PARINTELE CALCIU DESPRE SINGURATATE SI UNIREA INTRU BISERICA

25-04-2010 Sublinieri

Vindecarea paraliticului de 38 de ani si singuratatea omului contemporan

“Ceea ce e mai dramatic in toata aceasta pericopa evanghelica e singuratatea bolnavului.

Ati auzit?Doamne, n-am pe nimeni care sa ma arunce in apa si pana sa ma cobor eu, altul intra inaintea mea”. Cea mai tragica postura a omului este singuratatea, izolarea lui totala. Sfantul Ciprian al Cartaginei spune ca fiecare cade singur, dar ne mantuim in comunitate, in comunitatea Bisericii. A fi singur inseamna a cadea, a te pierde. A fi singur inseamna a nu te gandi decat la tine, pentru ca esti coplesit de suferinta in care zaci. Esti coplesit de inutilitatea vietii. Pentru ca o viata traita singuratic, daca n-ai pe Dumnezeu cu tine, este o viata inutila, pierduta. O viata al carei sens a disparut in clipa in care te-ai insingurat.

Acest bolnav n-avea macar o ruda, un prieten care sa-l ia in clipa in care apa s-a tulburat sa-l arunce in apa, ca sa se vindece. De cate ori nu suntem noi in aceeasi situatie? De cate ori nu suntem singuri si bolnavi si nu putem, si nu avem pe nimeni sa ne ajute sa ne vindecam, sa ne scape de suferinta noastra? Sau in singuratatea si durerea noastra nu avem pe nimeni cu care sa facem partasie, caci, asa cum spune un proverb german, o durere impartasita este injumatatita, iar o durere neimpartasita e o durere dubla. Asa era cu omul acesta.

Dar cu multa milostivire, Hristos l-a intrebat: “Vrei sa te vindeci?”. O intrebare in acest sens, adresata unui bolnav, pare inutila. Fireste ca vrea sa se vindece. Dar aluzia Mantuitorului era la altceva. Omul acesta era bolnav pentru pacatele lui, si cand a fost intrebat: “Vrei sa te vindeci?”, Mantuitorul l-a intrebat in fond: “Vrei sa te vindeci de pacatele tale?”. Dovada ca asa este, vedem mai tarziu, cand Mantuitorul l-a intalnit in temple si i-a spus: “Iata, te-ai facut sanatos. De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu ti se intample tie ceva si mai rau!”.

Ceea ce este iarasi tulburator, si pentru noi si pentru altii, este ca, in clipa aceea cand Iisus a vindecat un bolnav de 38 de ani, in loc ca cei care-l vedeau sa se bucure ca un om si-a recapatat sanatatea, fariseii si carturarii s-au suparat si au spus: “De ce umbli, de ce iti ridici patul sambata?”. N-au spus: “Ne minunam ca esti vindecat! Da, mergi si Ii multumeste lui Dumnezeu!”. I-a interesat numai formalismul Legii, care zicea ca in zi de sambata sa nu lucrezi. Ei sacrificau fiinta umana pentru respectul acestei Legi.

Si l-au intrebat: “Cine te-a facut sanatos?”. Prima data cel vindecat n-a stiut ce sa spuna. Dar cand Iisus l-a intalnit in templu, el s-a dus la iudei si le-a spus: “Iata, Iisus este Cel care m-a facut sanatos!”. Nu era un denunt prin care ii punea pe iudei pe urmele lui Iisus, ci era numai dorinta cuiva de a spune in fata tuturor: “Acest Om m-a ajutat! Acesta m-a vindecat! Acesta a stat langa mine in nenorocire!”. Simtim nevoia sa spunem lucrul acesta cand cineva ne-a ajutat. Simtim nevoia sa marturisim minunea. Nu pentru laude, ci pentru ca am scapat din singuratate, din boala si din durere! Simt nevoia sa spun cine m-a ajutat, cine m-a adus la credinta, cine m-a scapat din pacate si din ticalosia inimii mele. Un preot, un credincios, un prieten… Simt nevoia sa spun: “El m-a salvat!”. Asa a fost si cu acest bolnav.

Iubiti credinciosi, din ce in ce societatea contemporana ne izoleaza tot mai mult. Din ce in ce autoritatile, toate, nu numai cele comuniste, toate autoritatile incearca sa ne izoleze. Sa ne faca mai singuratici, sa fim mai putin legati unii de altii, sa nu comunicam, pentru ca toate autoritatile incearca sa fie totalitare, sa te poata conduce. Comunitatile se conduc mult mai greu decat indivizii izolati, de aceea autoritatile incearca sa ne izoleze.

Comunistii au facut-o prin violenta. Occidentalii nu o fac prin violenta, ci prin aceasta forma de a te declara pe tine unic, ca ai toate drepturile, ca esti independent. Sa fii izolat, sa nu fii legat de parintii tai, sa nu asculti de ei daca esti copil, sa nu te supui nimanui, pentru ca tu esti o fiinta libera. O libertate gresit inteleasa este o revolta impotriva lui Dumnezeu, este nihilism. De aceea s-a ajuns la formele la care s-a ajuns, la toate crimele care bantuie in lume. Sunt atatea orase in care copii de 14 ani si-au ucis profesorii, colegii, parintii. S-a rupt legatura umana cu cei langa care traim. S-a rupt relatia sufleteasca dintre mine si frate, dintre mine si parinti, dintre parinti si copil, dintre prieten si prieten. Suntem tot mai singuri in aceasta exacerbare a personalitatii, care are la baza demonizarea societatii.

Sa incercam sa ramanem uniti. Sa ramanem uniti prin credinta si prin dragostea unuia fata de altul, prin Iisus Hristos. Sa ramanem uniti in comunitatea Bisericii, pentru ca Biserica este singura grupare sociala pozitiva. Toate celelalte grupari duc la autodistrugere. Toate incearca sa distruga fiinta umana, sa faca din ea un instrument, un simplu surub in mecanismul acesta complicat al societatii umane”.

(din: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos inseamna suferinta”, Editura Bonifaciu, 2009)

Cititi si:


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Parintele Gheorghe Calciu, Talcuiri ale textelor scripturistice, Vindecarea Slabanogului (Paraliticului) de la Vitezda, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

88 Commentarii la “PARINTELE CALCIU DESPRE SINGURATATE SI UNIREA INTRU BISERICA

<< Pagina 1 / 3 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Parintele Cleopa, predica la duminica vindecarii slabanogului de la scaldatoarea Vitezda:

    http://www.crestinortodox.ro/predici/predici-duminicile-peste/minunea-la-scaldatoarea-vitezda-71627.html

  2. Sfantul Ignatie Briancianinov”PREDICA DESPRE PEDEPSELE LUI DUMNEZEU”:

    “Iată că te-ai făcut sănătos: de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău (Ioan 5, 14). Astfel de poruncă a dat Domnul slăbănogului vindecat de El, precum am auzit astăzi în Evanghelie.

    Iubiţi fraţi! Această poruncă a Domnului are pentru noi o însemnătate dintre cele mai mari. Ea ne vesteşte că suntem supuşi bolilor şi celorlalte necazuri ale vieţii pământeşti pentru păcatele noastre. Şi când Dumnezeu ne izbăveşte de boală sau de alt necaz, iar noi începem să ducem iar viaţă păcătoasă, iarăşi suntem supuşi unor necazuri, mai grele decât pedepsele dintâi trimise asupra noastră de Dumnezeu. Păcatul este pricina tuturor necazurilor omului, atât în timp, cât şi în veşnicie.

