ORTODOXIA – CREDINTA PATIMITOARE versus “PARADISUL NEBUNILOR”
(detaliu din Icoana Noilor Martiri ai Pamantului Romanesc, realizata la Man. Diaconesti – din volumul cu acelasi nume aparut la Editura Bonifaciu, 2009)
“Cam in urma cu un an, intr-o calatorie cu trenul, am avut o discutie lunga cu un tanar american. Ma intalnise, aparent, din intamplare (desigur, in viata nu exista intamplare) si mi-a spus ca invata limba rusa. Era un cautator in domeniul religiei care fusese in tot felul de asa-zise grupari crestine, dar negasind altceva decat ipocrizie si falsitate fusese gata sa renunte cu totul la religie. Atunci insa a auzit ca poporul rus suferea pentru credinta. Acolo unde este suferinta, s-a gandit el, poate ca exista ceva autentic si nu falsitatea pe care o avem noi in America. Asa ca studia limba rusa cu scopul de a se duce in Rusia, unde spera sa intalneasca oameni cu adevarat crestini. Ca preot ortodox rus ce eram, am fost impresionat sa aud acest lucru, caci el nu vazuse niciodata un preot ortodox si nici nu participase la vreo slujba ortodoxa. Am discutat indelung despre religie si am vazut ca parerea lui era destul de corecta: suferinta poate naste ceva sincer, in timp ce viata noastra usoara poate sa genereze foarte usor falsitate.
In secolul patru, un mare teolog ortodox, Sfantul Grigorie de Nazianz (numit si Teologul), descria religia noastra ca „Ortodoxie a suferintei” [patimitoare] – caci asa a fost de la inceput si de-a lungul intregii istorii a Bisericii. Adeptii Dumnezeului rastignit au suferit torturi si persecutii. Aproape toti Apostolii au murit ca martiri; Petru a fost rastignit cu capul in jos, Andrei a fost rastignit pe o cruce in forma de X. In primele trei secole crestine, credinciosii au fugit in catacombe si au indurat suferinte extraordinare. Intr-o atmosfera de neincetata asteptare a mortii, acolo, in catacombe s-au alcatuit sfintele slujbe ale Bisericii – pe care le celebram si astazi intr-o forma foarte putin schimbata fata de atunci.
Dupa perioada catacombelor a urmat lupta pentru pastrarea puritatii credintei, cand multi invatatori au incercat sa substituie dumnezeiestile invataturi revelate, date de Domnul nostru Iisus Hristos, cu opinii personale. In veacurile ce au urmat, popoarele ortodoxe au fost invadate de arabi, turci si alte popoare necrestine si, in final – in zilele noastre -, de comunisti. Comunismul, care a persecutat religia cum n-a mai facut-o nimeni inainte, a atacat mai intai de toate exact teritoriile ortodoxe ale Europei de Est. Dupa cum se poate vedea, acum credinta noastra este o credinta a suferintei; si, in aceasta suferinta, ceva continua sa ajute inima omului sa primeasca revelatia lui Dumnezeu”.
(Cuviosul Seraphim Rose)
***
Parintele Serafim dorea sa le spuna studentilor ca motivul adevarat al cautarii spirituale nu era aceasta dorinta de a experimenta sau de a vedea ceva “spiritual”, ceva de dincolo de viata zilnica. Un om cinstit nu va cauta altceva decat plinatatea adevarului (asa cum Parintele Serafim insusi facuse) si nu se va opri la stadiul in care se descopera numai o parte a adevarului, solicitand doar sentimentul amagitor al satisfactiei.
Este adevarat ca, in viata sa, Parintele Serafim a fost martorul multor minuni. Unul dintre mentorii sai, Arhiepiscopul Ioan Maximovici, (canonizat recent ca sfant de catre Biserica Ortodoxa Rusa de peste hotare, n. ed.) savarsea minuni asa cum o faceau primii Apostoli. Daca Parintele Serafim le-a spus studentilor despre unele dintre aceste minuni, a facut-o doar pentru a-i conduce spre consideratii mai adanci. Scopul sau final era, desigur, sa-i trezeasca pe oameni la ceea ce doreau cu adevarat: Hristos Cel Viu.
El recunostea ca, in ciuda opacitatii spirituale a omului contemporan apusean, procesul de convertire nu era diferit de cel din veacurile trecute. Convertirea are loc atunci cand este atins ceva in inima, cand inima incepe sa “arda” la contactul cu adevaratul dumnezeiesc revelat. In orice caz, adesea, persoana trebuie sa simta inainte de convertire lipsa acestui adevar si sa cunoasca, din experienta, suferinta produsa de dorirea lui.
In instarita societate apuseana oamenii au de multe ori acest sentiment al chinului spiritual dar, fiind atat de preocupati de procurarea confortului si a excitantelor fizice, acesta nu ajunge pana la constiinta lor. De cealalta parte, in tarile in care oamenii sunt private de libertate si confort, foamea spirituala a omului devine mai directa si mai disperata. Ca urmare, Parintele Serafim si-a dat seama ca oamenii din lumea libera au de invatat o lectie importanta de la cei aflati in spatele Cortinei de Fier (tarile comuniste, n. red.) in privinta trezirii la viata religioasa. Ar putea insa cei dintai, traind in ceea ce s-ar putea numi “paradisul nebunilor”, sa transpuna experienta reala si esentiala a celor din urma intr-o forma pe care sa inceapa a o intelege realmente? Parintele Serafim nadajduia ca da, deoarece stia ca, fara cunoasterea Golgotei si a Crucii, nimeni nu poate ajunge la adevarata cunoastere a lui Hristos, Dumnezeul Intrupat.
Unul din scopurile pe care l-a urmarit Parintele Serafim adresandu-se studentilor a fost sa le arate ca viata spirituala nu este ceva care aduce “placere” ci, mai degraba, un fel de camp de lupta in care sufletul se purifica prin suferinta. Pentru multi studenti aceasta a fost o noutate, caci cine dintre figurile religioase din zilele moderne, dorind sa castige discipoli in masa, ar fi chemat oamenii pe o cale a suferintei fara sfarsit si a luptei? Totusi, aceasta e calea pe care a mers Insusi Hristos si pe care l-a chemat si pe omul care vrea sa-L urmeze. Iar Parintele Serafim, recomandand-o in prelegerea sa, i-a determinat pe unii dintre ascultatori sa-si ia crucea si sa urmeze aceasta cale stramta.
Din pacate, judecand dupa intrebarile care i s-au pus la sfarsit, majoritatea studentilor pareau ca, intr-un fel, “pierdusera esenta”. El le vorbise despre realitatea elementara a vietii crestine, despre ce inseamna convertirea inimii si transformarea ei de catre Hristos. El a numit cautarea Adevarului “o problema de viata si de moarte”. In contrast cu aceasta urgentã, multe dintre intrebarile care i s-au pus pareau motivate mai mult de o curiozitate desarta. A fost pus intr-o situatie dificila cu intrebari de genul: ce crede despre diferitele grupari crestine, unde crede ca se afla – sau nu se afla – Duhul Sfant, care ar fi „cele o mie si una de mici diferente” dintre Ortodoxie si romano-catolicism etc., de parca cei ce intrebau ar fi cautat mai degraba sa “categoriseasca” cele spuse decat sa se lase patrunsi de ele (…)”.
(Ieromonahul Damaschin Christensen)
Cititi integral la: DESCOPERIREA LUI DUMNEZEU IN INIMA OMULUI
***
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Icoana Sf.Martiri – atat aceasta cat si cealalta – prin infatisarea scheletica, aproape descarnata alturi de fetele oamenilor… arata indubitabil o expresie a fetei care atinge paroxismul suferintei omenesti in care, durerea inimii si-a trupului se concentreaza in ochi – este privirea cainelui batut care, inca mai nadajduieste ca n-o sa fie batut pana in sfarsit, luat la picioare, umilit, injosit ca o ‘aratare’ care incurca, deranjeaza prin simpla sa prezenta: este sfasietoare impresia pe care ti-o induce privirea acestora, in ansamblu!
Este curios si impardonabil (pentru mine),cum omul poate fi OM sau bestie cu apucaturi satanice, inimaginabile! Daca omul este in stare sa provoace o atare suferinta aproapelui care nu carteste, nu protesteaza, nu loveste, este doborat atat de privatiunile de tot felul la care tot tu – diabolic – l-ai supus (nespalare, nemancare, neasistat medical), zace la picioarele tale si tu tot dai, batjocoresti, bati la el ca la fasole…atunci e ceva in neregula cu astfel de specimene pe doua picioare, subspecii… care la randu-le ar merita sa fie dati chinurilor vesnice de vii inca de pe-aici fiindca N-AU NICI-O SCUZA! Fratilor! Una e sa omori ‘curat’ (prin absurd, din ‘n’ motive…)prin lovitura cauzatoare de moarte si una este sa-ti satisfaci placerea diabolica in a-i prelungi viata mizerabila unuia doar pentru a-l lua din nou ‘in tura’!
Nu stiu, poate Dumnezeu ca Dumnezeu ce este o fi stiut ca vor putea indura asa ceva si le-a ingaduit suferinta asta dar…pe tortionari nu i-as putea ierta! Vedeti voi…cred ca asta este unul din motivele pentru care multi isi intorc fata de la Dumnezeu fiindca, oripilati de ceea ce se intampla incep sa-L judece pe Dumnezeu si sa-i ceara socoteala ca, de ce asa si pe dincolo…nu toti pot fi ca Iov, nu toti il pot iubi pe Dumnezeu in asa masura incat sa primeasca toate cele cu zambetul pe buze, cu nadejde, cu credinta…este o scadere (lumeasca) ce nu poate fi doborata decat fiind plin de Acela care, alaturi de tine va purta Crucea: de fier, de titan, de lemn, de piatra…asa ca, pe undeva – vina este tot a omului fiindca n-a cautat sa se fi in(duh)ovnicit, sfintit suficient de mult incat sa reziste si sa nu carteasca.
Indraznesc sa mai spun ca, daca omul atunci cand ii este bine si nu are probleme de tot felul uita cine este si la ce a fost chemat, ramane surd, mut la necazurile celorlalti, ba chiar incepe sa asupreasca, sa stapaneasca…inseamna ca firea cazuta mostenita de la Adam este naravita si nu poate fi inmuiata decat de suferinta, smerindu-l si (re)asezandu-l acolo unde-i este locul: alaturi de fratii lui (mici sau mari)care e dispus sa-i ajute, sa-i inteleaga numai daca trece si el prin focul acelorasi rele, neajunsuri.
Iubiţii raţiunii
Iubiţii raţiunii aleargă pe pământ,
În vrăjile Morganei,golite de veşmânt.
Minunile gândirii,- ispita lui Ulise-,
E –n cântec de sirene pe căi largi şi precise.
Aspidele dau sensul iar şerpii vor fecioare,
Mamona’mparte mierea -din stâncă-, cu parfum,
La cei ce-şi pierd mirosul pe braţe de femelă,
Şi-n vraja care’ascunde crevasele din drum.
Robiţii cei iluştri, iubesc rugina lumii,
Iar praful şi oxizii i’nalţă pân’la cer,
Atraşi de ce respinge –lumina nebuniei-
Prin tot ce naşte-n oameni, durerea veşniciei.
Feciooare’nebunite , bat câmpii’n răsărit
Să bea viaţa din soare ,să-l soarbe să-l înghită
Şi fug de sănătatea bonavă şi slăvită
Din braţele Mamonei cu mitră poleită .
Durerea le atrage ca fagurii de miere
Şi sorb nebune seva ce picură-n potire,
Văzând ce nu se vede, cu mintea lor sucită,
-Poveri ce dau lumina, din viaţa prinsă-n cuie -.
Aleg toţi mărăcinii , ce rup carne şi piele
Să ia din ei plăcerea nebună de frumos,
Din foame î-şi fac prînzul din sete fericirea ,
Din cele aruncate vor marele folos.
S-apropie furtuna şi focu-n vâlvătae
Şi ele trag spre pară, vrăjite de-alte lumi,
Prin jar cu răni în talpă şi mintea la minuni,
Adoră’nţelepciunea cea scrisă ce nebuni.
Spunea parintele nostru paroh ca in fata fiecarei case se afla câte un Lazar. Acesta este “material didactic” pentru noi: el este cel prin care ne mântuim. De noi depinde sa-l ajutam, sa-l rabdam, sa-l miluim!
Nu stiu daca cineva se poate mântui prin el insusi! Eu nu am putut nici sa ma las de fumat singur: a trebuit sa se roage si duhovnicul si sotia pentru asta! La biserica si credinta nu stiu daca veneam singur daca nu se rugau altii (altele) pentru mine!
Spunea un sfânt: “luati ispitele din lume si nu se mai mântuieste nimeni”. Eu cred ca suferintele noastre vin tocmai din examenele picate in lupta cu ispitele si e mila lui Dumnezeu cu noi lasându-le in continuare (suferintele) ca sa putem sa ne mântuim.
In plus mai sunt si greselile stramosilor nostrii care se rasfrâng asupra noastra si bine ar fi sa le putem birui si pe acestea (si pentru noi si pentru ei si pentru urmasii nostrii)! Oricum Dumnezeu nu lasa mai multe incercari si greutati decât putem birui!
P.S. Ce frumos vorbeste despre credinta si ortodoxie Cineva (Pr. Seraphim) care a trait in zilele noaastre si care stia cât suntem de slabi si cât suferim!
Doamne, ajuta-ne si ne intelepteste!
,,Va trece cerul si pammantul,
Iar tu vei ramane mereu,
Caci suflete,tu esti =ICOANA=
PREAVESNICULUI DUMNEZEU!”
(Hrana duhovniceasca-Sf.Ioan Hozevitul)
Prizonieri de buna voie sunt toti cei care alearga dupa vise si impliniri materiale,uitand de DUMNEZEU,iubind catuse aurite ce-i leaga de pamant.Tarziu,dar nu foarte, am simtit fiorul temerii de DUMNEZEU,pentru ca si eu legata am fost cu astfel de catuse, frumoase’s ele,insa, aducatoare de moarte prin ranile lasate, netratate cu luare aminte spre vindecare.Un asatfel de tratament urmez,spre SLAVA LUI DUMNEZEU,descoperind in mine o inima batand aiurea,cand de placere sau de durere,acum gasindu-i leacul prin doctorul cel bun,DUHOVNIC se numeste simtindu-mi bucuria deplnei multumiri si inima ce-mi bate linistita, in DUH DUMNEZEIESC.Medicamentul vindecarii:TRUPUL SI SANGELE DOMNULUI, luat prin SFANTA IMPARTASANIE,dupa o curatire a vietuirii dinainte,de acum bine stabilita si implinita,luand,cu inghitituri mici, intr-o singura imbucatura acest adevarat elixir al vietii vesnice, descoperim HRISTOSUL BUCURIEI MANTUITOARE ce se afla in noi.Tu biruiesti,HRISTOASE,in cele din urma,pe cei ce hartuiesc inimile noastre,caci BIRUITORUL,SINGUR,TU ESTI!SLAVA TIE DOAMNE,SLAVA BUCURIEI NOASTRE,SLAVA!
Fie, Doamne,mila Ta spre noi,inteleptindu-ne cu indreptarile Tale,Tie se cuvine lauda si slava,TATALUI SI FIULUI SI SFANTULUI DUH,acum si pururea si in vecii vecilor.Amin.
stiti cumva de unde as putea descarca icoana noilor martiri la o calitate buna? adica sa o pot imprima si inrama si sa se vada bine. multumesc.
@ Bianca:
Se gaseste de cumparat, originala, la libraria Sophia (daca o mai au) si la… autori, adica Manastirea Diaconesti (Bacau).
http://2.bp.blogspot.com/-lbXZlYM9FSI/Tk4FuC8pliI/AAAAAAAAAPE/r1TJxC8xM8g/s1600/ICOANA%2BNOILOR%2BMARTIRI2.jpg