Judecata Iubirii parintesti – “adanca pana in adancul inimii noastre”. DAR NOI… AVEM INIMA DE FII? ALEGEM INCREDEREA SAU INCRANCENAREA?

9-03-2012 Sublinieri

 … SA FIM NOBILI SI RECUNOSCATORI SAU SA FIM “SMECHERI” SI NECRUTATORI?

O PREDICA PLINA DE TALCURI PROFUNDE la Duminica Fiului risipitor (2012)

a PARINTELUI NICHIFOR HORIA (staretul Man. Sfintii Trei Ierarhi, Iasi):

“Nu sa negam aceste pofte in noi, nu sa ne prefacem ca si cum ele n-ar fi, ci sa le vorbim cu Dumnezeu, sa le vorbim cu Tatal care cunoaste lupta fiului, care intelege ce este in inima fiului si poate sa-l indrume si poate sa-l vindece…

“Iubiti credinciosi,

Ne apropiem de inceputul Postului Mare si, ca in fiecare an, Biserica ne pune inainte patru duminici succesive care sa ne pregateasca pentru acest Post. Un post care sa insemne pentru noi o mai adevarata cunoastere a lui Dumnezeu si o imbogatire a noastra, in aceasta cunoastere si in aceasta impartasire cu Dumnezeul Cel viu.

[…]

Spunea un Sfant Parinte ca viata noastra se schimba pe masura ce noi Il intelegem mai drept si mai adevarat pe Dumnezeu. Intrupandu-Se, Mantuitorul Hristos S-a descoperit iudeilor cu totul altfel decat Il cunosteau pana atunci: nu altfel esential, ci altfel decat il puteau intelege in masura Legii pe care o primisera. Chiar si cei mai apropiati ai Lui, cei care ii slujeau cu inima plina de credinta si intru simplitate si smerenie, chiar si ei aveau sa se minuneze de felul cum lucreaza Dumnezeu.

Trecand printr-o cetate de samarineni, au fost opriti la un moment dat, pentru ca samarinenii, stiindu-i iudei, nu le-au dat voie sa treaca pe acolo, Mantuitorului si apostolilor sai. Si atunci insisi apostolii cei mai apropiati, Ioan si Iacov – Ioan apostolul iubirii – se minuneaza si spun apostolii: Voiesti sa poruncim sa se pogoare foc din cer? In sensul de a pedepsi pe locuitorii acelei cetati, pentru ca nu intelesesera cine era Cel ce trecea prin ea. Si Mantuitorul ii cearta: Nu stiti Fiii Carui Duh sunteti! Ca Hristos n-a venit sa piarda ci sa mantuiasca pe cel ratacit, pe cel aflat intru neintelegere.

Iata Judecata, despre care stim, pe care noi o asteptam cu infricosare, altii cu infrigurare, altii probabil dintr-un sentiment al dreptatii, cu nerabdare, crezand ca astfel Dumnezeu va pedepsi raul cat de curand, rau in care atat de greu ne este sa zabovim in aceasta viata. Iata, Judecata nu este ceva atat de simplist cum ne-o inchipuim noi, Dumnezeu nu este doar ca un judecator strict obiectiv, un judecator care aplica o lege impartial si fara parere de rau. Multe din cele pe care le intelegem, vor comporta alte nuantari, pe masura in care noi am cunoscut si neputinta, dar si dragostea cu care Dumnezeu Se apropie de om.

In pilda de astazi, Dumnezeu ni Se descopera ca Parinte. Nu intamplator aceasta pilda ni-L infatiseaza pe Dumnezeu ca Tata, si spuneam de mai multe ori, ca in rugaciunea pe care Hristos ne-a invatat-o, cea mai apropiata noua in cultul liturgic, dar si in particular: Tatal nostru, ne invata sa-L numim Tatal nostru, nu stapanul nostru, nu dumnezeul nostru, pe de o parte ca sa intelegem ca noi insine trebuie sa devenim fii. Dar si ca sa-i pretuim pe cei de langa noi, pe fratii nostri, ca pe potentiali fii ai lui Dumnezeu dupa har, chemati sa devina dumnezei dupa har. Noi nu ne mai pretuim intre noi si nu ne pretuim pe noi insine, noi ne vedem prea departe in fata unei asemenea chemari, prea neputinciosi in a o implini in masura adevarata a sfinteniei ei.

Iata ca Dumnezeu ne cheama sa ne intelegem [cine suntem, care ne este adevarata identitate. n.n.:] fii ai Lui dupa har. Si, ca fii, sa fim chemati sa ne bucuram si sa raspundem dragostei Lui. Se descopera in aceasta pilda, sub parabola unui tata ce avea doi fii, si intelegem ca pe amandoi ii iubea. Si ca nu ii judeca, cum spuneam, precum i-ar fi judecat vecinul, precum i-ar fi judecat un alt parinte al altor copii dintr-un sat din alta parte. Ci ii judeca ca cel ce i-a vazut copii nevinovati, copii curati, ca cel ce s-a bucurat de zambetul lor, ca cel ce a cunoscut ingrijorarea lor, si neputinta lor, si-i privea cu dragoste. Iata ca, prin aceasta, Dumnezeu ne da de inteles ca Judecata nu va fi doar infricosatoare, va fi cu adevarat dreapta. Dar in masura in care omul cu inima de fiu s-a apropiat de Dumnezeu, va descoperi la judecata pe Dumnezeu ca Tata, care nu a fost nepasator, si nu este nepasator in toate incercarile noastre, si neputintele noastre, si poticnirile noastre.

Spune Evanghelia ca fiul cel mic – si poate nu intamplator “cel mic”, pentru ca fiul cel mic este mai necopt, si mai ravasit de toate curiozitatile, de toate placerile, crede ca toate i se cuvin – cere sa i se imparta averea, pentru a-si da drumul acestor curiozitati. Surprinderea mare este ca tatal chiar face aceasta si-si imparte averea si il slobozeste sa urmeze gandul inimii lui. Tatii care suntem astazi si pe care-i cunoastem, probabil ca l-ar fi certat bine pe fiu, i-ar fi spus sa-si bage mintile-n cap, ca nu stie ce are de facut cu acea avere, nu stie cat de greu se castiga, nu stie pericolele din lume. Cel mult poate ar mai fi chemat pe un vecin sau vreun prieten, care sa-i impartaseasca adevarul pe care tatal avea de grait, si poate cu o cearta, ba poate si cu doua palme, tatal l-ar fi potolit pe fiul cel mic din toata ratacirea lui. Nu astfel procedeaza Dumnezeu cu noi, nu in chip silnic, si nu astfel vrea Dumnezeu sa ramanem in dragostea Lui si in casa Lui, in curtea casei Lui. Desi ar fi putut face aceasta, nu ar fi facut-o, dar credem si intelegem ca ar fi asteptat probabil ca fiul cel mic sa-si puna gandul inaintea tatalui: Iata tata ce cred, iata ce curiozitati am eu, iata ce pofte am eu, astea sunt in mine si se lupta cu mine si astea as vrea sa le implinesc. Asta e gandul meu, ce poti sa ma sfatuiesti? Ce poti sa-mi faci? Dar fiul cel mic, in fata acestor curiozitati si acestor pofte cere-l sfasie, aproape ca nu mai vorbeste cu tatal, el alege sa se desparta de tatal, crezand mai mult acestor pofte.

Ne trezim, iubiti credinciosi, noi insine, sfasiati de multe pofte, de multe griji… poate de multe ori ne-ar fi mai usor sa razbim in viata daca ne-am purta precum smecherii acestei lumi, dand spaga unde trebuie sau mintind, sau clevetind, sau facand mai rau decat atat, sau urmandu-ne toate poftele trupului nostru sau ale sufletului nostru dornic de slava desarta. Si aceste lucruri se lupta cu fiecare din noi, si poate de multe ori le vedem inspaimantandu-ne noi insine de fel de fel de ganduri care se razboiesc in noi. Si atunci avem aceste doua optiuni: fie sa luam aminte la ele precum Eva si Adam la glasul sarpelui, precum fiul cel risipitor la glasul acestor pofte, despartindu-se de tatal… [fraza neterminata, n.n.] Vedem ca in noi nu este puterea de a ne lupta cu ele, dar ceea ce asteapta Dumnezeu si ceea ce asteapta Tatal de la noi, este ca Lui sa-I cerem ajutorul; nu sa negam aceste pofte in noi, nu sa ne prefacem ca si cum ele n-ar fi, ci sa le vorbim cu Dumnezeu, sa le vorbim cu Tatal care cunoaste lupta fiului, care intelege ce este in inima fiului si poate sa-l indrume si poate sa-l vindece. Sa punem inaintea lui Dumnezeu cele ce sunt in sufletul nostru, sa cerem de la Dumnezeu ajutorul sa traim in sfintenie, sa nu ne lipsim de dragostea si de paza gardului curtii Lui, a adevarului Lui.

Iata, fiul se instraineaza de tatal, si spune pilda in continuare, ca in scurt timp si-a cheltuit toti banii in acele pofte, in acele desfatari. Si facandu-se foamete in acea tara, s-a lipit de un om care l-a pus sa pasca porcii, si fiind in foamete ajunsese sa ravneasca a se satura din roscovele pe care le mancau porcii. Ce a cunoscut fiul? Foamea cea mai de pe urma, umilinta si nepasarea celui care-i devenise stapan, celui de care se lipise si el, si caruia nu-i pasa de neputinta lui. Si toate acestea la un loc l-au facut sa se gandeasca de unde a plecat, cum se purta tatal cu slugile lui: nu atat de nepasator, nu atat de crud, nu atat de “judecator”: “atat ai muncit, atat ti-am dat”, ci cu marinimie, cu omenie, si cunoscandu-le acestea, spune pilda, ca fiul cel mic si-a venit in sine, a inteles acestea, a inteles ca s-a lipsit nu doar de o mancare buna, sau de o caldura mai buna, sau de o casa mai buna, ci s-a lipsit de increderea tatalui pe care a tradat-o, de dragostea tatalui. In viata aceasta, zdrobiti de rau, zdrobiti de minciuna si de neincredere, iata, de multe ori, putini cei in care puteam sa avem incredere, de multe ori ne ranesc chiar parintii nostri, chiar fratii nostri, chiar apropiatii nostri… Dar lumea noastra, in care noi, fiecare, purtam atatea rani, ne invata si sa pretuim cea mai mica farama de incredere, de cinste, de bunatate pe care ne-o arata aproapele nostru, fratele nostru, si sa intelegem sa o cinstim, sa ne purtam – in rautatea dezlantuita acestei lumi – pe masura acestei increderi, acestei iubiri, sa raspundem cu cinste, sa raspundem cu recunostinta, sa raspundem cu dragoste, pentru ca ne vom rusina in fata lui Dumnezeu de toata lipsa noastra de intelegere si de recunostinta, pentru tot binele si increderea ce au fost asupra noastra. Fiul cel mic descopera aproape rusinat, increderea pe care a tradat-o, increderea tatalui si dragostea tatalui, mai mult decat mancarea buna pe care o ducea acolo – putea sa ramana in continuare la acele roscove, sa supravietuiasca poate candva va fi iesit si din foamete -, dar mai mult aceasta criza launtrica si “economica” il ajuta sa inteleaga dragostea si increderea tatalui, cu aceasta dragoste si incredere el se intoarce acasa. Din aceasta dragoste si incredere urmeaza pocainta lui. Aceasta pocainta, pentru ca pilda de astazi este un chip al pocaintei.

In noi catre Dumnezeu trebuie sa existe aceleasi resorturi – increderea in Dumnezeu si intelegerea dragostei lui Dumnezeu – nu doar teama de un Judecator care ne va trimite de urgenta in cazanul cu smoala – ca daca Dumnezeu ar vrea sa ne trimita cu orice chip, ar fi putut s-o faca de mult si poate s-o faca in continuare. Nu doar teama ca undeva la Judecata vom fi in niste chinuri infricosatoare, desi aceste chinuri sunt vestite de Dumnezeu, pentru cel ce iese din curtea dragostei Lui. Dupa cum si fiul cel mic se chinuia in afara dragostei lui Dumnezeu, poate Judecata de dincolo va fi un chin pe care omul din impietrirea de a se intoarce cu Dumnezeu va prefera sa ramana in acel chin. Dupa cum dracii cunosc ca va fi o judecata, cunosc ca va fi un chin, ii spun Mantuitorului intrupat: “nu ne trimite, inainte de vreme in adancul iadului, in adancul chinului“, dar in acelasi timp, atat de impietriti in raspunsul dragostei lui Dumnezeu, incat prefera acel chin decat sa se intoarca, marturisindu-si amagirea si orbirea:

Doamne n-am crezut in increderea Ta, n-am crezut in dragostea Ta, dar acum cred si-mi pare rau ca n-am facut-o, si acum vreau sa marturisesc aceasta dragoste, si vreau sa-Ti slujesc Tie“.

… Fiul cel mic se intoarce si spune in gandul lui: fa-ma ca pe unul din argatii tai“, adica se duce cu dorinta de a-si arata recunostinta si credinciosia fata de tatal si de a-l sluji. Asta este intoarcerea fiului risipitor, aceasta o asteapta Dumnezeu de la noi si de la fratii nostri, si poate de la cei pe care ii vedem pe unii pacatuind in chip deliberat si fara scrupule. Dumnezeu poate asteapta in ei inima fiului risipitor care-i va bate candva la poarta. De aceea raul in lume inca ne chinuie pe toti de o potriva pe cei ce-l fac si pe cei ce-l rabda, de aceea este imperios nevoie de Infricosatoarea Judecata a lui Dumnezeu, care va desparti intre rau si bine la sfarsit. Dar pana atunci Dumnezeu asteapta pe risipitorii ce suntem in lume, si pe fratii care au ramas acasa sa inteleaga dragostea tatalui si ca ii cheama nu amenintandu-i cu un cazan de smoala, dar amenintandu-i ca: in afara curtii mele, fiul meu iubit, nu are cum sa-ti fie bine, nu ai cum sa gasesti alt adevar, ca Adevarul e unul singur. Nu ai cum sa gasesti o dragoste mai adanca de a Mea – Cel ce te-a facut, Cel ce nu l-a uitat pe Adam in caderea sa. Dar daca omul va starui in aceasta plecare, din fata lui Dumnezeu, Dumnezeu ii respecta libertatea.

Si cati dintre noi, iubiti credinciosi, in timpul unei zile, ne gandim constant si statornic la Dumnezeu? Ne lasam risipiti si furati de multe ori de grijile noastre, de placerile noastre, de slava pe care o cautam de la oameni si ne trezim de multe ori seara ravasiti si neputinciosi, gandindu-ne si la rugaciunile de seara cu o oarecare silnicie: sa le mai fac sa nu le mai fac, poate-s obosit, hai totusi sa le fac, ca poate ma duc la duhovnic si-mi da canon, dar nicidecum cu aceasta pornire plina de barbatie si de schimbare launtrica ca a fiului celui risipitor: Tata am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa stau inaintea ta. Acestea nu vin dintr-o intelegere doar etica si morala, ci vin din rusinea de a fi inselat increderea Tatalui, care, iata, cu cata noblete s-a purtat cu fiul. Aceasta ne indeamna pilda sa intelegem, aceasta trebuie sa recuperam, aceasta intelegere. Doar astfel vom cunoaste mai adanc pe Dumnezeu si vom intelege ce inseamna judecata lui Dumnezeu de fapt. Si ca judecata lui Dumnezeu este asupra noastra in fiecare zi, in fiecare zi Dumnezeu cauta sa se apropie de noi si sa ne daruiasca aceasta incredere, aceasta putere care ne va pazi in toate cararile vietii noastre.

icoana de Mihai Coman intoarcerea fiului risipitor in bratele parintestiIata ca fiul se intoarce, spuneam, cu aceasta inima deschisa, si vedem ca tatal il primeste cu aceeasi noblete, pe care de multe ori noi nu o avem, cum l-am intampina, tatii care suntem pe fiul cel ratacit: ai venit in sfarsit, ti-a ajuns de atatea placeri nenorocitule, ai venit in sfarsit acasa, nu? Ei, hai, ai inteles ceva din toate astea, de acum ai sa mai faci sau n-ai sa mai faci? Ai inteles ce aveai acasa si n-ai aici? Iata ca nimic din toate acestea, pentru ca cu nimic nu vrea sa raneasca Tatal pe cel ce se pocaieste, dupa cum femeia aceea desfranata sterge picioarele lui Hristos, nici macar cu o privire Hristos nu a ranit pocainta ei, pentru ca in acel moment sufletul ei s-ar fi sfasiat de viu. In momentul cand omul se intoarce cu aceasta ispasire, cu aceasta incredere, cel mai mic cuvant il poate rani ca o sabie in suflet. Si Facatorul sufletelor noastre stie asta, si, de aceea, tatal nu numai ca nu l-a certat, ci spune ca el a cazut pe grumazul fiului si i-a daruit cinstea pe care o pierduse, injunghiind vitelul, facand petrecere, si vadind prin aceasta ca Dumnezeu nu-l astepta nepasator, nu era precum un tata inchistat in orgoliul lui: “a plecat de acasa duca-se, treaba lui!”, “A venit? Intai sa vina sa-mi ceara iertare!”. Iata, toata mandria care ne stapaneste pe noi toti, si de multe ori parinti, care ne iubim copiii, sau copii care ne iubim parintii, suntem stapaniti de mandrie si de o asemenea judecata obiectiva, in care vrem pana la ultimul cuvant, sa fim indreptatiti, sa ni se ceara iertare, sa ni se descopere recunostinta.

Si iata ca fiul astfel este primit si tatal astfel ii impartaseste bucuria si belsugul sau. Desigur si fiul a reintrat in adevarata relatie cu tatal, pentru ca putea sa vina doar pentru ca-i era foame, fara sa inteleaga cine era tatal si dragostea si increderea tatalui si sa vina si sa inceapa sa negocieze: Apoi tata, oi fi gresit si eu, ca eram tanar si cam necopt, dar ai gresit si tu, chiar asa trebuia sa ma lasi sa plec de acasa, chiar asa, acuma, am venit si eu asa, nu prea mi-e mie asa dor de tine, dar tot am venit sa te mai vad, hai sa mai negociem cum o sa petrecem impreuna, acuma cred ca n-ai sa ma pui ca pe unul din argatiIata ca in fiu n-a fost o asemenea miscare launtrica, si nici in tata, si asta face ca de aici incolo dragostea, si increderea unul intr-altul sa fie puternica sa fie adevarata.

Ne surprinde si ne doare ca in aceasta pilda, tocmai fiul cel mare, care ar trebui sa se poarte el insusi cu bucurie fata de aceasta intoarcere, parca strica bucuria acestei petreceri, acestei regasiri. Auzind strigate de petrecere se minuneaza si iata ca nici el nu intreaba pe tatal: Tata, ce se intampla? Ci il cheama pe un argat, ceea ce arata ca, desi a ramas in casa tatalui, n-a ramas pentru ca avea incredere in tatal, mai multa […] decat fiul cel mic […].

In momentul cand aude aceasta petrecere nu-l cheama pe tatal: tata ce se intampla, ajuta-ma sa inteleg, eu am incredere in tine, ci il cheama pe un argat, smechereste, pe din dos: ce se intampla aici? Iaca, a venit fratele tau si asa si pe departe. Si el nu vrea sa intre, probabil ca acel argat ii vesteste tatalui ca a venit fiul cel mare din tarina, de la lucru. Si tatal iese. Tatal putea sa-i spuna: Apoi lasa-l incolo daca vrea sa intre, sa intre, daca nu vrea sa intre, lasa-l afara. Tatal ii iese in intampinare: “Ce se intampla cu tine, de ce nu vrei sa te bucuri?”. “Apoi a venit acest fiul al tau” – nu spune “fratele meu” ci “fiul al tau”-, “si iata, ai injunghiat vitelul cel gras, ai facut asta si astalalta. Eu de atata timp stau cu tine, un ied nu mi-ai dat si mie sa ma bucur”. Iata ca fratele cel mare purta invidie aproape pe aceste placeri, dovada ca si in el se luptau, dar si le ascundea, si le mintea, nu le vorbea nici el cu tatal, si le lasa ascunse acolo undeva. Si toti balaurii acestia pe care-i lasam in sufletul nostru nevindecati, fie ca sunt pofte, fie ca e invidie, fie ca e curvie, fie ca e minciuna vor musca candva din sufletul nostru, precum au muscat din sufletul fratelui celui mare, care il judeca pe tatal, care il judeca pe fratele si care era nefericit. Si iata un alt chip de a rataci mai viclean, si mai dureros decat al fiului celui mai mic. Desi statea acasa cu tatal nu avea incredere in tatal, nu-l cinstea pe tatal, aproape se bucura ca a plecat fiul cel mic, crezand ca va ramane in monopol pe toata dragostea si toate avutiile tatalui sau.

De aceea, dintre toate poruncile, iubiti credinciosi, dupa porunca de a-L iubi e Dumnezeu – si cum sa-L iubim fara sa-L cunoastem? – urmatoarea porunca e sa-l iubim pe aproapele nostru. Si daca vom fi onesti in implinirea acestei porunci, si vom cauta sa-L iubim, sa descoperim in ochii fratelui nostru chemarea lui Dumnezeu, de a fi el insusi fiul al Lui si de a fi fratii nostri, vom ajunge la Dumnezeu. Ne vom elibera de toate invidiile noastre, de toate poftele noastre, netraite, mintite, nevorbite cu Tatal Dumnezeu, si nevindecate.

Iata ca fratele cel mare refuza sa intre in casa petrecerii. Aceasta pilda a spus-o Dumnezeu in dialogul vamesilor cu fariseii cand fariseii, cei ce chipurile incercau sa tina legea, condamnau pe pacatosi si erau nedumeriti ca Hristos a venit si ca era prieten al pacatosilor. A spus aceasta pilda Dumnezeu ca sa ne avertizeze si asupra acestui pericol: ca de multe ori incercam sa ne cautam elemente de siguranta in plinirea acestor porunci, asta si astalalta. Noi uitam ca dincolo de aceste porunci punctuale ramane increderea si dragostea in Dumnezeu. Dialogul acesta launtric care ne face sa le vedem adanc, sa intelegem dincolo de ceea ce Dumnezeu poate sa ne spuna mai mult decat acea porunca. Aceste porunci nu pot fi intelese si traite asa cum vrea Dumnezeu, decat atunci cand noi le vom trai in iubire de Dumnezeu si de aproapele.

Mai mult decat liberalismul [libertinajul, n.n.], mai mult decat trairea poftelor fratelui celui mic si mai mult decat toate ratacirile, incrancenarea intr-o rigoare, zelotismul intr-o incredere doar in propria credinta si in propria dreptate poate sa desparta pe om de Dumnezeu, poate sa il faca pe om a se vedea singurul tezaur al dreptatii, singurul tezaur al adevarului, fara sa-si dea seama ca si in acestea putem gresi.

Iata, apostolii s-au dus ca cumpere ceva de mancare si cand s-au intors, l-au gasit pe Hristos vorbind cu o femeie samarineanca. Femeia samarineanca era in timpul acela ceea ce ar fi pentru noi un sectar, un eretic, cu care de obicei nu prea ai ce vorbi, pentru ca oricat ai vorbi nu o scoti la capat. El o tine pe a lui, tu pe a ta si cateodata e mai bine sa nu vorbesti. Iata ca Dumnezeu vorbea cu ea, pentru ca vedea in ea nu o credinta ratacita ci un om care avea un suflet mare, si care putea sa depaseasca blocajul acesta intr-o credinta mincinoasa pana la urma, ca Dumnezeu i-a descoperit ca nu era nici ea in dreapta credinta. Dar, dincolo de asta Dumnezeu cauta sa ajunga la sufletul omului. Noi insine trebuie sa ajungem la adancul din noi. Judecata va fi infricosatoare si va fi dreapta, dar, iubiti credinciosi, iata pilda de astazi ne da o veste buna, Judecata va fi adanca pana in adancul inimii noastre. Daca noi am avut incredere in Dumnezeu si-n oameni, chiar daca acestea au fost rastalmacite, chiar daca acestea au fost batjocorite de multe ori, Dumnezeu va culege acea incredere si dragoste, acea investitie de incredere precum o perla dintr-o scoica. Sa cultivam aceasta incredere si dragoste in sufletele noastre.

Si sa ne rugam, pe de o parte, sa nu credem poftelor si invidiilor, si dorintei de confort ce se lupta in noi, dar, pe de alta parte, nici sa nu le ascundem, sa le negam ca fratele cel mare, ci sa-L rugam pe Bunul Dumnezeu, Tatal nostru sa ne vindece desavarsit, si sa ne dea sa petrecem cu inima sloboda, cu inima adevarata, cu inima plina de dragoste.

Iata, imi vine in gand sa adaug acestei pilde, poate si un al treilea frate, care lipseste in aceasta pilda, al treilea frate, care ramane in casa tatalui si se bucura de venirea fiului, si se bucura de hotararea tatalui, si petrece impreuna cu tatal si cu fratele cel mic. Acest al treilea frate, iubiti credinciosi, vrea Dumnezeu sa devenim noi, acest al treilea frate sa ne ajute Dumnezeu sa fim, acest al treilea frate care cauta pe de o parte increderea si dragostea fiului intors acasa, iar pe de alta parte statornicia si lucrarea fratelui ce a ramas acasa. Sa ne ajute Dumnezeu ca aceasta pilda sa ne fie inceput de cunoastere si de dragoste nepoticnita cu Dumnezeu in veci. Amin”.

Legaturi:

De acelasi parinte:

Alte legaturi tematice:


Categorii

Ce este pacatul?, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Fiul Risipitor, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Invidia, rautatea, Parintele Nichifor Horia, VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

33 Commentarii la “Judecata Iubirii parintesti – “adanca pana in adancul inimii noastre”. DAR NOI… AVEM INIMA DE FII? ALEGEM INCREDEREA SAU INCRANCENAREA?

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: “Dă-mi partea de avere ce MI SE CUVINE!” | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: “Iar Tatăl aşteaptă…”. SĂPTĂMÂNA FIULUI RISIPITOR. Cuviosul Ioan Krestiankin despre IUBIREA TATĂLUI, DEZASTRUL PĂCATULUI și PUTEREA POCĂINȚEI: “Cumplită este inima samavolnică, ea nu sim­te durerea pricinuită, uită
  3. Pingback: PENTRU NOI, RISIPITORII DIN BISERICĂ. Arhim. Simeon Kraiopoulos ne face chemarea inconfortabilă de a ne scruta în profunzime pe noi înșine și a cerceta DACĂ SUNTEM HOTĂRÂȚI SĂ NE ÎNTOARCEM CU ADEVĂRAT LA DUMNEZEU: “Unii se tem de faptul
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate