“Iar Tatăl aşteaptă…”. SĂPTĂMÂNA FIULUI RISIPITOR. Cuviosul Ioan Krestiankin despre IUBIREA TATĂLUI, DEZASTRUL PĂCATULUI și PUTEREA POCĂINȚEI: “Cumplită este inima samavolnică, ea nu sim­te durerea pricinuită, uită tot binele pe care i l-a dat în dar iubirea. CÂT DE DES ȘI NOI CĂUTĂM LIBERTATE PENTRU DORINȚELE NOASTRE, pentru voia noastră proprie…”

5-02-2018 Sublinieri

Predică în Săptămâna fiului risipitor

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!

Prietenii mei, fiii şi fiicele Tatălui nostru ceresc, a doua săptămână dinaintea Postului Mare se numeşte Săptămâna fiului risipitor. Această pildă a povestit-o celor adunaţi Însuşi Mântuitorul şi este anticipată de cuvintele: Zic vouă, aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte (Luca 15,10). Se apropie vremea pocăinţei şi Tatăl ceresc ne încredinţează că pentru păcătosul, care şi-a dat seama de starea sa nenorocită, care caută mila lui Dumnezeu prin pocăinţă, trebuie să ne veselim şi să ne bucurăm, căci mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat (Luca 15, 32). Păcatul este moarte. Pocăinţa este întoarcere la viaţă. Să fim pătrunşi de acest adevăr şi postul va deveni pentru noi un timp al vindecării sufletului şi Domnul Se va bucura pentru noi, păcătoşii care ne căim.

Iar eu v-aş spune că Pilda fiului risipitor este o pildă a dragostei, a dragostei celei de nepătruns, nemărginite a Tatălui ceresc faţă de noi, păcătoşii şi desfrânaţii Lui fii. Primind prin botez zălogul mântuirii, al celor înfiaţi de Dumnezeu, noi nu mai suntem robi, nu mai suntem argaţi, ci fii şi fiice – moştenitori ai împărăţiei Tatălui nostru ceresc. Iubirea Tatălui ne învăluie, ea este dumnezeiască şi atotputernică – are milă, îndelung rabdă şi, mai ales, niciodată nu încetează. Ea poate să ne cheme din adâncul iadului şi să ne înapoieze calitatea de fii tuturor celor ce întru pocăinţă cădem la picioarele Tatălui.

Cine nu îşi aduce aminte de momentele din viaţa sa când, asemenea fiului risipitor, a respins dragostea lui Dumnezeu, lăsându-se pradă dorinţelor şi propriilor planuri nebune?

Cine, primind moştenirea darurilor lui Dumnezeu – inteligenţă sclipitoare, talente – nu şi le-a însuşit, uitând de Dătătorul darurilor şi folosind cele dăruite spre paguba sa, iar adeseori şi a oamenilor?

Cine a primit cuvântul lui Dumnezeu ca îndrumar pentru sine în viaţă, fără a-l denatura sau a-l nega cu desăvârşire?

Iar Tatăl aşteaptă mereu. Tatăl, în mâna Căruia se află Pronia cea atotputernică, ce poartă de grijă fiecărui om şi care numai printr-un semn îl poate întoarce pe fiul rătăcit la cunoştinţa Adevărului, zăboveşte, dând libertatea multdorită, cerută de fiu. Iubirea Tatălui aşteaptă drept răspuns numai iubire, nelipsindu-ne de libertatea alegerii în viaţă. Tatăl continuă să iubească şi să aştepte întoarcerea noastră.

În pildă se află un Tată şi cei doi fii ai Săi.

Cel mai mare, care s-a maturizat în casa pă­rintească, aude de la Tatăl său: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt (Luca 15,31).

Cel mai mic, ca unul care are nevoie de de­osebita purtare de grijă a tatălui, este cel mai iu­bit. Şi iată, tocmai el, cel mai tânăr, neînţelegând toate bunătăţile vieţii trăite sub acoperământul dragostei părinteşti, necunoscând toate nestatorniciile şi vâltorile mării vieţii, necunoscându-se pe sine, şi-a dorit libertatea ca, fără bunul sfat şi supravegherea tatălui, să plece în călătoria vieţii sale. Cumplită este inima samavolnică, ea nu sim­te durerea pricinuită, uită tot binele pe care i l-a dat în dar iubirea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată (Luca 15,13).

Dar de la faţa lui Dumnezeu unde să fugi? Pronia lui Dumnezeu îl vede pe fugar şi, din milă faţă de cel rătăcit, sunt trimise pentru el lecţii aspre de viaţă. Moştenirea, primită de la Tatăl, se topeşte repede în viforul ispitelor, opiu­mul libertăţii şi alintările prietenilor hrăpăreţi îi învăluie mintea, fericirea imaginară îi suceşte capul. Iar păcatul, pe neobservate, dar cu putere, îşi începe cumplita sa lucrare distrugătoare. Şi, iată, mezinul este deja cu totul robul păcatului: şi-a risipit averea, trăind în desfrânări (Luca 15,13).

Odată cu păcatul intră în viaţă dezastrul; trupul trăieşte în mizerie, sufletul este chinuit de foame. Amurgul singurătăţii şi o linişte apăsă­toare se instaurează acolo unde nu demult era în toi veselia. Prietenii l-au părăsit, nu există nimeni nici care să îl ajute, nici să îl compătimească. Să­răcia şi-a intrat în jalnicele ei drepturi, ştergând şi amintirea belşugului de odinioară. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă (Luca 15, 14). O stare îngrozitoare, dezastruoasă pentru răsfăţatul iu­bitor de plăceri. Starea dobitocească a sufletului îl coboară în mediul porcilor, şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii (Luca 15, 16), dar şi de acest lucru este lipsit. Pronia lui Dumnezeu este neînduplecată. Iar cei din jur sunt doar uneltele puterii ei.

Aşa, Domnul Cel iubitor de oameni, Care nu voieşte moartea păcătosului (Iezechiel 33,11), pe dife­rite căi şi prin diverse mijloace ne face să simţim prezenţa Sa, ne cheamă la pocăinţă.

Groaznic moment trăieşte sufletul celui că­zut. Va putea el, oare, să îşi amintească de iubi­rea părintească sau va fi dus de nas de vrăjma­şul până la sfârşit, plătind cu sufletul nemuritor pentru păcatele săvârşite?

Gândurile sunt gânduri. Înţelegerea tuturor celor petrecute dezvăluie toată ticăloşia păca­tului; reînvierea în memorie a începuturilor lu­minoase ale vieţii, trăite sub acoperişul Tatălui, renaşte remuşcările şi schimbă modul păcătos de a gândi. Sufletul reînvie în lupta puternică cu tristeţea şi chinul duhului. Dar, venindu-şi în sine (Luca 15,17) – treptat, el a înţeles tot şi a avut loc profunda renaştere a sufletului păcătosului, re­naşterea lui pentru o viaţă nouă. Pocăinţa a nimi­cit în el iubirea de sine, mândria şi ruşinea şi în inima smerită a apărut hotărârea de a cere milă: Şi, sculându-se, a venit la tatăl său (Luca 15,20).

Câte exemple ne dă Sfânta Evanghelie când, în momentul pocăinţei şi al opoziţiei dintre bine şi rău, numai voinţa păcătosului face ultima ale­gere. Dumnezeu cu diavolul Se luptă, şi câmpul de luptă este inima omenească. Numai ca răs­puns la credinţa şi încrederea păcătosului însuşi Dumnezeu face o minune. Domnul aşteaptă.

Iuda, care L-a vândut pe Domnul, vânzând sânge nevinovat, s-a căit. Şi aceasta a fost ultima chemare a iubirii dumnezeieşti către el. Dar po­căinţa lui prin deznădejde a răpit-o vrăjmaşul şi el ducându-se, s-a spânzurat (Matei 27, 5).

Apostolul Petru, care L-a mărturisit pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, s-a lepădat de Domnul, însă privirea blândă a dumnezeiescului pătimitor i-a străpuns inima şi el ieşind afară, a plâns cu amar (Luca 22, 62). Sentimentul tristeţii pentru păcat, credinţa, nădejdea şi dragostea i-au îna­poiat calitatea de Apostol al lui Hristos.

Şi pentru noi, ca oarecând lui Petru, în mo­mentele noastre de căinţă pentru cădere răsună glasul Mântuitorului: Mă iubeşti? (Ioan 21, 15, 16,17). În aceste fatale clipe duhovniceşti, Domnul nu mai așteaptă de la noi împlinirea exterioară a Legii, ci o inimă, capabilă să răspundă prin dra­goste la dragostea Lui nepătrunsă, nemărginită. Dumnezeu întotdeauna este aproape de om, dar omul nu întotdeauna este aproape de Dumnezeu.

Păcătosul este încă departe, merge încet, dar deja cu intenţia de a se căi şi l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat (Luca 15, 20). Inima tatălui nu judecă dacă are dreptate sau nu are dreptate cel ce se întoarce, el este fiul lui şi îi este drag. Mort era şi înviază, pierdut era şi se întoarce. Iubirea este mai presus de lege, mai presus de dreptatea legii, iubirea atra­ge, nu respinge. Iar inima şi sufletul omului sunt sensibile, rănile sufletului sunt tot atât de dureros simţite, ca şi rănile trupului. Primirea tatălui este balsam pentru sufletul care este bolnav, ea întă­reşte intenţiile şi hotărârea fiului de a se pocăi. Strigătul profund, de pocăinţă al sufletului, care a căzut, dar care aşteaptă iertarea, strigătul sme­reniei adevărate şi al credinţei filiale îl aude tatăl. Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vred­nic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi (Luca 15,18-19). Şi sărutarea tatălui şi bucuria lui cea mare au fost răspunsul pentru el. Şi îndată tatăl îl repune pe păcătos în toate drepturile lui de fiu – de moştenitor.

Aduceți degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbră­caţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioa­rele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească (Luca 15, 22-24). Triumful vieţii asupra morţii l-a adus în casă pocăinţa.

Zic vouă, aşa se face bucurie îngerilor lui Dumne­zeu pentru un păcătos care se pocăieşte (Luca 15,10) – să păstrăm, aşadar, în inimă, dragii mei, adevărul cuvântului lui Dumnezeu ca şi noi, împreună cu îngerii, să ne bucurăm pentru noi înşine.

Să ţinem totdeauna minte că nu există pă­cat care să biruiască milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Şi de aceea, oricum ni s-ar întâmpla să greşim, oricum am fi atraşi de momelile vrăjmaşului în viaţă, niciodată să nu pierdem nădejdea în mila lui Dumnezeu, ci, cu credinţă, nădejde şi pocăinţă, să ne întoarcem la Tatăl nostru ceresc, ştiind că mila Lui ne aşteap­tă, iar iubirea nu va întârzia să ne iasă în întâm­pinare şi să ne primească în braţele Sale părin­teşti, să spele rănile păcatelor noastre, să vindece bolile ca viaţa să dăinuiască în noi pe veci.

Braţele părinteşti sârguieşte a le deschide mie, că în desfătări am cheltuit toată viaţa mea, spre bogăţia cea necheltuită a îndurărilor Tale privind Mântuitorule, acum nu trece cu vederea inima mea cea săracă, căci către Tine, Doamne, cu umilinţă strig: am greşit, Părinte, la cer şi îna­intea Ta”.

Amin.

Săptămâna fiului risipitor. Nu trebuie să amânăm pocăinţa

În această a doua săptămână, pregătitoare pentru Postul Mare, Sfânta Biserică pro­pune atenţiei noastre, prin evanghelia citită, pil­da Mântuitorului despre fiul risipitor. Şi ea se referă în mod direct la noi toţi, întrucât în ea este descrisă istoria iconomiei lui Dumnezeu cu pri­vire la mântuire; căderea omului din Dumnezeu în robia patimilor, a omului care prin propria experienţă amară cunoaşte puterea pierzătoare a păcatului. Ea ne arată şi calea întoarcerii în bra­ţele părinteşti. „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă! – ne rugăm noi.

Fiul cel mai mic al tatălui, fiul cel iubit, se smulge de sub ocrotirea părintească. După cât s-ar părea, dorinţe bune îl călăuzeau, el voia să cunoască viaţa, voia libertate pentru puterile, pentru mintea sa. Ardea de dorinţa de a-şi clădi singur viaţa. Dar în inima sa a respins sfatul şi dragostea tatălui. Şi acesta a fost cel dintâi păcat, care intrând în inima curată, a întunecat-o, des­chizând calea multor patimi ce pândesc sufletul omenesc. În acel moment, gânduri despre păcat, despre primejdiile, care se ascund pe căile vieţii în voia proprie, nu existau în inima lui tânără. Dragostea tatălui nu îngrădeşte libertatea dori­tă de el, acesta, mâhnindu-se în sinea sa, nu îl mâhneşte pe fiu prin refuz. Moştenirea primită făgăduieşte o viaţă îndestulată, fericită.

Adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări (Luca 15, 13). Curând, foarte curând, fiul cel iubit al tatălui a devenit un fiu desfrânat. După primul păcat neconştientizat, al lipsei de iubire, au apărut multele lui odrasle şi în beţia păcatelor el a ajuns la desfrâu – deplina cădere din Dumnezeu – Tatăl ceresc. Căutând liberta­tea, a căzut în robie, respingând ascultarea să­vârşită din iubire, prin voia proprie, a devenit robul păcatului şi al unui păcat de moarte.

Pe aceeaşi cale merge fiecare păcătos. Aceas­tă cale tristă începe cu întunecarea minţii, după ea, inevitabil, urmează slăbirea voinţei, apoi are loc denaturarea conştiinţei şi drept urmare a tuturor acestora, lucrarea vrăjmaşului se înche­ie cu căderea – cu depravarea trupului. Începe pentru cel căzut un moment îngrozitor, hotărâ­tor al vieţii. Iadul deja în timpul vieţii este gata să îşi devoreze prada, dar Domnul nu voieşte moartea păcătosului, ci prin împrejurările vieţii bate la uşa inimii întunecate şi să dea Domnul să răspundă la această chemare a Lui.

Luaţi seama, fraţilor, ca nimeni dintre voi să nu se învârtoşeze cu înşelăciunea păcatului – îi avertizează Domnul pe păcătoşi (cf. Evrei 3, 12). Învârtoşarea este prietena deznădejdii. Nenoroci­rile l-au învăţat minte pe fiul risipitor şi lipsurile au devenit pentru el acel bine, care l-a determinat să se gândească cu luare-aminte la sine şi la viaţa sa desfrânată. Dar, venindu-şi în sine (Luca 15,17), şi-a adus aminte de viaţa petrecută în casa părintească, şi-a dat seama de căderea sa, şi-a văzut sufletul său în întunecimea păcatului şi la marginea prăpastiei a început să strige, cerând miluire.

Iată, aceasta este şi pentru noi o chemare la pocăinţă. Ca să începem să ne căim, trebuie să ne venim în sine, să ne vedem sufletul şi inima, faptele noastre, căci, atunci când greşim, sun­tem afară de sine, ne facem de cap şi nu ne dăm seama ce facem. Cât de des, şi noi, asemenea tâ­nărului din evanghelie, căutăm libertate pentru dorinţele noastre, pentru voia noastră proprie, şi nu înţelegem dintr-odată că această libertate se preface tot pentru noi în robie. Căzând din Dumnezeu, lipsiţi de harul lui Dumnezeu, nu putem să nu simţim foamea cea duhovnicească şi chi­nuitoare pentru suflet. Negura înconjoară inima, chinul sufletului este atât de mare încât omul nu îşi găseşte locul şi este aproape de deznădejde. Asemănându-ne prin viaţa noastră porcilor, ne hrănim şi cu mâncarea porcilor – cu roşcove, cu tot felul de produse false şi înlocuitori, până la falsa duhovnicie. Mintea întunecată de păcat nu îl poate ajuta pe cel căzut în necaz. Şi vai, dacă nu îi va veni celui deznădăjduit ajutor din afară. Fiul risipitor, flămânzind în acea ţară străină, înaintea pierzării, care îl ameninţa, nu a lăsat loc deznădejdii, a auzit glasul iubirii dumnezeieşti şi şi-a venit în sine (ci. Luca 15,17). Şi i s-a descoperit toată calea căderii sale, începând cu părăsirea samavolnică a cărării, trasate de Pronia lui Dumne­zeu până în momentul căderii – al călcării în pi­cioare a tot ceea ce este dumnezeiesc. Şi şi-a adus aminte şi de iubirea părintească de odinioară faţă de el. Sentimentul pocăinţei, trezit în sufletul păcătosului, a născut în suflet sfânta hotărâre de a cădea la picioarele părinteşti, mărturisindu-şi vina. Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi (Luca 15,18-19). Inima înfrântă şi smeri­tă nu se gândeşte la calitatea de fiu, ea cere ca un rob mila de a fi numai un argat, şi în aceasta vede deja pentru sine iertarea.

Dar inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmul 50,18). Şi în persoana fiului risipi­tor această făgăduinţă s-a împlinit pe deplin: Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat (Luca 15,20) şi i-a înapoiat toate drepturile de fiu. Zic vouă, aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte (Luca 15,7) – măr­turiseşte Mântuitorul în această pildă.

Dragii mei, întocmai aşa procedează şi Ta­tăl nostru ceresc cu noi, păcătoşii care ne căim. Pocăinţa ne păzeşte pe noi pentru împărăţia ce­rească. Pocăinţa ne este nouă dată de iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Pocăinţa şterge zapisul păcatelor şi al fărădele­gilor, curăţeşte inima. Pentru Domnul este scump fiecare suflet creştin, răscumpărat cu sângele Fiului Său Celui Unuia-Născut. De întoarcerea unui pă­cătos El Se bucură mai mult decât de 99 de drepţi. Domnul ştie că puterea vrăjmaşului este mare, iar noi suntem neputincioşi. Şi El vine în întâmpina­rea voii noastre libere şi salută însăşi intenţia de a ne căi. De aceea, să nu amânăm pocăinţa şi să nu zăbovim cu îndreptarea. Postul Mare de aceea ne şi este dat, ca timp de îndoită pocăinţă a venirii în sine, ca să nu ne afundăm în tina păcatelor şi a patimilor, ca, văzându-ne în persoana fiului risipitor, să ne ridicăm din întunericul păcatului.

Tatăl ceresc ne aşteaptă şi este gata să vină în ajutorul neputinţei noastre. Şi noi, asemeni fi­ului risipitor, trebuie să ne amintim şi să ţinem minte totdeauna că la Tatăl nostru cel ceresc este milă din belşug şi pentru fii, dar şi pentru argaţi; şi că soarele Lui străluceşte peste cei buni, ca şi peste cei răi; şi trimite ploaie peste cei drepţi, dar şi peste cei nedrepţi, şi nu vor muri în păcate cei ce se trudesc în casa Lui. Iar noi suntem acei fii, deveniţi prin botez fiii lui Dumnezeu şi, dacă flă­mânzim duhovniceşte, aceasta numai pentru că, netrăind după poruncile lui Dumnezeu, plecăm şi noi într-o tară depărtată. Nu Dumnezeu şi ha­rul Lui ne părăsesc pe noi, ci noi plecăm, con­duşi de voia proprie a dorinţelor noastre deseori neconştientizate şi chiar nebune.

Dragii mei, să nu zăbovim, aşadar, amâ­nând pocăinţa. Putem şti, oare, cât de mult va mai răbda Dumnezeu păcatele noastre? Nu va cere, oare, Domnul chiar acum de la noi socotea­lă pentru greşelile săvârşite? Nebune! în această noapte vor cere de la tine sufletul tău (Luca 12, 20) – şi se va împlini sentinţa dreptei judecăţi a lui Dumnezeu. Suntem noi gata de ea? Deseori gân­dul viclean ne adoarme cu cuvintele: „Dumne­zeu e milostiv, şi ce păcate am eu? Nu am furat, nu am ucis, nu am desfrânat”. Iar faptul că inima noastră perfidă este plină de toată reaua voin­ţă, necurăţia şi viclenia, iar credinţa şi dragostea sunt doar pe vârful limbii, tocmai acesta şi este acel întuneric, care întunecă pentru noi lumina dreptăţii şi a iubirii dumnezeieşti, iar la aceasta fie nu ne gândim în general, fie ne cercetăm ini­ma foarte rar şi cu indolenţă.

Dar ce împărtăşire are lumina cu întunericul? (2 Corinteni 6,14). Şi Domnul judecă cugetele şi in­tenţiile inimii noastre, din milă trimiţând asupra noastră pedepse părinteşti, năzuind să ne aducă la cunoştinţa adevărului. Iar Sfânta Evanghelie ne tot aminteşte: Dacă mărturisim păcatele noastre, El (Domnul) este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea (I Ioan 1, 9). Dar pe cei nepăsători, nepocăiţi şi desfrânaţi, care resping cu îndrăzneală grija Tată­lui ceresc faţă de ei, nu îi aşteaptă, oare, mânia lui Dumnezeu? Fără de veste, va veni peste ei pieirea… şi scăpare nu vor avea (1 Tesaloniceni 5,3) – avertizea­ză apostolul.

Şi aşa cum fiul cel risipitor, aplecându-şi în­tru pocăinţă capul, aşteaptă numai iertarea, aşa şi oricine, care şi-a revenit din cădere, nu se va ruga, oare, numai pentru izbăvirea de focul ghe­enei? Păcătosul aşteaptă puţine, iar Dumnezeu îi dăruieşte nesecata bogăţie a binefacerii Sale. Păcătosul se gândea numai la pocăinţă, iar Tatăl în grabă îi iese deja în întâmpinare: „Înainte de a Mă chema tu, Eu zic: Iată-Mă”. Aşa s-a întâmplat cu fiul risipitor, aşa se întâmplă şi cu noi până în ziua de astăzi. Când facem pocăinţă, nu au­zim cuvintele răspunsului de la Dumnezeu, dar aproape îndată vedem iubirea de oameni a lui Dumnezeu, arătată realmente în viata noastră.

Aduceți degrabă haina lui cea dintâi (Luca 15, 22), pe care a pierdut-o prin neascultare şi sufletul nostru simte bucurie datorită libertăţii dobândite. Daţi şi încălţăminte în picioarele lui (Luca 15, 22), ca să nu fie rănit de moarte de către şarpe, dar ca să poată călca peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului. Şi atunci vom fi acoperiţi de mila lui Dumnezeu faţă de silnicia păcatului şi în chip simţit pentru noi vom intra în libertatea specifică fiilor. Aşa ni se dovedeşte nouă iertarea de către Dumnezeu.

Dragii mei, să ne aducem aminte că numai buna credinţă şi evlavia ne ţin pe căile mântu­irii. Buna credinţă este împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, evlavia este aducerea-aminte de Dumnezeu în toate manifestările vieţii în noi înşine şi în jurul nostru. Pierzând evlavia, căl­căm în picioare iubirea lui Dumnezeu. Aduce­rea-aminte de Dumnezeu şi aducerea-aminte de moarte – iată acel frâu mântuitor, care ne păzeşte de pierzare, care dăruieşte zdrobirea de inimă şi pocăinţa cât timp încă nu am dobândit iubirea de fii către Creatorul nostru. Cel care s-a lepădat de buna credinţă, nu va găsi desfătare nici chiar în plăcerile pătimaşe, ci se va condamna la o goană permanentă şi la nesăturarea continuă faţă de ea. Până ce sufletul nemuritor nu va sărăci pe deplin, bogăţia materială nu va face decât să accentueze catastrofa, care se apropie, a pieirii lui.

În pilda evanghelică, fiii, dar şi argaţii, sunt alături de Tatăl! Dar cine, totuşi, suntem noi? După botez – suntem fii, după viaţă – suntem argaţi. Dumnezeiasca Scriptură îi numără în rândul fiilor pe cei care cu desăvârşire, cu toată fiinţa lor, se dedică dreptăţii şi bunei credinţe, iar argaţii sunt cei care înţeleg binele, cunosc în­văţătura, dar nu li se dedică lor în întregime, cu toată inima şi nu se călăuzesc în alcătuirea vieţii lor după voia lui Dumnezeu.

Şi noi toţi, atât de uşor, şi aproape mereu, pierdem în deşertăciunea vieţii şi în atracţiile ei calitatea noastră de fii, preferând în mod in­conştient soarta de argat. Nici de argaţi nu uită mila lui Dumnezeu, ci îi aşteaptă Domnul pe cei care odată, pentru a-I deveni fii, s-au lepădat de satana şi de toate lucrurile lui. Să ţinem minte, aşadar, mereu că pocăinţa şi rugăciunea păzesc candelele credinţei noastre, şi ne întorc pe noi sub acoperământul Tatălui ceresc. Şi pentru noi, păcătoşii care ne pocăim, ca pentru fiii Săi Se bu­cură Domnul şi despre noi grăieşte El: Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, – pierdut era şi s-a aflat (Luca 15,24).

„Stăpâne Doamne, Iubitorule de oameni, Fi­ule Unule-Născut al lui Dumnezeu, am greşit la cer şi înaintea Ta şi nu mai suntem vrednici să ne numim fiii Tăi, ci nădăjduim la milele Tale, avem zălog al iubirii Tale de oameni cinstita Ta Cruce, pe care Tu ai răbdat-o pentru noi, avem mijlocitori ai bunătăţii Tale pe desfrânata de mai înainte şi pe tâlharul cel de demult. Prin ei, noi, şi toţi păcătoşii, degrabă mânecăm la iubirea Ta de oameni. Aşa cum pe ei i-ai făcut slăviţi şi feri­ciţi, Doamne, aşa şi pe noi, cei ce cădem la Tine, ne miluieşte. Aşa cum pe cei morţi i-ai înviat, fi­ind răstignit pe Cruce, aşa şi pe noi, cei omorâţi prin păcat, ne înviază după marea Ta iubire de oameni ca să fim împreună cu cei răscumpăraţi cu preţul învierii Tale”. Amin.

(din: Arhimandrit Ioan Krestiankin, Predici la Postul Mare, Editura Egumenita, 2016)

Pentru Duminica fiului risipitor, va mai recomandam:

***

Alte legaturi:

Sfantul Teofan Zavoratul: Despre “zavorarea” in patima si cum sa iesim din ea: STAREA PACATOSULUI

Sfantul Teofan Zavoratul: CUM SE DOBANDESTE HARUL TREZIRII DIN SOMNUL PACATULUI? (I) Boala de obste: AMANAREA

Sfantul Teofan Zavoratul – Omilie la Sfanta Maria Egipteanca. … DAR CU NOI CUM RAMANE? CUM NE VOM SMULGE DIN MOARTEA SI ORBIREA IN CARE ZACEM?

CUVIOSUL NIKON VOROBIOV: “Dumnezeu Iubire ESTE, nu doar ARE iubire. Cea mai mică întoarcere spre Domnul, cea mai mică hotărâre de a merge către El stârnesc deja bucurie în cer, ajutor şi iertarea fărădelegilor”

DIN SCRISORILE STARETULUI NIKON VOROBIOV DESPRE FRANGEREA INIMII si CONDITIILE IERTARII PACATELOR: “Vremii noastre i‑a fost dată o singura nevointa: sa ne recunoastem pacatele si neputinta, sa ne pocaim pentru ele si sa rabdam fara cartire…”. PREGATIREA PENTRU IESIREA DIN ACEASTA VIATA

PLÂNGÂNDU-NE CĂDEREA, LA PORŢILE RAIULUI… Ce înseamnă PĂCATUL și care este POCĂINŢA ADEVĂRATĂ? “Este nevoie să-şi tragă sufletul pentru început, să-şi revină din zilnica alergătură, să se strămute de la observarea continuă a celorlalţi la observarea de sine, de la bârfirea a tot şi a toate la convorbirea cu sinele său…”

PARINTELE ARSENIE BOCA (†28 nov. 1989) SI CHEMARILE LUI DUMNEZEU (“Cele sapte surle”) pe… Cararea Imparatiei: “Mai tare si mai duios de cum a chemat Iisus pe oameni, nu-i poate chema nimeni de pe lume”


Categorii

Ce este pacatul?, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Fiul Risipitor, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Ioan Krestiankin, Pocainta

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la ““Iar Tatăl aşteaptă…”. SĂPTĂMÂNA FIULUI RISIPITOR. Cuviosul Ioan Krestiankin despre IUBIREA TATĂLUI, DEZASTRUL PĂCATULUI și PUTEREA POCĂINȚEI: “Cumplită este inima samavolnică, ea nu sim­te durerea pricinuită, uită tot binele pe care i l-a dat în dar iubirea. CÂT DE DES ȘI NOI CĂUTĂM LIBERTATE PENTRU DORINȚELE NOASTRE, pentru voia noastră proprie…”

  1. Pingback: “Dă-mi partea de avere ce MI SE CUVINE!” | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: TÂLCUIREA PILDEI FIULUI RISIPITOR – PĂRINTELE VARNAVA IANKOS (conferință video subtitrată). ESENȚA PĂCATULUI – AUTONOMIZAREA ȘI DEGRADAREA RELAȚIEI. “Dacă omul nu iubește și nu trăiește durere în viața lui, nu-L va găsi
  3. Pingback: PENTRU NOI, RISIPITORII DIN BISERICĂ. Arhim. Simeon Kraiopoulos ne face chemarea inconfortabilă de a ne scruta în profunzime pe noi înșine și a cerceta DACĂ SUNTEM HOTĂRÂȚI SĂ NE ÎNTOARCEM CU ADEVĂRAT LA DUMNEZEU: “Unii se tem de faptul
  4. Pingback: "Cât de mult păcătuim azi, încercând SA DOMESTICIM DUHUL EVANGHELIEI... Dumnezeu vrea să ne dea TOTUL, iar noi NE CHIRCIM A MICIME DE SUFLET...". CÂȘTIGUL PĂGUBOS, ROBIA PLĂCERII, CULTURA RISIPIRII vs. RĂSTIGNIREA DE A NE REFUZA PLĂC
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate