici nu vor mai avea prea mare importanta pana la sfarsit. Drumurile ni se despart. Vom fi noi, fiii lui Dumnezeu, si ceilalti, poporul modernitatii, in asteptarea Apocalipsei.

Pe de alta parte, in masura in care suntem fideli traditiei romanesti, suntem ancorati si in traditia crestina, deci universali. Daca stim si respectam traditiile romanesti, intram, paradoxal, pe usa traditiei romanesti, in universalitate. Sigur, aici este si riscul exagerarii localului, a nationalului.

– Biserica ne poate ajuta sa tinem un echilibru intre cele doua traditii?

Biserica asta si este, echilibru. Daca te duci in orice colt de lume si participi la o slujba ortodoxa, te simti ca acasa, chiar daca nu intelegi limba in care se slujeste. E ceva care e al tau, fundamental, desi este si ceva al locului, in mod fundamental. Biserica Ortodoxa a admis ca fiecare popor sa-si aiba identitatea lui, de aceea avem patriarhiile nationale. In schimb, in momentul cand, de exemplu, in Oastea Domnului s-a interzis sa se bea vin, sa se faca nunti cu lautari si asa mai departe, s-a lovit in traditie, in ce era binecuvantat de Biserica si, fara reperele traditiei, multi dintre “ostasi” au trecut la protestantism, care este expresia modernitatii. Daca te abati de la Calea Imparateasca, ajungi in fundaturi.

Spuneati ca Antihristul se va naste in “poporul modernitatii”. Este modernitatea o fata a Raului sau chiar Raul insusi?

– Daca traditia crestina este Binele, ceea ce i se opune ce poate fi? Ce poate fi cineva sau ceva care demoleaza ceea ce Dumnezeu a spus ca e bine? Modernitatea vrea sa indrepte binele. Or, in momentul cand vrei sa “indrepti” binele pe care l-ai mostenit de sute de generatii si care a fost sfintit cu jertfa si cu sange… Cine esti tu, ca sa te impotrivesti sau sa modifici o traditie instituita de sfinti si platita cu sange si cu viata? Eu nu dau sentinte, dar fiecare isi poate da singur raspunsul la aceste intrebari.

“Nici manastirile nu mai sunt pastratoare ale traditiei”

E mai usor sa te tii de traditie in manastire? Asa se explica faptul ca ati schimbat cariera universitara pe monahism?

sursa foto: http://artavizuala21.wordpress.com/tag/traditii/

Ma gandesc cu durere ca nici manastirile nu mai sunt pastratoare ale traditiei, asa cum ar trebui. Pentru ca legatura dintre ucenici si batranii duhovnici a fost taiata in timpul regimului comunist, noi reinventam vietuirea in manastire, n-am mai mostenit o traditie. Stiti ca in comunism manastirile au devenit “unitati de productie” si ca multi stareti erau informatori ai Securitatii sau, in tot cazul, trebuia sa fie obedienti fata de putere. Ideea era sa-i indepartezi pe cei care voiau sa mearga la manastire. Si, in buna masura, s-a reusit, multe manastiri s-au pustiit in comunism. Apoi, dupa 1989, a fost un nou val de tineri spre manastiri, dar acest val a trebuit sa reinventeze traiul in manastire. Uitati-va peste tot, majoritatea manastirilor au stareti si duhovnici cu varste in jurul a 40 de ani.

“M-am intors la sufletul meu amarat”

Toti se straduiesc sa gaseasca drumul bun, si nadajduim in mila lui Dumnezeu ca le va da si har. Asadar, in manastiri se reinventeaza traditia. Exista diferente foarte mari intre manastiri. Numai bunul Dumnezeu va deosebi ce-i autentic si adevarat, de ce este doar incercare meritorie si atat.

Ati influentat multi tineri sa se indrepte catre Biserica si pe unii, chiar sa se calugareasca. Ca profesor erati iubit si foarte respectat. Nu va e dor sa aveti studenti, sa va aflati in mijlocul unor oameni la inceput de drum, care cauta, spera si au totul de construit inainte?

– Nu, nu mi-e dor. Pentru ca, in timp, pozitia mea de lider in Universitate, de om cu succes, m-a facut constient, prin nu stiu ce miracol, de carentele mele si de impostura in care ma aflam. Era o ruptura grava intre ce credea lumea ca sunt si ce stiam eu ca sunt. Era foarte greu sa rezist imaginii bune pe care si-au facut-o altii despre mine. E mult mai confortabil pentru suflet sa fii depreciat, sa nu-ti fie recunoscute meritele si faptele bune, decat sa fii laudat. A accepta o imagine care nu era conforma realitatii ma facea impostor. Atunci am spus ca trebuie sa inceteze.

– Asta v-a indreptat pasii catre manastire?

– Nu, dar asta a creat o tensiune, in sensul de a implini si eu ce spun altora ca trebuie facut. M-am intors la sufletul meu amarat si ma ocup nitel de el, il mai zidesc, pentru ca altfel riscam sa-i invat pe altii ce eu nu lucram. Intram in categoria fariseilor fatarnici. Asta nu inseamna ca acum sunt altceva, intre noi fie vorba, dar macar ma straduiesc… (Rade)

– De ce credeti ca ati avut asa mare trecere la studenti? Aveati har pedagogic sau le vorbeati despre lucruri care tin de suflet, pe limba lor?

– A fost vorba, cu siguranta, si de har, pe care insa nu l-am banuit. M-am trezit cu o audienta pe care nu o aveam in vedere si m-am mirat de receptivitatea studentilor. Ajunsesem sa ma citeze cu niste afirmatii destepte, pe care ei mi le atribuiau, dar eu nu le recunosteam, nu-mi aminteam sa ma fi gandit la ele. Fiind mai prost, mi se dadeau de Sus, pentru acei tineri. Asta e lucrarea harului. Asa se intampla ca ultimul popa de pe pamant, un netrebnic care nici nu stie ce s-a intamplat, sa faca minuni cu un crestin, pentru credinta acestuia. Eu cred ca in anii ’90-’93 a fost o perioada de har in toata tara. Eu ii gasesc si o explicatie: e harul care vine pentru suferintele neinchipuit de mari ale martirilor din timpul comunismului. Pentru sangele si jertfa lor ni s-a dat acest har, si de aceea tin sa-i pomenim si sa-i cinstim. Daca nu o facem, harul se ridica de la noi. De aceea, ma alatur si eu altor crestini si-mi exprim nedumerirea ca acei mucenici si sfintiti jertfitori din temnitele comuniste nu sunt trecuti in randul sfintilor, de Sfantul Sinod.

Interviu de Claudiu Tarziu

Fragment audio din interviul de mai jos dat lui C. Curte:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

[…]. Bun primitor de oaspeţi (deşi chilia lui e destul de strâmtă), părintele Iona a arătat dragoste de aproapele răspunzându-ne la câteva iscodiri, deşi ar fi preferat să rămână „mai bine filosof tăcând şi nu vorbind”.

– De ce, părinte? Se pierde ceva prin cuvânt?

– Sigur. În mod absolut se pierde, pentru că puţine lucruri adevărate pot fi puse în cuvânt – din cele gândite, vreau să zic – şi din cele puse în cuvânt, puţine sunt înţelese aşa cum au fost puse. Şi astfel apare o distorsiune între „emiţătorul” şi „receptorul” gândului care, trecând din noosferă în sfera noastră, terestră, se deformează datorită vehicolului – care e cuvântul. Cuvântul – în forma sonoră, ca să zicem aşa, lingvistic – este un vehicol al gândului, iar acest vehicol este, cum ştim, neîndestulător. „Neajungerea limbii” te face să fii reticent atunci când încerci să comunici ceva. Aşa cum spuneam, pui gândul aşa cum poţi să‑l pui, dar cel care‑l receptează şi‑l decodează, o face aşa cum poate el.

– Şi de aceea tac călugării?

– Călugării tac din smerenie.

– Adică?

– Călugării tac din smerenie pentru că ei ştiu – eu de aceea vorbesc pentru că nu ştiu, sau ştiu şi nu fac – ştiu din Evanghelie un lucru: cel care învaţă, mic este în împărăţia cerurilor, dar cel care face şi învaţă, mare va fi în ceruri. Ei ştiu că întâi trebuie să faci şi pe urmă să grăieşti din cele ce ai făcut. Eu vorbesc ca un om din lume şi vă spun că noi suntem educaţi să învăţăm pe alţii, indiferent că noi facem sau nu facem ceea ce învăţăm. Dar aici există o primejdie, pentru că a învăţa pe alţii ceea ce tu însuţi n‑ai făcut poate avea două urmări: o dată că nu înveţi bine – pentru că nu cunoşti problemele pe care le ridică aplicarea în practică a ceea ce transmiţi – iar a doua că, în general, dacă faci anumite lucruri bune, este mai bine să nu vorbeşti despre ele.

– În lume lucrurile stau invers, părinte.

– Da. Pentru că în lume, ce e de cinste pentru un călugăr, e de ruşine pentru mireni. Şi invers. Bunăoară: în lume a avea copii e lucru de cinste. Nu la fel e în călugărie. În lume a avea bogăţii şi ranguri, e de cinste. A fi călugăr şi a avea bogăţii, când ai primit votul sărăciei, e de ruşine. Şi aşa mai departe. Deci e o lume pe dos în raport cu lumea călugărească, iar lucrul ăsta îl ştiu monahii. De ce? Pentru că, în primul rând, lumea e centrată pe alte valori supreme: slava deşartă şi mândria! De pildă dumneavoastră, ca jurnalist: ca să vă puteţi susţine şi să aveţi un nume bun, trebuie să vă afirmaţi. Să apăreţi ca bun. Să aveţi îndrăzneala de a spune: eu sunt bun.

– Să te autopromovezi…

– Exact. Dar, din punctul de vedere al monahului, asta e slavă deşartă…

– E şi din punctul de vedere al mireanului, doar că nu prea conştien­tizează şi nu prea pune în practică acest lucru.

– Adevărul e că n‑am prea auzit mirean să se blameze pe sine pentru slavă deşartă! Dacă bea sau mănâncă mai mult, sau are o relaţie adulteră – pe acestea le vede ca păcate. Dar dacă‑i spui că orgoliu, mândria, sau slava deşartă sunt păcate, îţi va spune că e normal să fii puţin orgolios, să ai conştiinţa valorii proprii, nu?

Aşa‑i. Dar ce se întâmplă cu un călugăr, de îşi schimbă radical punctele de vedere?

Este conştiinţa noastră care, pe măsură ce‑L caută pe Dumnezeu, ne grăieşte. Şi mireanul ştie că nu face anumite lucruri cum trebuie, dar preferă să nu dea ascultare conştiinţei sale, pentru că altfel ar fi un buluc la poarta mănăstirii ce nu s‑a mai văzut!

Dar e un alt sistem de valori în lume şi un altul în monahism deşi, teoretic, ambele se raportează la creştinism!

– Vedeţi, conştiinţa omului este cea care ştie voia lui Dumnezeu. Nu toţi sunt chemaţi să fie călugări; nu toţi sunt pentru lume, ci fiecare la locul lui. Or, sistemul de valori e acelaşi! Nu există un alt sistem de valori. Există însă în noi, din păcate, ceea ce se cheamă în lume un fel de îndreptăţire a patimilor. Adică modul prin care omul îşi pune singur conştiinţa în… paranteză. Bunăoară: în loc să spună că e leneş, el spune că e „un tip comod”. Însă asta nu‑l deranjează să se împărtăşească! Dar comoditatea este un cuvânt nobil pentru un păcat destul de trist, care se cheamă trândăvie. Şi atunci, schimbând termenii şi îndreptăţind o stare căldicică de credinţă, omul şade foarte bine în starea asta. Ba chiar se complace în ea.

V‑aş întreba personal – pentru că aţi trecut prin ambele sisteme de valori – ce faceţi acum?

– Acum încerc să fac ce n‑am făcut atunci!

Destul de… tainic răspuns!

Dacă atunci puneam pe primul plan lucrurile dinafară şi consideram că fac destul dacă îmi fac meseria de dascăl şi mai traduc câte ceva, acuma, din perspectiva în care sunt, mă simt ca Marta care se aşează lângă Maria. De fapt, ca o Marta care încearcă să le facă pe‑ale Mariei. Nu ştiu dacă mă‑nţelegeţi: există acest mod de a gândi prin care călugării sunt văzuţi ca nişte paraziţi. Ce fac ei, de fapt?

Mi‑aduc aminte că părintele Sofronie Saharov, atunci când a vrut să se stabilească în Anglia şi a cerut permisiunea înfiinţării unei mănăstiri acolo, nu înţelegea nimeni la ce slujeşte o mănăstire statului britanic?!

– Exact! Eu încerc să le fac acum pe‑ale Mariei dar, de fapt, nu sunt nici Marta nici Maria. Adică sunt undeva, în drum spre. Adică nu m‑am despărţit încă de activitatea intelectuală, de traduceri. Deşi am plecat de şapte ani de la universitate, tot mai duc un fel de trenă din asta, intelectuală, după mine. Era o vorbă la sfântul Vasile cel Mare care zicea despre un senator ce voia să se facă monah că „pe senator l‑a pierdut, iar pe călugăr nu l‑a dobândit”! Eh! Asta mi se aplică şi mie! Adică nici călugăr n‑am ajuns, nici dascăl la universitate nu mai sunt!

– Dar cum ar trebui să fie un călugăr? Mă refer la modul ideal.

Trebuie să vă mărturisesc un lucru: cred că pentru veacul de acum, dacă mănăstirile nu vor cultiva virtuţile minţii, greu vor mai putea fi portdrapelul creştinătăţii, „batalionul ei de asalt”, autoritatea deplină în Biserică. Războiul care se dă acum cu sufletul omului este un război care se adresează în special minţii. Şi călugărul trebuie să fie echipat potrivit războiului pe care‑l are de dus. Bătălia pe care o poartă acum o dă cu întăriturile minţii omeneşti.

– De ce? Pentru că sunt foarte agresive ideologiile, sistemele actuale?

– Gândiţi‑vă că civilizaţia noastră nu că este alfabetizată, dar este extrem de exersată intelectual. Astăzi toţi îşi exersează minţile în concepte. Când s‑a mai făcut oare, în istorie, atâta şcoală? Intri din grupa mare la studii şi termini după doctorat, ori după rezidenţiat, ca în cazul medicilor. Treizeci şi ceva de ani din viaţă, din care mai bine de douăzeci şi cinci (un sfert de veac!), de exersare a minţii! Ei! Aici se dă în ceasul acesta lupta pentru mântuire! Oamenii nu mai stau să are pământul – doar 2% din ei mai sunt în agricultura ţărilor civilizate. Şi‑atunci, aici trebuie să ne exersăm şi noi apostolatul creştin, la nivelul minţii. Or, călugărul ar trebui să fie – cum a mai fost şi în alte timpuri trecute – mă gândesc la epoca de aur a Bizanţului, la Academia din Constantinopol…

– Deci acesta ar fi modelul de călugăr – intelectual…

– El ar fi un exemplu de călugăr. De călugăr-intelectual. Dar cel care ar trebui să se lupte cu răutăţile veacului acestuia ar trebui să fie mai performant.

– Ce‑ar trebui să producă?

– Discernământ.

– Foarte greu.

– Da. Să fie în stare să deosebească răul, care astăzi este foarte bine cosmetizat în chipul binelui. Asta este virtutea care, cred eu, ar trebui astăzi exersată. Şi aceasta este o virtute a minţii…

Şi a sufletului, pentru că ţine de smerenie…

– Bine, însă mintea e o parte a sufletului. Această virtute, acest exerciţiu al discernământului îl poţi dobândi fie pe cale intelectuală, prin lectură, pe cale mentală, prin precizarea conceptelor, ori printr‑o stare de rugăciune – cum zicea sfântul Siluan: „nimic nu zic de la mine, numai ce‑mi dă Duhul să spun”. Ori eşti un om al rugăciunii – şi atunci ai plinătatea Duhului, pentru că „nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” – ori eşti un cărturar, dintre aceia care „scot din vistieria lor, lucruri vechi şi lucruri noi” (cum zice Mântuitorul) şi care îşi îmbogăţesc mintea cu ce le‑a dat Dumnezeu înaintaşilor. Atunci devii un intelectual care se‑mpărtăşeşte de acelaşi duh ce stă în învăţătura Bisericii. Noi putem să folosim amândouă căile, adică să fim şi rugători, dar să ne lucrăm şi mintea citind şi cugetând Scripturile şi pe Sfinţii Părinţi.Necazul este că nici în mănăstire şi nici în facultăţile de Teologie nu mai există o tradiţie riguroasă a formării intelectuale. Noi am pierdut marile modele de profesori – din care am mai avut până în perioada interbelică, cum a fost părintele profesor Stăniloae, care totuşi – din păcate – a fost mai mult un savant decât un profesor, el neavând, ca să zic aşa, harisma retoricii.

– A mai fost şi Iorga.

– Da.

– Nae Ionescu…

– Şi el. Şi asta o mărturiseşte calibrul ucenicilor lui. Pentru că nota unui dascăl i‑o dau studenţii lui. Că a fost bun sau nu, asta o spune calitatea studenţilor lui.

– L‑am avut şi după perioada interbelică pe Constantin Noica.

– Da. El a fost un fel de stareţ al noilor vremi – la modul laic vorbind. Dacă această gândire s‑ar fi aşezat pe revelaţia dumnezeiască, atunci s‑ar fi produs o mare reînnoire în viaţa spirituală. Cum a fost „Rugul aprins”. Ar fi fost un Rug aprins ce‑a făcut Noica la Păltiniş! Numai că Noica a plecat de la alte premize, de la alte baze; el n‑a plecat de la revelaţie, ci de la raţiune, de la filosofie, de la cugetare. De la limba română. Şi a făcut nişte lucruri extraordinare. Adică, eu mă gândesc că profesorul, Constantin Noica filozoful, este o zidire foarte bună pentru Rafail Noica, cel care şi‑a ales drept ţel să se sfinţească.Noica a construit o bază foarte bună, raţională – pe limbă, pe cultură, pe filosofie – iar Rafail a plecat mai departe, spre Dumnezeu. El a construit tot ce se putea construi omeneşte.

– Şi s‑a păstrat asta şi în părintele Rafail, pentru că el este un teolog foarte subtil.

– Da. El păstrează, genetic vorbind, moştenirea de la tatăl său, pentru că operează în cuvântările sale cu decupaje fine ale sensurilor cuvintelor.

– Revenind la mănăstirile noastre, spuneaţi că ele nu mai au forţă intelectuală…

– Nu. Nu mai cultivă paradigma intelectului. Cred că se asociază – şi de foarte multe ori pe bună dreptate – intelectualul raţionalist cu ateul. Ori i se asociază mândria, opusul smereniei creştine. Evident că majoritatea scriitorilor, gazetarilor, intelectualilor sunt egocentrici şi e foarte greu de crezut că ei sunt şi smeriţi în acelaşi timp.Cunoştinţa îngâmfă”, spune apostolul Pavel. S‑a pierdut acea armonie între intelect şi virtuţile creştine. De regulă avem „sfinţi ignari şi genii atee”, cum bine spunea cineva.

Şi ne‑ar trebui, cum zicea Berdiaev,genii sfinte şi sfinţi de geniu, nu?

– Exact.

– Părinte, în tot acest ansamblu: intelect, mănăstire, inimă – esenţială peste toate, rămâne virtutea smereniei – cea care reuşeşte să facă un transfer între minte şi inimă. Lămuriţi‑mă şi pe mine: ce este această virtute? (Eu vă întreb din punct de vedere intelectual, pentru că aşa, tainic, ea se transmite printre creştini, de la unul la altul).

– Eu am preluat „cea mai bună punere în cuvânt”, ca să zic aşa, de la părintele Rafail Noica (dintr‑o zicere a sa din 2005, la Alba Iulia): „a fi smerit înseamnă a nu te crede nici mai mult, dar nici mai puţin decât ceea ce eşti. Cu alte cuvinte, să‑ţi cam vezi locul şi măsura.

– Păi poţi să fii un sfânt şi atunci, dacă te consideri sfânt, mai eşti smerit?

Când zice nici mai mult, dar nici mai puţin decât ceea ce eşti, se referă la darurile pe care le‑ai primit şi pe care trebuie să le lucrezi: nici să‑ţi închipui că ai mai multe decât ai de fapt – spre exemplu să mă cred eu muzician acuma – dar nici să cazi într‑o falsă umilinţă: spre exemplu dacă ştiu puţină limbă greacă, eu nu mă smeresc dacă zic că nu ştiu mai nimic elină. Darurile pe care ţi le‑a dat Dumnezeu trebuie să le lucrezi şi atunci trebuie să le cunoşti ca atare. Ar fi un exemplu bun dat de părintele Teofil Părăian. Era la Timişoara un tânăr care cânta foarte frumos muzică psaltică şi părintele Teofil auzindu‑l a rămas aşa, puţin uimit şi i‑a zis: „Mă, tu să ştii că nu te lauzi dacă spui că ai glas şi cânţi frumos! Pentru că aşa îi”! Este de fapt un alt mod de a spune ceea ce de fapt teoretizează părintele Rafail. Deci dacă tu eşti conştient de talantul pe care l‑ai primit de la Dumnezeu, trebuie să lucrezi darul acela.

Şi atunci de ce spun monahii că trebuie să te socoteşti sub întreaga zidire?

– Păi da, pentru că cu cât ai mai multe daruri cu atât eşti mai dator!

– Da. Şi e foarte greu să dai totul din tine…

– Păi este greu, dar în măsura în care ţi‑a dat Dumnezeu darul, îţi dă şi puterea să‑l lucrezi. Însă într‑adevăr, nu o dată şi‑a invidiat regina camerista! Pentru că, e evident că e mult mai greu să fii regină şi mult mai confortabil cameristă. Mult mai mici sunt exigenţele. Dar când eşti plin de daruri, responsabilitatea e uriaşă faţă de „toată zidirea”, cum s‑a spus.

– Părinte, văd pe masa dumneavoastră un lap-top. E conectat cumva la Internet?

– Nu. Dar nu pentru că Internetul ar fi neapărat ceva rău. Toate sunt bune foarte. Depinde doar de cum le folosim.

Întrebuinţarea unui lucru poate fi greşită, nu lucrul în sine. Internetul chiar poate fi un instrument excepţional. Eu, ca să fiu sincer, fiind de mentalitate tradiţionalistă, când au apărut PC-urile am fost puţin refractar. Însă au venit studenţii şi mi‑au arătat unul şi mi‑au spus: „Dumneavoastră traduceţi. Uitaţi‑vă puţin pe Net şi vedeţi ce aveţi: dicţionare, traduceri, ediţii critice, etc”. Şi într‑adevăr aşa era. Şi este. Aşa că mi‑am cumpărat un lap-top chiar în ziua aceea şi, mulţumesc lui Dumnezeu, până la vârsta asta nu am descoperit nici un fel de dezavantaj în el.

– Pentru că l‑aţi folosit cum trebuie!

– Nici nu ştiu cum ar putea fi folosit altfel! Cum să‑l folosesc cum nu trebuie?

– De ce v‑am întrebat despre lap-top: credeţi că va supravieţui Ortodoxia mileniului III?

Nu numai că cred lucrul ăsta, dar sunt absolut convins, pentru că Însuşi Dumnezeu a spus:Aceasta este Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor învinge! Iar Dumnezeu nu putea spune un lucru care să nu se petreacă întocmai. Ori eu n‑am nicio îndoială că Ortodoxia este Biserica lui Dumnezeu şi ea nu va putea fi învinsă de porţile iadului! Şi sunt convins că noi toţi credem acelaşi lucru.

– Amin părinte!

Oaşa, 16 octombrie 2010

aparut in “Lumea monahilor“, nr. 42/decembrie 2010

Autor: Text: George Crăsnean şi Cristian Curte

 

Legaturi:


Categorii

Calugaria / viata monahala, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mandria, trufia, Marturisirea Bisericii, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Parintele Iona Patrulescu, Portile Iadului, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

47 Commentarii la “Parintele Iona (Ion Patrulescu) de la Oasa despre TRADITIE si MODERNITATE, CALUGARIE si DISCERNAMANT, TACERE si SLAVA DESARTA: Omul de azi nu mai adera la traditie pentru ca este stapanit de duhul autoafirmarii”

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Din scrierile parintelui Arsenie Boca (despre smerenie):

    Cat de folositor este lucrul acesta: a se vedea cineva pe sine mai rau si mai prejos decat toti oamenii, o spun si sfintii Parinti. Dumnezeiescul Guradeaur zice: “Nimic nu e mai iubit de Dumnezeu decat a te socoti mai prejos’. Iar Varsanufie zice: “Daca intr-adevar vrei sa te mantuiesti, asculta un lucru. Ridica-ti picioarele de la pamant, inalta-ti mintea la cer si fii acolo cu gandul ziua si noaptea. Defaima-te cat poti, silindu-te a te vedea mai prejos decat orice om. Aceasta e adevarata nevointa. Nu-i alta osteneala mai aleasa pentru cel ce voieste sa se mantuiasca in Hristos , Cel ce-i da putere. ”

    Iar Sfantul Grigorie Sinaitul adauga ca se cade a ne considera mai rai decat toate fapturile si mai ticalosi chiar decat dracii. El zice: “Doua smerenii sunt, dupa cum spun Parintii: a se socoti cineva dedesuptul tuturor si (a doua) a atribui izbanzile sale lui Dumnezeu. Prima este inceput, a doua sfarsit”.

    Deci constient de trei lucruri : sunt mai pacatos decat toti cei ce nu stiu nimic despre acest lucru ; sunt mai pacatos intrucat sunt in afara de firea cea data de Dumnezeu si mai ticalos decat dracii, intrucat le cam fac ascultare, daca nu chiar robie – eu, cel pentru care S-a rasignit Hristos ca sa ne izbaveasca de robia celui rau.

    Cu avidenta darurilor nu scapi de starea de vinovatie personala, pentru ca darurile sunt ale lui Dumnezeu si ele, cu atat mai mult, ne indatoreaza. Iar ele fiind de la Dumnezeu, Duhul Sfant, n-au numar, sunt nemarginite ca marime, fara inceput si fara sfarsit – insusri sufletesti ale unui suflet smerit – lucruri firesti ale lui Dumnezeu.
    Socoteste ca te-ai impartasit cu o picatura de apa dintr-un ocean nesfarsit.

    ,,…Fericiti cei saraci (smeriti) cu duhul…”(Matei 5,3).

    Tot Parintele Arsenie Boca spunea ca: “Smerenia este ca dragostea nu cauta ale sale”

  2. Duhul Lui Dumnezeu a atins duhul Parintelui poate pentru radacinile puritatii
    infipte adanc in copilarie,sadind apoi nemultumirea de sine si de tot ceea ce il inconjura,schimbandu-si radical viata dupa cum Duhul i-a aratat,mistuindu-si vechile sentimente in caldura care s-a degajat din acest contact(pentru ca tot a vorbit de Rugul Aprins)si cum adevarurile i-au patruns in minte,unul dupa altul.Efectele harului bine se vad in semnul sfinteniei interioare nealterate,o stare normala a celor care cauta desavarsirea.Minunat,slava Lui Dumnezeu pentru mangaiere!

  3. Ma gandeam ca duhul autoafirmarii este de fapt acelasi duh care l-a facut pe om sa cada din Rai, adica un duh diavolesc…
    Cred ca acest duh a existat si exista in toate timpurile, nu cred ca tine de ‘noutate’, este acelasi duh care vroia sa-i ia locul lui Dumnezeu, si a devenit talpa iadului.
    Problema azi este ca trezvia s-a imputinat enorm la crestini, la toti oamenii, dar chiar si la cei care trebuie sa o propovaduiasca…

  4. @Ι.L.
    Cred ca e folositoare o precizare: noi ne folosim doar de smerenia dintai, a ne vedea mai prejos decat toti, nu si pe a doua, a pune pe seama lui Dumnezeu realizarile noastre. De ce? Pentru ca partea a doua nu tine de noi, ci de insuflarea Duhului si nu o putem face rational, cu gandul nostru. Aceea vine de la sine si ar fi mare cutezanta ca cineva purtat de Duhul lui Dumnezeu sa se socoteasca pe sine important si sa nu atribuie tot meritul harului care a lucrat in el.
    Spun acestea pt ca observ un pericol, o smerenie falsa, anume de a spune ca Dumnezeu a lucrat cutare si cutare lucru socotit bun. Ori e destul de grav a face astfel de afirmatii, de multe ori pt fapte care nu sunt bune macar, ci parute. De cele mai multe ori nu avem parte de har, ci doar de parere de sine.
    Doar in cazuri delicate punem pe seama lui Dumnezeu anumite realizari (spre ex. pt a nu retracta o fapta sau cuvant si pt a scapa de mandrie, cu conditia sa fie cu adevarat inspirate de Dumnezeu), in rest ne vedem pacatosenia noastra. Iar smerenia a doua tine mai mult de gand decat de cuvant si exprimare, zic eu. Si nu o nimiceste pe prima, ci o amplifica.

  5. Am citit si eu despre o altfel de smerenie la nu mai stiu care Parinte,si mi se pare mai usor de practicat.Este vorba de a nu face niciun rau nimanui si a le rabda pe toate.Dvs.ce parere aveti,cum este mai bine?

  6. Credem ca e bine sa incepem de undeva, sa facem ce putem, dar in mod autentic, fara a ne fura singuri caciula prin manierisme sau mimetisme exterioare, incercand in primul rand sa fim constienti de pacatosenia noastra, de patimile noastre concrete, sa avem curajul si rabdarea sa ni le vedem asa cum sunt. Pana la a ne vedea sub toata zidirea, esential mi s-ar parea, de pilda, sa identificam noi tocmai tendintele de autopromovare, autoafirmare, autoevidentiere, mai mult sau mai putin fatise/directe/explicite. Duhul acesta este luciferic, intr-adevar, dar el este resuscitat si valorizat ca virtute pe scara generala, globala – si chiar conditie obligatorie de acces si succes in viata socio-profesionala! (ideologia aferenta CV-urilor, interviurilor, portofoliilor, rapoartelor de activitate, etc) – exclusiv in epoca noastra, care tocmai ca da pe dinafara de luciferism… si tocmai de aceea si pregateste cel mai eficace calea antihristului. Acum totul e (aproape) copt. Omul s-a reeducat intru “normalitatea” interiorizarii ca mod de viata a noilor ideologii. Smerenia, ba chiar si simplitatea sau banala modestie omeneasca au ajuns de rusine astazi. Si marea problema apare cand… nici nu ne mai dam seama ca e o problema de constiinta sau chiar ni se pare normal si de dorit ca si noi, crestinii ortodocsi “practicanti”, sa intram in aceasta “hora” luciferica, cand ajungem sa ne simtim bine in aceasta mentalitate si sa o justificam. Tragedia este ca rana pe care pune degetul parintele Iona aici (si nu doar prin cuvinte, ci prin insusi exemplul sau!) este extrem de putin inteleasa de catre crestini, si asta exact intrucat crestinii o considera ceva de la sine inteles si nu se mai problematizeaza asupra acestui duh ucigator.

  7. Spun acestea pt ca observ un pericol, o smerenie falsa, anume de a spune ca Dumnezeu a lucrat cutare si cutare lucru socotit bun. Ori e destul de grav a face astfel de afirmatii, de multe ori pt fapte care nu sunt bune macar, ci parute. De cele mai multe ori nu avem parte de har, ci doar de parere de sine.

    Da, astazi pare ca se ating culmi nebanuite de subtilitate si perversitate duhovniceasca, de autoamagire cu cele mai inalte virtuti. Si ma gandesc ca e tocmai din cauza “inmultirii mintii” si a cunostintelor despre tot si toate (inclusiv in cele teologice, “spirituale”) care, nedublate suficient de experienta, de cercare, de suferinta, deci de… smerenie reala (de multe ori de nevoie suntem smeriti, nu ne smerim singuri, dar asa invatam, ne cunoastem) si, in orice caz, de sinceritate cu sine, dau nastere la “imperecheri” monstruoase, insa extrem de greu de sesizat in noi insine. Si asta se intampla tot timpul in cazul inselarilor. De fapt, oare nu tocmai in asa ceva consta insasi ideea de inselare?

    E, intr-adevar, usor a pune, din gura, pe seama lui Dumnezeu ceea ce faci si “da bine” in afara, dar si pe tine insuti te convinge, cumva, ca esti smerit, macar partial, procedand asa. La fel si cand folosesti obiceiul (bun, altminteri) de a-ti cere iertare, care, insa, poate sa ajunga o forma fara fond. E drept ca uneori si asta e necesar a folosi doar pt a face cumva pace sau dintr-un gen de politete mai nobila, duhovniceasca (si care e de ajutor), dar e grav daca ajungem cumva sa o folosim numai asa. Viclenia intervine atunci cand folosim o astfel de “forma”, de “maniera” smerita ca o obisnuinta in toate cazurile, pentru a iesi bine din orice situatie, si mai ales pentru a ne apara de orice incercare a cuiva de a ne atentiona, cu buna credinta, asupra unor greseli ale noastre. Fie ca “dam vina” pe Dumnezeu (atunci cand de fapt este vorba de o fapta ai carei autori suntem si pentru care, de fapt, nu avem indreptatire!), fie ca ne cerem iertare, de fatada (poate chiar extrem/exagerat de umiliti in forma) – important este sa scapam de sansa de a ne smeri in mod autentic, luand in seama/in serios, sa zicem o parere critica facuta cu blandete si cu buna-credinta, o mustrare frateasca/parinteasca etc., pentru a ne intreba daca nu cumva suntem in greseala/in inselare si a ne indrepta in mod real sau, in caz ca mustrarea nu este fondata, sa ne putem explica in mod simplu, firesc si limpede.

    Ori macar sa fim deschisi discutiei, daca ea se poarta in termeni fratesti, binevoitori, cu persoane de incredere, nu cu intentii agresive sau viclene. Pentru ca nu intotdeauna cel care vrea sa ne semnalizeze o greseala are dreptate (si e inselarea lui de multe ori cand e convins de asta dincolo de orice si cand cauta cu orice chip sa ne faca “bine” cu sila…), dar de cele mai multe ori gresim cand reactionam automat “smerindu-ne” in chip formalist/manierist, desconsiderand si repudiind insa, in fond, pe oricine ar incerca sa ne spuna altceva decat confirmari, laude si felicitari…

  8. Parerea mea este ca smerenia consta in a crede launtric ca poruncile lui Dumnezeu pot fi pazite toate. Cu o astfel de dispozitie pazirea lor conduce la smerenie autentica si nesilita, vie. Mai trebuie sa te instruiesti cat mai bine in legea lui Dumnezeu. Cine vrea sincer sa o pazeasca va tine minte usor toate; cine nu – va uita repede si se va incurca in cuvinte si pareri.
    Deci bine este a pazi toate poruncile, fara a lasa ceva, chiar daca accentuam mai mult pe unele.

  9. PS: De exemplu, cel mai “simplu” este ca, dupa ce ai facut o prostie mare, sa zicem, ai facut un rau cuiva (chiar fara sa vrei), inselarea/minciuna/mandria ascunsa sub forma smereniei te poate face sa iti ceri foarte mult iertare, dar sa nu vrei sa indrepti in ruptul capului raul facut, chiar daca iti sta in putinta si uneori iti este la degetul cel mic. E mai usor sa iti impaci constiinta printr-o smerire si o cainta formale, declarative, decat sa taci, mai bine, si sa faci ce trebuie ca sa repari greseala, daca tot o recunosti. Nu e de ajuns sa strigi in gura de mare, la modul general, ca esti cel mai mare pacatos, iar cand vine vorba de lucruri concrete sa nu vrei sa admiti cu adevarat nicio greseala.

    In legatura cu asta, tot parintele Iona spunea, in interviul din Familia ortodoxa:

    Ce-ar fi daca Zaheu, cand, in prezenta Mantuitorului fiind, si-a dat seama cate rele a facut si a zis: “Doamne, daca am nedreptatit pe cineva, dau inapoi impatrit, si jumatate din averea mea o dau saracilor!” – ce-ar fi fost sa zica altfel: “Doamne, eu am gresit, am nedreptatit, am furat, am batut – iata, m-am spovedit! Nu mai fac de-acum incolo, dar pastrez banii!”. Pai nu trebuie sa ispasesti? Auzi: impatrit dai inapoi! Asta este o mare taina. Nu zici: “Am furat”, pe urma te spovedesti, zici ca nu mai faci altadata si … tii banii. Ci trebuie sa vin la tine, sa-ti dau de patru ori mai mult, sa ma ierti – asta e canonul! Asta cand am gresit in public, dar cand am gresit in taina, in fata lui Dumnezeu trebuie sa fac canonul: metanii, rugaciuni, post. Cum altfel?! Nu trebuie cumva sa patimesc pentru pacatele mele? Ca Hristos a patimit cand ne-a iertat – nu ne-a iertat asa, sufland asupra noastra. El cu adevarat a patimit. Si noi trebuie sa patimim, impreuna cu Hristos, pentru pacatele noastre.

    Si, dincolo de asta, omul credincios de azi de multe ori se complica foarte tare, incercand sa ajunga (sau doar sa para a fi ajuns) la masurile inalte despre care citeste in cartile duhovnicesti sau de care aude in predici si uita sa mai fie, in primul rand, un om normal. Inainte sa caute a fi sfant si indumnezeit, mai bine ar fi sa nu sara peste treapta virtutilor omenesti obisnuite. Dar foarte rare si de mare pret astazi.

  10. Si eu zic ca daca aceasta lucrare duhovniceasca este facuta cu toata sinceritatea,vom putea primi ajutor si mila de la Dumnezeu.Mai rau este de mine caci din ce zic,mai nimicnu fac…prea multa teorie,ma doare si capul:-).

  11. Am uitat sa va multumesc,si sa ma iertati.Mereu gresesc.Parca ma simt mai bine cand ma”zavorasc”,uneori:-)

  12. @ Adriana:

    Poate ca nu e bine, totusi 🙂

    Nu stim daca e nevoie sa spunem ca nu am vizat pe absolut nimeni dintre cei care scriu sau citesc aici. Sincer! Si chiar ar fi rau sa fie inteles ca o descurajare de la a mai scrie…

  13. Cred c-am citit si rascitit acest cuvant al parintelui de vreo zece ori, pt ca prea mi-a mers la suflet. Am tot vrut sa comentez, dar n-am indraznit, crezand ca nu inteleg eu cum sta treaba, dar vad ca si admin are cam aceeasi parere ca si mine, si o exprima si foarte explicit. De cativa ani in special, la locul de munca parca a inebunit toata lumea: criterii de evaluare, indicativi de performanta, obiective individuale, atributii peste atributii, aplicarea cunostintelor, conduita in timpul serviciului, disponibilitate la efort suplimentar, si inca…cum se impaca acestea toate cu omul simplu, modest, care stie ca trebuie sa-si faca treaba ca in fata lui Dumnezeu (este vorba parintelui meu duhovnicesc)? De ce trebuie sa arat ca sunt mai bun decat cel de langa mine, daca eu nu vreau competitie ci doar sa prestez o munca cinstit, onest, corect, pentru care sa primesc un salariu din care sa traiesc decent?De ce toate acestea, daca oricum conteaza la final numai relatiile de familie sau mai nou cele de partid?
    Incep sa cred ca oamenii normali nu mai au loc in lumea aceasta. Si s-ar putea ca atunci cand Dumnezeu va vedea ca omul credincios nu se va mai putea feri singur dar nici nu are curajul sa se rupa de acest babilon, sa-l scoata chiar El din aceasta situatie. Cum? Nu stiu, poate intr-un fel dureros (vorba parintelui Rafail Noica), dar cu siguranta benefic sufletului si mantuitor.

  14. Foarte fain interviul cu pr Iona, dar un lucru nu-l inteleg. Pe de o parte pr afirma: “In nou este intotdeauna o capcana, cel putin din punct de vedere duhovnicesc. Noul este, de fapt, expresia orgoliului, manifestarea eului.” si pe de alta “Întrebuinţarea unui lucru poate fi greşită, nu lucrul în sine. Internetul chiar poate fi un instrument excepţional.” Aici s-a contrazis. A inteles cineva altfel si poate sa-mi explice?

  15. @ Cosmin:

    Sunt 2 interviuri, de fapt, aici. Da, e o oarecare contradictie, sa-i spunem. Asta si pentru ca, probabil, parintele a folosit destul de putin si strict pe o anume directie ”instrumentul”, nu i-a patruns in viata si nu i-a schimbat-o precum ni se intampla noua, celor mai multi care suntem dependenti de calculator si de internet, si atunci nici nu-i percepe (percepea? inca?) dezavantajele… majore, fie vorba intre noi. Daca l-ar lua in sine ca inventie (si inca ce inventie…) si ca instaurare, practic, a unei alte lumi care sa graviteze in jurul computerului si sa ajunga sa depinda de comunicarea prin internet, nu credem ca parintele nu ar spune acelasi lucru pe care l-a spus si in interviul pt. Claudiu Tarziu apropo de traditie si modernitate.

  16. Pingback: Parintii Pantelimon si Iustin de la Oaşa in conferinta de la Arad, “Trup si suflet” (si AUDIO): CUM NI SE CONFISCA ASTAZI “TRUPUL VIETII NOASTRE CRESTINESTI” SI CUM SE PIERDE, TREPTAT, CREDINTA CARE NU SE MANIFESTA? -
  17. Totusi Parintele Cleopa, citand pe Sf. Ioan Gura de Aur si alti Sfinti Parinti ai bisericii, spune altceva despre modul in care trebuie facute nuntile …

    …9. A noua randuiala a nuntii canonice. Nunta nu se face cu lautari, Doamne fereste ! Il pui pe dracul sa cante la taina lui Hristos? Taina este nunta !Cititi canonul 117 al Soborului din Cartagina si alte canoane, care osandesc pe crestinii care fac nunti cu lautari. Si zice acolo, ca daca cineva a pus lautari la nunta, preotul sa nu stea la nunta aceea, imediat sa plece, pentru ca nu se poate impaca lucrarea lui Veliar ( diavolul ) cu a lui Hristos !Daca eu ti-as citi molitfa de spovedanie ( cand il spovedesc pe om, el saracul incepe sa-si spuna pacatele ), si tocmai atunci ar veni unul cu cobza langa tine, acolo, cand te spovedesti, ce-ai zice : ” Uite, mai, dracul nici aici la spovedanie nu ma lasa ! ”

    Taina este spovedania, Taina este si nunta. Ce pui pe dracul sa cante la taina lui Hristos ? Cine te-a invatat ? Care-s lautarii nuntii ? Stiti voi ? Dascalii bisericii si coristii. Nu dau voie canoanele Bisericii ca nunta sa se faca cu lautari.Preotul, dupa ce i-a cununat pe tineri si a terminat Sfanta Liturghie, daca este invitat la nunta, la masa de cununie, sa vina. Mirele si mireasa, de la biserica pana acasa, merg cu cununiile pe cap. Unde se pune masa de cununie, mirele sa stea in dreapta preotului cu socrii mari si mireasa in stanga cu socrii mici. La masa de cununie trebuie sa se serveasca numai trei feluri de bucate si trei pahare de vin, mai mult nimic, iar in timpul acesta preotul trebuie sa dea porunca dascalilor si coristilor sa cante randuielile de la nunta si alte slave potrivite de la slujbele bisericesti, care se cuvin la aceasta sfanta si mare Taina a nuntii.

    Acolo dascalul zice Tatal nostru, preotul binecuvinteza masa de cununie, cum ati vazut ca facem noi la manastire, si stau la masa.

    Am zis trei pahare de vin, dar nu cumva paharul sa-l faci de jumatate de litru si sa zici ca-s trei ! Iata Sfantul Teodor Studitul arata cat de mare sa fie paharul la nunta si chiar pentru toti cei ce beau vin: ” Iar paharul sa nu ia mai mult de patru uncii ” ( + ) . Deci un pahar de vin la nunta sa aiba 32 de grame. Oleaca mai mare ca cel de rachiu. ( + ) Uncia romana avea opt grame

    Atat ai voie sa iei la nunta, trei pahare de cate 32 de grame, adica abia 96 de grame. Trei pahare care le iei la nunta nu au voie sa aiba mai mult de 100 de grame de vin.

    Asta-i betia de la nunta. Ca nunta-i taina, nu-i balamuc si teatru dracesc, unde sa se imbete si si se taie cu cutitele ca nebunii si unde se fac cele mai mari desfrauri si rautati si batai si injuraturi. Aceea nu-i nunta, ci teatru. Si mai rau decat teatru este. Pentru ca este teatru dracesc, ca-si bate satana joc de dansii, ca in loc de taina sfanta, o fac pravalia satanei !

    Un fel de bucate si un pahar de vin. Preotul, dupa primul fel de bucate, ia paharul, il blagosloveste ( + ) , si ureaza intai la mire si mireasa casnicie fericita, copii cuminti, sanatate, ferire de primejdii si de boli, de scarbe, de ura, de rautate, si sa traiasca socrii mari, socrii mici si nunii mari care au cununat si toti comesenii care stau la masa. ( + ) binecuvinteaza

    Pe urma, din acest pahar, mai intai gusta preotul, apoi gusta mirele si mireasa; ca preotul este impartasit cu Preacuratele Taine si ei sunt impartasiti. Acest pahar este mai mult sange decat bautura.

    Dupa aceea se serveste al doilea fel de mancare si da al doilea pahar de vin. La al treilea pahar, preotul tine o predica scurta si canta axionul Maicii Domnului si apoi multumirea.

    Dupa ce s-au ridicat de la masa, dascalul zice rugaciunea de multumire, preotul binecuvinteaza ramasitele si faramiturile, ia un pahar de vin, il inchina in cinstea mirelui si a miresei si a socrilor mari si mici si le ureaza casnicie fericita, spor, sanatate, copii cuminti si sanatosi.

    Daca sunt mai multe nunti, de aici preotul merge si acolo. Deci a noua conditie, nunta sa se faca fara lautari.

  18. @ Valentin:

    Totusi parca nu despre nunti era interviul. Asta e tot ce ati gasit de spus si de demolat in tot interviul? Iar, spre stiinta puristilor visarionisti sau “ostasi” deranjati de p. Iona, la Cana Galileei s-a baut vin. Si s-a si terminat… Desigur, cu masura! De unde reiese ca parintele Iona sustine betia la nunta?! Cu lautarii asa e, desi azi ar fi de preferat de o mie de ori niste lautari traditionali, care sa cante frumos, romaneste, manelelor degradante si muzicilor moderne dracesti, omniprezente la nunti. Exista, macar in principiu, si muzica frumoasa si decenta, si e potrivita la un moment de bucurie si comuniune, iar rigorismele ostasesti nu au salvat niciodata pe nimeni, in schimb au dus repede catre sectarism neoprotestant. Fratiorilor buni, sa nu punem litera deasupra Duhului si sa pricepem si ce a vrut sa transmita parintele acesta, ca nu e deloc greu…

  19. Pingback: PILDA TALANTILOR. Predicile Parintilor Gh. Calciu, Arsenie Boca si a episcopului Sebastian al Slatinei: “Dumnezeu ne-a creat pentru IMPREUNA-LUCRARE, iar nu pentru decor” -
  20. Pingback: PROFESORUL IOAN PATRULESCU (actualul rasofor Iona) – conferinta de la Timisoara (2008), prima parte: Suntem angajati într-un RAZBOI TOTAL cu diavolul. Lumea in care traim astazi este BABILONUL CEL MARE (si audio) -
  21. Pingback: SPICUIND SI TALCUIND FILE DE “EVERGHETINOS” SPRE FOLOSUL CELOR DE AZI, CU PROFESORUL ION PATRULESCU – conferinta Timisoara, 2008 (partea a II-a) -
  22. Pingback: Prof. Ion Patrulescu (Timisoara, 2008, ultima parte): “ECUMENISMUL ESTE PROIECTIA IN BISERICA A NOII ORDINI MONDIALE SI PREGATIREA INSTALARII LUI ANTIHRIST. Daca nu esti corect politic, nu ti se da voie sa existi!“ -
  23. Pingback: PARINTELE EPISCOP LONGHIN JAR (fost Mihail) – INTERVIURI AUDIO cu “tatal” si “mama” orfanilor de la Banceni: COPIII PARASITI, PLANSUL DORULUI PARINTESC SI MINUNILE IUBIRII -
  24. Pingback: Duminica lasatului sec de carne. INFRICOSATOAREA JUDECATA si pacatele de la care ne opreste gandul la ea. Cum ajungem sa vedem si sa judecam si noi drept? -
  25. Pingback: PARINTELE STANILOAE despre ORTODOXIE versus catolicism si protestantism: “Biserica Ortodoxa n-a stirbit adevarul coborat de sus, n-a diluat vinul ceresc cu apa sfatoseniilor omenesti” -
  26. Pingback: SFINTII INCHISORILOR COMUNISTE au platit pretul libertatii noastre de acum… -
  27. Pingback: PARINTELE TEOFIL ROMAN (Cluj) despre POST SI DISCRETIE: “E foarte multa suferinta în viata noastra din mandrie, pentru ca vrem sa fim apreciati” (si AUDIO) -
  28. Pingback: TINERII SI TABERELE de spiritualitate ortodoxa si de civilizatie romaneasca LA MANASTIRI: Tabara de la Oaşa. Virgiliu Gheorghe despre CRIZA TINERILOR DE AZI - Recomandari
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate