Parintele Petroniu Tanase despre RUGACIUNEA INIMII si CONFUZIILE privind isihasmul: CUM SE POATE RUGA NEINCETAT UN MIREAN, CE CONDITII SUNT OBLIGATORII?
Părintele Petroniu Tănase:
„A crede că isihasmul este bun pentru oricine reprezintă un gând incorect şi nereal. Dacă ar fi fost posibil acest lucru, atunci ar fi fost mare minune, s-ar fi coborât isihasmul în societate“
RUGACIUNEA CALUGARULUI, RUGACIUNEA MIREANULUI
“[…]
– Părinte Petroniu, mai există astăzi în Athos monahi practicanţi ai rugăciunii lui Iisus?
– Eu cred că mai există. Nu avem relaţie directă cu pustnicii aflaţi în diversele chilii din Athos, dar cu siguranţă că există părinţi care păstrează această practică a Bisericii Răsăritene.
– Rugăciunea inimii poate fi considerată un dar sau ea este rodul unei practici zilnice din partea călugărului?
– Sunt multe de spus despre rugăciunea aceasta. Ea cunoaşte mai multe trepte. Una este rugăciunea inimii, alta este rugăciunea care se săvârşeşte în minte. Originea ei stă în porunca Apostolului Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat!“ (I Tes 5, 17). Sigur că în vremurile acelea în care scria Apostolul, nu existau călugări. Îndemnul acestuia era adresat tuturor creştinilor. În mod cert au existat atunci creştini care au împlinit cuvântul din epistola paulină. Porunca pe care ne-o dă Apostolul Pavel este actuală şi valabilă nu numai pentru monahi, ci şi pentru creştinii de rând. În mănăstire, călugării, având mai mult timp, s-au ocupat în mod deosebit de această rugăciune şi fireşte că, rugându-se, au întâlnit nişte nedumeriri, nişte obstacole în practicarea acestei nevoinţe. Părinţii filocalici s-au ocupat în mod deosebit cu descrierea stărilor pe care rugăciunea le produce în sufletul omului şi pentru a ajuta pe cei ce doresc să se roage, astfel ei au alcătuit „metode“ cunoscute în practica isihastă, ele purtând numele sfinţilor care le-au scris. Astfel, în tradiţia ortodoxă, exista metoda Sfântului Grigorie Sinaitul, a Sfântului Simeon Noul Teolog. Ele constituie ajutoare importante pentru cei ce doresc să se roage necontenit. Această rugăciune s-a îndătinat a fi rostită în pustnicii, în sihăstrii, în locuri retrase, de către persoane aflate în izolare completă. Ea cere condiţii speciale.
Prima condiţie: despătimirea
De exemplu, Sfântul Simeon Noul Teolog arată că, de la cel care doreşte să se roage necontenit se cere să fie despătimit. Să nu fie cuprins de vreo patimă sau viciu, or despătimirea este un capitol al vieţii duhovniceşti care necesită o grijă deosebită din partea creştinilor, o lucrare şi o osteneala continuă. O altă condiţie impusă practicantului acestei rugăciuni este ca acesta să fie împăcat sufleteşte din toate părţile. Să fie împăcat cu Dumnezeu. Ce vrea sa spună asta? Nevoitorul să nu se afle în deficit faţă de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Apoi el trebuie să fie în pace cu aproapele. Să nu aibă neînţelegeri, vrăjmăşii cu ceilalţi oameni. În al treilea rând, nevoitorul trebuie să fie împăcat cu sine. O piedică în calea dobândirii păcii cu sine sunt compromisurile pe care omul le face în viaţa personală. Acestea trebuie să dispară. Ultima exigenţă este împăcarea cu natura, cu firea întreagă pe care omul trebuie să o apere şi să o păstreze potrivit rânduielii dumnezeieşti.
Universul necuvântător a fost dat omului ca acesta să se folosească de el cu dreaptă socoteală. Să folosească omului nu numai trupeşte, ci şi duhovniceşte. Natura ne ajută să ne menţinem sănătatea şi puterea trupului, dar ea are şi raţiuni spirituale. De aceea, părinţii mai sporiţi duhovniceşte ajung la o cunoaştere spirituală a naturii create. Abia atunci omul contemplă raţiunile creaţiei şi vede pe Dumnezeu în acestea, socotind natura ca pe un dar venit din partea Lui. Numai dacă omul se găseşte în această stare de despătimire se poate apuca de rugăciunea inimii, nădăjduind că va avea rezultate.
Rolul experienţei în practica isihastă
– Este obligatorie îndrumarea unui duhovnic în practica acestei rugăciuni?
– În mănăstire există această rânduială, ca monahul să îşi păzească mintea pentru că vrăjmaşul strecoară în minte gânduri rele, ucigaşe. Pentru a practica această rugăciune este nevoie şi de un îndrumător, un om sporit, care poate sesiza în ce stadiu duhovnicesc se află începătorul pe calea rugăciunii, ce patimi mai lucrează încă în sufletul practicantului, dacă vrăjmaşul îl asaltează ispitindu-l, pentru că la mănăstire diavolul nu stă degeaba. Pentru aceea, mentorul spiritual îl ajută cu povaţa care vine din experienţa proprie şi cu rugăciunea pe cel aflat la începutul drumului, punând rânduială în sufletul novicelui, încercând eliberarea duhovnicească a ucenicului.
„Omul nu se mântuieşte la grămadă“
– Putem considera că isihasmul este o neglijare a spiritului comunitar prin accentul pe care îl pune pe izolarea şi retragerea în singurătate a omului, pe nevoinţa particulară a acestuia?
– Spiritul isihast nu contravine duhului eclezial, sobornicesc, al Bisericii. Viaţa creştină are 
într-adevăr un aspect comunitar, dar şi unul particular. Omul nu se mântuieşte la grămadă. Fiecare creştin trebuie sa se îngrijească de viaţa personală. Asta nu exclude familia lui sau pe ceilalţi oameni. Nu văd nici un conflict între cele două.
– Credeţi că isihasmul, ca tradiţie de rugăciune ortodoxă, poate fi practicat şi în lume? Se poate practica rugăciunea inimii în condiţiile societăţii de astăzi? Poţi fi în pace cu Dumnezeu, cu semenii şi cu tine însuţi şi te poti despătimi în mijocul lumii în care trăim?
– La aceste întrebări răspunsurile au fost destul de neclare. Au apărut în zilele noastre diverse idei şi exista chiar şi o revistă pentru isihasm, în care se spune că isihasmul este cea mai buna metodă pentru lumea actuală de a fi în armonie cu universul. Se face o mare confuzie între isihasm şi rugăciunea neîncetată. Isihasmul înseamnă pustnicie.
Termenul „isihia“ provine din greacă, înseamnă „liniştire“, şi se referă la pacea pe care omul o obţine fugind din lume. Sihastrul este acela care trăieşte în retragere totală, în linişte din partea celor lumeşti. Cum se poate spune atunci că isihasmul este cea mai bună cale pentru oamenii aflaţi în lume atunci când numai pustnicul, aflat în singurătate, poate, cu multă osteneală, să ajungă la oarece sporiri duhovniceşti? El trăieşte în nişte condiţii speciale. Fuga de lume şi vieţuirea aspră, în izolare, este proprie numai lui. Cum poţi spune că lumea aceasta împrăştiată poate fi un mediu propice pentru realizarea rugăciunii isihaste? Acest lucru e imposibil. Sfântul Vasile cel Mare împreună cu Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbesc despre rugăciunea neîncetată. Ei au trăit înainte de părinţii isihaşti pe care istoria Bisericii îi cunoaşte mult mai târziu. Pe linia practicării rugăciunii necontenite potrivit îndemnului apostolic, Sfântul Vasile explică cum să ne rugăm fără încetare. În Omiliile sale, el spune că Dumnezeu nu aşteaptă să-I cerem: „Dă-mi Doamne, cutare sau cutare…“. Pentru că Dumnezeu ştie mai bine decât noi de ce avem nevoie. Noi să facem cum spune Apostolul în altă parte: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu“. Făcând astfel, cel aflat în lume poate ajunge la rugăciunea necontenită.
Metoda Sfântului Vasile cel Mare
Pentru a dobândi rugăciunea necontenită trebuie să facem astfel. Să zicem că te-ai trezit din somn dimineaţa. Mintea ta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu şi să spună: „Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai mai dat o zi“. Pentru că puteai să mori. Este atâta lume care se culcă seara şi nu se mai trezeşte a doua zi. Atunci când te speli pe faţă, dimineaţa, să zici: „Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat această materie minunată, apa, care mă curăţă şi este bună pentru sănătatea oamenilor“. Când te îmbraci cu haina ta, mintea să înalţe iar un gând către Dumnezeu: „Mulţumesc, Doamne, pentru haina aceasta care îmi acoperă goliciunea trupului şi mă apără de intemperii“. Şi tot aşa, în tot ceea ce faci, ai rugăciune necontenită. Acest mod de vieţuire este realizabil pentru omul de rând.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost întrebat odată de un frate: „Părinte, cum te poţi ruga necontenit, pentru că zilnic trebuie să munceşti, să te mişti încoace, încolo, şi mintea se răspândeşte la treburile pe care le faci? Sfântul Maxim a răspuns ucenicului: „Dumnezeu nu porunceşte omului lucruri care nu sunt posibile acestuia“.
Apostolul Pavel propovăduieşte şi el săvârşirea rugăciunii necontenite. Obţinerea acestei stări de rugăciune permanentă se face prin dragoste, prin înfrânare, prin înălţarea minţii la Dumnezeu şi cugetare duhovnicească. Cine le are pe acestea, are rugăciune necontenită. Aceste exigenţe creează în suflet o anumită aşezare, pentru că prin dragoste eşti în relaţii bune, în primul rând cu Dumnezeu şi apoi cu întreaga lume. Cu Dumnezeu, mai întâi, pentru că dragostea faţă de Dumnezeu este porunca evanghelică cea mai mare. Prin înfrânare pui rânduială în cele trupeşti ale tale, pentru că fără o disciplină, trupul nu ajută la sporirea duhovnicească. Prin cugetare duhovnicească mintea se ridică la Creatorul ei şi, făcând asta, intră în permanentă legătură cu Cel de sus. Aceasta este rugăciunea necontenită.
Rugăciunea – „convorbire între două persoane prezente una alteia“
După cum spun Sfinţii Părinţi, rugăciunea este înălţarea minţii spre Dumnezeu sau, cum afirmă Sfântul Ioan Damaschin, convorbirea omului cu Dumnezeu. Analizând în modul cel mai simplu această definiţie a rugăciunii, ne putem întreba ce înseamnă dialogul dintre noi şi Dumnezeu? Este o convorbire între două persoane. Rugăciunea pe care o facem noi presupune această prezenţă. Toate rugăciunile noastre sunt făcute la persoana a doua singular: „Împărate Ceresc, Care pretutindeni eşti….Vino şi Te sălăşluieşte întru noi“. Deci ne adresăm unei persoane care este de faţă. „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău… La fel şi Născătoarei de Dumnezeu: „Bucură-te cea plină de har, Marie…“. Nu zicem: „Să se bucure Fecioara“. Sau sfinţilor: „Cuvioase părinte, roagă-te pentru noi“. Adresanţii acestor rugăciuni sunt persoane prezente nouă, chiar dacă în chip nevăzut. Aşadar, toate rugăciunile pe care le rostim sunt întemeiate pe convingerea că nu sunt adresate unor persoane absente, ci unora care ne aud, fiind de faţă, deşi noi în rugăciune nu vedem cu ochii trupului prezenţa lor, care este una duhovnicească.
În cazul acestui dialog în care o persoană este prezentă alteia, este obligatoriu ca omul să fie atent
la persoana căreia i se adresează. Atunci când vorbeşti cu cineva, eşti atent la ceea ce spune el şi răspunzi la mesajul pe care interlocutorul ţi-l transmite. Nu te gândeşti la altceva, nu te uiţi în altă parte. Aşa trebuie sa fie şi simţirea, starea sufletească a celui ce se roagă. Când te interesează un lucru la cineva, când îl rogi pentru ceva, când îi ceri ceva sau îi povesteşti un anumit lucru, tu ai o stare sufletească deosebită, care se transmite şi interlocutorului. Cu atât mai mult în cazul rugăciunii, care nu reprezintă dialogul cu un om oarecare, ci cu Dumnezeu, cu sfinţii Lui, cu Maica Domnului.
Toţi Sfinţii Părinţi ne îndrumă în această privinţă: „Bagă de seamă când vorbeşti cu Dumnezeu, să fii cu sentimentul că te afli în faţa Lui“.
Cu atât mai mult atunci când te afli în faţa Împăratului Ceresc, a lui Dumnezeu sau a sfinţilor nu poţi sta nepăsător, nesimţitor. Ceea ce îi spui lui Dumnezeu trebuie să treacă mai înainte prin mintea şi sufletul tău. O rugăciune, ca să fie bine primită, trebuie făcută cu înţelegere şi cu simţire. Altfel, o rugăciune spusă numai cu buzele nu este rugăciune, ci păcat. Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte despre acest lucru când spune: „Este un mare păcat să te rogi lui Dumnezeu cu nesimţire“. Aceasta este o batjocură. Mai bine să nu te rogi deloc. Dacă nu te rogi, eşti vinovat că nu ţi-ai împlinit rugăciunea faţă de Dumnezeu, dar dacă faci rugăciunea ta cu nesimţire, cu nepăsare, eşti vinovat de nesocotirea lui Dumnezeu. Pentru obrăznicia de a spune vorbe neînţelese, zise cu nepăsare, Dumnezeu te va pedepsi.
„A crede că isihasmul este bun pentru oricine reprezintă un gând incorect şi nereal“
Revenind la ceea ce a spus Sfântul Vasile, metoda propusă de el este practică şi posibilă pentru lumea de azi. Deci a spune că isihasmul este o metodă care poate fi folosită de lumea de azi este un lucru greşit. Rugăciunea necontenită şi rugăciunea isihastă nu sunt totuna. Felul în care pustnicul realizează rugăciunea 
necontenită nu e potrivit pentru creştinul care se află în lume. Dacă ar fi fost posibil acest lucru, atunci ar fi fost mare minune, s-ar fi coborât isihasmul în societate. A crede că isihasmul este bun pentru oricine reprezintă un gând incorect şi nereal.
Un pustnic a fost întrebat de un novice: „Cum este bine să stea călugărul în chilia sa?“ Răspunsul a fost : „Orice ar face şi orice ar gândi să aibă deplina convingere că se află în faţa lui Dumnezeu“. Fără acest gând nu te poţi mântui. Pentru omul de rând sau călugăr, dacă nu există conştiinţa că se găseşte înaintea lui Dumnezeu în permanenţă, mântuirea rămâne departe. Fără aceasta, orice nevoinţă duhovnicească, post, metanii, nu au valoare. Va să zică trebuie să ai sentimentul prezenţei lui Dumnezeu totdeauna în mintea şi inima ta.
Atunci când eşti bântuit de patimi, şi vrăjmaşul îţi aduce amintirea gândurilor păcătoase, când omul trăieşte în dezmăţ, când este în ceartă şi vrăjmaşie cu cineva, gândurile de ură şi de răzbunare nu îi vor da pace. Dacă omul face fărădelegi, fură, bate sau săvârşeşte alte răutăţi este prins cu mintea lui la păcate şi atunci nu are cum să vadă pe Dumnezeu. Pentru el nu mai există prezenţă, nu mai există nimic.
Rugăciunea neîncetată a unei ţărănci
Un exemplu de astfel de prezenţă l-a dat ca pildă Parintele Paisie Olaru. La sfinţia sa venise o femeie să se spovedească. Ea l-a întrebat:
„Părinte, cum o fi cu mântuirea mea? Eu nu ştiu multe rugăciuni pe de rost pentru că nu am fost dată la şcoală şi nu ştiu să citesc“. Părintele a întrebat-o: „Şi nu te rogi?“ la care ea a spus: „Mă rog, cum să nu mă rog“. „Şi cum te rogi?“ „Uite cum mă rog. Atunci când mătur prin casă zic în mintea mea: «Doamne, curăteşte sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă». Atunci când spăl rufe spun din nou: «Spală, Doamne, negreala păcatelor din inima mea, ca să fie frumoasă aşa cum e o rufă curată şi spălată». Când fac orice alt lucru spun aceleaşi cuvinte“. Femeia l-a întrebat în final: „Părinte, o fi bună rugăciunea asta?“, iar părintele Paisie i-a spus aşa: „Numai aşa să te rogi toată viaţa de acum înainte!“.
Femeia, fără să ştie, aplicase metoda Sfântului Vasile cel Mare.
Dar, repet, şi pentru a practica această metodă e nevoie de despătimire, pentru că într-un suflet întunecat de patimi mintea nu se poate înălţa, nu poate naşte gânduri către Dumnezeu. Păcatele o opresc de la acest lucru.
– Care consideraţi că este rolul lecturilor din Filocalie sau Vieţile Sfinţilor în urcuşul duhovnicesc al creştinului?
– Citirile din cărţile cu conţinut duhovnicesc sunt absolut necesare. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune într-un loc că mântuirea are două feţe, două aspecte. Ea se finalizează atât prin cunoaştere, cât şi prin trăire. O pasăre nu poate zbura niciodată cu o singură aripă.
Când cunoştinţa nu se adresează vieţii, rămâne doar informaţie
Cele două aripi ale vieţii duhovniceşti sunt cunoaşterea şi făptuirea. Cunoaşterea se referă la înţelegerea învăţăturii dumnezeieşti a Bisericii. Trebuie să cunoşti, pentru a şti cum să făptuieşti mai departe în viaţa ta. Cunoaşterea şi făptuirea merg mână în mână. Una fără cealaltă nu se poate.
Dacă te străduieşti să ai doar cunoştinţă, faci Teologia, de exemplu, şi înveţi la şcoală, şi aduni o mulţime de informaţii; dacă ele nu se adresează vieţii tale, nu se raportează la ea, ci au legătură numai cu mintea ta, ai acumulat doar simple cunoştinţe şi atât. Eşti asemenea unui om care aleargă după vânt. Vrei să îl prinzi şi nu prinzi nimic. Capeţi cunoştinţe, date, noţiuni, dar ele nu au nici o influenţă asupra vieţii tale. Nu te alegi cu nimic din acest mod de a învăţa. Există şi situaţia inversă: nu cunosc mare lucru despre învăţătura Bisericii, dar practic din tradiţie, pentru că aşa e bine, anumite lucruri şi obiceiuri. De multe ori practica acesta este un lucru mecanic, un automatism. Dacă eu nu ştiu de ce fac cutare lucru, ci singurul meu argument este acela că e bine sa fac aşa pentru că astfel s-a moştenit, actul săvârşit de mine reprezintă o închinare la idoli, pentru că practic ceva din inerţie. Acestea sunt lucruri moarte, nu au nici un ecou în sufletul tău, fiindcă înţelesul, sensul pentru care tu le faci, nu există. Sunt absolut necesare atât cunoştinţa, cât şi făptuirea. Ignoranţa este, după cum spun Sfinţii Părinţi, o mare primejdie. Împreună cu uitarea şi nepăsarea, ea constituie unul dintre cele mai mari rele care pândesc sufletul omului. Sfântul Ioan Damaschin le numeşte „proptele ale păcatului“.
Sursa: Ziarul Lumina – Rugăciunea călugărului, rugăciunea mireanului
Legaturi:
- PARINTELE SOFIAN: RUGACIUNEA INIMII TREBUIE INSOTITA NEAPARAT DE LUPTA CU PATIMILE SI DE SMERENIA ADEVARATA, A INIMII
- RAZBOIUL CU METANIILE IN MANA: Parintele Porfirie despre rugaciunea mintii (rugaciunea lui Iisus) – conditii si riscuri
- AVVA IULIAN LAZAR, duhovnicul schitului Prodromu: “Multumescu-ti Tie, Doamne, ca-mi ingadui sa vorbesc cu Tine!”
- RUGACIUNI FACATOARE DE MINUNI? CARE SUNT ACELEA?
- Sfantul Iustin Popovici: “Sa transformam fiecare clipa libera a vietii noastre macar intr-un suspin de rugaciune”
- Ortodoxia confortabila si inchipuita sau DESPRE ISPITELE GENERATIILOR RASFATATE
- SFATURI DUHOVNICESTI DE LA PARINTELE PROCLU (I): “Duhul Sfant se lasa simtit pe masura ce duce cineva viata de pocainta”
- SFATURI DUHOVNICESTI DE LA PARINTELE PROCLU (II): “Nimic nu face pe Duhul Sfant a se salaslui in inima cuiva, decat a trece cu vederea neajunsurile altora”
- CUM SA NE RUGAM? Ne invata ca nimeni altul… PARINTELE ARSENIE PAPACIOC: “Avem nevoie de o prezenta continua a inimii, asta este esenta rugaciunii…” (si VIDEO)
***
- Staretul Efrem Vatopedinul in Romania (2000) despre RUGACIUNEA LUI IISUS si NADEJDEA IN IUBIREA LUI DUMNEZEU SI IN GRIJA MAICII DOMNULUI
- PARINTELE EFREM IN ROMANIA: Cuvinte din Sfantul Munte (I) – Conferinta de la Alba-Iulia, 2000 (prima parte)
- STARETUL EFREM IN ROMANIA. Conferinta de la Bucuresti, 2000 (si video). MESAJ DIN SFANTUL MUNTE: Nu va pierdeti curajul! Duhul Sfant nu iese la pensie!
- Parintele Efrem de la Vatopedi in Romania. Cuvant din Sfantul Munte: INTOARCERE LA TRADITIE SI LA PARINTI, LEGATURI STRANSE CU MANASTIRILE!
- INTERVIU DE REFERINTA CU PARINTELE EFREM, STARETUL MANASTIRII VATOPED: “Nu e lucru usor sa fii ortodox in vremea de azi!”
- Parintele Zaharia de la Essex – Cuvant de invatatura catre preoti, Durau, sept. 2011 (VIDEO): “Sa aducem multumire lui Dumnezeu continuu si pentru toate!”
- PARINTELE MELCHISEDEC, STARETUL MAN. PUTNA: “Avem nevoie de multa rugaciune si priveghere! Neamul si omenirea intreaga gem, dorind rugaciunea!”
De/despre Parintele Petroniu:
- PARINTELE PETRONIU TANASE – 1 an de la intrarea in vesnicie a unui CALUGAR DESAVARSIT
- Ne pleaca Batranii… Parintele PETRONIU TANASE A ADORMIT IN DOMNUL
- Raspunsuri esentiale la problemele veacului acestuia din partea regretatului mare duhovnic PETRONIU TANASE, avva care a refuzat 2 mil.$ de la Gigi Becali: “Omul sa se retraga din cand in cand, ca sa se intalneasca cu Dumnezeu”
- AVVA PETRONIU: “Nu va amagiti: de nu se va curati neamul acesta de patimi, Duhul Sfant nu va veni peste el!”, “Sa respiram pe Dumnezeu ca pe aer!”
- Vom ajunge vreodata „o turma şi un pastor”, avva Petroniu?
- Parintele Petroniu Tanase (Prodromu) catre IPS Teofan: “ARHIEREUL SA FIE DARZ!”
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Nu cred ca noi mirenii putem ajunge la rugaciunea inimii despatimita, dar daca o rostim cu plangere, atunci cand putem, cred ca este primita si ne ajuta.
Unii mireni cauta “vedenii” in rugaciunea inimii si ajung sa traiasca din inchipuiri…
Si eu zic ca aceasta rugaciune o poate spune numai cel care simte nevoia de comuniune in permanenta cu Dumnezeu. Altfel te iau valurile si te pomenesti ca iei numele Domnului in desert.
Dar gandindu-ne si la dorinta Mantuitorului:”Foc am venit s-arunc pe pamant,si cat as vrea sa fie aprins”(Lc.12,49)trebuie sa ne silim mai intai sa trecem prin focul mistuitor al patimilor care ne destrama firea,apoi sa avem dragoste fata de Dumnezeu si aproapele,sa ne iubim vrajmasii si sa uitam raul,sa ne straduim sa nu fim nesimtitori fata de Creatia Lui Dumnezeu,sa pastram tacerea,sa nu ne risipim si sa cautam linistea,sa fim smeriti in fapte,in vorba,in port,smeriti in rugaciune,sa nu cartim in fata ispitelor,sa nu ne maniem si treptat,treptat sa simti ca nu mai ai nevoie de nimic,decat de simtirea Lui Dumnezeu.Cand inima noastra este plina de dragoste pentru Dumnezeu,atunci suntem pe deplin constienti de apropierea noastra de El -chiar daca stim foarte bine ca suntem pamant si tarana.
La inceput ne rugam asa dupa metoda Sf.Vasile dar apoi cand Mila Lui Dumnezeu se revarsa prin Duhul Sau cel Sfant si ne da intelegerea ca rugaciunea noastra dobandeste proportii,abia atunci putem incerca…
http://poeziicrestin-ortodoxe.blogspot.com/2012/02/rugaciune-de-umilinta-stapane-hristoase.html
Multumesc pentru acest articol, niste precizari importante, practice si necesare spre luare aminte a ceea ce trebuie sa faca un crestin mirean. Multumim Bunului Dumnezeu si pentru darurile mintilor luminate ale acestor parinti ai nostri buni.
Despre cat poate un mirean pe calea rugaciunii neincetate, detalii foarte concrete se regasesc in cartile Sf. Teofan Zavoratul: “Stiinta rugaciunii”, “Rugaciunea” si mai ales “Calea spre mantuire” (http://www.librariasophia.ro/autor-Teofan-Zavoratul-sf.-sa-1701.html) in care se descrie si contextul general al vietii crestinului pe treptele urcusului duhovnicesc.
Toata cunostinta din aceste mici tratate de rugaciune si viata duhovniceasca este cu atat mai folositoare noua cu cat Sf. Teofan este mai aproape de zilele noastre, avand in vedere in abordarea sa (ca si Sf. Ignatie Briancianinov de altfel) exact starea decadenta in care se gaseste omul modern (cele din timpul lor fiind zorii celor din timpul nostru).
Macar sa incercam a pune inceput bun, ca Domnul nu ne-a lasat in intuneric!
Post cu folos!
Pericopa evanghelica Luca 23, 1- 34
1. Şi sculându-se toată mulţimea acestora, L-au dus înaintea lui Pilat.
2. Şi au început să-L pârască, zicând: Pe Acesta L-am găsit răzvrătind neamul nostru şi împiedicând să dăm dajdie Cezarului şi zicând că El este Hristos rege.
3. Iar Pilat L-a întrebat, zicând: Tu eşti regele iudeilor? Iar El, răspunzând, a zis: Tu zici.
4. Şi Pilat a zis către arhierei şi către mulţimi: Nu găsesc nici o vină în Omul acesta.
5. Dar ei stăruiau, zicând că întărâtă poporul, învăţând prin toată Iudeea, începând din Galileea până aici.
6. Şi Pilat auzind, a întrebat dacă omul este galileian.
7. Şi aflând că este sub stăpânirea lui Irod, l-a trimis la Irod, care era şi el în Ierusalim în acele zile.
8. Iar Irod, văzând pe Iisus, s-a bucurat foarte, că de multă vreme dorea să-L cunoască pentru că auzise despre El, şi nădăjduia să vadă vreo minune săvârşită de El.
9. Şi L-a întrebat Irod multe lucruri, dar El nu i-a răspuns nimic.
10. Si arhiereii şi cărturarii erau de faţă, învinuindu-L foarte tare.
11. Iar Irod, împreună cu ostaşii săi, batjocorindu-L şi luându-L în râs, L-a mbrăcat cu o haină strălucitoare şi L-a trimis iarăşi la Pilat.
12. Şi în ziua aceea, Irod şi Pilat s-au făcut prieteni unul cu altul, căci mai înainte erau în duşmănie între ei.
13. Iar Pilat, chemând arhiereii şi căpeteniile şi poporul,
14. A zis către ei: Aţi adus la mine pe Omul acesta, ca pe un răzvrătitor al poporului; dar iată eu, cercetându-L în faţa voastră, nici o vină n-am găsit în acest Om, din cele ce aduceţi împotriva Lui.
15. Şi nici Irod n-a găsit, căci L-a trimis iarăşi la noi. Şi iată, El n-a săvârşit nimic vrednic de moarte.
16. Deci, pedepsindu-L, Îl voi elibera.
17. Şi trebuia, la praznic, să le elibereze un vinovat.
18. Dar ei, cu toţii, au strigat, zicând: Ia-L pe Acesta şi eliberează-ne pe Baraba,
19. Care era aruncat în temniţă pentru o răscoală făcută în cetate şi pentru omor.
20. Şi iarăşi le-a vorbit Pilat, voind să le elibereze pe Iisus.
21. Dar ei strigau, zicând: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!
22. Iar el a zis a treia oară către ei: Ce rău a săvârşit Acesta? Nici o vină de moarte nu am aflat întru El. Deci, pedepsindu-L, Îl voi elibera.
23. Dar ei stăruiau, cerând cu strigăte mari ca El să fie răstignit, şi strigătele lor au biruit.
24. Deci Pilat a hotărât să se împlinească cererea lor.
25. Şi le-a eliberat pe cel aruncat în temniţă pentru răscoală şi ucidere, pe care îl cereau ei, iar pe Iisus L-a dat în voia lor.
26. Şi pe când Îl duceau, oprind pe un oarecare Simon Cirineul, care venea din ţarină, i-au pus crucea, ca s-o ducă în urma lui Iisus.
27. Iar după El venea mulţime multă de popor şi de femei, care se băteau în piept şi Îl plângeau.
28. Şi întorcându-Se către ele, Iisus le-a zis: Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri.
29. Căci iată, vin zile în care vor zice: Fericite sunt cele sterpe şi pântecele care n-au născut şi sânii care n-au alăptat!
30. Atunci vor începe să spună munţilor: Cădeţi peste noi; şi dealurilor: Acoperiţi-ne.
31. Căci dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?
32. Şi erau duşi şi alţii, doi făcători de rele, ca să-i omoare împreună cu El.
33. Şi când au ajuns la locul ce se cheamă al Căpăţânii, L-au răstignit acolo pe El şi pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta şi unul de-a stânga.
34. Iar Iisus zicea: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac. Şi împărţind hainele Lui, au aruncat sorţi.
Pericopa apostolica Iuda 1, 11- 25
11. Vai lor! Că au umblat în calea lui Cain şi, pentru plată, s-au dat cu totul în rătăcirea lui Balaam şi au pierit ca în răzvrătirea lui Core.
12. Aceştia sunt ca nişte pete de necurăţie la mesele voastre obşteşti, ospătând fără sfială împreună cu voi, îmbuibându-se pe ei înşişi, nori fără apă, purtaţi de vânturi, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi şi dezrădăcinaţi,
13. Valuri sălbatice ale mării, care îşi spumegă ruşinea lor, stele rătăcitoare, cărora întunericul întunericului li se păstrează în veşnicie.
14. Dar şi Enoh, al şaptelea de la Adam, a proorocit despre aceştia, zicând: Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Lui,
15. Ca să facă judecată împotriva tuturor şi să mustre pe toţi nelegiuiţii de toate faptele nelegiuirii lor, în care au făcut fărădelege, şi de toate cuvintele de ocară pe care ei, păcătoşi, netemători de Dumnezeu, le-au rostit împotriva Lui.
16. Aceştia sunt cârtitori, nemulţumiţi cu starea lor, umblând după poftele lor şi gura lor grăieşte lucruri trufaşe, deşi, pentru folos, dau unor feţe mare cinste.
17. Voi, însă, iubiţilor, aduceţi-vă aminte de cuvintele zise mai dinainte de către apostolii Domnului nostru Iisus Hristos,
18. Că ei vă spuneau: În vremea de pe urmă vor fi batjocoritori, umblând potrivit cu poftele lor nelegiuite.
19. Aceştia sunt cei ce fac dezbinări, (oameni) fireşti, care nu au Duhul.
20. Dar voi, iubiţilor, zidiţi-vă pe voi înşivă, întru a voastră prea sfântă credinţă, rugându-vă în Duhul Sfânt.
21. Păziţi-vă întru dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi mila Domnului nostru Iisus Hristos, spre viaţă veşnică.
22. Şi pe unii, şovăitori, mustraţi-i,
23. Pe alţii, smulgându-i din foc, mântuiţi-i; de alţii, însă, fie-vă milă cu frică, urând şi cămaşa spurcată de pe trupul lor.
24. Iar Celui ce poate să vă păzească pe voi de orice cădere şi să vă pună înaintea slavei Lui, neprihăniţi cu bucurie mare,
25. Singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, slavă, preamărire, putere şi stăpânire, mai înainte de tot veacul şi acum şi întru toţi vecii. Amin!
@ Hrisanti
Oricine poate ajunge la rugaciunea inimii daca se pocaieste cum trebuie si urmeaza invatatura care trebuie. O atitudine justa si sanatoasa este probabil lucrul cel mai important. Nu este adevarat ca nu se poate, dar nici ca se poate oricum; adevarat este ca trebuie si se va face, altfel care mai este rostul vietii? Sa nu il impleticim pe Dumnezeu plangadu-ne de mila si nici sa ne inchipuim aiurea ca se poate orice — sa delimitam realitatea si sa ramanem in ea.
@IoanC
Dar ce inseamna sa te pocaiesti “cum trebuie”??
Cred totusi ca pocainta este pana la sfarsitul vietii si niciodata nu putem spune ca ne-am pocait cum trebuie.
Si intuiesc ca Rugaciunea inimii nu tine de puterile noastre- chair daca ne nevoim pentru asa ceva , ci este un dar de la Dumnezeu.
Noi vorbim de rugaciunea inimii dar prespun ca prima etapa este rugaciunea mintii, adica sa reusesti sa te concentrezi mental pe ceea ce spui si sa nu-ti fuga gindurile in alta parte.
Pe de alta parte din text s-ar putea intelege ca numai cei curati la suflet, adica despatimiti pot sa inceapa sa se roage in felul asta. Insa sint sigura ca nu despre asta este vorba. Multa lume foloseste rugaciunea Doamne IIsuse exact atunci cind sint incercati sufleteste, cind le vin diverse ginduri, patimi, disperare, cind nu au locul/timpul ca sa se roage altfel. Este de fapt un mijloc de lupta a omului impatimit tocmai pentru despatimirea sa….chiar daca reusesti sa te concetrezi numai citeva secunde sau minute pe rugaciune, e si asta ceva si foloseste sa indeparteze pericole care pot fi imediate. Invocarea numelui lui Dumnezeu mai ales prin fraza simpla Domane Iisuse Ajuta-ma/ne este in sine o rugaciune foarte puternica la indemina oricui, oricind. Sigur, presupun ca si in cazul Psalmilor, nu chiar oricine deloc pregatit duhovniceste poate sa inceapa rugaciunea (adica fara sa fie macar spovedit daca nu si impartasit). Si mai presupun ca ai nevoie de dezlegarea duhovnicului.
Parintele Petroniu nu vorbeste despre folosirea periodica, sporadica a rugaciunii lui Iisus (recomandata cam de toti parintii), ci despre inhmarea la practica sistematica, metodica si chiar dupa anumite tehnici “isihaste” a rugaciunii inimii, cu scopul precis al coborarii mintii in inima. In mod exceptional probabil ca se poate si in lume, dar numai la cei care chiar pot sa aiba o viata extrem de linistita, semi-isihasta si numai de catre cei care au scapat cel putin de patimile grosiere si sunt deja de mult intrati intr-o randuiala duhovniceasca statornica, se afla sub indrumarea apropiata a unui duhovnic, etc. Cuvantul este pus impotriva celor care incearca sa se apuce de “ruaciunea inimii” abia intrati in biserica, de multe ori de dragul unei mode sau pentru a incerca o experienta “inalta”, la unii dupa modelul “tehnicilor” yoga sau zen, vizand obtinerea anumitor stari de constiinta exceptionale sau a unei despatimiri pe o cale usoara si “algoritmica”, “mecanica”. Multi dintre acestia pot trai inca in curvie, pot fuma, pot duce o viata lumeasca, pot crede in New Age (reincarnare, viata astrala, bioenergie sau radiestezie, etc.) si cu toate astea se incumeta sa se apuce de “isihasmul urban”. De imprastierea, enervarile si stresul zilnic ce sa mai pomenim…
@AnaR
Adica pocainta e ori te-ai pocait, ori nu te-ai pocait. E ceva la indemana noastra, ceva simplu de inteles, pentru ca Dumnezeu nu impovareaza, nici nu incurca pe om. Inseamna ori esti ori nu esti pentru ca Ortodoxia este Traire in Adevar. E usor de aflat daca te-ai pocait sau nu. Intreaba-ti constiinta.
Problema este atunci cand omul sentimentalizeaza si rationalizeaza prea mult principiile si ajunge in extreme, in tot felul de nuante incomplete, in minciuna: “vai de mine, nu sunt bun de nimic, nu voi fi niciodata” (asta e deznadejde, un fel de teatru sumbru), sau “nu e nevoie de nimic, Dumnezeu le rezolva pe toate” (Dumnezeu le rezolva, dar omul trebuie sa-si constientizeze si partea lui). Deci trebuie sa fim maturi si realisti. Dumnezeu este Atotbun, este aberant sa credem ca nu ne iubeste chiar si atunci cand gresim si ca nu ne poarta de grija intotdeauna ca un Tata iubitor; oare ce dumnezeu ar fi acesta? Dar este la fel de aberant sa credem ca Dumnezeu poate sa ne ajute atunci cand renuntam in mod constient sa ne mai ingrijim de cele ce atarna de noi sau sa deviam de la principiile fundamentale (dragostea, smereniea, jertfa, etc.)
Dar deja punem in discutie valorile intrinsice pe care le au lucrurile. Dumnezeu ne-a invatat ca da e da si nu e nu, iar asta este o mare povara ridicata de pe umerii nostri. Sa fim seriosi, ne putem imagina un
Inger sau un Sfant care pune in discutie daca oare il va ajuta Dumnezeu sau daca e oare nevoie si de participarea lui? Oare am fi mers la Avva Petroniu sa-l intrebam daca Dumnezeu e Bun? Sau sa-l intrebam cum ne dam seama daca ne-am pocait? 🙂
Deci cred ca trebuie sa fim maturi, realisti, responsabili prin fire, dar si curajosi, fermi, mai stapanitori peste sine, mai inflacarati, mai expeditivi cu pacatul, cu aberatiile, cu nevoia de justificari pro sau contra, mai ingeresti. Doar suntem ingeri in trup, nu om darwinian sau mai stim ce vor unii sa creada ca este omul de fapt.
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/12/10/ortodoxia-confortabila-si-inchipuita-sau-despre-ispitele-generatiilor-rasfatate/
@IoanC
Pocainta nu este un lucru simplu!
Atata am eu: dorinta, hotararea, vointa si sarguinta de a demonstra ca doresc cu hotarare pocainta. Dar roadele si puterea sunt de la Dumnezeu.
Cat despre constiinta…ar fi bine sa fie curata ca lacrima si sa-mi spuna mereu cand gresesc. Dar ce ma fac cu indreptatirea de sine si cu altele???
De multe ori toate reziduurile astea par mai tari decat constiinta.
@IoanC
Si inca ceva.
Imi place hotararea dumneavoastra. Mare lucru sa fii statornic in hotarari!
@AnaR
Da, nu e chiar usor si nu e nici liniar, adica viata duhovniceasca este plina de surprize.
Cred ca mesajul meu principal este sa nu intram in mentalitatea ca nu se poate, ca e prea greu, ca nu meritam — in sensul de a ne osandi (nu vorbesc de osandirea cea buna, a pacatului). Dar nici sa bravam, sau se ne bazam pe propriile puteri, cum ati spus. Ci pur si simplu sa luam lucrurile firesc, asa cum sunt. Sa incercam sa ne izbavim de modelele de a fi, de a progresa si de tot felul de inchipuiri si rationamente care apartin mai mult de lumea aceasta. Lucrurile sunt deja auto-evidente si indeajuns de dificile asa cum sunt.
Mai mentionez ca nu ma refer prea mult la rugaciunea inimii, ci la traire in general. Partea cu treptele rugaciunii si cu Lumina Necreata, etc., este deja un limbaj teologic, necesar in a comunica anumite idei, dar pentru multi poate deveni o patima, un tel in sine (si inca gresit inteles), dupa cum a postat admin in comentariul de mai sus. Eu vorbesc pentru o traire fireasca in Hristos, pentru Credinta, Nadajede si Dragoste de Dumnezeu si aproapele. Cred ca acestea ar trebui sa ne intre in fire fara sa ne complicam prea mult d.p.d.v rational; ci mai mult sa se reflecte in felul cum simtim, in prezenta si faptele noastre, chiar si cat de simple ar fi ele. Si poate sa avem ceva mai mult curaj in a ne apropia de Dumnezeu. Cred ca este pefect OK! Daca nici sa fi cu Dumnezeu nu e bine si firesc, atunci ce mai e?
@IoanC
Eu nu am zis ca noi mirenii nu putem practica rugaciunea inimii, am zis ca nu putem ajunge la rugaciunea inimii despatimita…
“O atitudine justa si sanatoasa”…e greu de definit, dupa parerea mea, din punct de vedere crestin.
Pentru ca la Dumnezeu sunt mai importante dragostea si sensibilitatea cugetului, uneori aleatorii, decat justetea si sanatatea unei atitudini.
Nu putem incadra pocainta cu niste reguli de atitudine, caci fiecare om este diferit si ceea ce Dumnezeu cere de la fiecare este diferit…
Dar a crede ca un mirean poate ajunge la o rugaciune despatimita este o inselare. Nici intre calugari, chiar pustnici, nu sunt multi care ajung…
Dar sigur, trebuie sa tindem catre asta, si deja este bine 🙂
Doamne ajuta, frate !
Tocmai am gasit o marturie unica a unei romance pe calea rugaciunii inimii. A dobandit aceasta rugaciune in numai 8 luni! A consemnat zilnic progresul facut intr-un jurnal duhovnicesc pe care il gasiti aici:
ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/Jurnal%20Duhovnicesc.pdf
Iata cum arata descrierea unei zile:
20 martie 1971
(…) Am respirat aer curat. Soarele străluceşte pe cer; ce frumos! Când văd
soarele, văd puterea şi înţelepciunea Domnului Dumnezeului nostru. Ne
luminează şi ne încălzeşte şi pe cei buni şi pe cei răi, căci El e atotbun.
Astăzi am făcut totul cu drag, cu rugăciunea în minte. Sunt fericită cu
rugăciunea lui Iisus.
Te ştiu prezent în inima mea şi pretutindeni de faţă, Iisuse. Te port cu mine
şi mă porţi cu Tine ca pe un fulg, oriunde merg. Din când în când îmi anunţi
prezenţa Ta şi sunt fericită. Uit de toţi şi de toate, îmi fac datoria împreună cu Tine şi mă simt puternică.
Mulţi doresc să-mi strice liniştea, pacea Ta, dar cu ajutorul Tău, Iisuse drag, n-au să poată. E prea târziu, sunt înarmată cu arma cea mai tare: rugăciunea Ta! Tu, Doamne, m-ai înarmat, cu ajutorul părintelui V. Nu ştiu cum să-i mulţumesc. Nu-i pot răsplăti niciodată. Aş face orice mi-ar cere, fără cârtire.
Am încredere deplină.
Iar îmi vine să plec undeva, dar unde? Doresc să-mi închin viaţa rugăciunii
lui Iisus, dar facă-se voia Ta, Doamne. De ce ni s-a descoperit oare
rugăciunea?
Trebuie să lucrez mai mult. De mi se va deschide cumva calea, voi pleca.
Numai de va fi voia Lui!
@ Petre:
Da, dar nu fara indrumator si in conditii mult mai prielnice (cele care tin de relativa liniste si stabilitate sociala, cel putin) decat cele de astazi, din acelasi (mega-)oras. Pe de alta parte, nu trebuie sa ne entuziasmeze sau sa ne motiveze spre “performanta” “recordurile” de dobandire a rugaciunii inimii, fiindca aici este vorba in mai mare masura de darul si de voia lui Dumnezeu, care difera de la persoana la persoana, precum si, bineinteles, de gradul de curatire launtrica si de smerenie al fiecarui suflet. Altfel se poate ajunge si la: http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/12/10/ortodoxia-confortabila-si-inchipuita-sau-despre-ispitele-generatiilor-rasfatate/
Rugaciunea inimii a fost perceputa de unii ca o tehnica “new age”, o scurtatura prin care putem fenta dificultatile si putem urcam pe munte cu telecabina, la gramada. Fara pocainta rugaciunea este inutila, ba chiar poate face rau prin crearea unei false pareri de sine.
Consider ca este util sa postez cateva sfaturi din acel jurnal.
Cum pot fi depăşite dificultăţile care apar în rostirea cu mintea a rugăciunii?
– Uitarea de rugăciune şi gândurile amestecate sunt cei mai puternici duşmani ai rugăciunii. Când ni se întâmplă acestea, trebuie să ne căim, să cerem iertare Domnului Iisus Hristos şi apoi să continuăm rugăciunea.
Uitarea de rugăciune poate fi biruită prin aducerea aminte de Dumnezeu, folosind pentru aceasta şi mijloace materiale – mătăniile sau alte obiecte, diferite semne, fiecare găsindu-şi metoda cea mai potrivită. Eu aveam un pulover cu un nasture mare de metal pe piept. Făceam treabă şi mă rugam, iar când uitam de rugăciune, auzeam deodată cum mi se atingea cruciuliţa de la gât de nasturele de metal. Tresăream atunci şi începeam iar rugăciunea, mulţumind lui Dumnezeu că mi-a făcut semn.
De gândurile amestecate putem scăpa ţinând mintea atentă numai la cuvintele rugăciunii. Cum apar alte gânduri şi mintea alunecă spre ele şi se risipeşte, imediat s-o întoarcem la cuvintele rugăciunii.
Cam câte rugăciuni făceaţi pe zi în perioada în care vă rugaţi cu mintea, sau cu mintea în inimă?
– La început număram pe mătănii 1.000 de rugăciuni.
Am mărit apoi numărul la 2.000 şi, după un timp, la 3.000 de rugăciuni, iar restul zilei spuneam rugăciunea fără să număr, şi cred că ajungeam cam la 10.000 de rugăciuni în total.
Părintele V. spunea că „oricine face rugăciunea lui Iisus, reuşind să numere 3.000 de rugăciuni, acela face o Sfântă Liturghie în inima sa, unde iau parte Maica Domnului şi tot soborul îngerilor şi al sfinţilor”.
Dragostea, bucuria, pacea şi dorul de Domnul Iisus Hristos ar trebui să ne însoţească tot timpul, mai ales când ne rugăm. Altfel, Duhul Sfânt se retrage de la cel care îndrăzneşte să se apropie de El cu vreun duh de ură sau de credinţă slabă, sau cu gândul de a forţa venirea Sa.
Apar câteodată şi perioade de rostire mecanică şi de împietrire a inimii, din cauza întristării Duhului Sfânt prin vreun gând sau cuvânt păcătos sau prin fapte împotriva poruncilor lui Dumnezeu.
Orice păcat, lucrarea oricărei patimi, oricât de uşoare ni s-ar părea, despart pe om de Dumnezeu, întristează pe Duhul Sfânt, care se retrage, şi arunci inima se răceşte; ne simţim goi pe dinăuntru, părăsiţi. Trebuie să ne ferim de orice gânduri, simţiri, cuvinte şi fapte care ne apasă conştiinţa.
Orice lucrător al rugăciunii va simţi din experienţa proprie cum, pentru un anumit păcat, fie el cât de subţire, pierde pacea şi bucuria şi i se risipeşte căldura inimii.
Cele mai importante cauze care duc la răcirea inimii, la pierderea rugăciunii cu mintea în inimă sunt: gândurile, cuvintele şi faptele de mândrie şi slavă deşartă şi fiicele acestora, dintre care părerea, închipuirea, mulţumirea şi încrederea de sine, nădejdea în ostenelile proprii sunt cele mai rele; păcatele împotriva iubirii aproapelui, cum sunt gândurile de judecată, de osândire, de ură, de mânie, ţinerea de minte a răului; apoi, orice cuvânt rău despre faptele sau viaţa aproapelui, chiar dacă este adevărat, faptele de nemilostivire, de mânie şi altele; nepaza simţurilor, mai ales a văzului, a auzului şi a limbii. Aici trebuie spus că rugătorul trebuie să evite cu orice preţ vorbirile lungi, chiar şi cele pe teme duhovniceşti, flecăreala, vorbirea deşartă, glumele şi râsul fără rost; gândurile, simţirile şi faptele trupeşti; iubirea şi grija de cele lumeşti; somnul fără măsură, trândăvia, îmbuibarea şi toate celelalte păcate şi lucrări ale patimilor.
@admin
in Ortodoxie toti Marii Duhovnici si Sf.Parinti ne vorbesc despre Viata Duhovniceasca sau Induhovnicire ,nu despre Spiritualitate sau Super-Spiritualitate.
Diferenta dintre ele este majora.
Sfantul Duh este cel ce face aceasta diferenta dintre ele,motiv pentru care in Ortodoxie noi ne raportam existenta la Duh si Adevar, si nu la Spiritualitate.Deci nu putem pune egal intre ele,orcat am vrea.
Prea Sfintitul Bartolomeu Anania explica foarte limpede aceasa diferenta, intr-un cuvant de invatatura, tinut la ASCOR iasi.
In ceea ce priveste calea de mijloc de care vorbesti ,noi ca ortodoxi, nu avem asa ceva.Ni se spune clar;-ori “alb”,ori “negru”,deci ,fara” gri”.
ca un ex.ce mi-a venit in minte,
Imi inchipui cum este sa merg pe mijlocul unui drum oarecare .Mai devreme sau mai tarziu voi fi lovita ,fie din stanga ,fie din dreapta,sau [in cel mai fericit caz]voi realiza pericolul si ma voi duce acolo unde ma voi simti in siguranta.
Deci, sa evit un eventual pericol,aleg de la inceput,nu?
ma duc la o extrema sau alta ,atunci cand actionez in afara invataturilor ortodoxe ,si cu siguranta, cand nu am biletul de calatorie de la duhovnic.
Aceasta se chiama “dreapta socoteala”,si suntem invatati ca pentru mantuirea noastra, “dreapta socoteala” este obligatotie.
“Calea de mijloc” nu e o notiune inventata de noi si nici una lumeasca. Este ceea ce Sfintii Parinti au numit “calea imparateasca”, identificand-o cu “dreapta socoteala”. Si asta tocmai pentru ca intre alb si negru exista si multe culori si multe nuante. De asta e nevoie de mult discernamant. Sfantul Seraphim Rose, american fiind, a scris in englea, unde nu exista alt termen decat “spirituality” si “spiritual”, carora le da cu siguranta sensul corect, ortodox, de “duhovnicesc”, fara sa faca vreo confuzie. Intr-adevar, uneori ne ia pe dinainte ispite de a indrepta pe altii, fie ei chiar sfinti contemporani…