Parintele Petroniu Tanase despre RUGACIUNEA INIMII si CONFUZIILE privind isihasmul: CUM SE POATE RUGA NEINCETAT UN MIREAN, CE CONDITII SUNT OBLIGATORII?

22-02-2012 Sublinieri

Părintele Petroniu Tănase:

A crede că isihasmul este bun pentru oricine reprezintă un gând incorect şi nereal. Dacă ar fi fost posibil acest lucru, atunci ar fi fost mare minune, s-ar fi coborât isihasmul în societate

RUGACIUNEA CALUGARULUI, RUGACIUNEA MIREANULUI

“[…]

– Părinte Petroniu, mai există astăzi în Athos monahi practicanţi ai rugăciunii lui Iisus?

– Eu cred că mai există. Nu avem relaţie directă cu pustnicii aflaţi în diversele chilii din Athos, dar cu siguranţă că există părinţi care păstrează această practică a Bisericii Răsăritene.

– Rugăciunea inimii poate fi considerată un dar sau ea este rodul unei practici zilnice din partea călugărului?

– Sunt multe de spus despre rugăciunea aceasta. Ea cunoaşte mai multe trepte. Una este rugăciunea inimii, alta este rugăciunea care se săvârşeşte în minte. Originea ei stă în porunca Apostolului Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat! (I Tes 5, 17). Sigur că în vremurile acelea în care scria Apostolul, nu existau călugări. Îndemnul acestuia era adresat tuturor creştinilor. În mod cert au existat atunci creştini care au împlinit cuvântul din epistola paulină. Porunca pe care ne-o dă Apostolul Pavel este actuală şi valabilă nu numai pentru monahi, ci şi pentru creştinii de rând. În mănăstire, călugării, având mai mult timp, s-au ocupat în mod deosebit de această rugăciune şi fireşte că, rugându-se, au întâlnit nişte nedumeriri, nişte obstacole în practicarea acestei nevoinţe. Părinţii filocalici s-au ocupat în mod deosebit cu descrierea stărilor pe care rugăciunea le produce în sufletul omului şi pentru a ajuta pe cei ce doresc să se roage, astfel ei au alcătuit „metode“ cunoscute în practica isihastă, ele purtând numele sfinţilor care le-au scris. Astfel, în tradiţia ortodoxă, exista metoda Sfântului Grigorie Sinaitul, a Sfântului Simeon Noul Teolog. Ele constituie ajutoare importante pentru cei ce doresc să se roage necontenit. Această rugăciune s-a îndătinat a fi rostită în pustnicii, în sihăstrii, în locuri retrase, de către persoane aflate în izolare completă. Ea cere condiţii speciale.

Prima condiţie: despătimirea

De exemplu, Sfântul Simeon Noul Teolog arată că, de la cel care doreşte să se roage necontenit se cere să fie despătimit. Să nu fie cuprins de vreo patimă sau viciu, or despătimirea este un capitol al vieţii duhovniceşti care necesită o grijă deosebită din partea creştinilor, o lucrare şi o osteneala continuă. O altă condiţie impusă practicantului acestei rugăciuni este ca acesta să fie împăcat sufleteşte din toate părţile. Să fie împăcat cu Dumnezeu. Ce vrea sa spună asta? Nevoitorul să nu se afle în deficit faţă de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Apoi el trebuie să fie în pace cu aproapele. Să nu aibă neînţelegeri, vrăjmăşii cu ceilalţi oameni. În al treilea rând, nevoitorul trebuie să fie împăcat cu sine. O piedică în calea dobândirii păcii cu sine sunt compromisurile pe care omul le face în viaţa personală. Acestea trebuie să dispară. Ultima exigenţă este împăcarea cu natura, cu firea întreagă pe care omul trebuie să o apere şi să o păstreze potrivit rânduielii dumnezeieşti.

Universul necuvântător a fost dat omului ca acesta să se folosească de el cu dreaptă socoteală. Să folosească omului nu numai trupeşte, ci şi duhovniceşte. Natura ne ajută să ne menţinem sănătatea şi puterea trupului, dar ea are şi raţiuni spirituale. De aceea, părinţii mai sporiţi duhovniceşte ajung la o cunoaştere spirituală a naturii create. Abia atunci omul contemplă raţiunile creaţiei şi vede pe Dumnezeu în acestea, socotind natura ca pe un dar venit din partea Lui. Numai dacă omul se găseşte în această stare de despătimire se poate apuca de rugăciunea inimii, nădăjduind că va avea rezultate.

Rolul experienţei în practica isihastă

– Este obligatorie îndrumarea unui duhovnic în practica acestei rugăciuni?

– În mănăstire există această rânduială, ca monahul să îşi păzească mintea pentru că vrăjmaşul strecoară în minte gânduri rele, ucigaşe. Pentru a practica această rugăciune este nevoie şi de un îndrumător, un om sporit, care poate sesiza în ce stadiu duhovnicesc se află începătorul pe calea rugăciunii, ce patimi mai lucrează încă în sufletul practicantului, dacă vrăjmaşul îl asaltează ispitindu-l, pentru că la mănăstire diavolul nu stă degeaba. Pentru aceea, mentorul spiritual îl ajută cu povaţa care vine din experienţa proprie şi cu rugăciunea pe cel aflat la începutul drumului, punând rânduială în sufletul novicelui, încercând eliberarea duhovnicească a ucenicului.

„Omul nu se mântuieşte la grămadă“

– Putem considera că isihasmul este o neglijare a spiritului comunitar prin accentul pe care îl pune pe izolarea şi retragerea în singurătate a omului, pe nevoinţa particulară a acestuia?

– Spiritul isihast nu contravine duhului eclezial, sobornicesc, al Bisericii. Viaţa creştină are într-adevăr un aspect comunitar, dar şi unul particular. Omul nu se mântuieşte la grămadă. Fiecare creştin trebuie sa se îngrijească de viaţa personală. Asta nu exclude familia lui sau pe ceilalţi oameni. Nu văd nici un conflict între cele două.

– Credeţi că isihasmul, ca tradiţie de rugăciune ortodoxă, poate fi practicat şi în lume? Se poate practica rugăciunea inimii în condiţiile societăţii de astăzi? Poţi fi în pace cu Dumnezeu, cu semenii şi cu tine însuţi şi te poti despătimi în mijocul lumii în care trăim?

– La aceste întrebări răspunsurile au fost destul de neclare. Au apărut în zilele noastre diverse idei şi exista chiar şi o revistă pentru isihasm, în care se spune că isihasmul este cea mai buna metodă pentru lumea actuală de a fi în armonie cu universul. Se face o mare confuzie între isihasm şi rugăciunea neîncetată. Isihasmul înseamnă pustnicie.

Termenul „isihia“ provine din greacă, înseamnă „liniştire“, şi se referă la pacea pe care omul o obţine fugind din lume. Sihastrul este acela care trăieşte în retragere totală, în linişte din partea celor lumeşti. Cum se poate spune atunci că isihasmul este cea mai bună cale pentru oamenii aflaţi în lume atunci când numai pustnicul, aflat în singurătate, poate, cu multă osteneală, să ajungă la oarece sporiri duhovniceşti? El trăieşte în nişte condiţii speciale. Fuga de lume şi vieţuirea aspră, în izolare, este proprie numai lui. Cum poţi spune că lumea aceasta împrăştiată poate fi un mediu propice pentru realizarea rugăciunii isihaste? Acest lucru e imposibil. Sfântul Vasile cel Mare împreună cu Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbesc despre rugăciunea neîncetată. Ei au trăit înainte de părinţii isihaşti pe care istoria Bisericii îi cunoaşte mult mai târziu. Pe linia practicării rugăciunii necontenite potrivit îndemnului apostolic, Sfântul Vasile explică cum să ne rugăm fără încetare. În Omiliile sale, el spune că Dumnezeu nu aşteaptă să-I cerem: „Dă-mi Doamne, cutare sau cutare…“. Pentru că Dumnezeu ştie mai bine decât noi de ce avem nevoie. Noi să facem cum spune Apostolul în altă parte: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu“. Făcând astfel, cel aflat în lume poate ajunge la rugăciunea necontenită.

Metoda Sfântului Vasile cel Mare

Pentru a dobândi rugăciunea necontenită trebuie să facem astfel. Să zicem că te-ai trezit din somn dimineaţa. Mintea ta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu şi să spună: „Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai mai dat o zi“. Pentru că puteai să mori. Este atâta lume care se culcă seara şi nu se mai trezeşte a doua zi. Atunci când te speli pe faţă, dimineaţa, să zici: „Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat această materie minunată, apa, care mă curăţă şi este bună pentru sănătatea oamenilor“. Când te îmbraci cu haina ta, mintea să înalţe iar un gând către Dumnezeu: „Mulţumesc, Doamne, pentru haina aceasta care îmi acoperă goliciunea trupului şi mă apără de intemperii“. Şi tot aşa, în tot ceea ce faci, ai rugăciune necontenită. Acest mod de vieţuire este realizabil pentru omul de rând.

Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost întrebat odată de un frate: „Părinte, cum te poţi ruga necontenit, pentru că zilnic trebuie să munceşti, să te mişti încoace, încolo, şi mintea se răspândeşte la treburile pe care le faci? Sfântul Maxim a răspuns ucenicului: „Dumnezeu nu porunceşte omului lucruri care nu sunt posibile acestuia“.

Apostolul Pavel propovăduieşte şi el săvârşirea rugăciunii necontenite. Obţinerea acestei stări de rugăciune permanentă se face prin dragoste, prin înfrânare, prin înălţarea minţii la Dumnezeu şi cugetare duhovnicească. Cine le are pe acestea, are rugăciune necontenită. Aceste exigenţe creează în suflet o anumită aşezare, pentru că prin dragoste eşti în relaţii bune, în primul rând cu Dumnezeu şi apoi cu întreaga lume. Cu Dumnezeu, mai întâi, pentru că dragostea faţă de Dumnezeu este porunca evanghelică cea mai mare. Prin înfrânare pui rânduială în cele trupeşti ale tale, pentru că fără o disciplină, trupul nu ajută la sporirea duhovnicească. Prin cugetare duhovnicească mintea se ridică la Creatorul ei şi, făcând asta, intră în permanentă legătură cu Cel de sus. Aceasta este rugăciunea necontenită.

Rugăciunea – „convorbire între două persoane prezente una alteia

După cum spun Sfinţii Părinţi, rugăciunea este înălţarea minţii spre Dumnezeu sau, cum afirmă Sfântul Ioan Damaschin, convorbirea omului cu Dumnezeu. Analizând în modul cel mai simplu această definiţie a rugăciunii, ne putem întreba ce înseamnă dialogul dintre noi şi Dumnezeu? Este o convorbire între două persoane. Rugăciunea pe care o facem noi presupune această prezenţă. Toate rugăciunile noastre sunt făcute la persoana a doua singular: „Împărate Ceresc, Care pretutindeni eşti….Vino şi Te sălăşluieşte întru noi“. Deci ne adresăm unei persoane care este de faţă. „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău… La fel şi Născătoarei de Dumnezeu: „Bucură-te cea plină de har, Marie…“. Nu zicem: „Să se bucure Fecioara“. Sau sfinţilor: „Cuvioase părinte, roagă-te pentru noi“. Adresanţii acestor rugăciuni sunt persoane prezente nouă, chiar dacă în chip nevăzut. Aşadar, toate rugăciunile pe care le rostim sunt întemeiate pe convingerea că nu sunt adresate unor persoane absente, ci unora care ne aud, fiind de faţă, deşi noi în rugăciune nu vedem cu ochii trupului prezenţa lor, care este una duhovnicească.

În cazul acestui dialog în care o persoană este prezentă alteia, este obligatoriu ca omul să fie atent la persoana căreia i se adresează. Atunci când vorbeşti cu cineva, eşti atent la ceea ce spune el şi răspunzi la mesajul pe care interlocutorul ţi-l transmite. Nu te gândeşti la altceva, nu te uiţi în altă parte. Aşa trebuie sa fie şi simţirea, starea sufletească a celui ce se roagă. Când te interesează un lucru la cineva, când îl rogi pentru ceva, când îi ceri ceva sau îi povesteşti un anumit lucru, tu ai o stare sufletească deosebită, care se transmite şi interlocutorului. Cu atât mai mult în cazul rugăciunii, care nu reprezintă dialogul cu un om oarecare, ci cu Dumnezeu, cu sfinţii Lui, cu Maica Domnului.

Toţi Sfinţii Părinţi ne îndrumă în această privinţă: Bagă de seamă când vorbeşti cu Dumnezeu, să fii cu sentimentul că te afli în faţa Lui“.

Cu atât mai mult atunci când te afli în faţa Împăratului Ceresc, a lui Dumnezeu sau a sfinţilor nu poţi sta nepăsător, nesimţitor. Ceea ce îi spui lui Dumnezeu trebuie să treacă mai înainte prin mintea şi sufletul tău. O rugăciune, ca să fie bine primită, trebuie făcută cu înţelegere şi cu simţire. Altfel, o rugăciune spusă numai cu buzele nu este rugăciune, ci păcat. Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte despre acest lucru când spune: „Este un mare păcat să te rogi lui Dumnezeu cu nesimţire“. Aceasta este o batjocură. Mai bine să nu te rogi deloc. Dacă nu te rogi, eşti vinovat că nu ţi-ai împlinit rugăciunea faţă de Dumnezeu, dar dacă faci rugăciunea ta cu nesimţire, cu nepăsare, eşti vinovat de nesocotirea lui Dumnezeu. Pentru obrăznicia de a spune vorbe neînţelese, zise cu nepăsare, Dumnezeu te va pedepsi.

„A crede că isihasmul este bun pentru oricine reprezintă un gând incorect şi nereal“

Revenind la ceea ce a spus Sfântul Vasile, metoda propusă de el este practică şi posibilă pentru lumea de azi. Deci a spune că isihasmul este o metodă care poate fi folosită de lumea de azi este un lucru greşit. Rugăciunea necontenită şi rugăciunea isihastă nu sunt totuna. Felul în care pustnicul realizează rugăciunea necontenită nu e potrivit pentru creştinul care se află în lume. Dacă ar fi fost posibil acest lucru, atunci ar fi fost mare minune, s-ar fi coborât isihasmul în societate. A crede că isihasmul este bun pentru oricine reprezintă un gând incorect şi nereal.

Un pustnic a fost întrebat de un novice: „Cum este bine să stea călugărul în chilia sa?“ Răspunsul a fost : „Orice ar face şi orice ar gândi să aibă deplina convingere că se află în faţa lui Dumnezeu“. Fără acest gând nu te poţi mântui. Pentru omul de rând sau călugăr, dacă nu există conştiinţa că se găseşte înaintea lui Dumnezeu în permanenţă, mântuirea rămâne departe. Fără aceasta, orice nevoinţă duhovnicească, post, metanii, nu au valoare. Va să zică trebuie să ai sentimentul prezenţei lui Dumnezeu totdeauna în mintea şi inima ta.

Atunci când eşti bântuit de patimi, şi vrăjmaşul îţi aduce amintirea gândurilor păcătoase, când omul trăieşte în dezmăţ, când este în ceartă şi vrăjmaşie cu cineva, gândurile de ură şi de răzbunare nu îi vor da pace. Dacă omul face fărădelegi, fură, bate sau săvârşeşte alte răutăţi este prins cu mintea lui la păcate şi atunci nu are cum să vadă pe Dumnezeu. Pentru el nu mai există prezenţă, nu mai există nimic.

Rugăciunea neîncetată a unei ţărănci

Un exemplu de astfel de prezenţă l-a dat ca pildă Parintele Paisie Olaru. La sfinţia sa venise o femeie să se spovedească. Ea l-a întrebat:

Părinte, cum o fi cu mântuirea mea? Eu nu ştiu multe rugăciuni pe de rost pentru că nu am fost dată la şcoală şi nu ştiu să citesc“. Părintele a întrebat-o: „Şi nu te rogi?“ la care ea a spus: „Mă rog, cum să nu mă rog“. „Şi cum te rogi?“ „Uite cum mă rog. Atunci când mătur prin casă zic în mintea mea: «Doamne, curăteşte sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă». Atunci când spăl rufe spun din nou: «Spală, Doamne, negreala păcatelor din inima mea, ca să fie frumoasă aşa cum e o rufă curată şi spălată». Când fac orice alt lucru spun aceleaşi cuvinte“. Femeia l-a întrebat în final: Părinte, o fi bună rugăciunea asta?“, iar părintele Paisie i-a spus aşa: „Numai aşa să te rogi toată viaţa de acum înainte!“.

Femeia, fără să ştie, aplicase metoda Sfântului Vasile cel Mare.

Dar, repet, şi pentru a practica această metodă e nevoie de despătimire, pentru că într-un suflet întunecat de patimi mintea nu se poate înălţa, nu poate naşte gânduri către Dumnezeu. Păcatele o opresc de la acest lucru.

– Care consideraţi că este rolul lecturilor din Filocalie sau Vieţile Sfinţilor în urcuşul duhovnicesc al creştinului?

– Citirile din cărţile cu conţinut duhovnicesc sunt absolut necesare. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune într-un loc că mântuirea are două feţe, două aspecte. Ea se finalizează atât prin cunoaştere, cât şi prin trăire. O pasăre nu poate zbura niciodată cu o singură aripă.

Când cunoştinţa nu se adresează vieţii, rămâne doar informaţie

Cele două aripi ale vieţii duhovniceşti sunt cunoaşterea şi făptuirea. Cunoaşterea se referă la înţelegerea învăţăturii dumnezeieşti a Bisericii. Trebuie să cunoşti, pentru a şti cum să făptuieşti mai departe în viaţa ta. Cunoaşterea şi făptuirea merg mână în mână. Una fără cealaltă nu se poate.

Dacă te străduieşti să ai doar cunoştinţă, faci Teologia, de exemplu, şi înveţi la şcoală, şi aduni o mulţime de informaţii; dacă ele nu se adresează vieţii tale, nu se raportează la ea, ci au legătură numai cu mintea ta, ai acumulat doar simple cunoştinţe şi atât. Eşti asemenea unui om care aleargă după vânt. Vrei să îl prinzi şi nu prinzi nimic. Capeţi cunoştinţe, date, noţiuni, dar ele nu au nici o influenţă asupra vieţii tale. Nu te alegi cu nimic din acest mod de a învăţa. Există şi situaţia inversă: nu cunosc mare lucru despre învăţătura Bisericii, dar practic din tradiţie, pentru că aşa e bine, anumite lucruri şi obiceiuri. De multe ori practica acesta este un lucru mecanic, un automatism. Dacă eu nu ştiu de ce fac cutare lucru, ci singurul meu argument este acela că e bine sa fac aşa pentru că astfel s-a moştenit, actul săvârşit de mine reprezintă o închinare la idoli, pentru că practic ceva din inerţie. Acestea sunt lucruri moarte, nu au nici un ecou în sufletul tău, fiindcă înţelesul, sensul pentru care tu le faci, nu există. Sunt absolut necesare atât cunoştinţa, cât şi făptuirea. Ignoranţa este, după cum spun Sfinţii Părinţi, o mare primejdie. Împreună cu uitarea şi nepăsarea, ea constituie unul dintre cele mai mari rele care pândesc sufletul omului. Sfântul Ioan Damaschin le numeşte „proptele ale păcatului“.

Sursa: Ziarul Lumina – Rugăciunea călugărului, rugăciunea mireanului

Legaturi:

***

De/despre Parintele Petroniu:


Categorii

Calugaria / viata monahala, Crestinul in lume, Parintele Petroniu Tanase, Razboiul nevazut, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?), RUGACIUNEA LUI IISUS (Rugaciunea mintii/ inimii)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

45 Commentarii la “Parintele Petroniu Tanase despre RUGACIUNEA INIMII si CONFUZIILE privind isihasmul: CUM SE POATE RUGA NEINCETAT UN MIREAN, CE CONDITII SUNT OBLIGATORII?

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. @admin,
    imi cer iertare,
    dorinta mea este sa gandesc si sa comunic in stilul autentic ortodox roman.
    apreciez invataturile Sfantului Seraphim Rose,dar atunci cand port o discutie duhovniceasca cu un roman[sau intru pe un site ortodox romanesc],aleg sa ma exprim in termeni romanesti.
    Viclenia vrasmasului are nenumumarate parghii,si daca le putem sesiza ,eu zic ca-i foarte bine,nu?
    Cand spun “,Drapta Socoteala”stiu precis la ce se refera, nu lasa loc de interpretari.

  2. @maria:

    Iertati, dar unde anume era prezenta, aici, parghia vicleniei vrajmasului? In traducerea din engleza in romana, in existenta unor cuvinte ce fac pate din vocabularul limbii romane sau cum? Mai simplu ar fi sa spunem ca acea traducere nu a fost foarte inspirata (desi termenii au rostul lor) sau ca nu ne place, nu sa anatemizam traducatorul ca s-a facut unealta diavolului, totusi, sau, mai rau, sfantul insusi…

  3. @admin,
    Traducerea ar putea fi o problema,in rest ,nimic din cele enumerate mai sus nu le-am avut in vedere.
    Pentru mine, acei termeni au si alte intelesuri care ma pot devia de la drumul catre mantuire[aici vine vrajmasul cu parghia de care pomeneam].Din necunoastere, pot sa-i folosesc in mod gresit.
    apoi, noi in invataturile noastre avem termeni si expresii cu inteles clar si precis.Personal, le prefer pe acestea.
    iertare,si Doamne ajuta/

  4. SFANTUL Serafim de Sarov:
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/01/02/sfantul-serafim-de-sarov-dobandeste-pacea-si-mii-de-oameni-din-jurul-tau-se-vor-mantui-dar-care-este-si-cum-dobandim-pacea-adevarata/

    “Nu trebuie sa ne asumam nevointe ascetice dincolo de puterile noastre, ci sa incercam sa ne facem trupul prieten credincios si vrednic de practicarea virtutilor. Trebuie sa mergem pe calea de mijloc. Trebuie sa fim intelegatori fata de neputintele si imperfectiunile noastre sufletesti si sa avem rabdare fata de defectele noastre, asa cum avem fata de defectele altora. Dar nu trebuie sa trandavim, ci trebuie sa ne silim spre imbunatatirea firii noastre. (…) Nu oricine isi poate impune siesi o regula severa de asceza in toate, sau sa se priveze pe sine de tot ceea ce n-ar face decat sa-i dezvaluie slabiciunile. Altminteri, prin epuizarea trupeasca, sufletul slabeste si el. In special, vinerea si miercurea, si mai ales in timpul celor patru posturi, trebuie luata o masa o data pe zi, iar ingerul Domnului se va apropia de tine. La pranz mamanca suficient, la cina fii moderat. Dar un trup care este epuizat de penitenta si de boala trebuie intarit printr-un somn moderat, hrana si bautura moderate indiferent de perioada de timp“.

    .

    Sintagma “calea de mijloc” sau “calea imparateasca” este la fel de CURENTA in limbajul bisericesc precum si cea de “dreapta socotinta” cu care se suprapune partial. Calea de mijloc se refera NU la compromisuri, nu la “slujirea la doi domni” sau la scaldarea in doua ape, ci la echilibru, la dreapta masura, la evitarea EXTREMELOR, de-a stanga si de-a dreapta, la fel de daunatoare si care, vai, astazi, fac ravagii, in numele “radicalismului ortodox”.

    Despre aceasta, acelasi Cuvios Seraphim Rose, spunea:

    Este de o importanta vitala, deci, ca aceasta voce sa fie una a Ortodoxiei autentice, adica patristice. Din nefericire, se intampla uneori, mai ales in focul unei dispute, ca pozitii fundamental ortodoxe sa fie exagerate de catre una din parti, si intelese gresit de catre cealalta, si astfel o impresie pe de-a-ntregul inselatoare se zamisleste in unele minti, cum ca cauza actuala a adevaratei Ortodoxii este un soi de „extremism”, un soi de „replica de dreapta” la directia predominant de „stanga”, urmata acum de catre conducatorii Bisericilor Ortodoxe „oficiale”. O asemenea viziune politica a luptei actuale pentru adevarata Ortodoxie este cu desavarsire falsa. Aceasta lupta, din contra, a luat forma, in randul celor mai de seama reprezentanti ai ei de astazi – fie din Rusia, Grecia sau din Diaspora – unei reveniri la calea patristica a moderatiei, a unei intelegeri intre extreme; este ceea ce Sfintii Parinti numesc CALEA IMPARATEASCA.

    Invatatura acestei „cai imparatesti” este expusa, de pilda, in Sfaturile duhovnicesti ale avvei Dorotei, care citeaza indeosebi din Cartea Deuteronomului: Să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga, ci sa umbli pe calea imparateasca (Deut. 5:32; 17:11), si de catre Sf. Vasile cel Mare: “Drept cu inima este cel al carui cuget nu se intoarce nici catre exces, nici catre lipsa, ci se indreapta doar catre calea virtutii“. Dar poate ca cel mai clar este exprimata aceasta invatatura de catre marele Parinte Ortodox al celui de-al 5-lea secol, Sf. Ioan Casian, care s-a confruntat cu o sarcina foarte asemanatoare sarcinii noastre ortodoxe de astazi: sa infatiseze invatatura curata a Parintilor Rasariteni oamenilor din Apus, ce erau imaturi duhovniceste si nu puteau inca sa inteleaga profunzimea si subtilitatea invataturii spirituale rasaritene, tinzand astfel catre extrema laxitatii ori catre cea a hiper-strictetei, la aplicarea acesteia in viata. Sf. Casian expune invatatura ortodoxa a caii imparatesti in Conversatia sa asupra „trezviei” (sau a „intelepciunii”) – conversatie laudata de Sf. Ioan Scararul (Treapta 4:105) pentru „filosofia ei preafrumoasa si mareata“:

    „Cu intreaga noastra tarie si cu intreaga noastra straduinta, sa ne silim a dobandi darul cel bun al trezviei, care ne poate tine nevatamati de excesele ambelor parti. Caci, precum graiesc Parintii, ambele extreme sunt la fel de daunatoare – atat prea-multa postire, cat si umplerea pantecelui, prea-multa priveghere, cat si somnul peste masura, si celelalte exagerari“. Trezvia „il invata pe om sa umble pe calea imparateasca, evitand ambele extreme: de-a dreapta nu ii ingaduie sa cada in inselare din pricina abstinentei excesive, la stanga nu ii ingaduie sa fie tarat in nepasare si destindere“.

    Iar ispita „cea de-a dreapta” este chiar mai primejdioasa decat cea „de-a stanga”:

    „Abstinenta excesiva este mai daunatoare decat imbuibarea sinelui; caci, impreuna cu pocainta, cineva ar putea ajunge, de la aceasta din urma, la dreapta intelegere, insa de la cea dinainte, nu este cu putinta” (de ex., din pricina ca mandria cuiva asupra „virtutii” proprii ii sta in calea smereniei pline de pocainta care l-ar putea izbavi). (Conversatii, II, capitolele 16, 2, 17).

    Aplicand aceasta invatatura situatiei noastre, putem spune ca „calea imparateasca” de astazi a adevaratei Ortodoxii este o intelegere intre extremele ecumenismului si reformismului pe de o parte, si a „ravnei fara cunostinta” (Rom. 10:2) pe de alta. Adevarata Ortodoxie nu merge „in pas cu vremurile” pe de o parte, nici nu face din „strictete”, „corectitudine” ori „canonicitate” (bune in sine) o scuza pentru o auto-satisfactie fariseica, exclusivism si neincredere, pe de alta. Aceasta moderatie a adevaratei Ortodoxii nu trebuie confundata cu indiferenta sau o stare de „caldicel”, ori cu orice fel de compromis intre extremele politice.

    Sau, mai gasim, de pilda, la IPS Hierotheos Vlachos, exact expresia “calea de mijloc”, in contextul discutiei despre impartasanie:

    In ceea ce priveste deasa impartasanie. Consider ca intotdeauna trebuie sa pastram calea de mijloc. Nici o indepartare foarte mare de Sfanta Impartasanie, foarte rar, dar nici foarte des, atunci cand nu suntem in stare, si in nevrednicia de a ne impartasi. Duhovnicul este cel care randuieste aspectele acestea. Parintii filocalici vorbesc despre deasa impartasanie, dar pentru fiecare in parte. Si anume, pentru cineva des inseamna o data pe an, pentru ca nu este in starea duhovniceasca de a se impartasi. Foarte des ar putea fi pentru cineva o data la… cinci ani, daca a facut ceva care-l impiedica sa se impartaseasca, sau pentru altcineva ar putea fi o data pe saptamana, sau pe luna, sau poate zilnic. Acest lucru depinde de progresul sau duhovnicesc.

    Alte referinte:

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/08/17/ieroschim-stefan-nutescu-schitul-lacu-despre-dreapta-socotinta-extremele-nu-sunt-de-la-dumnezeu-ni-se-cere-sa-urmam-calea-de-mijloc/
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/08/23/fanatism-sau-relativism-extremele-pierzarii-ravna-care-ne-insala-versus-calea-cea-stramta-si-de-toti-prigonita/
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/07/09/fanaticul-habotnicul-impostorul-lupul-rapitor-antonie-plamadeala-tipologie-fals-misticism/
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/08/01/postul-maicii-domnului-postire-tacere/
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/09/29/29-septembrie-centenarul-nasterii-parintelui-arsenie-boca-roadele-iubirii-de-sine-si-ale-ravnei-fara-sfatuire-si-fara-ascultare-cum-iti-poti-taia-mintea-in-scripturi-si-pana-unde-se-poate-ajun/

    PS: In schimb ceea ce ne poate devia cu siguranta de la drumul catre mantuire este preluarea si urmarea cuvintelor si invataturilor unor bloguri diversioniste si extremiste specializate pe provocari, calomnii si aruncat cu noroi. (Asta fiindca, apropo de expresii, am recunoscut cliseele legate de “nu exista gri” din niste atacuri repetate si abjecte chiar la adresa noastra din partea unor personaje sordide).

  5. Apropo de ultimele comentarii, Parintele Paisie Aghioritul spunea ca omul credincios nu va gresi fata de Dumnezeu pt ca are inima de fiu si nu va avea ganduri rele despre Tatal sau. Expresiile indoielnice nu-i vor fi poticnire, ci va lua ce este bun din ele, ferindu-se de eventualele inexactitati sau greseli. Inima este tot ce conteaza, daca tot ne raportam la Cuv. Serafim Rose, pe ea sa o sfintim, nu cuvintele. Adica nu litera este criteriul, ci duhul in care se exprima cineva.
    In cazul de fata, nu este mare greu sa intelegi ca e vorba de o spiritualitate ortodoxa, chiar daca nu este folosit termenul “duhovnicie”. Problema si cheia interpretarii este duhul sau spiritul in care au fost facute unele afirmatii si contextul, nu termenii. Asta nu exclude o exprimare mai precisa din partea celor ce scriu texte duhovnicesti, dar nici o abordare mai duhovniceasca si echilibrata a traducerilor sau afirmatiilor din partea cititorilor.

  6. atunci cad avem explicatii complete ca cele de mai sus,evinent,nu se poate comenta.
    eu ma -am referit le expresii si termeni luati ca atare,si din acest punct de vedere,raman la aceeasi concluzie.
    sunt de acord cu ce zice exegeticus,iar eu recunosc, sunt putin credincioasa.

  7. Intre 1952-1974, Parintele Calinic Caravan este staret. In rastimpuri, scapa de grijile staretiei (care “raspandesc mintea”!) si face retrageri de rugaciune.
    Intr-un an, se retrage intr-o coliba singuratica la un metoc al manastirii, langa Targu Jiu. Se inchide acolo, hotarat sa nu iasa pana nu va afla dulceata divina a isihiei. A stat facand post si facand neincetat rugaciunea mintii, ziua si noaptea. Dupa trei zile de asemenea lucrare, el cunoaste extazul mistic. L-a cuprins o bucurie imensa; statea intins la pamant si-i venea sa se zvarcoleasca de bucurie, coplesit de lacrimi. Putini isihasti romani au cunoscut extazul mistic.
    L-am intrebat pe Parintele Calinic: “Ati mai avut stari de asemenea intensitate, dupa aceasta? Starea dobandita atunci s-a fixat sau era trecatoare?”.
    A raspuns ca asemenea stari s-au repetat de cateva ori, cu traire arzatoare, dar parca nu la inaltimea si durata de atunci.
    Bateam la usa chiliei sale la ora 9.30. Pana atunci el isi facea rugaciunea. Imi deschidea. Intram, ma asezam. Tacere lunga. Intrebam, continuand discutia inceputa in ajun. “Exista un secret al rugaciunii neintrerupte?”. “Exista. Secretul este sa ai o dorinta de Dumnezeu dinlauntru. Daca ai aceasta dorinta, ai totul: bucuria de a te ruga, puterea de a te ruga. Dar trebuie sa existe aceasta sete de Dumnezeu. Sa fie dorul de Dumnezeu. Dor mare. Acolo in tine. Sa se aprinda dorul. Si cand se aprinde dorul, arzi de dor”.
    Dupa o lunga tacere, el continua: “M-am intrebat: Ei, Sfintii Parinti, cum puteau? Ei cum puteau, si eu nu? Si am incercat. Si atunci am reusit! Si atunci am simtit dorinta de Dumnezeu. Dorul de Dumnezeu se aprinde dupa rugaciune”.
    “Cum se intretine ardoarea aceasta, sa nu se stinga?”. “Prin nevointa. Multa nevointa. Si nevointa trebuie impartita. Tot timpul, ziua si noaptea. Numai “Doamne Iisuse” am zis. Atat. Fara lecturi. Cand oboseam in picioare, stam pe scaunel. Daca oboseam pe scaunel, faceam inchinaciuni, matanii. Schimbarea pozitiei – pentru alungarea monotoniei, a atipelii. Mai mult in picioare. Alternand cu inchinaciuni. Pentru solicitarea trupului, evitarea starii auto-hipnotice, pentru trezie.”
    “Cu ochii deschisi sau inchisi?”. “Cu ochii deschisi. Totdeauna”.
    “Sincronizati rugaciunea mintii cu respiratia, cum zic unii parinti? Adica inspiratie la “Doamne Iisuse Hristoase” si expiratie la “miluieste-ma”?”.
    “Nu. Eu nu tin cont de respiratie. Respir cum imi vine. Dorul acesta spre Dumnezeu ne duce spre El. Si mereu ma gandeam: Ce-i determina pe acei pustnici de altadata sa se ascunda in crapaturile stancilor si sa se roage acolo? Cum erau in stare?”
    Parintele Calinic Caravan credea ca veacul nostru este sarac in spirite mari.
    – Parinte, am citit in Convorbiri duhovnicesti marturia unde ati spus ca ne innoim numai “daca punem lucrul nostru mai presus de sublucru”. Ce este sublucrul?
    – Sunt grijile pentru agoniseala. Grijile cele multe din lume. Iar lucrul este rugaciunea, curatenia, citirea unor carti sfinte, dragostea pentru ceilalti. Asa cum spune la Pateric: lucrul, adica nevointele sufletesti; si sublucrul, adica grija de multe, agoniseala celor materiale.
    Atunci, in august 1989, in prezilele Schimbarii la Fata, Parintele Calinic Caravan mi-a spus inca o data, ca si testamentar: “Secretul este sa dobandesti inlauntrul tau dorul de Dumnezeu. Dorinta mare de El. Numai asta iti tine ardoarea catre lumina. Numai asta: dorinta si trebuinta de El. Aprinde valtoarea mare inauntru”
    Parintele Vasile ne spune: “Fara isihasm suntem seci. Facem teologie, facem slujbe, dar fara isihasm am fi seci. Cand ne plangeam de slabirea noastra, Parintele Ioan Pacatosul (fost staret) ne tot repeta: “Pentru ca nu va rugati!”. Asa nu mai suntem ca rugatorii mari, nu mai exista isihastii de altadata!”.
    In Grecia am vazut ca manastirile se golesc de nevoitori si ca tinerii nu se mai calugaresc. Si astfel monahismul imbatraneste. Doar in Romania mai vedem aceasta infuzie de tinerete. Spuneam insa ca ei sacrifica misticul pentru pastoral, caci asa cere veacul. Si totusi, multi din ei cred cu tarie in isihasm, in mistica.
    Un monah tanar, dar cu intelepciune, imi zice: “Isihasmul ar trebui sa fie prima noastra stradanie. Nu poti trai continuu in Dumnezeu decat prin isihasm. Aceasta-i veriga om-Dumnezeu. Altfel, lipseste continuitatea om-Dumnezeu”.
    http://www.formula-as.ro/2010/931/spiritualitate-39/un-isihast-tainuit-parintele-calinic-caravan-de-la-lainici-12782-print

  8. Pingback: Sfantul Macarie de la Optina: AVERTISMENT CELOR AFLATI IN PRIMEJDIA INSELARII SAU CAZUTI IN CURSELE “SATANEI CARE IA CHIP INGER DE LUMINA” -
  9. Pingback: SFANTUL AMBROZIE DE LA OPTINA despre diferite forme de INSELARE: “Nu orice dorinta ce pare buna e de la Dumnezeu. Tot ce insufla vrajmasul este ori INAINTE DE VREME si PESTE PUTERI, ori cu SEMETIE si cu slava desarta” | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: PARINTELE PETRONIU PRODROMITUL († 22 februarie 2011) | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: YOGA SI MEDITATIA pot avea vreo legatura sau compatibilitate cu ASCEZA ORTODOXA SI RUGACIUNEA MINTII? | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: RUGACIUNEA LUI IISUS versus YOGA si MEDITATIILE ORIENTALE. Deosebirile ireconciliabile intre budism si crestinism. TREZVIA, OSANDIREA DE SINE si DUREREA INIMII – esentiale in lucrarea personala a CHEMARII NUMELUI DOMNULUI | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: TAINA CRUCII IN VIATA NOASTRA: Rastignirea mintii prin coborarea dureroasa in inima: “Prin harul Duhului Sfant, STRAPUNGEREA si ZDROBIREA INIMII ii sunt indeajuns crestinului pentru A BIRUI TOATE DUHURILE RAUTATII” | Cuvântul Ortodox
  14. Pingback: CU O SINGURA INIMA, IN TRUPUL LUI HRISTOS. Cand “darurile unuia devin comoara tuturor”… CHEILE CARE NE DESCHID USA ADANCULUI INIMII | Cuvântul Ortodox
  15. Pingback: “O noapte în pustia Sfântului Munte”: ISPITE SI RĂTĂCIRI ÎN PRACTICAREA RUGĂCIUNII LUI IISUS. Care sunt condițiile pentru a scăpa de înșelare și cum pot fi deosebite roadele rugăciunii de deghizarea diavolului în înger de lumină
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate