NU PUTEM SLUJI LA DOI DOMNI…
[…] Un lucru care se neglijeaza adeseori de catre multi dintre noi, atunci cand ne complacem si ne amagim cu un fel de “minimalism” religios este ca Hristos, Dumnezeul nostru este “Dumnezeu gelos” si ca in calea catre mantuire nu exista jumatati de masura (sau… mai putin de jumatati). Hristos ne cheama sa fim cu totul ai Lui, sa-I daruim tot sufletul nostru, tot trupul si toata viata noastra, sa-L recunoastem ca deplin Domn si Imparat peste noi, intelegand si aplicand adevarul acesta fundamental enuntat de Sf. Ap. Pavel: “noi nu suntem ai nostri” si viata “noastra” a Lui este. Pentru multi “crestini” de astazi este socant sa afle ca viata lor nu este legitim “sa le apartina” si sa faca ceea ce vor cu ea (desigur, poate in limitele “decentei” si “moralei” – foarte relative, de altfel). La fel si cu trupurile noastre sau cu imbracamintea noastra – “avem dreptul sa facem ce dorim“. Ce sa mai spunem de… indragostirile sau iubirile noastre, despre placerile, “distractiile” si “pasiunile” noastre, de ambitiile si proiectele noastre, de viata noastra de familie, etc. Pentru nimic din toate acestea nu ne trece prin minte ca s-ar cuveni sa-L intrebam ceva pe Dumnezeu. Nu e treaba Lui! Daca pentru noi insesi scopurile vietii noastre sunt indiferente la voia Sa...
Astazi, chiar si printre credinciosii numiti “practicanti”, a ravni si a cauta sa traiesti dupa cuvantul liturgic: “Pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam“, fara a aluneca in niciun fel de extremism sau fanatism ingust sectarist, inseamna totusi a-ti asuma automat si eticheta de “habotnic” si a te expune barfelor si deriziunii. De ce? Pentru ca in acel cuvant liturgic astazi nu mai crede (efectiv) aproape nimeni, el este in cel mai bun caz o frumoasa metafora, un accesoriu estetic care sa ne faca sa ne simtim bine in cadrul “ceremonialului divin”, al “spectacolului” Sfintei Liturghii. Nu spunem ca nimeni nu izbuteste sa-l implineasca – ceea ce este firesc si de inteles, pentru ca asta este intreaga lupta de toata viata a crestinului; Evanghelia nu se implineste batand din palme si “metanoia” nu se intampla peste noapte, ci prin stradanie continua, prin continue caderi si ridicari – ci ca mai nimeni nici nu incearca, mai nimeni nu mai lupta, pentru ca… mai nimeni nu-l mai in serios. Iar cine-l ia in serios, acela se cheama ca… ori este “facut pentru” manastire, ori este… nebun! A fi “lumesc” astazi este subinteles ca singura forma posibila de a fi crestin in lume. A nu iubi “lumea” este o “prostie” pe care n-o mai crede nici o babuta, daramite – nu-i asa? – noi, niste crestini tineri, cu studii inalte, plini de viata si moderni, traitori in progresistul secol XXI…
Toata Evanghelia, de fapt, este tratata astazi de catre cei mai multi “crestini” ca pe o poveste din care luam ce ne place, ce ne “satisface”, ce ni se pare ca ne confirma si nu ne obliga nici macar la a ne problematiza mai profund, cu atat mai putin la a ne schimba, poate radical… E suficient ca “bifam” prezentele simbolice minimale la slujbele si tainele Bisericii, ca postim (de bucate) si ca (eventual) ii platim “tributul” necesar lui Dumnezeu prin “pravila”/”canon” si prin “faptele bune” ocazionale, facute cu satisfactia de a ne simti buni… Ni se pare arhi-suficient sa facem toate lucrurile acestea formale (uneori chiar cu mult zel, cu ambitie, cu constiinciozitate) ca apoi sa ni se para firesc sa fim lasati “in pace“, sa ne traim viata asa cum vrem si cum credem, atata timp – zicem noi – “nu facem rau nimanui“... Dumnezeu poate sa ia o pauza si sa ne lase “sa ne bucuram” de nevinovatele distractii si de placerile permise (credem noi) ale acestei vieti, ca doar – ce? – “nu este Dumnezeul nostru Dumnezeul bucuriei“? Ca si cum Dumnezeu poate binecuvanta acea bucurie gaunoasa din care tocmai El lipseste? Ca si cum in afara Lui exista vreo bucurie adevarata si nu e totul desertaciune si minciuna?
Dar noi… pe toate stim sa le interpretam si sa le justificam… ca sa nu venim sau, daca am venit totusi de forma, ca sa nu ramanem la Ospat cu El. Noi fugim de Dumnezeu si, daca suntem sinceri, simtim ca… si El alearga dupa noi… Din cand in cand doar ne mai oprim ca sa-i platim “ce I se cuvine” sau ca sa-I cerem sa ne dea ceva ajutor in problemele noastre… Vrem darurile Lui, vrem ajutorul Lui, bineinteles! Avem chiar dreptul, de ce nu? Dar tocmai pe EL nu-L dorim defel!
Iar El nu pentru altceva ne cheama, nu din alt motiv alearga nebun dupa noi… Nu alt Ospat ne-a pregatit decat acela de a-L manca pe El, de a ne hrani din El. Nu doar prin Impartasanie, ci tot timpul, in toata vremea si prin toate mijloacele! Dar nu, pentru noi asta e prea mult, e prea greu, e prea impovarator… 🙁
Suntem credinciosi, zicem noi. Dar credinta noastra este mincinoasa, vai, cel mai adesea! Pentru ca alegerile noastre, prioritatile noastre ne tradeaza… Ceea ce alegi – aceea esti si in aceea crezi! Orice prefera inima noastra chemarii Lui, tot ceea ce iubim mai mult decat pe El ni se face idol si sminteala, piatra de poticnire in calea spre Imparatie. Orice “avem“, orice este “al nostru” si nu este impartasit cu Hristos, de orice ne lipim inima si nu dorim sa lepadam, acela ne este Comoara/Bogatia, acela ne este Domn si Imparat adevarat, indiferent de ce am declara si am pretinde sau de ce ne-ar placea sa credem despre noi... Fiecare avem “tarina noastra“, “boii nostri” sau “femeia noastra” care sunt intotdeauna “mai importante” si din pricina carora ni se pare ca am fi indreptatiti sa fim primiti la Cina si mai tarziu; deocamdata insa… sa fim lasati sa ne ingrijim de prioritatile noastre, de ceea ce ne pasioneaza, sa ne cultivam idolul in liniste, sa slujim nestingheriti voii proprii.
De aceea chemarea pe care ne-o face Hristos – cu umilinta, ingenuncheat, batand discret la usa noastra incuiata – ne si agaseaza, ne tulbura, ne enerveaza pentru ca, nu-i asa?, ne strica “pacea” si “bucuria” de a face ce vrem noi. De aceea, cand vedem un credincios care pare sa ravneasca sa traiasca CU TOTUL duhovniceste (nu ideologic, nu “anti-sistem”, nu “justitiar”) pentru Hristos, cu toate stangaciile si limitele lui, deodata noi, cei atat de linistiti, de buni si de iubitori (asa cum ne inchipuim ca suntem) devenim nervosi, agresivi, bombanitori, nemultumiti, carcotasi, cusurgii… Pentru ca insasi prezenta lui tacuta ne mustra insuportabil, incepem sa-l barfim, sa-l batjocorim, sa-l scuipam prin cuvinte, sa-i punem etichete si sa radem de el… In duh, ceea ce facem noi atunci asta inseamna: ca si noi il imbracam pe fratele nostru in hlamida rosie, ca ii indesam pe cap coroana de spini si-i punem trestie in mana, iar mai apoi incepem sa jucam “bâza” cu el… Pentru ca ceea ce i-am facut fratelui nostru lui Hristos I-am facut! Prin acel frate umil si prost, habotnic si incuiat Hristos Insusi ne batea la usa, ca sa ne cheme la Cina Sa!
Ce chemare mai duioasa, mai sfasietoare poate exista decat chemarea Păstorului care Si-a dat in chinuri Trupul si Sangele Sau pentru noi, Care plange pentru noi si ne cauta cu lacrimi, fara ca noi sa fi facut nimic sa-L meritam? Cu adevarat, vorba Apostolului, “cum vom scapa noi daca fi-vom nepasatori fata de o astfel de mantuire…?“
Legaturi:
- ORTODOXIE SAU ORTODOXISM? Viata sau Ideologie? Hristos sau Baraba? Silire sau libertate? Sau despre altfel de “tarini”, “boi” si “femei” (cf. Luca 14)
- “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”. SURPRIZELE FRUMOASE ALE DUHULUI SI CHEMAREA INCOMODA A CRUCII. Provocarea cea buna VS. duhul lumii
- DUMINICA ORBULUI DIN NASTERE. “Ne place un Dumnezeu care sa nu ne stanjeneasca cu autoritatea Lui si mai ales cu prezenta Lui”
- OMILIA SFANTULUI IOAN GURA DE AUR LA EVANGHELIA GRIJILOR VIETII: “Hristos ne spune: „Cautati pe cele ceresti!”, dar noi nu le cautam nicio clipa…”
- Duminica tanarului bogat: CUM FUGIM DE HRISTOS?…
- Sfantul Teofan Zavoratul (10 ianuarie) despre CE ESTE IMPARATIA LUI DUMNEZEU SI DESPRE IDOLATRIILE SI ADULTERELE NOASTRE ASCUNSE
- Sfantul Teofan Zavoratul despre TIRANIA “OPINIEI PUBLICE” IMPOTRIVA A TOT CEEA CE ESTE CRESTINESC si despre renuntarea la obiceiurile lumesti
- Din corespondenta Sfantului Teofan cu o tanara ravnitoare DESPRE VIATA LUMEASCA SI VIATA DUHOVNICEASCA
- Sf. Teofan Zavoratul – “DUMNEZEU SAU LUMEA: NU ESTE CALE DE MIJLOC!”
- BOALA DUHULUI LUMESC
- Trei cuvinte importante despre lepadarea lumescului si a iubirii de sine
- CE RASTIGNIRE FATA DE LUME I SE CERE SI MIREANULUI?
- Omilia Mitropolitului Augustin despre ADORAREA MAMONEI SI INCREDINTAREA IN MANA LUI DUMNEZEU: “Are grija Dumnezeu!”
- Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu! – CUV. PAISIE DESPRE PURTAREA DE GRIJA A LUI DUMNEZEU FATA DE OM
- Cuv. Paisie Aghioritul: SIMPLIFICATI-VA VIATA!
- “RASUCITI BUTONUL LA HRISTOS!”
- NU VA DATI INIMA CELOR MATERIALE!
- Pastorala-avertisment de Pasti a PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei: “IISUS SAU BARABA? MULTI DINTRE NOI IL ALEG SI ASTAZI PE BARABA!”
- PUTINA VREME MAI SUNT CU VOI… Cuvinte rascolitoare ca niste Denii ale Parintelui Mucenic Constantin Sarbu
- CU CE OCHI VOM PRIVI NOI LA HRISTOS IN ZIUA JUDECATII?
- Ce este Adevarul? UN CUVANT CAPITAL AL SFANTULUI IUSTIN POPOVICI SI O MEDITATIE PE MARGINEA SA. Totul in Hristos…, nu doar in numele Lui!
Doneaza pentru filmul "Scrum"
@ IoanC:
Iarta-ne, dar noi chiar gasim ca cea mai mare parte din comentarii, mai ales din ultima vreme, sunt foarte utile.
@admin
Nici o problema. Fiecare are rationamentul lui.
Nu va contrazic, Dumneavoastra stiti ce va este de folos.
@ IoanC & @ admin :
Sufletul meu se inclina in fata sufletelor dvs. !
Multumesc ptr. indreptarea in exprimare !
Sint cel mai pacatos om de pe pamint, care abia de 2 ani traiesc umil cu sufletul tinjind dupa Dumnezeu si imparatia Lui cereasca in locasul Domnului Sfinta Liturghie.
Este omisiunea mea de a nominaliza referinta mea punctuala care era indreptata spre citeva comentarii ale celor impreuna cu noi la aceasta mica dezbatere in comuniune si nicidecum la textele pe care cu aleasa duhovnicie dvs. administratorii le postati-am umblat in timp in cautarile mele de intelesuri pe ceva site-uri,dar de la ceva timp nu mai poposesc decit aici la dvs.,asa ca nu ma simt eu vrednic a aduce vreo adaugire la ce postati – eu sint in postura ultimului care am tot timpul de invatat,insusit,inteles si trait.
Unii din dragii oameni se intreaba uneori ce sa mai adauge dincolo de ceea ce deja fac intru Hristos ,”practic”,cum sa cumuleze cit mai multa desavirsire in viata lui ptr. a se incredinta ca este bineplacut Domnului.
Eu cred cu toata fiinta ca feedback-ul asteptat este imediat si ne umple inima si fiinta noastra de bucurie,bine,frumos,liniste,gingasie,dor de cit mai multa participare euharistica in taina Sfintei Liturghii !
Nu excelez la nimic in viata si activitatea mea si sint un om obisnuit in marea asta masa de romanitate,dar de mic copil am avut in sufletul meu de purtat in permanenta o noblete nemarturisita a identitatii mele care m-a tinut sa nu clachez,sa nu deznadajduiesc in viata asta – era in aplicare pedagogia lui Dumnezeu personalizata la umila mea persoana ptr. a ma trezi.
De la botez traia in mine Hristos,dar eu pacatosul nu stiam,de aici venea acea noblete.
Acum ,la maturitate se pare ca m-am trezit si am o sete de neostoit de Dumnezeu,de Cuvintul Lui,de Duhul Lui Sfint,de Maica Domnului si de toti Sfintii,de mersul la Sfinta Biserica unde este cea mai pregnanta prezenta a Tuturor Acestora !
Bine,nu o sa mai zic ca vibrez,ci tinjesc cu plinatate si dor cu inima zvicnind de iubire spre si intru Toti Acestia !
Sint primii celor carora le daruiesc iubirea mea si acum si voua astora care simtiti pe coordonata site-ului astuia !
Totul mi se intoarce intru bucuria,linistea,echilibrul si urcusul duhovnicesc care-l doresc sufletului meu !
Asta-i practica mea :in traire sincera si marturisita.
Dumnezeu sa ne miluiasca pe noi,toti !
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/06/22/tot-ce-este-exterior-este-important-e-nevoie-de-manifestare-de-comunicare-de-ce-conteaza-sa-si-vorbim-sa-ne-sprijinim-sa-fim-prezenti/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/06/22/tot-ce-este-exterior-este-important-e-nevoie-de-manifestare-de-comunicare-de-ce-conteaza-sa-si-vorbim-sa-ne-sprijinim-sa-fim-prezenti/
@admin
Citit si primit cu bucurie ce ati spus! 🙂
Eu cred ca vin din perspectiva ca totul conteaza, dar nu oricum, nu fara intelepciune si infranare. Asta este experienta mea — dau de ceva timp din gura, si a inceput sa ma doara, si asta nu pentru ca vorbesc, ci pentru ca vorbesc inutil, imprecis si inoportun, si tot eu trebuie sa corectez valul pe care l-am cauzat, daca mai reusesc (!); iar apoi vine pericolul sa cad in extrema cealalta (sa tac complet, sau sa ma abtin atunci cand e nevoie sa spun ceva). Cred ca trebuie evitata aceasta zona cenusie de care m-am mai plans, zona in care se inflitreaza acest aparent dualism intre (ce ni se pare) corect si incorect. Corectitudinea, desi exista, nu ne poate spune daca ceva este bine sau rau, necesar sau inutil. A face binele cred ca tine de dragoste, a vedea cele necesare cred ca tine de intelepciune, iar a implini in mod corect tine de ratiune?? Dar toate acestea nu pot fi separate una de alta, si numai prin Harul lui Dumnezeu le putem dobandi si infaptui. Dumnezeu sa ne povatuiasca si sa ne lumineze!
Am citit articolul si, sincera sa fiu, nu prea i-am “prins” concluzia… am citit apoi si comentariile, si, pe langa pe langa entuziasmul pe care il constat de obicei, fara prea multe completari si argumente, iarasi n-am reusit sa gasesc cheia… din fericire, Mirela a reusit sa ma scoata din impresia in curs de formare ca doar eu gandesc diferit, asa ca imi permit sa adaug si eu opiniile mele: este de dorit sa simti mereu ca n-ai facut destul, si chiar sa faci, pe cat posibil, tot mai mult pe drumul spre mantuirea ta si a altora. Postul, chiar si asa, tinut ca o rutina, tot post este. Constientizarea patimilor si lupta cu ele, cu caderi si reveniri, nu sunt lucruri usor, chiar daca, sau mai ales pentru ca se desfasoara toata viata. Milostenia, chiar si facuta din obisnuinta, tot milostenie este. Nu vreau sa spun ca acestea definesc crestinul perfect, numai ca sunt niste pasi buni de urmat, mai departe Dumnezeu vede buna-intentie si adauga si har…
Numai ca nu trebuie sa cadem intr-o extrema sectarista… sunt in lumea aceasta multe bucurii legitime din punct de vedere crestin si tot de Dumnezeu daruite. Nu va iubiti sotii, copiii, parintii, prietenii? Nu va bucurati de soare, de gustul unui fruct, de verdele ierbii, de albastrul marii, nu v-ati indragostit de sotii si sotiile voastre, nu sunt carti care v-au ramas in suflet? Toate acestea nu ni le daruieste tot Dumnezeu ca sa ne bucuram de ele? Eu cred ca da si ca nu trebuie sa facem din credinta noastra una cenusie… Stiu doar ca trebuie sa-l pui pe Dumnezeu mai presus de toate, iar apoi sa stii sa faci deosebirea corecta, pentru ca, stiti si voi, imi permit sa-l parafrazez un pic stangaci pe Sf. Pavel, “nu vinul este rau, ci betia, nu iubirea, ci desfranarea”. Mai departe faceti voi paralele necesare…
@ Lili:
Doamne, ajuta!
Pai… concluzia e cea din titlu 🙂 Si completarile pot fi linkurile recomandate, care pot sa expliciteze mult mai bine decat am reusit noi. Bref, lucrurile sunt foarte simple si credeam ca le-am si exprimat cat am putut de simplu si noi: nu trebuie sa-L lasam pe Dumnezeu deoparte in “bucuriile noastre” sau sa-i rezervam numai anumite momente si locuri din viata noastra. Cam asta am combatut. Si apoi confuzia intre placerile si juisarile noastre egoiste, si bucuriile intru Dumnezeu, euharistice, adica insotite de cugetarea la El si cu recunostinta pentru ca totul este darul Sau. In general, noi vrem ca Dumnezeu sa serveasca pe noi, sa ne faca pe plac, sa ne implineasca dorintele si nu prea ne punem problema sa ne schimbam dupa cum El doreste, sa facem noi poruncile Sale, sa ne convertim cu adevarat dinaluntrul nostru, sa nu lasam aspecte ale vietii “libere de sfera religioasa”, cum ar veni, zone unde Dumnezeu nu mai este chiar asa binevenit, care am crede noi ca ni le putem guverna si in mod total autonom, dupa propriile legi, sa ne facem planuri sau sa ne trasam obiective pentru care nu ne simtim datori sa intrebam daca sunt si pe placul sau pe voia Sa… Cam despre asta era vorba, foarte pe scurt. Iar asta nu credem catusi de putin ca inseamna sectarism…
Toate ni le-a daruit Dumnezeu din iubire si pentru toate trebuie sa ne bucuram, dar fiecare bucurie si incantare trebuie sa ne ridice cu mintea si inima la Dumnezeu.Si atunci se cheama ca ne traim bucuriile ca niste daruri ale lui Dumnezeu.
Iarasi ma iertati ca scriu pe fuga! Sper sa nu o dau din nou in bara !
…http://www.youtube.com/watch?v=IzdH1hKdd7U…
@ admin
Descrii mai sus genul de crestin cu care ma cam identific si eu… si probabil ca si altii. Incerc sa fac din toate cele care stiu ca au importanta, tin posturile, ajut pe cat pot, etc. si stiu din experienta ca si facute la inceput doar “pentru ca asa trebuie”, putin cate putin se schimba si starea interioara si, paradoxal, cu timpul simti sensurile ascunse ale unor gesturi pe care le credeai simple. Dupa ce mai ai si necazuri aparent fara iesire, urmate de rezolvari neasteptate, este imposibil sa mai existe un aspect al vietii pe care sa nu-l asociezi cu vointa si grija Lui Dumnezeu, iar apoi este din ce in ce mai greu pentru constiinta ta sa te mai lase sa faci lucruri care stii ca L-ar supara. Mai ales ca, oricat ar fi de greu acceptat, de cele mai multe ori, din suferinta se nasc adevaratele schimbari interioare. Dar, de asemenea, constati uneori si ca “ii ceri Lui Dumnezeu o paine si-ti da cheile de la brutarie” (pe asta o stiu de la duhovnicul meu) si atunci nu poti crede ca Se supara pentru niste bucurii, asa cum spuneam, firesti si curate.
Revin. Regasindu-ma in articolul tau, asteptam o concluzie de genul: convertirea voastra nu este completa, sincera si definitiva, daca nu faceti si urmatoarele:…….”
Stii povestioara din Pateric cu cismarul care s-a aratat mai mare chiar decat Sf. Antonie, chiar daca nevointele lui de muncitor si familist cu siguranta nu erau pe masura unui sfant ascet… cam asta incerc sa spun, este cam greu sa analizezi dupa exterior masura la care a ajuns cineva si cat din trairea crestina ii afecteaza intreaga viata.
Doamne ajuta!
RASAI ASUPRA MEA
Rasai asupra mea, lumina lina,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioara;
O, maica sfânta, pururea fecioara,
In noaptea gândurilor mele vina.
Speranta mea tu n-o lasa sa moara
Desi al meu e un noian de vina;
Privirea ta de mila calda, plina,
Induratoare-asupra mea coboara.
Strain de toti, pierdut în suferinta
Adânca a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic si n-am tarie.
Da-mi tineretea mea, reda-mi credinta
Si reapari din cerul tau de stele:
Ca sa te-ador de-acum pe veci, Marie!
http://www.mihaieminescu.ro/opera/poezia/rasai_asupra_mea.htm
@admin,
Foarte bune precizari. Totul este sa nu uitam niciodata de Dumnezeu, El sa fie in centrul atentiei noastre, indiferent ce facem, sa facem cu gandul la El (oare daca fac asta, il supar sau il bucur pe Dumnezeu?), sa ii multumim Lui pentru toate si sa Il slavim neincetat, cu inima recunoscatoare, si sa nu ramanem nepasatori fata de El, sa Il purtam in minte si in inima, practic sa traim cu El mereu (si vom fi si noi ajutati, condusi de El pe cararile vietii, ca in intamplarea aceea cu cele doua perechi de pasi pe nisip)
@Lili,
Subscriu la tot ce ai spus. Da, e mai greu sa gasim sa zicem o “formula”, cu ce e de facut. Nu intamplator Cuv.Paisie Aghioritul a spus ca viata duhovniceasca este stiinta stintelor… Cred ca in principal ar fi ascultarea de poruncile lasate noua de Hristos
@AnaR,
Ai pus tusa finala la tabloul descris de admin. Asa este.
Desi:
Pe pielea mea am simtit,de atitea ori,aceleasi senzatii,referitor la comentarii,precum bine a descris IoanC mai sus…De atitea ori am regretat in secunda doi dupa ce am apasat enter…Atitea com. inutile,izvorite in marea majoritate din si pt. parerea de sine…In fine,descrierea lui e asa de conforma cu realitatea ca nu mai are rost sa insist.Cred ca si el ca,de cele mai multe ori(in ce ma priveste),un`de acord`simplu ar fi ajuns.Citeodata,chiar daca cu intentii bune,parca prea usor ne antrenam in comentarii si discutii sterile si,in final,istovitoare…Prea ne speriem de liniste…,
cu toate astea,si eu cred ca sint,in marea majoritate,niste eforturi necesare.Se poate-ntinde vorba si aici,ca mai peste tot,ca sint unii care ar trebui sa…transpire mai mult decit altii care,eventual la rindul lor,sa mai vina cu cite-o limonada ceva…:D Oricum,de toti e nevoie!E nevoie de aceasta comunicare ca de aer caci altfel e greu de inchegat ceva de unul singur.Nu putem alcatui turme de cite…unu`-ntr-unu`…
Doamne ajuta!
Ps:Citeodata am lamii da` stau prost cu…zaharu`…;)
@Ioan C
Ai mai spus ceva asemanator acum o jumatate de an:
Mai spui:
Dar nu este asa. Nu toate comentariile se combat, cel putin nu este scopul initial. Desigur cand cineva nu este de acord este liber sa intervina, si uneori e foarte util sa o faca. Poate pentru tine adaugirile necesare sunt foarte rare. Mie imi folosesc aproape toate comentariile. Unii au intrebari, altii raspund asa cum cred, ne consultam astfel si mai ales COMUNICAM intre noi, ne spunem gandurile si parerile, chiar daca pentru altii pare plictisitor. Mai este si dorinta multora de a contribui si ei cu ceva, cu un gand bun, si da, uneori si cu o completare – ce poate fi oricand adusa, caci oricat de intelept ar fi tratat un subiect in articol, niciodata nu este epuizabil. Se pot face o multime de legaturi si cu alte subiecte, de actualitate.
Pe mine una ma bucura si pentru ca, prin schimbul de opinii si pareri, se creeaza un fel de comuniune la nivel sufletesc. Te bucuri sa poti afla si ce gandeste aproapele tau, si poate da, desi unora ne vine greu sa credem, chiar putem avea de invatat de altii, de la toti de fapt, din experienta lor. Pe langa ce scriu Parintii, uneori avem nevoie sa vedem cum gandeste si cel de langa noi. Eu am primit de multe ori raspunsuri la unele intrebari pe care le aveam, citind din comentarii. Asadar, nu toti comentam de dragul de a ne auzi, sau pentru a ne da intelepti. Parca si imi imaginez: “Ma enerveaza si astia ce destepti se dau ei, chiar cred ca intereseaza pe cineva spusele lor?”
@ovidiu,
De ce crezi ca din parerea de sine se scrie?
De ce punem mereu gandul rau inainte? De ce vedem lucruri urate chiar si acolo unde nu sunt, de ce muste si nu albine, de ce sa vedem gunoaie si nu flori?
Pentru tine sunt sterile si istovitoare discutiile. Pentru altii sunt foarte folositoare. Daca linistea e buna, puteti inchide internetul de tot, nu-i asa? Ce opozitie este intre informatie, comunicaree si dorinta de liniste, atat timp cat nimeni nu te forteaza sa o citesti? Este nevoie si de una si de cealalta.
Cu realitatea din… mintea ta. Doar nu am ajuns la acea inaltime duhovniceasca de la care citim gandurile oamenilor. Prea usor le aplicam etichete. Cu alte cuvinte, din parerea inalta despre sine scriu oamenii la comentarii si este de netagaduit ca cei care scriu aici sunt tare mandri de parerile lor. Tu te auzi ce spui, cum gandesti? Waw…
Daca ai nevoie de lamaie, ingretosat fiind de ce gasesti in comentarii, nu te pune nimeni sa le citesti. Gandeste-te insa ca prin astfel de vorbe (chiar daca cu umor spuse), risti sa ne superi pe toti cei care scriem la aceasta rubrica? De ce persiflare? In acest caz, mai ca imi vine sa iti dau dreptate citindu-ti comentariul: “atatea comentarii inutile”… 🙁
Dar, fratilor, nu va place, nu dati scroll down in pagina, si ocoliti sectiunea de comentarii.Aveti libertatea de a alege. Folositi-o.
Un lucru remarc insa. Suntem atat de departe de dezideratul iubirii de aproapele, care “toate le rabda, toate le sufera, toate le crede”…
P.S. Ovidiu, as prefera sa mai scrii dar pe alta tema, realizezi ca te citim cu placere caci ai un stil aparte. Ar fi pacat sa nu te prea vedem.
@IoanC,
acelasi indemn este si pentru fratia ta. Mi-ar parea bine sa te mai vad pe la comentarii, cat de des se poate. Pe mine nu doar ca nu ma deranjeaza sa te citesc (sic!) dar chiar ma incanta, si cred ca sunt in asentimentul fratilor admini. Scrie si tu mai des te rog, si… fi sigur ca nu o faci degeaba. Pentru noi.
Cele mai bune ganduri…
“Si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam”.
Ma gandesc la elevul care invata pentru examene hotaratoare,se inchide in camera si nimic nu il distrage,pentru ca stie cu toata fiinta lui ca nu are de ales.
Ma gandesc la experientele extraordinare ale unor oameni ajunsi in iad si care primesc dezlegare sa se intoarca pe pamant.Isi petrec tot restul vietii in Biserica si la propriu si la figurat.
Spun unii ca trebuie si momente de pauza.O muzica,un gratar,un site ortodox.Te inteleg,Lili,dar daca nu luam examenul!?
In rest,iubesc comentariile voastre.Stiti cum e,practica bate teoria.Vreau sa simt pulsul tarii,al semenilor mei.Spre rusinea mea,sunt multe postari la cre urmaresc doar comentariile.
Ovidiu, zici: “De atitea ori am regretat in secunda doi dupa ce am apasat enter…Atitea com. inutile,izvorite in marea majoritate din si pt. parerea de sine…” – aici te referi la tine, dar sa stii ca si pe mine uneori cand comentez ma tulbura ispita asta a parerii de sine si tot stau pe urma si ma framant daca nu am comentat din slava desarta sau daca nu cumva am jignit ori suparat pe cineva. Oamenii sunt din ce in ce mai suspiciosi si cred ca trebuie umblat cu mare grija sa nu ranim, sa nu calcam cu bocancii inimile lor. Pe de alta parte, site-ul asta, oricat de mult suflet si traire duhovniceasca ar pune admini, fara comentariile noastre, ca un semnal ca am citit, ca am inteles- cat putem, ceea ce dansii incearca sa ne comunice, repet, site-ul asta nu ar avea viata. Prin comentariile noastre incepe parca sa bata o singura inima, sau mai multe inimi la unison.
Ma iesprim greoi, stiu , si stau prost si la virgule – ori nu le pun ori pun prea multe…
Doamne, ajuta-ne!
Doamne ajuta, TUTUROR!
Si comentariile au rostul lor. Altfel, nu ni s-ar mai da aceasta posibilitate. Inca si mai mult, zic adminii “sa dam semne de VIATA, sa ne sprijinim, sa fim unii langa altii”. Ideal ar fi si sa ne rugam unii pentru altii!
Aş vorbi şi eu din poziţia unuia ce are vreo 2 ani de stat pe tuşă şi citit comentariile altora, fără a comenta la rândul meu, din dorinţa de a-mi cultiva smerenia (sic!). În cazul meu, a fost vorba de o înşelare. De cele mai multe ori mă felicitam în sinea mea pentru echilibrul de care dădeam dovadă abţinându-mă de la un partzanat sau altul, ca să nu mai spun de judecarea implicită dar indirectă a aproapelui. De multe ori dorita mea smerenie se transforma în acea specie de îndemn de a nu intra în troacă, să nu mă mănânce porcii (corect, fraţii deveneau porci), ori să nu tulbur cu vreun cuvânt prea abrupt pe cineva care deja era provocator peste măsură, fără să pot pune înainte gândul cel bun.
După doi ani de pasivitate, am realizat că “smerenia” mea a fost doar un extraordinar de eficient instrument de a-mi conserva părerea de sine. E mult mai greu să fiu prezent cu cele bune şi cele rele ale mele, după care să-mi cer iertare pentru cele rele. Şi eu am simţit de multe ori că am vorbit în plus, de prisos, fără a se folosi cineva vreodată de cuvintele mele. Ba chiar am revenit şi am insistat ca admin să-mi şteargă din comentariile scrise, chiar dacă mi-a arătat că într-un anumit aspect ele sunt folositoare, tocmai pentru că din trufie, nu puteam suporta a vedea şi cele rele ale mele. Nu puteam suporta să nu fiu eu extraordinar de clar, de o duhovnicie fără de cusur, un model de cuviinţă, etc. În cazul meu, toate aceste păreri de rău pentru un comentariu sau altul, au fost generate doar de trufie. Cum să nu aduc şi rele şi bune dacă eu sunt plin de rele, dar mă bucur de atât de multe daruri de la cel Bun?!? Dar tocmai prin răutatea mea, voiam să arăt, prin comentariile scrise, că cele bune sunt ale mele. Mă rodea câte un dezacord flagrant câte 2 zile, că doar îs om cu 2 facultăţi.. citit, cultivat, etc.
Acum am ajuns la concluzia clară, că-mi este mult mai de folos sufletului să-mi văd limitările prin aceste comentarii. Nu fac apologia obrăzniciei şi a lipsei de cuviinţă, a efervescenţei lipsite de dreaptă socoteală, dar abţinerea de plano de la orice fel de comentarii, în numele unei “părute smerenii”, pentru mine a fost un foarte clar exemplu de cădere de-a dreapta. Ce să spun, din toate relele mele, aici mi-am găsit eu să excelez, la mântuirea de unul singur. Spun de unul singur, pentru că rugăciunea pe care o făceam pentru frăţiile voastre, tot din trufie o făceam, întrucât vedeţi dragi prieteni, eu mă ocupam cu chestii “esenţiale”!!! Halal comuniune!! De când am început să mai comentez, am ajuns să simt ceva mai pronunţat, rugămintea de final “Iertaţi-mă!” şi să nu o mai percep aşa ca un fel de “La revedere!”. De câte ori comentez, chiar apuc să văd că am o grămadă de lucruri pentru care să-mi cer iertare, fapt de care nu eram întotdeauna conştient atunci când stăteam pe tuşă (de fapt, doar în cazuri excepţionale).
Apoi e o foarte clară diferenţă de angajare, de trăire propriu-zisă. Pe mulţi dintre dumneavoastră am ajuns să vă cunosc şi să vă intuiesc comentariile încă dinainte de a apuca să le citesc, doar văzând nickul. Nu vorbesc de previzibilitatea fondului discuţiei, ci vorbesc de dragostea care este pusă în cele rostite. Oricât am încercat de unul singur, indiferent de câtă rugăciune am făcut pentru alţii care păreau tulburaţi/supăraţi/ermetici în comentarii, la aşa ceva: http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/07/07/sfantul-ioan-gura-de-aur-cel-ce-se-invata-a-l-dispretui-pe-preot-cu-timpul-il-va-dispretui-si-pe-dumnezeu-multe-se-judeca-numai-din-banuiala/#comment-54835 , nu am ajuns ABSOLUT NICIODATĂ!!
Apoi de câte ori am citit “sunt cel mai păcătos de pe pământ!” de la frăţiile voastre, simţeam aşa un sentiment elitist, dar fără consistenţă: Dragul de el, şi el e păcătos, ca şi mine! Ce bine e să ne strângem atât de mulţi păcătoşi la un loc şi să ne flatăm unii pe alţii cu păruta noastră trăire!! Abia când am început să comentez şi să văd repetata inutilitate a comentariilor mele, a părerii de sine strecurată în fiecare dintre ele, a redundanţei sau a tulburărilor provocate, abia acum am început să simt câtă TRAGEDIE încape în păcatele noastre. Nu mai am motiv de adeziune elitistă, dar am repetat motiv de plâns (de n-aş avea inima betonată de atâtâta trufie).
Sunt şi alte motive pentru care mie îmi e mai de folos să mă arăt aşa, olog sufleteşte, aici pe site, dar nu vă mai încarc cu mesajele mele kilometrice. Nu insinuez deloc prin cele spuse că ar mai fi cineva aşa de murdar ca mine şi nici nu îmi permit să ţin morală cuiva. Voiam doar să punctez şi să indic câteva steguleţe, să nu se mai apropie cineva atât de tare de prăpastie.
Într-adevăr trebuie să ne abţinem de la comentarii când suntem stăpâniţi de mânie, indignare, răzvrătire, etc.. dar NICIODATĂ pentru că nu ne putem arăta altora pe atât de buni pe cât ni se pare că suntem!! Să comentăm, să fim prezenţi, să ne dăm posibilitatea să ne vedem căderile şi să cerem iertare, iar altora, să le dăm ocazia să ne-o ofere! Iertaţi-mă!
Am citit cu nesat comentariile, ca de obicei, si am constatat ca e momentul sa va aduc la inaintare o problema. La inceput ma framanta doar pe mine,acum vad toti mai multi oameni care sufera la fel. Este vorba de LINISTE. Tanjesc dupa liniste, acea stare in care sa-ti poti auzi gandurile, sa te bucuri de ciripitul pasarilor si de freamatul ciresului din fata geamului (practic, ciresul imi bate in geam pentru ca stau la etajul II). Cand sunt la tara, as vrea sa aud doar muzica naturii: pasari, caini, pisici (Bibilicile sunt cele mai tari pentru ca toata ziua ne amintesc ca facem pacat :)) ).
Cu toate acestea, a disparut linistea, am ajuns sa inregistrez graurii din cires ca sa pot dovedi vecinei de la parter ca graurii canta si pasarile ciripesc. Cand zic ca a disparut linistea, ma refer la tot zgomotul produs de om si masinariile lui: automobile, camioane, sirenele politiei care se aud extrem de des intr-o localitate cu 100.000 locuitori, avioane de tot soiul, elicoptere care patruleaza non stop, dar mai ales muzica vecinilor si tipetele cetatenilor de etnie roma care se striga de la mijlocul strazii, 24 de ore din 24 de ore.
Din mila lui Dumnezeu, nu mai suport niciun semnal tv in jurul meu, dar stiti ca sunt oameni care tin tv deschis doar ca sa acopere zgomotul din afara locuintei? Sigur ca aici este un teren de lupta si rugaciunea devine o arma importanta, dar este foarte greu de dobandit. Ani de zile am rezistat stand doar cu dopurile in urechi si in timp am invatat sa rabd de dragul pasarelelor care-mi vin la geam. Cu toata rusinea va spun ca nu am putut sugera vecinii sa apeleze la rugaciune, tocmai pentru ca raspunsul ei ii era pe buze: cum sa ma rog daca nu am pic de liniste?
Fratiile voastre cum vad lucrurile acestea?
@hypatia
Asta e BOALA CRONICA la mine…poate si la altii!
Din aceeasi cauza sufar si eu…demult timp: imediat de dupa ’90 cand fiecare a inceput sa confunde libertatea cu libertatea bunului plac in detrimentul/impotriva celorlalti; urmand ca, daca nu te pliezi tu – dupa cel/cea care se comporta aberant – sa fii pedepsit fie prin amenintari (mai intai voalate sau fatise), fie direct – printr-un perdaf verbal cu trimitere directa la mosi, stramosi si/sau alte neamuri conlocuitoare – fie chiar prin agresiune fizica cu tinerea de minte pentru o asa ‘indrazneala’ – ‘vina’ ta intreaga ca nu poti sa accepti tulburarea, comportamentul excesiv, agresiv…fiind taxata ca atare, cu spectatori docili la promenada!
Dopurile de urechi le folosesc in mod curent noaptea inainte de a ma baga in pat cu toate ca, nu poate acoperii 100% ambreiajul masinilor sau – mai nou – a motoarelor in miez de noapte; baietii si fetele vesele tocmai atunci se dezlantuie cand aproape ai adormit, esti pe cale…
In privinta rugaciunii, am observat ca tocmai atunci (nu stiu cum se face…) se amplifica zhomotul, harmalaia;
Pentru a face fata si a reusii sa te concentrezi cat de cat, punerea castilor pe urechi si ascultarea unei muzici fara cuvinte (in surdina) care te poate face sa te detasezi de zgomotul exterior care patrunde in casa o data cu aerul.
Cand nu reusesc, atunci daca ai o Biserica pe-aproape si nu este inchisa (inca) roaga-te acolo, in liniste;
Daca programul de seara, cand esti oricum obosit de peste zi si mintea plina de impresiile venite din afara, bine e sa faci programul de rugaciune dimineata, in zorii zilei;
– spunea Pr.ARsenie Boca sa ne bagam in pat la 22.00 pentru refacerea fortelor putandu-ne trezii fara probleme chiar cu putin dupa ora 4.30 a.m.; cand l-am ascultat am fost in forma!
Daca esti obosita si incepe circul de-afara, te-apuci de Psaltire si citesti (cum, necum) Psalmii 26, 45, 69 si 90, mai spui si condacul “Aparatoare Doamna”, Rugaciunea Sf.Cruci (de la sf.rugaciunilor de seara) si, mai vorbim…fie se face liniste in perimetrul tau pana te rogi, fi ii apuca strechea mai tare! Depinde…