    Necazurile alcătuiesc o urmare oarecum firească, o însuşire oarecum firească a păcatului, la fel cum suferinţele pricinuite de bolile trupeşti alcătuiesc o însuşire nedespărţită a acestor boli, o lucrare proprie lor. Păcatul, în înţelesul larg al cuvântului, cuprinde toţi oamenii, până la unul; unele păcate alcătuiesc jalnica moştenire a unor întregi obşti omeneşti; în fine, fiecare om are patimile sale aparte, păcatele sale aparte, ce sunt cu osebire ale lui. Păcatul, în toate aceste felurite chipuri, slujeşte drept temei al tuturor necazurilor şi nenorocirilor cărora le este supusă omenirea îndeobşte, le sunt supuse obşti întregi, le este supus fiecare om în parte. Starea de cădere, starea de moarte veşnică, de care este molipsită, lovită, omorâtă întreaga omenire, este izvorul tuturor celorlalte păcate omeneşti, atât obşteşti, cât şi ale fiecăruia în parte. Firea noastră aruncată în netocmire de otrava păcatului a dobândit însuşirea de a păcătui, a dobândit înclinarea către păcat, s-a supus silniciei păcatului, nu poate să nu dea naştere la păcate, nu poate să se descurce fără el în nici unul din chipurile lucrării sale. Nici unul dintre oamenii neînnoiţi duhovniceşte nu poate să nu păcătuiască, chiar dacă ar voi să nu păcătuiască (Romani 7, 14-25).

    Trei pedepse sunt rânduite de dreapta judecată a lui Dumnezeu întregii omeniri pentru păcatele întregii omeniri. Două dintre ele au fost săvârşite deja, cea de-a treia urmează să fie săvârşită. Prima pedeapsă a fost moartea veşnică; acesteia i-a fost supusă întreaga omenire în rădăcina sa, în protopărinţi, pentru neascultarea de Dumnezeu în rai. Cea de-a doua pedeapsă a fost potopul, pentru că omenirea îngăduise ca în ea trupul să precumpănească asupra duhului, pentru că ea se coborâse la viaţa şi treapta de vrednicie a necuvântătoarelor. Cea din urmă pedeapsă trebuie să fie stricarea şi sfârşitul acestei lumi văzute, pentru lepădarea de Răscumpărătorul, pentru înclinarea hotărâtoare a oamenilor spre împărtăşirea cu îngerii căzuţi.

    Nu rareori un fel aparte al păcatului cuprinde întregi obşti omeneşti şi atrage asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu. Astfel, locuitorii Sodomei au fost arşi cu foc pogorât din cer pentru desfătarea nelegiuită a trupului; israilitenii au fost daţi nu o dată pe mâna celor de alt neam pentru căderea în idolatrie; piatră pe piatră n-a rămas în măreţul Ierusalim, care era clădit din pietre minunate, şi locuitorii lui au pierit de sabia romanilor, din pricina lepădării Mântuitorului şi a uciderii de Dumnezeu. Păcatul e molipsitor: greu este pentru un singur om să ţină piept păcatului de care s-a lăsat târâtă întreaga obşte.

    O pildă de pedeapsă pentru păcatul făcut de om aparte şi pedepsit de dreapta judecată a lui Dumnezeu tot aparte vedem în boala îndelungată a slăbănogului tămăduit de Domnul.

    După ce am spus atât cât este neapărată nevoie să ştim şi cât putem spune acum despre păcătoşenia întregului neam omenesc şi despre păcătoşenia obştilor omeneşti, să ne întoarcem cu stăruinţă luarea-aminte asupra păcătoşeniei pe care o are fiece om în parte. Această cercetare este pentru noi de neapărată trebuinţă şi de nemăsurat folos. Ea poate avea o înrâurire mântuitoare asupra lucrării noastre, abătând-o de la calea nelegiuirilor, îndreptând-o după voia lui Dumnezeu. Luminaţi fiind de legea lui Dumnezeu, învăţăm că Dumnezeu, în nemărginita Lui milostivire, este şi Judecător cu desăvârşire drept, că El va răsplăti negreşit pentru viaţa păcătoasă cu pedeapsa potrivită. Această încredinţare ne îndeamnă să întrebuinţăm toate strădaniile cu putinţă pentru a ne slobozi atât de înrâurirea propriilor patimi, cât şi de cea a obiceiurilor păcătoase ale societăţii în care trăim, pentru a ne izbăvi de pedepsele vremelnice şi veşnice ale lui Dumnezeu.

    Sfinţii Părinţi spun cu tărie că înainte de răscumpărare toţi oamenii erau stăpâniţi de păcat, făceau voia păcatului chiar împotriva dorinţei lor. După răscumpărarea neamului omenesc de către Dumnezeu-Omul, cei ce au crezut în Hristos şi s-au înnoit prin Sfântul Botez nu mai sunt siluiţi de păcat, ci au libertate: libertatea de a se împotrivi păcatului sau de a urma îndemnurilor acestuia. Cei care se supun de bunăvoie păcatului îşi pierd iar libertatea şi cad sub stăpânirea silnică a păcatului. Cei care sub călăuzirea Cuvântului dumnezeiesc duc luptă cu păcatul, se împotrivesc lui, vor dobândi la vremea cuvenită deplină biruinţă asupra păcătoşeniei. Biruinţa asupra propriei păcătoşenii este, totodată, şi biruinţă asupra morţii veşnice. Cel ce a dobândit-o poate cu uşurinţă să se depărteze de la obşteasca aplecare spre păcat. Vedem aceasta la sfinţii mucenici: după ce au biruit păcatul în ei înşişi, s-au împotrivit rătăcirii poporului, au dat-o în vileag, nu s-au dat în lături a pecetlui sfânta lor mărturie cu sânge. Cel târât şi orbit de păcatul propriu nu poate să nu fie târât şi de aplecarea obştească spre păcat: el nu o vede pe aceasta cu limpezime, nu o înţelege aşa cum trebuie, nu se desface de ea cu lepădare de sine, fiind al ei cu inima. Miezul nevoinţei împotriva păcatului, al nevoinţei cu care este îndatorat să se nevoiască fiecare creştin, stă în lupta împotriva păcatului, în ruperea prieteniei cu el, în biruirea lui în sufletul său, în minte şi în inimă, cu care trupul nu poate să nu aibă împreună-simtire. „Moartea cea veşnică“, spune Preacuviosul Macarie cel Mare, „se află ascunsă înăuntrul inimii: prin ea omul e mort, fiind de fapt viu. Cine a trecut întru taina inimii de la moarte la viaţă, acela va fi viu în veci şi nu va mai muri nicicând. Chiar dacă trupurile unora ca aceştia se şi despart pentru o vreme de sufletele lor, ele sunt sfinţite şi vor învia cu slavă. Din această pricină numim „somn” moartea sfinţilor”.

    Sfinţii, toţi până la unul (Evr. 12, 8), în ciuda faptului că au biruit moartea veşnică şi au descoperit în sine viaţa veşnică încă din vremea acestei vieţi vremelnice, au fost supuşi unor multe şi grele necazuri şi ispite. De ce? Este firesc ca păcătoşii să atragă asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu: dar pentru ce toiagul lui Dumnezeu nu-i ocoleşte pe aleşii Lui, ci le dă lovituri? Această întrebare îşi află, potrivit Sfintelor Scripturi şi Sfinţilor Părinţi, următorul răspuns. Deşi păcătoşenia a fost biruită în oamenii drepţi, deşi moartea cea veşnică a fost nimicită în ei prin adăstarea Sfântului Duh, nu li s-a dat rămânerea neschimbată în bine pentru tot răstimpul călătoriei pământeşti: nu li s-a luat libertatea de a alege între bine şi rău. A rămâne în bine fără putinţă de schimbare este o însuşire care ţine de veacul viitor. Viaţa pământească este, până în ultima ei clipă, o arenă a nevoinţelor de voie şi de nevoie. Îmi chinui trupul meu şi îl supun robiei, spune marele Pavel, ca nu cumva, altora propovăduind, însumi să mă fac netrebnic (I Cor. 9, 27). Apostolul spune aceasta despre un trup sărat şi sfinţit cu harul dumnezeiesc, trup căruia nu i-a adus nici o vătămare cumplita otravă a năpârcii, ale cărui veşminte lucrau tămăduiri – şi un asemenea trup avea nevoie să fie supus robiei şi chinuit pentru ca patimile lui cele omorâte să nu învie şi moartea veşnică să nu prindă viaţă iarăşi! Atâta vreme cât creştinul, fie el şi vas al Sfântului Duh, călătoreşte pe pământ, moartea veşnică poate să învie în el, păcătoşenia îi poate cuprinde iarăşi şi trupul, şi sufletul. Nevoinţa proprie însă nu este îndestulătoare pentru slujitorii lui Dumnezeu ca să biruie căderea care se cuibăreşte în fire, care năzuieşte neîncetat să ajungă din nouă stăpână: ei au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu le ajută cu harul Său şi cu toiagul pedepsei Sale părinteşti, potrivit harului fiecăruia. Marelui Pavel i s-a dat – el o mărturiseşte – îmbolditor trupului, îngerul satanei, ca să îl bată peste obraz, ca să nu se înalţe (II Cor. 12, 7) din pricina preaînaltei sporiri duhovniceşti, din pricina mulţimii descoperirilor dumnezeieşti pe care le primise, din pricina mulţimii darurilor duhovniceşti pe care le avea, din pricina mulţimii minunilor pe care le făcuse. Firea noastră este atât de vătămată de otrava păcatului că până şi belşugul harului dumnezeiesc din om îi poate sluji omului drept pricină de trufie şi pierzanie. Nu cinstiri, nu slavă, nu ascultare fără cârtire l-au întâmpinat pe Pavel atunci când propovăduia lumii pe Hristos, dovedind adevărul propovăduirii prin semne: îngerul satanei îi pregătea peste tot curse, împotrivire, defăimare, prigoană, necazuri, moarte. Cunoscând că toate acestea i se întâmplau cu îngăduinţa lui Dumnezeu, Pavel strigă: Binevoiesc întru neputinţe, întru defăimări, în nevoi, în prigoane, întru strâmtorări pentru Hristos (II Cor. 12, 10). Pavel găsea că este neapărată nevoie să îşi chinuie trupul, ca nu cumva, dându-i frâu liber, să scoată capul patimile trupeşti: ochiul dumnezeieştii Pronii vedea că e nevoie ca sufletul lui Pavel să fie apărat de trufie prin necazuri. Chiar firea omenească în stare de curăţie are ceva trufaş, bagă de seamă Preacuviosul Macarie cel Mare. Iată pricina pentru care robii lui Dumnezeu se supun de bunăvoie lipsurilor şi necazurilor şi, totodată, sunt supuşi unor felurite necazuri şi ispite cu îngăduinţa purtării de grijă dumnezeieşti, care ajută prin necazuri nevoinţelor robilor lui Dumnezeu, care păzeşte prin necazuri nevoinţa lor de stricăciunea păcatului. Calea vieţii pământeşti a fost pentru toţi sfinţii cale foarte ostenicioasă, spinoasă, plină de lipsuri, împresurată de necazuri fără număr.

    Unii dintre ei, spune Apostolul, au fost omorâţi… iar alţii prin batjocuri şi bătăi au primit ispitire, încă şi prin legături şi prin temniţe; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi cu ferăstrăul, ispitiţi au fost, cu ucidere de sabie au murit; în cojoace au umblat şi în piei de capre, lipsiţi fiind, necăjiţi, de rău supăraţi – ei, de care lumea nu era vrednică -, în pustii rătăcind şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului (Evr. 11, 35-38). Sfântul Simeon Metafrast bagă de seamă în Viaţa Marelui Mucenic Eustatie: „Nu-i place lui Dumnezeu ca robii Lui, cărora El le-a gătit în ceruri veşnică, neschimbătoare cinste şi slavă, să petreacă cinstiţi şi proslăviţi cu cinstire deşartă şi vremelnică în această lume stricată şi nestatornică“. De ce? Fiindcă nu este om care să poată trăi pe culmea măririi şi bunăstării pământeşti fără a rămâne nevătămat. Chiar de ar fi cineva de o seamă cu îngerii la curăţie, şi acela se va clătina. În noi, în sufletele noastre, este sădită de cădere putinţa noastră de a ne schimba. Nu putem să nu ne potrivim cu aşezarea duhului nostru împrejurărilor în care ne aflăm şi situaţiei noastre materiale. Lipitu-s-a de pământ sufletul meu! (Ps. 118, 25; cf. Ps. 137, 7) – se mărturiseşte Prorocul lui Dumnezeu în numele fiecărui om căzut: mă ridică de la pământ, mă rupe de el, mă aduce întru mântuire dreapta Ta, Cuvântul Tău cel atotsfânt şi Pronia Ta cea atotsfântă, amestecând cu necazuri bunăstarea vremelnică şi mângâindu-mă totodată cu mângâiere harică, duhovnicească, ce insuflă năzuinţă către cer în inima mea. Fără acest ajutor al lui Dumnezeu, nefericita mea înclinare, căreia nu mă pot împotrivi cu propriile mijloace, m-ar fi făcut să mă leg cu mintea şi cu inima numai şi numai de materie şi să mă amăgesc în chip cumplit şi pierzător pe mine însumi, uitând de veşnicie, de bunătăţile cele gătite mie în ea, să le pierd fără putinţă de întoarcere.

    Adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu au primit cu supunere faţă de Dumnezeu, cu recunoştinţă, cu slavoslovire a lui Dumnezeu, necazurile a căror venire asupra lor a fost îngăduită de Pronia lui Dumnezeu. Ei au binevoit, cum spune Sfântul Apostol Pavel, întru necazurile lor; le-au găsit folositoare, neapărat trebuincioase pentru ei; au recunoscut că Dumnezeu pe bună dreptate şi în chip binefăcător a îngăduit ca necazurile să vină asupra lor. Ei au unit năzuinţa voii lor cu lucrarea voii lui Dumnezeu: cu adevărat au binevoit întru pedepsele şi învăţăturile de minte trimise lor de Dumnezeu. Dintr-o astfel de aşezare a inimii, dintr-un asemenea fel de a gândi priveau sfinţii necazurile care se abăteau asupra lor. Mângâierea şi bucuria duhovnicească, înnoirea sufletului prin simţămintele veacului viitor au fost în ei urmare a aşezării sufleteşti insuflate de smerita cugetare. Ce vom spune noi, păcătoşii, despre necazurile care ni se întâmplă? În primul rând, care-i pricina lor începătoare? Pricina începătoare a necazurilor omeneşti este, cum am văzut, păcatul – şi foarte bine face fiece păcătos atunci când, atins fiind de necazuri, îşi întoarce fără întârziere privirile către păcatele sale, le recunoaşte, le învinovăţeşte, se învinovăţeşte pe sine pentru ele, recunoaşte că necazul este dreapta pedeapsă de la Dumnezeu.

    Mai este şi o altă pricină a necazurilor: milostivirea lui Dumnezeu faţă de omenirea neputincioasă, îngăduind necazurilor să vină asupra păcătoşilor, Dumnezeu le dă imbold să îşi vină în fire, să se oprească din neînfrânata lor pornire, să îşi amintească de veşnicie, de legăturile lor cu ea, să îşi amintească de Dumnezeu, de îndatoririle lor faţă de El. Necazurile îngăduite de Dumnezeu asupra păcătoşilor slujesc drept semn al faptului că aceşti păcătoşi n-au fost încă uitaţi, nu au fost încă lepădaţi de Dumnezeu, că Dumnezeu vede în ei putinţa de a se pocăi, de a se îndrepta şi a se mântui. Păcătoşi pedepsiţi de Dumnezeu, prindeţi curaj! Că pe cine iubeşte Domnul, ceartă, şi bate pe tot fiul pe care îl primeşte (Evr. 12, 6). Aceasta ne-o vesteşte Sfânta Scriptură înţelepţindu-ne, mângâindu-ne, întărindu-ne. Primiţi pedeapsa, ca nu cândva să Se mânie Domnul şi să pieriţi din calea cea dreaptă (Ps. 2, 12): primiţi pedeapsa cu conştiinţa faptului că sunteţi vrednici de pedeapsă; primiţi pedeapsa slavoslovind pentru ea pe Dumnezeu, Cel Drept Judecător şi totodată Milostiv în dreapta Sa judecată; primiţi pedeapsa cercetând fără patimă viaţa voastră trecută, mărturisindu-vă greşelile, spălându-le cu lacrimi de pocăinţă, îndreptându-vă purtarea. Aceasta are deseori puţină nevoie de îndreptare pe dinafară, însă foarte multă nevoie de îndreptarea tainică: de îndreptarea felului de a gândi, a imboldurilor, a planurilor. V-aţi abătut de la calea dreaptă prin păcatele voastre: nu o pierdeţi de tot prin cârtire, prin dezvinovăţirea înaintea voastră înşivă şi înaintea oamenilor, care se împotriveşte conştiinţei, prin deznădejde, prin hulă împotriva lui Dumnezeu. Nu prefaceţi mijlocul ajutător care vă este dat în vederea întoarcerii voastre pe calea cucerniciei, mijlocul întrebuinţat de Domnul însuşi, în mijloc de a vă arunca de tot în netocmire, în mijloc de pierzanie.

    Altminteri, Se va mânia pe voi Domnul. El va întoarce faţa Sa de la voi ca de la nişte străini: nu vă va trimite necazuri, ca unor uitaţi şi lepădaţi (Evr. 12, 8); vă va îngădui să vă irosiţi viaţa pământească după poftele inimii voastre iubitoare de păcat şi va porunci morţii să vă secere fără veste, ca pe nişte neghine ce s-au făcut de sloboda lor voie şi alegere hrană pentru focul gheenei.

    Cei care rabdă în chipul cuvenit ispitele, a căror venire asupra lor este îngăduită de Dumnezeu, se apropie de Dumnezeu, dobândesc îndrăznire către El, devin ai Lui, precum dă mărturie Apostolul: De veţi suferi certarea, ca unor fii Se va afla vouă Dumnezeu (Evr. 12, 7). Dumnezeu umple de bunătăţi duhovniceşti pe cel ce rabdă necazul întru smerenia duhului, ia aminte la rugăciunea lui umilită, adeseori abate biciul şi toiagul pedepsei, dacă acesta nu e de trebuinţă pentru o mai mare sporire duhovnicească. Aşa s-a întâmplat cu slăbănogul tămăduit, care de treizeci şi opt de ani zăcea în pridvorul lui Solomon în mijlocul unei mulţimi de alţi bolnavi, care aşteptau, asemeni slăbănogului, vindecătoarea tulburare a apei de către mâna îngerului. La ce pătimire erau siliţi de către boală şi sărăcie! Este lucru învederat: cei loviţi de boală nu aveau alte mijloace de a se vindeca şi, ca atare, se hotărâseră să aştepte vreme îndelungată minunea care se săvârşea o dată în an, dând vindecare adevărată şi deplină de orice boală, însă unui singur bolnav. Boala slăbănogului a fost o pedeapsă pentru păcate, precum se vede limpede din povaţa dată de către Domnul celui tămăduit: Iată că te-ai făcut sănătos: de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău.

    Domnul, Care i-a dat poruncă slăbănogului vindecat să nu mai cadă iarăşi în păcatele pentru care fusese pedepsit cu boală, i-a dat aceeaşi poruncă şi păcătoasei căreia îi iertase păcatele. Mergi, i-a grăit Mântuitorul lumii celei osândite de „drepţii” pământeşti să fie bătută cu pietre, şi de acum să nu mai păcătuieşti (Ioan 8, 11). Vindecarea sufletului şi vindecarea trupului sunt date de Milostivul Dumnezeu cu o condiţie, care este întotdeauna aceeaşi. Păcatul femeii era păcat de moarte; este limpede că şi păcatul slăbănogului intra între păcatele de moarte. Tocmai aceste păcate atrag în cea mai mare măsură pedeapsa lui Dumnezeu! Cel cufundat şi împotmolit în adâncul păcatelor de moarte are nevoie de un deosebit ajutor al lui Dumnezeu – şi acest ajutor se arată în chip vădit prin pedeapsă, în chip tainic prin chemarea la pocăinţă. Omul este chemat la pocăinţă fie prin boala trimisă asupra lui, precum s-a întâmplat cu slăbănogul, fie prin prigoana pe care Dumnezeu a îngăduit oamenilor să o dezlănţuie asupra lui, precum s-a întâmplat cu David, fie în vreun alt fel. Sub orice chip s-ar arăta pedeapsa lui Dumnezeu, trebuie s-o primim cu smerenie şi să tindem fără întârziere spre împlinirea acelui scop dumnezeiesc cu care e trimisă ea: să ne grăbim a folosi doctoria pocăinţei, punând în sufletul nostru legământul înfrânării de la acel păcat pentru care ne pedepseşte mâna Domnului. El ne este arătat fără greş de conştiinţa noastră. Iertarea păcatului şi izbăvirea de necazul prin care suntem pedepsiţi pentru păcat ne sunt dăruite de Dumnezeu doar cu condiţia părăsirii păcatului, care este pierzător pentru noi şi urât înaintea lui Dumnezeu. Întoarcerea către păcatul ce a atras asupra noastră mânia lui Dumnezeu, apoi a fost tămăduit şi iertat de Dumnezeu, slujeşte drept pricină a celor mai mari nenorociri – a unor nenorociri cu precădere veşnice, de dincolo de mormânt. Treizeci şi opt de ani s-a chinuit slăbănogul, bolind, pentru păcatul său. O pedeapsă însemnată – însă Domnul vesteşte o pedeapsă şi mai mare pentru întoarcerea la păcat. Ce pedeapsă este mai grea decât o boală care îl ţine pe cel bolnav ţintuit la pat, împresurat de toate lipsurile, întreaga lui viaţă? Nimic altceva decât chinul veşnic în iad, care-i aşteaptă pe toţi păcătoşii care nu se îndreaptă şi nu se pocăiesc. Amin.”

  3. Pingback: Război întru Cuvânt » IPS Augustin de Florina despre libertate, neascultare si ultimul razboi mondial: “ALEGE SI IA! SI OMENIREA ALEGE FOCUL”
  4. Pingback: Scaldatoarea Vitezda: “caut un Om!” » Alex Rădescu
  5. “Cea mai tragica postura a omului este singuratatea , izolarea lui totala” …”fiecare cade singur , dar ne mantuim
    in comunitatea Bisericii” …Da …dar azi , azi , cat mai este valabil “ne mantuim in comunitatea Bisericii “, daca , mai mult decat de suferinta lumii , suntem coplesiti de faptul ca , tocmai casnicii nostri nu vin la Biserica , ca foarte multi din comunitatea Bisericii , langa care stam la Sfanta Liturghie , de cele mai multe ori nici macar nu pot fi abordati pentru problemele Bisericii , pentru ca , unul se grabeste , altul este prea ocupat u altceva , alte persoane inca n-au terminat conversatia despre x sau y , altul fuge la vreo petrecere …”Biserica este singura grupare sociala pozitiva”
    “Suntem tot mai singuri in aceasta exacerbare a personalitatii,
    care are la baza demonizarea societatii”…Comunistii ne-au izolat prin violenta, occidentalii , prin cursele viclene si dibace de a te declara pe tine , unic , etc. …iar autoritatile , t o a t e autoritatile societatii contemporane ne izoleaza tot mai mult , ca sa poata CONTROLA mai bine
    pe oricine …si azi , azi , ce , nu se sacrifica Duhul
    in favoarea literei ? sa mai zic macar de situatia din spitale , n-are rost , se cunoaste …si daca se vindeca , totusi , unii , cati cad in rugaciune , multumind lui Dumnezeu ??? sau cati se bucura de vindecarea cuiva ?!
    Invidia iudeilor , innegurand atmosfera de bucurie a vindecarii Slabanogului :”Nu se cuvine in zi de sambata sa-ti iei patul !” este atat de prezenta astazi , in toata lumea , in aproape orice mediu social …Parinte Gheorghe Calciu , de-acolo , de sus , mai spune-ne iarasi despre singuratate si despre Unirea intru Biserica , ca putini te-au inteles , Parinte …

    Si , da , am [re]citit ce-s spus Sfantul Ioan Gura-de-Aur , dar si Cuviosul Paisie Aghioritul – in vremuri diferite , dar atat de actual astazi , despre indiferenta si egoismul celor care nu stiu sa se bucure pentru bucuria altora …si ca nici macar prietenii nu stim sa ni-i alegem …

    aaa , poza singuraticului pe-o banca la tarm, sub cerul innorat , strabatut de fulgerele constiintei sale – este foarte sugestiva …

  6. “Vindecarea paraliticului de 38 de ani si singuratatea omului contemporan” este o predica nu numai pentru astazi, ci este o predica pentru timpul de astazi. Cu adevarat parintele Calciu ne spune cuvinte vii, cuvinte care ni se adreseaza, si care sunt un semnal de alarma pentru omul contemporan. Cine are urechi de auzit, sa auda.

    Adevarata comunitate nu poate fi decat in sanul Bisericii. Celelalte, partide, asociatii, cluburi si poate chiar familia, atata timp cat nu se sprijina pe poruncile date de Hristos, nu pot sa aduca cu adevarat omului o implinire, ci, ele devin pentru om idoli. Uitandu-ne la multitudinea “comunitatilor” din ziua de astazi, vedem ca prin ele s-au creat modele pentru omul contemporan, care devine insa din ce in ce mai singur. Aceste iluzii de comunitati nu fac decat sa intretina impresia ca omul are o tinta si ca nu este singur. Astazi copii merg la cluburile de karate, dar cati dintre ei au gustat din bucuriile comunitatii in Biserca? Astazi vedem reclame care folosesc cuvintele : “De ce sa nu-ti oferi un sejur la…?”,”numai pentru tine…”, “rasafata-te”,”cadoul tau” etc., toate acestea punandu-te in centru numai pe tine, si chemandu-te sa uiti de cei de langa tine. Astazi omul “se ajuta” aproape numai pe sine, si uita se-l ajute si pe cel de langa el.

    Daca pentru multi este limpede cum comunismul ne-a izolat de cei de langa noi, si prin acea frica de a nu fi “turnati la securitate”, astazi, cand se striga tare ca suntem liberi, nu ne mai dam seama ca ne izolam din ce in ce mai mult de cei apropiati. Dar tocmai “prin aceasta forma de a te declara pe tine unic, ca ai toate drepturile, ca esti independent”, ti se vorbeste de o “libertate gresit inteleasa” deoarece ea exclude raporturile de iubire si te cufunda in singuratate.

    Ori in sanul comunitatii crestine “ramanem uniti prin credinta si prin dragostea unuia fata de altul, prin Iisus Hristos”. In sanul comunitatii crestine daca facem voia Tatalui nostru Celui din Ceruri, vom avea multi frati si surori, si inca pe Hristos, pe Maica Domnului si pe toti sfintii.

    Matei 12, 46-50 :
    “Şi încă vorbind El mulţimilor, iată mama şi fraţii Lui stăteau afară, căutând să vorbească cu El. Cineva I-a zis: Iată mama Ta şi fraţii Tăi stau afară, căutând să-Ţi vorbească. Iar El i-a zis: Cine este mama Mea şi cine sunt fraţii Mei? Şi, întinzând mâna către ucenicii Săi, a zis: Iată mama Mea şi fraţii Mei. Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate şi soră şi mamă.”

  7. Tot a predica (video) a pr Gheorghe pt aceasta Duminica la:
    http://vimeo.com/11150220
    Dumnezeule milostiv fie noua…

  8. Singurătatea printe semeni

    Singurătatea printre semeni ,
    E o povară foarte grea .
    E temniţa din libertate ,
    Creiată de purtarea mea .

    E izolarea câştigată,
    Prin trai , prin poftă şi gândire ,
    Prin vanitate şi plăcere ,
    Sfârşită în nefericire .

    E viaţa cea condusă pururi ,
    De tot ce-n mine este ‘’eu’’
    În libertăţi libertiniste
    Şi-n viaţa fără Dumnezeu.

    În nepăsarea mea de-o viaţă ,
    Pentru oricine şi oricând ,
    Şi-n distanţarările de semeni
    Care-i vedeam chiar şi plângând .

    M-am protejat cu multă grijă
    De toţi acei din jurul meu,
    Ce şi prin simpla lor prezenţă,
    Mi se părea că î-mi fac rău.

    Acum mă simt groaznic de singur
    Şi nu mă pot apropia,
    De nimeni sincer şi cu pace
    Deşi cu’adevărat aş vrea.

    M-am depărtat atât, de semeni
    Şi mi-am crescut semeţul ‘’eu’’
    Încât acum nu mă mai lasă
    Nici să mă’nchin lui Dumnezeu .

    Mi-am cultivat un spirit rece.
    Distant superior şi fin,
    Care m’anchis în mine însumi
    Să mă hrănească cu venin.

    Am consumat totul la maxim ,
    În bucuria trecătoare
    Închisă, lacomă, distantă
    Şi’adesea dispreţiutoare.

    Dar tinereţea s-a dus iute ,
    Cu ce ceredeam că e frumos ,
    C’am stors-o lacom şi la maxim ,
    Total şi fărăde folos.

    Acum sunt singur printre semeni,
    Indiferenţi cu mult mai greu ,
    Mai reci şi mai distanţi în cele
    Ce le-am trăit pe viu şi eu .

    Trcem străini unii de alţii,
    Mereu pe-acelaşi coloar.
    Pe-aceiaşi uşă ducem paşii,
    Şi pe acelaşi trotuar.

    Doar un perete ne desparte.
    Dar viaţa noastră e străină
    Şi între sufletele noastre ,
    Distanţa e de….. ani lumină .

    Ne ştim de mult unii pe alţii.
    Schimbăm o vorbă ca vecini
    Numai formal, dar în adîncuri
    Sunem de ghiaţă şi străini .

    Ştiu că primesc ce’ntreaga-mi viaţă
    Am cultivat şi am crescut
    Prin trai, prin poftă şi gândire ,
    Prin ce am fost, prin ce-am făcut .

    Singurătatea printre semeni ,
    Mi-i temniţa din libertate.
    E izolarea mea de o viaţă ,
    Şi-i o răsplată cu dreptate .

    Căci fiecare ce cultivă ,
    Fie în bine fie-n rău,
    Culege-n anii de durere,
    La bătrâneţe şi la greu.

  9. Fratilor intretinatori ai acestui site, ingaduiti-mi o observatie care nu are legatura cu continutul predicii ci doar cu titlul, observatie de natura lingvistica si teologica in acelasi timp:

    Cred ca folositi in exces prepozitia ‘intru’ si acolo unde nu e necesara intrebuintarea ei. Banuiesc ca o preferati si pentru faptul ca tine de limba veche romaneasca si are putere de a nuanta (nuantarea e un ‘instrument’ necesar pentru a exprima un adevar teologic). Insa nu subestimati prepozitia simpla ‘in’ despre care pot zice ca este corespondentul exact al prepozitiei grecesti ‘en’ cu ajutorul careia Parintii au exprimat multe adevaruri de credinta, in special cele legate de Sfanta Treime si de realitatea Bisericii, ca viata in Hristos. Cercati si puterea acestei prepozitii. In cazul de fata corect spus este unirea ‘in Biserica’ si nu intru Biserica. Unitatea din Biserica este o realitate data, a harului, nu de natura omeneasca (cum cred ecumenistii), la care noi suntem partasi pe masura curatirii. ‘Intru’ arata mai mult directie, miscare. Ca dovada aduc traducerea Crezului, in care grecescul ‘eis enan Theon’ a devenit ‘intr-unul Dumnezeu’. Cititi in original pasajul din epistola Sfantului Apostol Pavel catre Efeseni, depre unirea prin Taina cununiei ‘in Hristos si in Biserica’ (en Hristw kai en th Ekklhsia). Va recomand lectura teologica in limba scrisa a Paritilor, spre a va familiariza, asemenea inaintasilor nostri intru credinta cu modalitatea corecta de a folosi puterea pe care a pus-o Dumnezeu in cuvinte. Recomandarea nu o fac din ‘snobism’ sau elitism ci pentru ca socotesc ca orice ortodox carturar (prefer termenul carturar celui de ‘intelectual’) poate si trebuie sa invete greaca veche. E pacat ca limba pe care au folosit-o cu precadere Parintii Bisericii sa fie numai apanajul unor pseudoteologi scoliti prin occident, care interpreteaza cum vor sau mai bine zis cum au fost ‘programati’ cuvintele Parintilor. Repet, inaintasii nostrii au cunoscut bine atat limba elineasca cat si graiul nostru frumos romanesc. Parintele Dumitru Staniloae e un exemplu luminos de urmas demn al acestora. Dumnezeu sa ne lumineze si pe noi pentru rugaciunile lor!

  10. @ gheorghe bumbescu:

    Va multumim. Aveti dreptate, dar nu avem deloc sentimentul folosirii in exces a lui “intru”. Desigur, daca nu se numeste “exces” repetarea numelui insusi al siteului in diferite locuri 🙂 Paradoxul este ca am ezitat noi insine la acest titlu si am optat pentru “intru” in loc de “in”, fiindca am dorit si ca cititorii sa vada si un alt context in care poate fi folosita prepozitia si sa se inteleaga ca numele paginii nu este “Razboi intr-un Cuvant” 🙂 Iar explicatia acestei sintagme se gaseste aici: http://www.cuvantul-ortodox.ro/about/

    Iertati-ne!

  11. @Istrate Maria Magdalena:

    Esti aceeasi persoana ce posteaza pe site-ul asta? http://drumuricatretine.wordpress.com/2010/02/12/miracolul-gindirii-pozitive/
    “Interesante” subiecte pe-acolo. Dumnezeu sa-i lumineze.

  12. Rectific: traducerea din Crez a lui ‘eis enan Theon’ este ‘intru unul Dumnezeu’. Prepozitia ‘eis’, diferita de ‘en’ indica miscare, directie. Prin urmare ‘intru’ este polisemnatic, insa cu precadere arata directia, mai corect spus devenirea, asa cum a sesizat Noica.

    Nu am scris randurile de mai sus in dorinta de a ma ‘galcevi’. Cu titlul site-lui si lucrarea sa sunt intru totul de acord, mai mult, m-am folosit foarte mult de articolele publicate. Sugestia mea se referea strict la folosirea lui ‘intru’ pentru a descrie fiintarea noastra in Biserica. Nu tin sa imi dati dreptate si nu vreau sa impun ceva. Parintele Paisie Aghioritul spunea ca e nefericita o exprimare de genul ‘aveti dreptate, dar…’ si folosea un joc de cuvinte. Corespondentul expresiei romanesti de mai sus ar fi in greaca ‘nai, alla…’ si spunea ca dar (‘alla’) nu are sare (‘alas’).

    Ce am vrut sa subliniez este folosul pe care il poate aduce citirea in original a scrierilor Parintilor si ca nu trebuie lasata pe seama ‘specialistilor’. Parintii au fost foarte atenti la termeni dar mai ales la intelesul lor, si aici poate ajuta lectura in original. Sfantul Grigorie Palama acuzat odinioara de imprecizie terminologica a spus ca ‘nu pentru cuvinte este lupta noastra’, dupa care a dezvolat dumnezeieste intelesul celor exprimate de el. Trebuie sa ne lamurim mai intai noua insine intelesul cuvintelor, pentru ca altfel riscam sa ne marginim la o estetica a limbajului.

    Iertati-ma si fratiile voastre si spor in lupta cea buna intru Cuvant!

  13. HRISTOS A INVIAT SI NICI UN MORT NU MAI ESTE IN GROAPA!…

    …Da, GEORGE, eu sunt aceiasi pacatoasa, MARIA-MAGDALENA, si de-aici si de-acolo.

    Multumesc pentru apreciere!

    HRISTOS IN MIJLOCUL NOSTRU!

  14. @Istrate Maria Magdalena (si scuze admin de off-topic):

    Ma-ndoiesc ca Hristos e in mijlocul celor ce doar declara cu de la ei putere acest lucru. A crede in reincarnare (vad subiecte multiple dezbatute pe tema karma, astrologie etc. pe site-ul respectiv) si-a proclama apoi subit ca “Hristos e-n mijlocul nostru” imi pare un joc foarte periculos.

    Ciudati sunt unii oameni: am mers odata intr-un pelerinaj si-n spatele autocarului un nene destainuia impletiri intre reincarnare si ortodoxie de-ti statea mintea-n loc. Grav e ca victimele, doua doamne mai in varsta, ajunsesera sa-l aprobe.

    Pana si-un pusti (ne-teolog, ca si mine) alaturi de care stateam (ei fix in spatele banchetei noastre) era derutat de ideea de a amesteca mierea cu sarmalele a individului respectiv.

    Nu stiu cine va indoctrineaza cu atata putere, insa e tare greu sa-ti mai revii cand ai inceput sa numesti si intunericul tot lumina.

    Ce, Grig nu zicea ca e bine ce face? Ca doar si marmota invelea ciocolata.. 🙂

  15. @ Istrate Maria Magdalena:

    George intentionase sa-ti atraga mai discret atentia initial, apoi, vazand ca nu ai perceput ironia, a fost ceva mai direct si mai transant.

    Ne-am uitat si noi si am vazut ca este vorba de un site cu profil New Age dintre cele mai explicite. Nu are nimic a face cu invatatura crestina, chiar daca pe cei mai putin cunoscatori ii poate atrage cu vorbe frumoase despre dragoste, pace, lumina, ganduri “pozitive”, etc. Noi am tratat in cateva postari subiectul New Age, aratand, prin spusele unor parinti, care sunt caracteristicile acestei “miscari religioase” sincretiste si de ce ea este profund antihristica, in ciuda aparentelor sale “luminoase”.
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/04/14/noua-spiritualitate-si-dumnezeul-new-age/
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/11/06/regretatul-parinte-symeon-de-la-essex-new-age-miscarea-lui-antihrist/

    Nadajduim ca participarea acolo sa fie din nestiinta, sa nu implice impartasirea sau contaminarea de acele convingeri si sa poti discuta si lamuri cu duhovnicul aceste chestiuni.

    Iarta-ne! Doamne, ajuta!

  16. @ Istrate Maria Magdalena:

    ce dazamagire Maria Magdalena! Cum poate sufletul tau sa traiasca in armonie in doua lumi atat de antagonice: lumea lui Dumnezeu si a celui rau? Cred ca este mult zbucium acolo, sau macar ceva ceata deasa. Or mai fi multi dintre cei care joaca la dublu pe site-uri ortodoxe si pe cele new-age-iste?
    Te rog sa ma ierti, nu am vrut sa fiu rea, dar pur si simplu nu inteleg fenomenul. Nu este nevoie sa-mi raspunzi. Intrebarile mele au fost mai mult retorice …

  17. ma bucur ca le atrageti atentia…cred ca unii chiar nu stiu in ce se baga….Hristos a inviat!

  18. Hristos a Inviat!

    Pentru Admin si George:

    Observ ca discutia a luat-o pe o panta ce nu ne face deloc cinste, noua crestinilor, cu pretentii ca traim invatatura crestina, ca si punem in aplicare poruncile Domnului (mai ales cea cu iubirea de aproape).

    Situatie e la fel de simpla ca si in cazul in care ne uitam la un post Tv si nu ne place. Avem optiunea de a schimba canalul TV sau sa citim o carte, de exemplu. Sau atunci cand ni se da un fel de mancare pe care nu il agreem, putem decide sa nu il mancam, daca simtim ca ne produce “indigestie”.

    Asa e si cu acest tip de site-uri: nu ne obliga nimeni sa le citim, ba mai mult, ar fi mai indicat sa privim daca noi suntem atat de “fara pata” incat sa ne permitem a arunca cu pietre in altii pe care ii judecam cu asprimea “demna” numai de rasa umana.

    Domnilor, daca tot vreti sa salvati oameni de la inecul spiritual, de ce nu luati legatura cu cabinete ale psihologilor, ticsite de sute si mii de oameni cu probleme sufletesti, cu probleme familiale, cu oameni care nu mai au incredere in biserica ortodoxa datorita unor reprezentanti ai dvs care va fac institutia de ras?

    De ce nu luati initiativa sa predicati si sa aduceti alinare si dreapta povata in tari din zona Orientului Mijlociu, unde sunt o multime de romance casatorite cu musulmani (de ordinul zecilor de mii – asta nu va ingrijoreaza???!!) si ai caror copii nu sunt botezati crestineste? Sau si mai rau, au trecut la religia musulmana?

    Puneti un umar solid sa readuceti lumea in biserici, mai ales tinerii care in loc sa participe la slujbe, prefera sa stea cu orele pe internet.

    Implicati-va activ in actiuni pentru stoparea avorturilor sau la reintegrarea copiilor parasiti in familiile de origine, sunt alte exemple.

    Tare teama mi-este ca biserica ortodoxa are probleme reale mult mai grave de rezolvat decat vrea sa recunoasca.

    De pe margine e tare usor de judecat si de aruncat cu noroi, sau de purtat discutii filosofice.
    Ridicati-va deasupra copacilor ca sa vedeti padurea!

  19. “Gandirea pozitiva ” este o tehnica new age-ista.

  20. Gandirea pozitiva nu are nici o legatura cu miscarea new age.
    Este o latura de care se ocupa PSIHOLOGIA!
    Poate ca n-ar strica sa ne informam, inainte de a prelua judecati emise de altii, in necunostinta de cauza.

    Observ ca publicati doar acele comentarii care va sunt pe plac. De ce nu aveti curajul unei discutii deschise si echilibrate, asa cum ar trebui sa existe intre niste oameni civilizati, care traiesc in secolul XXI, si nu in Evul Mediu?
    Fara patimi, fara resentimente si frustari?

    Este tare usor sa dam copy-paste la tot felul de citate si carti, cand in realitate una zicem si alta graiesc faptele si cuvintele noastre…

  21. @ Anca:

    Din pacate, chiar are… Si din pacate pt. fratia ta, chiar mai cunoastem cate ceva despre ghiveciul caruia i se da numele generic de “psihologie” si care are tot mai putina legatura cu stiinta si o tot mai mare legatura cu alte fenomene, asa ca nu se pune problema de “a prelua judecati emise de altii, in necunostinta de cauza”. Iti multumim pentru judecata (de secol XXI 🙂 ) asupra faptelor si cuvintelor noastre. Desigur, fara patimi, resentimente si frustrari 🙂

  22. Pentru Anca
    Iar psihologia este o disciplina ateista, care pleaca de la ideea ca nu exista suflet,iar creierul (componenta cat se poate de materiala ) se autoprogrameaza, folosind conexiuni sinaptice si reactii umorale, endocrine,ATAT pentru a regla viata de relatie (cu exteriorul palpabil ), cat si viata interioara,neavand nevoie de un “coodonator” divin .Ba mai mult, in psihologie, care este ateista, se considera ca psihicul rezulta din o succesiune a proceselor nervoase in creier,SI ATAT .
    Doamne ajuta!

  23. @Anca
    Hristos a inviat!
    Psihologia a aparut la un moment dat in istoria omului ,ca tentativa omeneasca de a face fata problemelor sufletesti cu care se confrunta omul din ce in ce mai departat de Dumnezeu.
    Si a fost marcata de erori de cele mai multe ori! Ca orice lucru omenesc!
    A te forta sa gandesti pozitiv… pai asa poti ajunge sa spui negrului alb ca negrul provoaca angoasa! Si asa ajungem la inselare!
    Trebuie sa traim constient, acum si aici, in realitatea lui Dumnezeu, cu nadejdea ca Dumnezeu nu ne lasa , nici macar cand situatia ni se pare fara iesire!
    Vedeti un mod mai pozitiv de a gandi?

  24. Pentru Anca din Parintele Staniloaie
    Este un fragment de interviu
    Reporter:
    Unii dintre noi sunt studenti la psihologie. Cum poate un psiholog sa-l priveasca pe om doar partial, prin simturile sale?

    Parintele Staniloaie :

    E bine sa dam atentie simturilor noastre. Dar sa avem constiinta ca suntem atarnati de Dumnezeu. Ca Dumnezeu e atent la mine, ca El ma infraneaza de la tot ce e egoism. Caci El e izvorul bunatatii si-mi cere sa fiu bun, sa-mi corectez viata sufleteasca.

    Psihologia descrie omul ca si cum n-ar depinde decat de el insusi. Ne-ar trebui o psihologie legata de credinta. Sa ma simt in atentia lui Dumnezeu si sa simt in mine aspiratia spre implinirea in El.

    Psihologia a fost cam laicizata in ultimul timp. Ca si cand sufletul l-ai inchide in sine si fata de altii. Sufletul e sub conducerea mea, iar eu sunt conducerea lui Dumnezeu. Sufletul nu-l pot lasa asa cum vrea el. Sufletul mi-l conduc si, prin el, trupul. Si aceasta, cand sunt sub atentia lui Dumnezeu, sa cresc in bogatie sufleteasca, ca eu sa fiu pentru altii.

    Voia are un mare rol. Si ea nu sta fara intelegere. Sa legam, prin intelegere, sufletul de Dumnezeu, ca sufletul sa faca voia lui Dumnezeu, sa fim uniti in Dumnezeu prin voia noastra. Sfintii Parinti inteleg sa fim si un suflet impreuna.

  25. Pentru Admin:
    Daca profesia de medic, in cadrul Crucii Rosii, inseamna “fratie”, avem iar un caz clar de modul cum pot unii oameni sa judece, fara a avea un minim de informatii despre interlocutorul lor.
    Fac aceasta precizare, pt ca in comentariul care vi l-am trimis aseara si pe care nu l-ati publicat, va aduceam in atentie cateva aspecte pe care le-am sesizat de-a lungul unei cariere de peste 30 de ani ca si medic, dar si datorita faptului ca am calatorit mult in lumea asta si am avut ocazia sa stau de vorba cu o sumedenie romani de pretutindeni, cu reprezentanti ai bisericii ortodocse (cu functii inalte) din alte tari. Poate ca asta m-a facut sa vad mult mai mult decat se vede din Romania, si poate de aceea va sugeram ca ar treb sa ne ridicam deasupra copacilor pentru a vedea padurea.

    Pentru Mihaela:
    Daca consideri ca psihologia nu accepta ideea de suflet, cum iti explici ca toate cabinetele psihologilor sunt pline de mii de oameni, tocmai cu probleme la nivel de suflet? Sugeram adminului in comentariul pe care nu mi l-a publicat, sa se ia legatura cu psihologii, tocmai pt a se stabili o colaborare intre preoti si psihologi, pt a fi ajutati acesti oameni cu probleme la nivel de suflet; sa se ia legatura cu asistentii sociali de la anumite fundatii si organizatii non-guvernamentale pt a fi ajutati copiii abandonati sa fie reintegrati in familiile de origine (daca ai sa ai curiozitatea sa vorbesti cu acesti copii abandonati de parinti, ai sa fii surprinsa sa constati cite “probleme de suflet” au!).
    Variante ar fi multe.

    Intrebarea mea este: putem sa ne punem cunostintele teologice in a ne ajuta semenii CONCRET sau ne folosim de ele doar pt a ne arata superioritatea fata de ceilalti si de a pune tot felul de etichete?
    Credeti ca Dumnezeu de va judeca dupa cate tone de carti si siteuri am citit sau dupa faptele milostiveniei noastre, puse cu smerenie in slujba celor care au nevoie cu adevarat de ele?

  26. Hristos a inviat!
    Am citit zeci si zeci de carti nu numai despre gandirea pozitiva, dar si despre controlul mintii. Am mers la multe si scump platite seminarii pe aceeasi tema. Tot ceea ce am castigat acolo a fost o mandrie draceasca. Nu mai spun despre confuzia care se crease in mintea mea, pentru ca totul se facea in numele binelui si se pomenea adesea numele lui Dumnezeu.
    Cartile Arhim.Simeon Kraiopoulos ar putea ajuta pe oricine dintre noi – medici, teologi, sau orice altceva.

  27. @ Anca:

    Doamna doctor,

    Mesajul dv. intrase automat la spam, l-am recuperat si ne cerem iertare.

    “Fratia ta” e un mod adresare mai ceremonios si respectuos in cadrul bisericii, folosit si de noi uneori, mai ales cand nu ai stiinta despre varsta interlocutorului, ca alternativa pentru pluralul de politete. Deci nu e nicidecum o jignire, din contra. Va rugam sa ne iertati, dar nici nu ati precizat pozitia de la inceput.

    putem sa ne punem cunostintele teologice in a ne ajuta semenii CONCRET sau ne folosim de ele doar pt a ne arata superioritatea fata de ceilalti si de a pune tot felul de etichete?
    Credeti ca Dumnezeu de va judeca dupa cate tone de carti si siteuri am citit sau dupa faptele milostiveniei noastre, puse cu smerenie in slujba celor care au nevoie cu adevarat de ele?

    Da, putem si trebuie s-o facem fiecare dupa puterea sa si acolo unde poate. Despre asta chiar era vorba si aici: http://www.cuvantul-ortodox.ro/2007/04/30/nevoia-de-om-nevoia-de-biserica-vie/

    Credem ca unele lucruri se si fac in Biserica, dar sigur ca e mult prea putin fata de cate nevoi si probleme sunt. Faptele de milostenie nu-s lucruri de trambitat insa. Apo noi nu urmarim sa ne aratam superioritatea fata de nimeni, nu facem nici parada de eruditie si nici nu dorim sa punem etichete, dar anumite delimitari si avertizari sunt necesare pentru a nu amesteca credinta crestina cu altceva. Asta nu inseamna sa arunci cu noroi, inseamna sa ai discernamant si sa separi binele real de binele aparent. Nu ajung doar intentiile bune, daca mijloacele de actiune au o temelie gresita. Pentru cineva care isi asuma Biserica cu toate ale ei si nu le priveste si judeca din exterior, toate acestea conteaza foarte mult. Or, dialogul lui George si al nostru a fost cu o persoana concreta din Biserica, iar nu cu administratorii acelui site. Nu intelegem de ce ati ajuns sa fiti avocata siteului respectiv, nu despre asta era vorba. Iar Maria-Magdalena se poate si ea explica singura.

    @ Mihaela:

    Sa nu generalizam si sa nu demonizam nici noi toata psihologia. Ar fi o alta exagerare. Astazi, de altfel, nici nu mai exista “Psihologie”, ci “Psihologii”, adica o sumedenie de orientari. Cea ateista, materialista, pozitivista nici nu mai este pe val. Sa nu uitam ca ne situam deja in postmodernitate, unde “spiritualitatea” este, chipurile, recuperata in ‘stiinte’ (cele umaniste), dar sub forma aceasta difuza, “holista”, sincretista, fundamentata masiv pe religiile si filosofiile orientale. Psihologiile cele mai in voga sunt cele mai curand “practice”, terapeutice, “experientialiste”, “transpersonale” decat cele care respecta metodologii stiintifice riguroase si urmaresc onest cunoasterea omului. Prea putin se spune despre ce sta in spatele unei anumite orientari care devine – cel putin la Bucuresti – dominanta si obligatorie, desi are tot mai putin de-a face cu psihologia adevarata si tot mai mult de-a face cu practici spiritualiste dubioase, de factura pur New Age, luciferica, de nu chiar cu sarlatania, ocultismul, etc. E chiar o tema important de tratat, cu alta ocazie, daca vom avea timp.

    Dar din psihologie, acolo unde inca nu este de tot luciferizata, acolo unde este inca cinstit abordata ca cercetare, ca tentativa de descriere si intelegere a omului, se poate lua si ceea ce este bun si chiar interfereaza si poate sprijini “duhovnicia”. De pilda:

    http://www.sophia.ro/Psihoterapia-Ortodoxa-colectie-ro-7.htm
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/03/14/pun-inceput/
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/01/26/orbirea-sufleteasca-minciuna-din-noi/
    http://www.ziarullumina.ro/articole;1222;1;7180;0;Psihoterapia-ortodoxa-este-vindecarea-sufletului-prin-suflet.html
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/12/06/garbovirea-cea-nevazuta-adancul-nestiut-al-patimilor/

  28. ” cum iti explici ca toate cabinetele psihologilor sunt pline de mii de oameni, tocmai cu probleme la nivel de suflet ? ” -ar fi culmea sa ajunga la psiholog cei cu probleme de trup .

    “…sa se ia legatura cu psihologii, tocmai pt a se stabili o colaborare intre preoti si psihologi … ” -daca va ganditi la a insufla psihologului cunostinte teologice , da , mi se pare de real folos atat pentru psiholog cat si pentru pacientii acestuia . Intrebarea cea mare este insa :
    -cati psihologi CRED cu adevarat ? Pentru ca daca vor prelua cunostintele ca pe niste simple informatii , la fel de simplu va fi si efectul lor asupra pacientilor . Sa nu uitam ca acele ” mii de oameni ” ce ajung la psiholog , isi pun speranta in leacul psihologului , ceea ce automat elimina ” scaparea si nadejdea ” care ESTE DUMNEZEU . Cel care crede cu adevarat nu va merge la psiholog stiind ca vindecarea lui vine de la Cel Preainalt si Preaputernic . Daca va fi cu Voia Sa …
    Va rog mult D-na Doctor sa-mi raspundeti simplu la o singura intrebare :
    -credeti ca ” tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui ” poate fi incadrat la gandire pozitiva ? Pentru ca daca nu poate fi incadrat avem o mare problema : se va declansa o disputa fara sfarsit intre preot si psiholog .

  29. @ Fane:

    Noi nu am dori continuarea unei polemici care poate sa duca numai la tulburare si pe care ne-ar fi si destul de greu sa o mai moderam. Pozitiile se si extremizeaza putin… Nu cred ca e corect sa spunem:

    Cel care crede cu adevarat nu va merge la psiholog stiind ca vindecarea lui vine de la Cel Preainalt si Preaputernic . Daca va fi cu Voia Sa …

    Pentru ca asta ar insemna sa spunem ca nu mai mergem nici la medic, fiindca ar fi valabil acelasi lucru. Dar Dumnezeu lucreaza si prin om.

    Sunt situatii cand e nevoie si de psiholog, mai ales unde nu se accepta un duhovnic (sau unde nu s-a gasit decat un duhovnic care spovedeste pe banda, nu are timp si rabdare, te reduce la pacate si canoane, etc.). Iar psihologul, daca e si credincios – si exista si asa ceva – poate fi chiar o treapta catre Biserica, catre Dumnezeu. Daca nu, desigur, poate face si mai rau (sau sa combata un rau cu un altul – “cui pe cui se scoate”) sau… poate sa nu ajute deloc. Psihologul nu trebuie confundat insa cu psihiatrul, care iarasi isi are rolul lui. Deci inca o data, nu “psihologia” este problema, ci tipul de psihologie practicat si conceptiile pe care respectivul practician (profesionist sau… amator) le asuma.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate