“OCHI AU SI NU VAD, URECHI AU SI NU AUD. Cei care nu vad si nu aud cuvintele limpezi ale Domnului sufera de o LEGARE A MINTII demonica”. MANDRIA, INTUNECAREA MINTII si IMPOTRIVIREA FATA DE DUMNEZEU
“Ochi au și nu văd, urechi au și nu aud. Ca nu cumva, văzînd și auzind, și cu inima înțelegînd, să se întoarcă”
Ochii care nu văd și urechile care nu aud s-au pomenit și pînă la Hristos, la Isaia și în psalmi. Prorocul David folosește aceste cuvinte referindu-se la idoli, la statuile moarte care deși au ochi și urechi sculptate, nu văd și nu aud, apoi conchide: “asemenea lor sînt cei ce se închină lor”.
Așadar, orbirea duhovnicească are o rădăcină idolatră. Cei care nu văd și nu aud cuvintele limpezi ale Domnului suferă de o legare a minții demonică. Iată de ce in taina Botezului Biserica a rînduit și Mirungerea. Sf. Nicolae Cabasila in cartea sa “Despre viața in Hristos” spune ca Mirungerea este o taină prin care intră toate celelalte, deoarece prin Mirungere primim harul de a pricepe Scripturile, ne eliberăm de robia idolilor care leagă mințile oamenilor pentru a nu vedea tainele dumnezeiești. Din aceeași pricină și cei care au căzut in rătăciri eretice sau chiar in lucrări idolești, se reprimesc in Biserică prin Mirungere, pentru reînnoirea deschiderii către înțelegerea Sfintelor Scripturi. Așadar, cufundarea cea întreită care se face la Botez nu se repetă la cei căzuți in rătăciri ale minții, dar Mirungerea se repetă.
“Ca nu cumva văzind și crezând și cu inima intelegind sa se întoarcă și sa creadă, și Eu sa-i tămăduiesc pe ei”, zice Hristos. Adică frica aceasta este a dracilor, ca dacă vor auzi cuvintul Domnului și se vor repezi către Dinsul, Domnul ii va tămădui negreșit. De aceea oamenii întunecați se afundă tot mai mult in vorbe și raționamente proaste, ca nu cumva sa audă și sa vadă. Cu unii ca aceștia nici nu se cuvine a vorbi in cuvintele Scripturii și a le descoperi lucruri de taina, caci nu văd și nu aud, așa cum și Hristos le vorbea in pilde.
Mîndria nu este un anume fel de a se purta cineva, căci oamenii mîndri sînt la fel de diferiți ca și oamenii smeriți. De aceea lumea neștiutoare ii confundă adesea pe cei mîndri cu cei smeriți și invers. Mîndria este un duh care îl face pe om să-l respingă pe Dumnezeu și să meargă împotriva Lui.
Vom vedea de acum încolo atitea suflete aparent bune care se vor lupta cu Dumnezeu, iar pe iubitorii de Dumnezeu ii vom vedea reprezentați tot mai răi și mai lipsiți de omenie. Dacă ar ști lumea sa deosebească minciuna de adevăr și mîndria de smerenie, iubirea și-ar face loc între oameni. Nu exista dragoste fără Dumnezeu și vedere a adevărului fără smerenie.
PĂRINTELE SAVATIE BAȘTOVOI (Facebook)
PARINTELE RAFAIL NOICA: “Nu ne dam seama cat traim in inchipuire” (AUDIO, VIDEO)
“NE-AR TREBUI UN PROOROC?”– Căderea de neoprit a poporului și povestea lui ABEL, monahul-profet
Doneaza pentru filmul "Scrum"
“Mîndria nu este un anume fel de a se purta cineva, căci oamenii mîndri sînt la fel de diferiți ca și oamenii smeriți. De aceea lumea neștiutoare ii confundă adesea pe cei mîndri cu cei smeriți și invers.”
De multe ori oamenii care tin la anumite principii, fermi, sunt considerati mandri, iar oamenii “flexibili”, gata sa faca compromisuri, trec drept smeriti, iar unii oameni mandri sunt indatoritori si binevoitori, iar unii smeriti par a fi reci si distanti.
@nimeni
Subscriu.
“Iată, a intrat aici cutare şi cutare persoană, parte bărbătească sau femeiască. Grija ei nu e să asculte cuvântul lui Dumnezeu, ca să se mântuiască de cel rău, ci ca să se pună în evidenţă, să atragă privirile tuturor spre ea. Priveşte cum, prin gesturile ei, prin paşi şi prin toate mişcările ei – se sileşte a se arăta mai grozavă, mai respecatabilă, mai fanfaroană decât celelalte persoane. Grija ei nu-i alta decât: Oare a văzut-o X sau Y? Oare a admirat-o? Oare a fost ea frumos împodobită? După ce umblă, de colo până colo, prin sfânta biserică, luându-şi locul şi stând, imediat îi curg în minte, puhoi, grijile vieţii. Mândria îi stăpâneşte sufletul şi-şi caută pereche; cam asemenea, cu care să vorbească, să râdă, să se destindă, să se mai distreze. Şi aşa auzi acolo vorbindu-se de politică, dincolo de negustorie, de gospodărie, dincolo de vrăjmăşie, neînţelegeri si alte deşertăciuni. Diaconul sau Preotul strigă: „Să luăm-aminte cu înţelepciune!”. Ei vorbesc. Citețul zice: „Acestea zice Domnul!”, ei vorbesc şi râd. Un cleric citeşte Apostolul cu învăţăturile lui luminătoare – ei vorbesc ori râd. Diaconul sau Preotul citeşte Sf. Evanghelie, ale cărei cuvinte Dumnezeieşti mântuitoare sufletelor, ieşite din gura Liturghisitorului, le iau îngerii luminaţi, unul după altul, şi le duc sus, în înălţimile cereşti, înaintea lui Dumnezeu. – Ei vorbesc, vo-o-rbesc şi râ-â-âd! Cuvintele acestea sfinte, prooroceşti, apostoleşti, Dumnezeieşti, nu le rosteşte citeţul, Diaconul, Preotul sau Arhiereul, în cinstea lor, ci în cinstea lui Dumnezeu, ai Cărui slujitori sunt, şi spre mântuirea sufletelor noastre.”
Nicodim Măndiță, Ce să facem și ce nu trebuie să facem în Sfânta Biserică,
Fragmentul de fresca de la inceputul articolului are multe zgarieturi fine sub ambii ochi ai Mantuitorului, ca si cum “restauratorul” ar fi indepartat urmele lasate de lacrimi…
Cuvinte vii!