Nelinisti ortodoxe motivate de Textul de la Ravenna

19-06-2009 Sublinieri

 ravenna1.JPG

Comunicare susţinută de Dimitrios Tselenghidis, profesor la Faculatea de Teologie din cadrul Universităţii Aristotelice din Tesalonic în cadrul Conferinţei organizate de Catedra de Dogmatică a Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii Aristotelice din Tesalonic cu tema
„DIALOGUL ORTODOX DINTRE ORTODOCŞI ŞI ROMANO-CATOLICI”

tselenghidis2.jpg

 I. INTRODUCERE (Metoda noastră şi premisele Dialogului Teologic)

“Înainte de a ne referi din punct de vedere teologic la câteva puncte problematice din Textul de la Ravenna, va trebui să aducem la cunoştinţă metoda teologică pe care o vom urma.

Mai exact, vom întreprinde o abordare teologică critică cu caracter ştiinţific a Textului de mai sus, având drept criteriu conglăsuirea dogmatică a Părinţilor Bisericii de-a lungul timpului. Adică, vom întreprindre practic critica noastră pe cît posibil „urmând Sfinţilor Părinţi”, iar aceasta, deoarece calea sigură şi fără rătăcire a teologiei ecleziastice este cea prin cunoştinţa dumnezeiască a vederii dumnezeieşti a Sfinţilor Părinţi.

În special, ne vom sprijini mai ales pe Sfântul Grigorie Palama, ocrotitorul Tesalonicului, care rezumă cu succes pe toţi Părinţii anteriori veacului al XIV-lea, cunoaşte foarte bine gândirea teologică a romano-catolicilor, şi este, fără îndoială, într-adevăr un „următor Sfinţilor Părinţi”. Pe deasupra, va trebui să subliniem că Sfântul Grigorie este un cunoscător personal al luminii taborice şi tocmai de aceea vorbeşte cu autoritate şi din însăşi experienţa vieţii despre slava şi Harul Dumnezeului Treimic.

Referitor la Dialogul Teologic dintre Ortodocşi şi Romano-Catolici, trebuie să amintim că are ca scop oficial unirea noastră bisericească. Cu alte cuvinte, această unire nu s-a realizat încă în mod substanţial. Însă Textul exact de la Ravenna dă mai degrabă impresia că unirea deja există, iar acum ar trebui rezolvate anumite probleme particulare care sunt implicate de această unire.

Conform evaluării patristice, condiţia de bază pentru adevărata noastră unire cu eterodocşii romano-catolici, precum şi pentru unirea noastră întreolaltă ca credincioşi ortodocşi, este conglăsuirea (acordul) în adevărul revelat [1]

Conform Sfântului Grigorie Palama, romano-catolicii nu îndeplinesc condiţiile teologice de mai sus, iar până astăzi, nu au schimbat nimic înspre mai bine, ci mai degrabă au adăugat de la ei şi multe alte devieri dogmatice care îngreunează încă şi mai mult relaţiile dintre noi. Totuşi, în cazul de faţă al Dialogului Teologic, cel mai mare teolog din veacul al XIV-lea este radical-imperativ din punct de vedere teologic şi trasează în mod excepţional direcţia ce trebuie urmată. Adâncindu-se el însuşi în principal în identitatea credinţei, susţine lămurit că dialogul teologic cu romano-catolicii poate să aibă loc doar după îndepărtarea adaosului „Filioque” – adaos rău operat în Simbolul Credinţei [2]….

Această poziţie a Sfântului Grigorie care are în mod evident premise eclesiologice, la care ne vom referi în cadrul comentariului la paragraful 1 al Textului, pare la prima vedere radicală şi nerealistă, în timp ce, în mod esenţial, ea este biblică [3] şi patristică. Constituie o poziţie patristică clară faptul că nu se poate să se anticipeze examinarea vreunui alt lucru înainte de acea examinare care priveşte direct credinţa. Cu alte cuvinte, trebuie să premeargă rezolvarea oricărei disensiuni (controverse) în ceea ce priveşte credinţa şi doar apoi să se purceadă la orice altă examinare referitoare la alte lucruri. Acestea le susţine cu acrivie Marele Atanasie, întemeindu-şi poziţia sa pe Însuşi Hristos, care îi vindeca pe cei ce pătimeau doar după mărturisirea credinţei lor în El. Dar în nici un caz, Marele Atanasie nu acceptă a număra împreună într-un Sinod şi pe ortodocşi şi pe eterodocşi. [4]

 palama.JPG

II. PUNCTELE PROBLEMATICE DIN PUNCT DE VEDERE TEOLOGIC DIN TEXT

1. În primul paragraf din Introducerea Textului se face referinţă la Rugăciunea Arhierească a lui Hristos, pentru a întemeia biblic unitatea urmărită între cele două părţi. Însă această referinţă este, din nefericire, foarte incompletă, având drept consecinţă crearea unei uriaşe confuzii şi a unor impresii teologice greşite în rândul cititorilor.

Mai exact, în Textul citat mai sus este expus intenţionat doar versetul 21 din Rugăciunea Arhierească în care Hristos, adresându-Se lui Dumnezeu-Tatăl spune: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, în Mine şi Eu în Tine, ca şi aceştia să fie una în Noi, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17: 21). Însă continuarea directă a textului, care se află în următorul verset (22), constituie „cheia” pentru dreapta înţelegere a Rugăciunii Arhiereşti, deoarece în versetul 22, Însuşi Hristos ne face cunoscute premisele teologice de Duhul-Sfânt-inspirate pentru unitatea căutată. Versetul 22 are următorul conţinut: „Şi Eu slava pe care Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una după cum şi Noi Una suntem” (Ioan 17:22, a se vedea şi 24). Aici este clar că premisele, care sunt expuse biblic de Dumnezeu-Cuvântul, sunt reprezentate de slava comună şi pururea-fiitoare a Dumnezeului-Treimic. Cu alte cuvinte,unirea dintre omul creat şi Dumnezeul cel necreat se realizează doar prin lucrarea necreată şi îndumnezeitoare şi slava Dumnezeului-Treimic. Dar această slavă îndumnezeitoare este oferită prin Hristos în Duhul Sfânt numai şi numai în trupul tainic al lui Hristos, care este Biserica.

Însă atunci când se întâmplă ca romano-catolicii să respingă dogmatic caracterul necreat al Harului îndumnezeitor, atunci, orice unire am realiza cu ei, ea este şi rămâne doar într-un plan uman şi creat. După cum ştim de la teologul vederii dumnezeieşti, Sfântul Grigorie Palama, romano-catolicii fac o confuzie între Teologia şi Iconomia în Dumnezeul-Treimic, confuzie al cărei rod văzut este adaosul Filioque. Mai precis, excluzând experienţa harului dumnezeiesc necreat şi a slavei îndumnezeitoare necreate, neagă în mod esenţial comuniunea dintre creat şi necreat, adică neagă taina comuniunii reale dintre Dumnezeu şi om [5] ca eveniment ecclesial. Neagă în realitate însuşi înţelesul de Biserică. Toate cele de mai sus se leagă indisolubil cu Filioque, pentru a cărui acceptare romano-catolicii amestecă (confundă) în special însuşirile ipostatice ale lui Dumnezeu cu cele fireşti şi, în mod deosebit, confundă purcederea pururea-fiitoare (veşnică) a Sfântului Duh, ca Persoană dumnezeiască, cu Arătarea (Pogorârea) Sfântului Duh, ca lucrare comună necreată a Dumnezeului-Treimic. Însă, conform cu învăţătura dogmatică ortodoxă şi experienţa în Duhul Sfânt a Bisericii noastre, tocmai această arătare (pogorâre), ca Iconomie a Sfântului Duh, care se arată şi operează de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, este cea care ne uneşte în mod necreat cu Dumnezeul-Treimic.

În consecinţă, atâta vreme cât nu este acceptată teologia despre harul necreat, fapt care se exprimă instituţionalizat şi prin Filioque, nu este posibilă nici o unire teologico-eclesiologică esenţială şi în Duhul Sfânt (de-Duhul-Sfânt-insuflată) dintre Biserica Ortodoxă şi Romano-Catolicism. Adică, în mod esenţial, nu există premize teologice şi eclesiologice „ca să răspundem împreună în ascultare la această rugăciune a lui Iisus”, precum vor membrii Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic dintre Ortodocşi şi Romano-Catolici.

2. La următoarele paragrafe (2 şi 3), se face referinţă la Textele comune ale Comisiei Mixte Internaţionale din 1980 şi din anii următori, despre care în mod eronat se lasă să se înţeleagă că sunt pe deplin acceptate de către Biserica Ortodoxă. Sigur că acest lucru nu este adevărat, deoarece, precum se ştie, a existat cel puţin în cazul unui asemenea Text o ascuţită critică din partea anumitor Biserici Ortodoxe Locale. De altfel, din câte cunoaştem, Bisericile Ortodoxe Locale nu au acceptat oficial aceste Texte comune, deoarece sistemul administrativ al Bisericii Ortodoxe este sinodal. Şi pentru că, referitor la Textele de mai sus nu s-au luat hotărâri sinodale de către Bisericile Ortodoxe Locale, nu trebuie să se promoveze Textele cu pricina ca exprimând fără doar şi poate şi credinţa Bisericii Ortodoxe. În Textul de la Ravenna pare că s-a uitat acest lucru.

Ceea ce este mai grav din punct de vedere dogmatic în aceste două paragrafe, fapt care străbate ca o axă tot Textul de la Ravenna,este că se oferă clar cititorului impresia că există o Unică Biserică a lui Dumnezeu nevăzută, dar superioară tuturor bisericilor parţiale. Însă acest lucru aduce mai degrabă a protestantism. În acest caz, este evident că se respinge existenţa Bisericii celei Una, Nedespărţite, în plan instituţionalizat.

Însă, paralel cu aceasta, devine clar că la supra-Biserica lui Dumnezeu cea Una, care se extinde în întreaga lume (Textul de la Monaco, 1982), participă toate Bisericile Ortodoxe Locale, precum şi eterodocşii romano-catolici, ca şi cum nu ar exista nici o diferenţiere cu caracter dogmatic între noi în ceea ce priveşte credinţa, instituţia şi viaţa Bisericii. Aici apare o acceptare specifică din partea ambelor părţi în dialog a teoriei protestante a ramurilor (Branch Theory).

Problematica expusă la paragraful 3 referitoare la consecinţele eclesiologice şi canonice care decurg din fiinţa tainică a Bisericii, ar trebui să se refere numai şi numai la Bisericile Ortodoxe Locale.Nu este corect din punct de vedere teologic şi, mai ales, nu este permis din punct de vedere eclesiologic ca ortodocşii să discute în comun şi „de pe definiţii egale” cu eterodocşii chestiunile care decurg din fiinţa tainică a Bisericii, precum este de exemplu organizarea ei instituţională. Aşa ceva nu este menţionat de către Predania bisericească, nici nu există vreun precedent istoric în viaţa bisericească. Şi aceasta pentru că planurile teologice şi instituţionale ale Ortodoxiei şi ale eterodoxiei sunt incompatibile (asimptotice). Este firesc ca diferenţa dogmatică dintre Ortodoxie şi Romano-Catolicism să se reflecte nu doar în plan instituţional, ci şi în întreaga viaţă bisericească a credincioşilor lor.

3. La sfârşitul Introducerii Textului de la Ravenna se află o notă lămuritoare. Conţinutul notei creează o profundă nelinişte în ceea ce priveşte justeţea ei. Părerea Reprezentanţei ortodoxe că utilizarea termenilor de ”Biserica”, „Biserica din lumea întreagă”, „Biserica întreagă”, în Textul prezent nu presupune auto-percepţia (αυτοαντιληψη) Bisericii Ortodoxe drept Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică despre care vorbeşte Simbolul Credinţeieste cu totul şi cu totul străină (ciudată) în ceea ce priveşte conţinutul Textului comun. Şi aceasta, pentru că romano-catolicii co-semnatari declară în aceeaşi notă că au „conştiinţa-de-sine” (αυτο-επιγνωση) că „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică „subzistă în Biserica Catolică” (Lumen Gentium 8)” şi că „acest lucru nu exclude recunoaşterea faptului că elemente ale Bisericii adevărate sunt prezente în afara Bisericii Catolice.” Autodefinirile corespunzătoare ortodocşilor şi romano-catolicilor sunt diametral opuse. Este strigător dezacordul celor două părţi în dialog asupra identităţii trăirii Bisericii istorice. Din cele de mai sus este evident că prăpastia dintre ortodocşi şi romano-catolici este în realitate uriaşă şi, din punct de vedere teologic, pentru prezent insurmontabilă.

În consecinţă, orice alt acord particular are o însemnătate foarte mică, este acordul unor formalităţi exterioare, dar în mod substanţial unul neîntemeiat şi îndoielnic, pentru că orice acord ar trebui să capete sens din identitatea şi caracterul Bisericii de trup tainic al lui Hristos. Este ciudat din punct de vedere logic şi teologic că din poziţiile eclesiologice de mai sus, poziţii diametral opuse, pentru Comisia Mixtă Internaţională a rezultat un Text comun acceptat.

 610x.jpg

BAZELE SINODALITĂŢII ŞI ALE AUTORITĂŢII

A. Sinodalitate

4. În ceea ce priveşte paragrafele 5 şi 6 ale Textului, referitoare la sinodalitatea Bisericii ca reflecţie a Sfintei Treimi, acestea presupun tacit că ortodocşii şi romano-catolicii sunt membri ai Bisericii Celei Una, definită de Simbolul de la Niceea. Însă conştiinţa dogmatică a credincioşilor ortodocşi, ca şi conştiinţă-de-sine a Ortodoxiei, precum şi practica liturgică a Bisericii noastre, care consfinţeşte această conştiinţă-de-sine, limitează în mod exclusiv şi doar la ortodocşi valabilitatea celor scrise la cele două paragrafe de mai sus ale Textului, considerând în mod hotărât pe eterodocşi ca neparticipanţi la tainele ei.

5. Ca o consecinţă logică a celor de mai sus, Textul comun, în paragraful următor (7), stipulează clar că ortodocşii şi romano-catolicii au aceleaşi taine. Dar şi aici ne lovim de diferenţa învăţăturii dogmatice despre Har. Biserica Ortodoxă a definit dogmatic că Harul pe care-l dăruiesc Tainele ei este cel necreat, iar divinitatea Dumnezeului-Treimic împărtăşibilă, pe când romano-catolicii consideră acest Har drept creat. Este evident că Textul de la Ravenna omogenizează lucrurile diametral opuse, adică omogenizează creatul cu necreatul.

Pe deasupra, credem că ultima propoziţie din paragraful 7 provoacă grav conştiinţa ortodocşilor. Formularea Textului este: Învăţătura noastră comună este că poporul lui Dumnezeu care a primit ¨ungerea de la Cel Sfânt¨ (I Ioan 2, 20 şi 27), în comuniune cu păstorii lui, nu poate să greşească în chestiunile credinţei (a se vedea Ioan 16:13)”. Cu totul involuntar se naşte aici întrebarea logică: dacă este valabil ceea ce s-a spus mai sus, cum s-a întâmplat să greşească ereticii din toate timpurile şi în multe feluri în chestiunile credinţei? Cum s-a putut întâmpla să greşească în credinţă papi – ca Honorius, şi patriarhi ai Răsăritului – ca Nestorie, care au fost condamnaţi de Sinoadele Ecumenice drept eretici?Totuşi, trebuie să devină clar că credinciosul ortodox nu se asigură împotriva rătăcirii în chip mecanic, doar primind ungerea şi aflându-se în comuniune cu păstorii lui. Credinciosul se asigură împotriva rătăcirii doar atunci când rămâne viu în trupul Bisericii celei Una. Şi rămâne viu atunci când are înăuntrul său şi activ (lucrător) harul Sfântului Duh pe care l-a primit prin Mirungere. Însă aceasta presupune credinţa dreaptă, păzirea poruncilor şi viaţă tainică (prin participarea la Sfintele Taine). Doar în aceste condiţii, poporul lui Dumnezeu are lucrătoare sau activă dreapta conştiinţă dogmatică a Bisericii, când este şi în stare să judece poziţia păstorilor lui şi doar atunci să-i urmeze, conform cu cele spuse şi de Sfântul Ioan Gură de Aur[6], comentând textul din Apostolul Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri… la a căror săvârşire a vieţii privind, să le urmaţi credinţa” ( Evrei 13,7).

6. În temeiul tuturor celor spuse până acum răsună neliniştitor formularea paragrafului 8. În aceasta se semnalează caracteristic: „Proclamând credinţa Bisericii… episcopii şi continuă printr-o expunere din Textul de la Valaam (paragraful 40): „Ca urmaşi ai Apostolilor, episcopii sunt responsabili pentru comuniunea în credinţa apostolică…”. În primul rând, credinţa cărei Biserici o proclamă episcopii? A unei Biserici mondiale a lui Hristos la care participă în mod egal ortodocşi şi romano-catolici? Dacă este vorba de această biserică, atunci devine clar o dată în plus că diferenţele noastre cele mai grave în dogmă nu înseamnă nimic din punct de vedere eclesiologic. Însă o astfel de evaluare se opune şi literei şi duhului celor şapte Sinoade Ecumenice, după cum reiese din studiul Actelor lor.

Şi o a doua întrebare: mai rămân episcopii urmaşi ai Apostolilor când greşesc în mod consecvent în dogma formulată a Bisericii, precum, de exemplu, romano-catolicii prin Filioque? Însă, aici, Actele Sinoadelor Ecumenice exprimă alt adevăr prin caterisirile şi afurisirile lor. Din această cauză, pentru noi ortodocşii, este inconsecvent din punct de vedere practic şi teologic să-i considerăm pe romano-catolici ca episcopi responsabili „pentru comuniunea în credinţa apostolică” când, conform ortodocşilor, romano-catolicii au falsificat prin Filioque credinţa apostolică a Bisericii Ortodoxe.

7. În paragrafele 9-11 şi 18-33 se asigură în mod repetat că episcopii fiecărei părţi se consideră ca episcopi ai Bisericii celei Una, iar Bisericile Locale ca manifestare a Bisericii celei Una şi Unice. De aceea şi în mod elocvent, precum se semnalează în paragraful 11, „întreruperea comuniunii euharistice înseamnă rănirea uneia din însuşirile esenţiale ale Bisericii, adică universalitatea ei”. Această formulare din Textul de la Ravenna constituie o provocare pentru conştiinţele credincioşilor ortodocşi, deoarece pentru noi întreruperea comuniunii sacramentale cu romano-catolicii este considerată în mod clar ca o consecinţă firească a neidentităţii noastre cu ei în ceea ce priveşte dreapta credinţă.

B. Autoritate

8. În capitolul referitor la autoritate, paragraful 15, Textul comun spune: “Biserica, prin Sfântul Duh, Care este prezent în ea, interpretează Sfânta Scriptură cu autoritate…”. Aici se pune pe drept cuvânt întrebarea: adaosul oficial al lui „Filioque” la Simbolul Credinţei de către romano-catolici constituie şi pentru noi ortodocşii o interpretare autoritară a Bisericii prin Sfântul Duh?

papa_at_patriarch_bartholomew.jpg

C. Un triplu studiu asupra sinodalităţii şi autorităţii

9. Caracterul de bază al dezacordului ortodocşilor cu romano-catolicii în eclesiologie se întâlneşte în paragraful 32, însă atunci când aceasta este coroborată cu nota 1 a paragrafului 4 la care deja ne-am referit. În paragraful 32 se semnalează următoarele: „Conform voinţei lui Hristos, Biserica este Una şi nedespărţită, aceeaşi întotdeauna şi pretutindeni. Ambele părţi mărturisesc în Simbolul Niceo-Constantinopolitan că Biserica este Una şi Universală.” Dacă acest lucru este valabil pentru ambele părţi, atunci cu siguranţă una din cele două nu poate fi Biserică, conform autodefinirii lor din nota 1, paragraful 4, deoarece acolo fiecare îşi dispută autoritatea şi exclusivitatea Bisericii celei Una. În consecinţă, noi cel puţin, vedem că în realitate prăpastia eclesiologică dintre cele două părţi este în prezent insurmontabilă. Şi aceasta se datorează, după părerea noastră, metodei eronate a Dialogului Teologic, cu alte cuvinte însuşirii dialogului „de pe definiţii identice” cu diferenţele încă prezente în dogmă.

10. Formularea Textului comun în paragraful 33, că „o singură Biserică locală nu poate să schimbe Simbolul Credinţei, care a fost formulat de Sinoadele Ecumenice”, precum şi formularea din paragraful 35, că hotărârile şi formulările dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice „sunt obligatorii pentru toate Bisericile şi pentru toţi credincioşii în orice timp şi loc”, par să fie doar teoretice şi lipsite de conţinut, de vreme ce nicăieri în Text nu se face vreo menţiune despre condamnarea lui „Filioque”, ca adaos ce vine în contradicţie cu Sinoadele Ecumenice.

11. În paragraful 37, se vorbeşte substanţial despre conştiinţa dogmatică bisericească a poporului lui Dumnezeu. Aici, funcţionarea conştiinţei dogmatice a membrilor Bisericii celei Una se extinde „prin definiţii identice” şi asupra eterodocşilor. Această extensie constituie fie desfiinţarea funcţionării istorice a conştiinţei dogmatice corecte (ortodoxă), fie cel puţin relativizează în mod periculos importanţa ei. Însă conştiinţa dogmatică din definiţie nu poate să funcţioneze în afara Bisericii celei Una, oferind astfel în mod arbitrar legitimitate eterodoxiei. Conştiinţa dogmatică corectă (ortodoxă) este rod al prezenţei active a Sfântului Duh în acei membri ai Bisericii care experiază „cu toată simţirea” harul îndumnezeitor necreat.Aceşti membri ai Bisericii au dat expresie întotdeauna conştiinţei deplinătăţii (pleromei) Bisericii, adică acelei conştiinţe istorice care este cea mai înaltă autoritate în Biserica Ortodoxă şi depăşeşte autoritatea individuală a episcopilor, dar şi a sinoadelor… [7]

12. Membrii Comisiei Mixte Internaţionale, în paragraful 39, afirmă faptul că schisma dintre Răsărit şi Apus „a făcut imposibilă întrunirea Sinoadelor Ecumenice” în sensul strict al termenului”. Aceasta înseamnă că aici se condamnă romano-catolicismul, deoarece acesta a realizat unilateral (individual) alte 14 „Sinoade Ecumenice” şi a proclamat dogme noi? Care este importanţa expresiei „în sensul strict al termenului”? După părerea noastră susţinerea de mai sus a Comisiei Mixte este arbitrară (samavolnică), ca nejustificată, şi se datorează mai degrabă confuziei cu caracter eclesiologic. Arată că de fapt nu ia în seamă toate câte corect s-au scris în paragraful 32 din Text, adică faptul căîn acord cu voinţa lui Hristos, Biserica este Una şi nedespărţită, aceeaşi şi pretutindeni. Prin urmare, Biserica s-ar constitui ca un singur corp teandric, desăvârşit şi fără prihană, până la sfârşitul lumii, conform cu mărturia scripturistică. Şi, fireşte, se va constitui cu toate funcţiile (slujirile) ei, fără excepţie, independent de căderea membrilor ei izolaţi sau chiar a unor Biserici Locale întregi din cauza schismei sau a ereziei. Nu există nici un temei patristic, după părerea noastră, pentru imposibilitatea întrunirii Sinoadelor Ecumenice, din cauza schismelor sau ereziilor. Ecumenicitatea (sobornicitatea) nu are doar un înţeles geografic, ci şi un înţeles calitativ, şi chiar unul temporal-istoric.

Sesizăm logica Textului comun, dar nu suntem de acord cu ea. Întreg Textul, precum şi paragraful de faţă, consideră în mod eronat, după părerea noastră, că ortodocşii şi romano-catolicii constituie Biserici Locale, care se află în schismă, dar cu toate acestea ambele aparţin Bisericii celei Una sau, conform notei 1, au conştiinţa-de-sine că fiecare constituie în exclusivitate Biserica cea Una.

Mai mult, nu suntem de acord nici cu caracterizarea schismei pentru determinarea relaţiei Răsăritului Ortodox cu Apusul Latin. Prin această caracterizare sunt micşorate diferenţele dintre ortodocşi şi romano-catolici, în timp ce este ştiut că la mijloc se află mari diferenţe dogmatice, care, din păcate, până în prezent, nu au fost obiect de discuţie în dialogurile teologice ale Comisiei Mixte Internaţionale.

13. Fără succes din punct de vedere teologic, Comisia Mixtă Internaţională consideră în paragraful 41 că Biserica lui Hristos astăzi este divizată şi vorbeşte despre „perioada Bisericii nedespărţite“, a primei Biserici. Însă aceasta nu este doar inadmisibil din punct de vedere eclesiologic, ci vine şi în contradicţie interioară cu însuşi Textul comun, pentru că în paragraful 32, după cum am văzut, Biserica este considerată ca “Una şi nedespărţită”.

14. Tema episcopului Romei şi a tipului de primat al acestuia în comuniunea tuturor Bisericilor Locale este anunţat în paragraful 45 că „se aşteaptă să fie studiat într-o mai mare profunzime“. Deoarece, după cum ştim, este prevăzut să fie discutat la următoarea Întrunire a Comisiei Mixte Internaţionale nu vom trece acum la o critică teologică a celor care se scriu în Textul prezent sub forma unor problematizări.

Doar aceasta vom spune: niciodată Biserica în primul mileniu nu a recunoscut episcopului Romei vreo autoritate în plan universal. Autoritatea supremă în Biserica din întreaga lume locuită (Ecumenică) a fost exercitată întotdeauna doar de către Sinoadele Ecumenice.

Am vrea însă să punem aici şi câteva întrebări elocvente cu caracter eclesiologic:
Este posibil, ca ortodocşi, să acceptăm primatul papal după cum a fost înţeles şi interpretat de Conciliul I Vatican ?

Putem, cu alte cuvinte, să acceptăm primatul papal al aşa numitei autorităţi diaconale, care funcţionează în realitate ca supra-biserică, câtă vreme papa, ca interpret infailibil al conştiinţei Bisericii, poate să fie în contradicţie chiar şi cu hotărârile unui Sinod Ecumenic?

Este posibil să acceptăm un om în Biserică drept infailibil?

Este posibil, cu alte cuvinte, ca un om să-I ia locul Duhului Adevărului?

Putem să coexistăm eclesiologic cu romano-catolicismul, când acesta – păstrând Filioque-le şi primatul papal al supra-bisericiianulează în mod esenţial Biserica drept „societate a îndumnezeirii” omului?

Nu cumva romano-catolicii ne-au dat dovezi de schimbare şi a eclesiologiei lor?

Sau nu cumva ne îndreptăm cu romano-catolicii spre o unitate de deplină comuniune întreolaltă, fără să se fi renunţat la nimic esenţial de către nimeni, păstrându-ne astfel mutual diferenţele, adică aşa cum visează această unitate domnul Cardinal Walter Kasper conform interviului său dat Agenţiei Ateniene de Ştiri în noiembrie 2008? Însă o astfel de unitate cu deplină comuniune pe de o parte, şi diferenţele în dogmă pe de altă parte, este inspirată de oricare alt duh, numai de Duhul Adevărului, nu. De aceea şi o astfel de unire nu poate să existe în Biserică.

La o ultimă analiză, nu cumva această unire de tip uniat o caută papa prin recunoaşterea primatului său de către Biserica Ortodoxă?

15. În ultimul paragraf (46), membrii Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic declară că sunt încredinţaţi că Textul comun „prezintă un progres pozitiv şi important în dialogul nostru şi că oferă o bază solidă pentru discutarea viitoare a chestiunii primatului în plan universal în interiorul Bisericii”. Însă, după toate câte am expus în comunicarea noastră este evident că avem îndoieli serioase nu numai referitoare la „progresul pozitiv şi important” al Dialogului Teologic, ci în principal la baza solidă pentru viitoarea luare în discuţie a primatului.

De altfel, speranţa exprimată de către membrii Comisiei Mixte – „să construim pe acordul obţinut” – este şi rămâne, după părerea noastră, irealizabilă. Şi acest lucru pentru că se fac încercări ca această speranţă să fie întemeiată pe rugăciunea lui Hristos „ca toţi să fie Una” (Ioan 17:21), în momentul în care rugăciunea lui Hristos în textul biblic presupune acceptarea şi participarea credincioşilor la dumnezeiasca Lui slavă necreată, al cărei caracter necreat romano-catolicii îl resping. Această speranţă rămâne însă irealizabilă şi pentru că „ascultarea de Sfântul Duh” pe care o invocă, presupune din punct de vedere teologic pnevmatologia primului mileniu, care se leapădă în mod vădit de la menţinerea lui „Filioque” în Simbolul niceo-constantinopolitan.

De aceea, contradicţia cu care se încheie Textul este clară şi evidentă. Ambele părţi mărturisesc credinţa lor drept comună în ciuda faptului că, conform cu conştiinţa de sine a Bisericii Ortodoxe, întreruperea comuniunii sacramentale se datorează în mod substanţial deviaţiilor dogmatice ale romano-catolicilor de la credinţa comună a primelor veacuri creştine.

pape_mgr_zizioulas.jpg

III. EPILOG – CONCLUZII

Rezumând critica noastră la punctele problematice din Textul comun de la Ravenna, din punct de vedere ortodox, am putea spune următoarele:

În Textul comun, eclesiologia ortodoxă se extinde şi se aplică într-un mod inadmisibil şi asupra eterodocşilor. Acest lucru se face necondiţionat, adică fără să se aibă în vedere diferenţele existente, fapt care legiferează ecleziastic eterodoxia şi o egalizează cu Ortodoxia.

Această inovaţie eclesiologică străbate întregul Text comun şi evidenţiază paradoxuri eclesiologice individuale[8], care falsifică conştiinţa Ortodoxiei de până acum. Textul comun arată că subînţelege clar faptul că ortodocşii şi romano-catolicii aparţin „Bisericii celei Una” şi că romano-catolicii au credinţă apostolică comună cu ortodocşii, în ciuda identificării fiinţei (ουσια) şi lucrării (ενεργεια) în Dumnezeu, în ciuda adaosului „Filioque”, în ciuda învăţăturii lor dogmatice greşite despre caracterul creat al Harului necreat şi îndumnezeitor. Toate cele de mai sus, asupra cărora persistă insistent până astăzi romano-catolicii, anulează (invalidează) în fapt caracterul Bisericii ca „societate (comuniune) a îndumnezeirii” [9], cu importanţa ontologică a termenului, în sensul participării reale şi nu simbolice a omului la viaţa dumnezeiască. Anulează însă în acelaşi timp şi caracterul substanţial al tainelor ei.

Sprijinindu-ne pe formularea Textului comun – şi fără a ne întinde la alte diferenţe dogmatice ale romano-catolicilor care se referă la primat, infailibilitate, focul purgatorial, imaculata concepţie şi celelalte – putem spune cu siguranţă că baza dialogului evaluată din punct de vedere teologic este, din păcate, total eronată. Şi aceasta, pentru că au fost marginalizate premisele biblice şi patristice de bază menţionate. De aceea, şi eşecul substanţial al Dialogului Teologic real este de prevăzut. Dialogul Teologic a condus deja Comisia Mixtă Internaţională la elaborarea a zece Texte comune fară premisele de mai sus, de vreme ce în nici un Text comun nu se vorbeşte despre o condamnare clară a dogmelor inovatoare ale romano -catolicismului, precum cea a Filioque-lui de exemplu. Fericitul Stareţ, Părintele Paisie Aghioritul, privind această practică cu o vădită nelinişte duhovnicească, a subliniat excelent şi profetic: „Din altă parte am pornit şi în altă parte ajungem, fără să înţelegem lucrul acesta, atunci când nu mergem pe urmele Sfinţilor Părinţi”.

De la începutul secolului XX, prin cunoscuta Enciclică Patriarhală din 1920, a început să fie marginalizat cu totul sfatul Sfântului Grigorie Palama cu privire la romano-catolici şi să fie însuşite alte premise pentru Dialogul Teologic cu eterodocşii. Astfel, s-a inaugurat un alt drum ne-patristic, cu consecinţa inevitabilă acum: „Să mergem în altă direcţie fără (poate) să o înţelegem.” Textul de la Ravenna, cu a cărui critică teologică ne-am ocupat, prezintă elocvent consecinţele negative ale premiselor eronate ale Dialogului Teologic şi anticipează şi calitatea următorului Text comun din luna octombrie în Cipru; doar dacă între timp nu se vor schimba premisele Dialogului”.

08_06_29_peterpaul08.JPG

Traducere din limba greacă: monahul Leontie

NOTE:

[1] Aici conglăsuirea credinţei nu trebuie să se inţeleagă doar ca o acceptare formală a adevărului revelat, ci trebuie să se înţeleagă şi dinamic, ca participare activă a noastră, a tuturor, la dumnezeiasca slavă necreată, aici şi acum. Însă această participare activă la dumnezeiescul Har necreat şi la slava Dumnezeului-Treimic presupune obligatoriu nu doar identitatea totală a dreptei credinţe, ci şi Tainele îndumnezeitoare (dumnezeiesc-lucrătoare), împreună cu păzirea dureros-iubitoare a poruncilor.

[2] A se vedea Despre purcederea Sfântului Duh, cuvântul I , 4, 27-31 P.Hristu, vol.I, pag.31: „Foarte corect era nici măcar să vă acceptăm la vreo discuţie, dacă nu scoateţi adaosul din Simbolul de Credinţă. Numai după ce întâi scoateţi adaosul, atunci vom căuta dacă Duhul purcede sau nu purcede şi de la Fiul şi să se adeverească ceea ce este în consens cu purtătorii de Dumnezeu”.

[3] Este clar din Sfânta Scriptură că înaintea primirii credinţei Biserici de către eterodocşi, Apostolul Pavel vorbeşte nu despre un dialog teologic, ci despre un îndemn şi o sfătuire cu limitări clare (până de două ori). A se vedea Tit 3:10: „De omul eretic, după una şi a doua sfătuire te fereşte, ştiind că s-a răzvrătit unul ca acesta, fiind de singur osândit”. Aici este vorba despre un sfat milosârd, mângâietor, încurajator şi smerit, fără fanatism şi intoleranţă, pentru revenirea la adevărul bisericesc experiat în Duhul Sfânt, la credinţa Apostolilor şi a Sfintei Biserici.

[4] A se vedea la Sfântul Atanasie cel Mare, Peri ton gegenimenon par’ Areianon, 36, B.E.P. 31, 260-261: Căci nu se este îngăduit a număra împreună în Sinod pe cei ce necinstesc credinţa; nici nu trebuie a cerceta despre vreun lucru mai înainte de a cerceta despre credinţă. Căci mai întâi trebuie a tăia toată neînţelegerea în ceea ce priveşte credinţa şi abia atunci a face cercetare despre fapte, Căci şi Domnul nostru Iisus Hristos nu mai întâi tămăduia pe cei ce pătimeau, înainte de a-şi arăta şi a spune ce credinţă au în El. Acestea ne-am învăţat de la Părinţi…”. Adică Hristos şi Biserica Sa lucrează tămăduitor doar cu condiţia credinţei drepte şi fierbinţi. A se vedea Marcu 9, 23-25.

[5] Părerea că nu există comuniune reală între Dumnezeu şi om, după Sfântul Simeon Noul Teolog, „respinge toată iconomia Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi neagă în chip lămurit înnoirea chipului stricat” (Cateheze 32, 49-58, S.C. vol.113, pag.242).

[6] A se vedea Comentariul la Epistola către Evrei, Omilia a 14-a , 1, EΠE 25 , pag.372 : „Deci cum zice Pavel: ascultaţi pe învăţătorii voştri şi vă supuneţi lor? ” Zicând mai sus „la a căror săvârşire a vieţii privind, să le urmaţi credinţa, mai apoi a zis: Ascultaţi pe învăţătorii voştri şi vă supuneţi lor. Deci ce, zice că dacă este viclean să nu-l ascultăm? Dar cum spui viclean? Dacă este viclean în credinţă, fugi de el şi îndepărtează-te, nu doar om de-ar fi, ci chiar înger din cer de ar coborî; iar dacă este (viclean) în viaţă, nu-ţi fă griji. Şi acest exemplu nu-l zic de aiurea, ci din dumnezeiasca Scriptură…, căci cuvântul Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi, se referă la viaţă, nu la credinţă”.

[7] A se vedea Enciclica celor patru Patriarhi Răsăriteni către papa Pius al IX-lea (1848) : La noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată să introducă inovaţii, pentru că apărătorul credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică însuşi poporul, care îşi vrea credinţa sa veşnic neschimbată şi asemănătoare cu cea a Părinţilor lui” în: Ioannis Karmiris – Monumente dogmatice şi simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale, vol.II, Atena, 1961, pag. 920. A se vedea şi Arhim. Gheorghios Kapsanis, Slujirea pastorală după Sfintele Canoane, Pireu, 1976, pag.110-112: „Iar în ceea ce priveşte administraţia şi învăţătura, participarea poporului este de bază, de vreme ce acesta, fiind harismatic şi învăţat de Dumnezeu, constituie împreună cu Clerul conştiinţa veghetoare a Bisericii, care dă mărturie (judecă, distinge, aprobă şi acceptă, sau osândeşte şi repinge) învăţătura şi faptele ierarhiei, precum au arătat şi Patriarhii Răsăritului în Enciclica lor din 6 mai 1848″. Referitor la aceasta, a se vedea şi la mitropolitul Ierotheos Vlachos, Anatolika, vol.I, pag. 381-382 şi la Prot. Thodoros Zisis, Sfântul Sinod şi papa, Tesalonic, 2001.

[8] De exemplu: sinodalitate cu ortodocşi şi eterodocşi ce se consideră egali; identitate sacramentală între ortodocşi şi eterodocşi; extindere a conştiinţei dogmatice la eterodocşi; „rănire” a universalităţii Bisericii, din pricina întreruperii comuniunii euharistice; succesiune apostolică; Biserica cea Una divizată.

[9] Pentru ortodocşi, Biserica este trupul tainic al lui Hristos, pe care-l constituie poporul lui Dumnezeu împreună cu conducerea lui ca „societate a îndumnezeirii“. Biserica, atunci când încetează să funcţioneze ca societate a îndumnezeirii, încetează să existe şi ca Biserică. Omul se mântuieşte atunci când se eliberează de stricăciune şi de moarte. Şi aceasta se realizează numai prin participarea la viaţa dumnezeiască necreată, care se oferă doar în Biserică – „societate a îndumnezeirii”. Referitor la aceasta, vezi şi la G. Mantzaridis, “Sfântul Grigorie Palama în trecut şi în prezent”, în volumul colectiv al Sfintei Mănăstiri Vatopedi, Actele Congreselor Ştiinţifice Internaţionale de la Atena şi Lemesou, Sfântul Munte, 2000, pag. 59.

ravenna2.JPG

Legaturi:


Categorii

Biserica la ceas de cumpana, Catolicism si uniatie, Ecumenism, Marturisirea Bisericii, Portile Iadului, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

18 Commentarii la “Nelinisti ortodoxe motivate de Textul de la Ravenna

  1. Multumim mult pentru postare. De mare folos…mai ales de-acum incolo.

  2. Foarte buna prezentarea domnului Dimitrios Tselenghidis. Om de mare valoare..

    Ma simt mai linistit cu privire la inselatoria, cacialmaua pe care o pun pe rol “meseriasii” ce ne flutura cu obstinatie stindardul “unirii” adevarului cu minciuna.
    Da, n-o sa reusiti. Ignorati voit Adevarul. Nu mai fortati oamenii sa va creada minciunile, profeSIONISTILOR ! Miros de la o posta ! E mirosul vostru: al mandriei, setei, betiei de putere.

    Pentru cine-o fi vorbit Hristos, cand a invatat oamenii smerenia? Oare numai pentru niste indobitociti, care trebuie doar sa plece capul neconditionat celor care tin sub mantie cheile catuselor lor (alaturi de cheile lucrurilor ce le umplu “viata” de lux)?
    Nu, nu suntem atat de indobitociti: lumea simte, oile cunosc glasul Pastorului, iar de cel ce NU ESTE PASTOR nu asculta. FIINDCA ESTE NAIMIT. Si da cheile staulului de bunavoie Lupului.

    Slava lui Dumnezeu ca intelepciunea si-a gasit casa in cei smeriti.

  3. “Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi, se referă la viaţă, nu la credinţă”.” – bine ca s-a specificat fiindca multi/multe se ‘lovesc’ de asa-zisa judecata in privinta derapajelor grosolane de la Adevarul de credinta.

    Eu, cand vad alaturi un ierarh de-al nostru (ortodox) alaturi de un catolic, ma ia cu frig…n-a spus chiar Pr.Arsenie Boca postat fiind mesajul la ‘Noutati’ de pe blogul agnos “Se vorbeste de unirea Bisericilor, deci de ajungere la sobornicitate. La sobornicitatea Bisericii ajung cei ce renunta la confesionalitate… Tendinta Papei de a atrage în acelasi staul pe toti crestinii nu se va realiza niciodata. Papa nu va ajunge niciodata la o turma si un Pastor în staulul Romei, deoarece Biserica are un singur Pastor: Iisus Hristos.” – dea Domnul Dumnezeu ca, niciodata sa nu se realizeze unirea cu ei!

    Pe de alta parte, de va fi sau nu va fi…’unirea’ cu ei, depinde si de noi, ca fiinte libere, constiente, ‘credincioase’ pentru ca, s-a mai zis:

    “De aceea Sf.Cosma spus: ‘Blestemati-l pe papa, pentru ca el va fi cauza’. Sfantul il avea in vedere pe papa acelui timp concret, care va ajuta la inscaunarea lui antihrist.” spune Pr.Paisie Aghioritul si, mai adauga pentru cei necredinciosi si/sau indoielnici: ‘Sunt de acord ca nimeni – nici Paisie, nici duhovnicul, nici episcopul, nici patriarhul – nu trebuie sa aiba o parere proprie pe care s-o impuna poporului lui Dumnezeu, ci trebuie sa-si supuna opinia personala voii lui Dumnezeu, care ni se face cunoscuta prin intermediul Evangheliei’ deci! Daca Evanghelistul Ioan spune ca Sf.Duh purcede la Tatal cum sa purceada si de la Fiul?! Pentru ca asa vor catolicii?! Tocmai pentru a fi pricina de poticneala/impotrivire asupra ortodocsilor si a Lui Hristos Insusi?! Ce sa mai vorbim de infaibilitatea papala (el n-are pacate cu toate ca, s-a zis: ‘o zi de ar trai omul pe pamant, pacat tot ar avea)si se mai crede si loctiitorul lui Dumnezeu pe pamant atata timp cat, EL _ Hristos Dumnezeul nostru – exista, este si va fi…atat pana la sfarsitul veacurilor (pamantesti) si in vesnicie…

    Referitor tot la subiect, a fost intrebat Pr.Paisie despre venirea lui Ilie si Enoh la care, staretul a spus: “Proorocul Ilie isi ascute si isi pregateste cutitul! Si mai intai va incepe cu Patriarhii, vladicii, preotii si monahii”.

    Sf.Mucenic Cosma Etolul: “vor veni vremuri cand dusmanii nostri va vor lua totul, chiar si cenusa din vatra. Vor veni vremuri cand va disparea orice intelegere intre preotime si turma. Preotii vor deveni mai rai si mai nelegiuiti decat altii. Oamenii vor saraci, pentru ca vor pierde dragostea si grija fata de saraci. Bogatii vor saraci, iar saracii vor muri”. Ei! Datorita ‘schimbarilor’ atat la vederea cat si in ascuns (impreuna-rugaciune cu cei de alte confesiuni), multi se vor indeparta de anumiti preoti, ierarhi, patriarhi! (Cartea Staretii despre vremurile de pe urma)

    Ce spunea tot Pr.Arsenie Boca referior la noi, la tara noastra:
    “Sfaturi si îndemnuri ale Parintelui Arsenie:
    Vine timpul, si e foarte aproape, când toti preotii vor repara bisericile, iar altii vor construi altele noi, dar nelucrând ei la sufletul omului, vor ramâne bisericile goale, cucuvelele vor cânta într-însele. Roadele slabirii în dreapta credinta a teologilor în facultati si seminarii vor fi preotii, care vor fi si mai slabi ca învatatorii lor; mai ales în Transilvania ortodoxia aproape ca va dispare, ultima reduta va fi Sibiul, dar va cadea si acesta. Dumnezeu nu forteaza mântuirea nimanui. Cine are minte sa ia aminte.” (postat la ‘Noutati’ preluat de pe blogul agnos).

  4. Minunat cuvantul, ar trebui inclus in manualul ecumenistului de serivici.

  5. Doamne ajuta .
    Fratii mei …nu inteleg cum ortodocsi au fost initial de accord cu textul . Sigur ca ortodocsi (sau falsi ortodocsi ) stiu ce ii asteapta dupa aceasta viata : muncile iadului daca cumva vand biserica lui Hristos Mantuitorul Lumii . Cat de cu scaun la cap trebuie sa fii sa nu iti dai seama ca uite ma catolicii vreau numa ce le convine lor si ca ei niciodata nu o sa vina la Adevarul de Credinta , la Dumnezeu in Treime laudat .
    Dragii mei frati noi nu avem nimica de cedat din Adevarul nostru , caci daca noi cedam ceva suntem si noi eretici si mergem cu totii pe fundul iadului . Si drept spune Sfanta Scriptura ca se vor arata hristosi mincinosi si uitati-va ca o inceput sa apare si in Sfanta noastra Biserica Ortodoxa .
    Eu am cautat spre rusinea mea …dar Biserica noastra nu are nici un defect . Cred ca asta le sta lor pe suflet . NOI NU NE DORIM DIALOGUL CU EI . CATOLICII ISI VAD GOlICIUNEA SI DORESC SA ATRAGA SI PE ALTII IN IAD CU EI , de parca catolicii nu au facut destul de mult rau pana acuma .
    Iertare fratilor .

  6. Pingback: Război întru Cuvânt » Parintele Rafail Noica: “FILIOQUE” ESTE CULMEA RATACIRILOR INTR-UN SINGUR CUVANT
  7. Pingback: Război întru Cuvânt » DE LA ADUNAREA GENERALA A CONFERINTEI “BISERICILOR” EUROPENE DE LA LYON (2009, in desfasurare) SPRE SINODUL UNIONIST DE LA LYON (1274)
  8. Pingback: Razboi întru Cuvânt » CATRE O RECUNOASTERE A PRIMATULUI PAPAL SUB EXPRESIA DE “PRIMAT DIACONAL”?
  9. Pingback: Razboi întru Cuvânt » OCTOMBRIE ECUMENIST
  10. Pingback: Razboi întru Cuvânt » MINCIUNILE SI CALOMNIILE “DIPLOMATE” ALE MITROPOLITULUI ZIZIOULAS
  11. Pingback: Razboi întru Cuvânt » ESEC CATOLIC LA VIENA? Adoptarea documentului comun asupra primatului papal in primul mileniu amanata cu doi ani, DAR NU E DE DORMIT…
  12. Pingback: SFANTA CHINOTITA A SFANTULUI MUNTE ATHOS IMPOTRIVA ACORDULUI DE LA BALAMAND SI A EREZIEI "BISERICILOR SURORI"
  13. Pingback: Prof. Dimitrie Tselenghidis: SUNT ETERODOCSII MEMBRI AI BISERICII? - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  14. Pingback: DOCUMENT OFICIAL. Pozitia Patriarhiei Moscovei pe tema PRIMATULUI in BISERICA UNIVERSALA. Impotriva PAPISMULUI si a “ideilor strambe” cu privire la INTAIETATE - Recomandari
  15. Pingback: CERTURILE INTAIETATII. Reactia Patriarhiei Ecumenice fata de documentul Bisericii Rusiei despre PRIMAT: Arhiepiscopul Constantinopolului este “PRIMUL FARA EGAL” - Recomandari
  16. Pingback: Inca o intalnire ORTODOX-CATOLICA s-a incheiat NECONCLUDENT. Din fericire… La AMMAN, delegatii ortodocsi si catolici nu s-au pus de acord asupra SINODALITATII si PRIMATULUI - Recomandari
  17. Pingback: COMUNICATUL FINAL SI INTEGRAL al Comisiei pentru “dialogul” dintre CATOLICI si ORTODOCSI (Amman, 2014) - Recomandari
  18. Pingback: TRADUCEREA INTEGRALA A DOCUMENTULUI DESPRE PRIMAT SI SINODALITATE AL COMISIEI CATOLICO-ORTODOXE. Ce s-a discutat si s-a aprobat la Chieti? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate