PARINTELE SOFIAN BOGHIU DESPRE SPOVEDANIE SI CANONUL CEL MARE. De ce este nevoie sa ne marturisim si cum biruim frica si rusinea?

1-03-2012 Sublinieri

IN VINEREA DIN PRIMA SAPTAMANA A SFANTULUI SI MARELUI POST, CUVANT DESPRE SPOVEDANIE [1]

In cele patru seri, cate au trecut de la inceputul postului pana aseara, am fost martori cu totii la Canonul cel Mare, fiecare din cele patru parti ale Canonului [fiind] urmata de  cantarile acestea  specifice Postului mare: Cu noi este Dumnezeu, Doamne al puterilor si celelalte cantari in care sunt presarate si multe invataturi pentru viata noastra crestina. La sfarsitul fiecareia, dupa cum stiti, am avut si sfaturi duhovnicesti de inalta tinuta, rostite aici in fata si in auzul tuturora, de preasfintitii vladici tineri, in ultimele trei zile. Si au talcuit cu adancime intelesul acestui mare si sfant Canon, astfel incat nu ar mai fi cazul sa va mai obosesc si eu cu un cuvant, acum, la sfarsitul acestei zile de vineri seara. Dar, totusi, indraznesc. S-ar cuveni poate sa spunem un cuvant despre Maica Domnului, caci ea apare in fiecare rugaciune din Biserica noastra, fiecare grup de rugaciuni se incheie cu implorarea sau cu invocarea Maicii Domnului. Ea este prezenta in viata fiecarui crestin si in slujbe deasemenea. Poate ar fi bine sa vorbim despre ea, insa pentru ca [in curand] ne intalnim cu sfanta ei Buna Vestire, ramane pentru atunci un cuvant in cinstea ei.

Acum, insa, vreau sa va spun ceva despre un lucru foarte practic pentru fiecare din noi, despre spovedanie. Pentru ca intreg acest Canon pe care l-ati auzit este, de fapt, o plangere: de-a lungul lui sufletul omenesc plange, recunoscandu-si vinovatia fata de Dumnezeu care l-a facut, l-a creat dupa chipul Sau si asemanarea Sa. In viata noastra spurcata adeseori intinam acest chip al lui Dumnezeu din noi. Prin tot ce facem, prin tot ce gresim cu cuvantul, cu gandul, cu faptele noastre, intinam acest chip al lui Dumnezeu din noi. Se cuvine, fara indoiala, sa cerem iertare de la El, si nu o iertare formala, ci o iertare cu lacrimi, ca sa ne spele cu adevarat aceste intinaciuni launtrice, pentru ca de El nu scapam, frati crestini, Dumnezeu e mereu prezent in viata fiecaruia dintre noi; mereu se inregistreaza viata noastra de toate zilele.

Spune acel cuvant cumplit Mantuitorul Hristos: ca in ziua aceea a Judecatii, vom da seama fiecare pentru tot cuvantul desert rostit de-a lungul vietii noastre. Apoi cate cuvinte urate, desarte, spurcate, netrebnice vorbim de-a lungul vietii? Si le uitam. Ele insa nu se uita, se inscriu undeva in subconstient, si in ziua aceea se va ridica acest capac care le inchide ca intr-un mormant, vor aparea toate vii inaintea noastra si ne vor da de mare rusine inaintea lui Dumnezeu si a ingerilor cerului si a intregii omeniri. Asa incat trebuie sa ne curatim de aceste spurcaciuni launtrice, de acest balast de pacate. Sa ne curatim, pentru ca in imparatia lui Dumnezeu nimic necurat nu intra, asa ne spune sfantul apostol Pavel care a fost ridicat pana la al treilea cer, incat stia ce-i acolo. Mantuitorul Hristos Insusi ne spune cu foarte multa precizie acest lucru. De aceea, cat suntem inca in aceasta viata, cat avem libertatea de a ne ruga, de a cere lui Dumnezeu iertare, de a spala aceste pete de pe haina cea luminoasa a sufletului nostru, haina luminata la botezul nostru, din pruncia noastra, cat inca putem fi pe acest pamant, putem plange, putem cere iertare si ne putem cu adevarat lumina. Atunci va fi prea tarziu si nu va fi luata in seama nici una din plangerile noastre.

Pentru ca acest Canon, asa cum am spus, e o tanguire, o plangere de jale sau o marturisire, in care ne plangem faptele noastre cele rele, de la inceputurile lumii, de la Adam si Eva si pana la sfarsitul vietii noastre, cand ne vom intalni in fata dreptului Judecator cu faptele noastre, in aceasta confruntare cu noi insine. E o marturisire in acelasi timp: marturisim in acest Canon toate pacatele pe care le-am facut fiecare din noi, le recunoastem acolo. Canonul are aceasta nota specifica: „eu sunt cel pacatos”, ne recunoastem fiecare in parte vina noastra. Asa este compus acest Canon, pentru ca insusi autorul se socotea pacatos, desi era un sfant. De aceea marturisirea Canonului, cuprinsul lui ne indeamna sa ne marturisim si noi pacatele, fiecare in felul lui si in intimitatea lui, sa ne adunam gandurile, faptele, uraciunile si sa le spalam, sa le curatim, sa le aruncam din noi insine.

Se intampla ca foarte multa lume neglijeaza acest lucru, neglijeaza si se tot aduna mereu pata dupa pata, pacat dupa pacat, pe acest strat launtric al omului cel duhovnicesc din noi. Se aduna in asa masura incat, la un moment dat, ni se pare ca nu mai avem nevoie sa ne mai curatim, sa ne mai spalam. Iata, chiar astazi se plangea cineva, o biata sotie, ca sotul ei care nu se spovedise din tinerete, a murit de un atac de cord. Avea ca orice om pacatele lui, dar niciodata nu s-a spovedit si nu s-a impartasit. Mai zilele trecute, venise o batrana de 75 de ani si spunea ca [numai atunci] cand era copila, eleva de scoala primara, s-a spovedit de sila, impinsa de maica-sa la spovedanie. Atata amar de ani, atatea pacate suprapuse pe sufletul ei, pe omul cel dinlauntru! Inchipuiti-va ce coaja, ce solzi de nesimtire, ce ermetic inchis [este] acest suflet, fara legatura cu bunul Dumnezeu! Pentru ca suntem ca intr-o carcasa prin care nu mai poate respira duhul lui Dumnezeu, aerul cel duhovnicesc (…).

Canonul, chiar la inceput, are o nota foarte personala. Iata cum incepe, ca o marturisire:

De unde voi incepe a plange faptele vietii mele ticaloase, ce inceput voi pune, Hristoase, tanguirii acesteia de acum? Ci, ca un milostiv, da iertare gresalelor mele (…). Ravnind neascultarii lui Adam celui intai zidit, m-am cunoscut pe mine dezbracat de Dumnezeu si de imparatia cea pururea fiitoare si de desfatare, pentru pacatele mele (…). Am pierdut darurile cele dumnezeiesti daruite de Tine. Intinatu-mi-am haina trupului si mi-am spurcat podoaba cea dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Intunecatu-mi-am frumusetea sufletului (…). Ruptu-mi-am vesmantul cel dintai care mi l-a tesut mie Ziditorul cel dintru inceput. Pentru aceasta zac acum gol“.

Si Canonul deapana mereu asemenea tanguiri dinlauntru, cum am mai spus, cautand o respiratie, o inaltare, o luare de legatura cu prea bunul Dumnezeu.

Toate aceste spuneri ale Canonului, frati crestini, ne amintesc noua, crestinilor, de parabola fiului risipitor. Fiul risipitor, pilda vietii lui, este de fapt experienta fiecaruia dintre noi, barbat sau femeie. E un moment dat in viata noastra cand avem nevoie, parca, launtric, de aceasta libertate — asa zisa libertate: „Sa-mi fac de cap. Las sfaturile parintilor, ale profesorilor, ale cartilor bune si vreau sa simt eu aceasta libertate“. Si Dumnezeu acorda fiului risipitor care era copilul Lui, o parte din lume — sau o acorda fiecaruia dintre noi, pentru ca suntem toti liberi. Si o luam razna prin lume, prin pacate si ajungem la acea tara straina in care e foamete de cuvantul lui Dumnezeu si ne intalnim cu tot felul de pacate, cat avem niste posibilitati. Iar daca nu, foametea este asa de mare, incat nu avem nici o zdreanta pe noi, nici o roscova macar, acelea pe care le mananca animalele la care ajungem pastori. Aceasta departare de Dumnezeu pana aproape de pieirea noastra, este o experienta dorita de fiecare dintre noi la un moment dat, ca dupa aceea sa vina saturatia de rau si de mizerie si intoarcerea inapoi la casa parinteasca. Si Dumnezeu prea bunul ne asteapta si ne primeste. Ne permite aceasta ca sa ne inteleptim, sa nu mai facem si alta data aceste greseli. Si, adevarat, [cei] care se intorc din viata de pacat, traind acest amar, aceasta mizerie a pacatului, acest venin al pacatului, se gandesc cu dispret si cu ura impotriva a ceea ce au trait.

Acest sfant si mare Canon e de fapt aceasta experienta. Cei dinaintea noastra au facut aceste pacate, spune in Biblie — care este o carte foarte sincera, spune lucrurile cum au fost. Si toate au o semnificatie si un simbol pentru fiecare, in viata noastra. Ea ne arata caderile si intoarcerile [oamenilor] catre Parintele ceresc. Aceasta parabola a fiului risipitor [ne arata] experienta negativa, dupa aceea intoarcerea catre cele bune si sfinte, catre care suntem haraziti si catre care trebuie sa mergem — pentru ca acolo vom ajunge si ar fi pacat de osteneala de o viata intreaga, ca sa muncim, sa viem pentru iad, pentru intuneric, pentru foc, nu pentru lumina, bucurie si pace! Deci, despre spovedanie este vorba in acest mare si sfant Canon.

Prima spovedanie a fost la inceputul omenirii, chiar la stramosii nostri cei dintai, Adam si Eva. A avut loc in raiul din Eden, cand Dumnezeu provoaca pe Adam si pe Eva la o marturisire personala, asteptand o descriere cinstita a modului cum au pacatuit si a cauzei care i-a determinat la pacat. „Pentru ce ai facut aceasta”?, o intreaba Dumnezeu pe Eva. Femeia da vina pe sarpe. Dumnezeu il intreaba in chip deosebit pe Adam: „Nu cumva ai mancat din pomul din care ti-am poruncit sa nu mananci”? Adam ocoleste raspunsul si da vina pe insusi Dumnezeu, spunand: „Femeia pe care mi-ai dat-o sa fie impreuna cu mine, aceea mi-a dat din pom si am mancat”!

Lucru asemanator s-a intamplat si cu Cain. Dumnezeu il provoaca sa-si marturiseasca crima facuta impotriva fratelui sau Abel, insa el refuza sa raspunda direct, spunand ca nu este pazitorul fratelui sau. Asa ca de la inceputul omenirii inca e aceasta sovaiala, aceasta lipsa de raspundere pentru faptele noastre pe care ar trebui sa le marturisim sincer si deschis si sa cerem iertare pentru ele. De atunci inca oamenii bajbaie, oamenii evita sa fie sinceri cu ei insisi, dar mai ales cu aceia catre care trebuie sa dea un raspuns.

Doi dusmani apar in viata oamenilor, cand sunt trasi la raspundere pentru faptele lor cele rele: rusinea si teama. Rusinea de a nu fi dispretuiti si teama de a nu fi descoperiti si pedepsiti. Acesti dusmani au aparut in constiinta primilor oameni si apar in constiinta fiecaruia dintre noi, cand ne gandim sa ne apropiem de taina spovedaniei, de taina iertarii pacatelor. Desi gresim si ne incarcam zilnic de multe pacate, facute cu vorba, cu mintea ori cu fapta, lasam sa treaca timpul si trec anii, pentru multi trece viata toata, fara sa se descarce de povara pacatelor si fara sa se spele de intinaciunea care se depune pe haina cea nevinovata a sfinteniei din noi, din clipa sfantului botez. Aceasta zgura, acest balast greoi ne inchide porii sensibilitatii noastre launtrice si nu mai putem respira vazduhul cel duhovnicesc, devenind ca un pamant pustiu si sec, cum spune psalmistul, in care nu mai poate incolti nici un gand sfant, nici o ravna, nici un rod din cele ceresti. Nu mai putem crede in Dumnezeu, nu mai putem iubi cu adevarat nici pe  oameni si nici pe Dumnezeu. Pacatele ascunse si nemarturisite sunt ca niste soareci care rod in noi radacinile faptelor noastre bune, daca le avem. Si in locul lor odraslesc si cresc in noi faptele cele rele, cu toate urmarile lor nenorocite pentru viata noastra de aici si de dincolo. Aici ne amarasc viata si ne instraineaza de Dumnezeu, iar dincolo de mormant propriile noastre fapte rele ne vor acuza ca niste demoni cumpliti in ziua Judecatii. Si nu vom putea scapa de ele, cum spune sfantul Efrem Sirul undeva. Faptele noastre bune vor fi ca niste ingeri buni, iar faptele noastre rele vor fi ca niste ingeri rai. Se tin de noi scai si spun: „ale tale suntem”, „tu ne-ai facut”! Si daca sunt mai multe rele, ne pierdem. Daca sunt mai multi ingeri buni, mai multe fapte bune, Dumnezeu ne ajuta si, in cumpana aceasta a dreptatii Lui si a dragostei Lui, scapam de acea pedeapsa, de acea osanda la care suntem amenintati mereu in Sfintele Scripturi.

La tainuirea pacatelor ne indeamna si firea noastra pacatoasa si ne ajuta si vrajmasul diavol, despre care sfantul Ioan Gura de Aur spune ca el ascunde rusinea oamenilor cand vor sa pacatuiasca. Iar dupa ce au savarsit pacatul, tot el, vrajmasul diavol, le aduce aminte ca trebuie sa se rusineze de ceea ce au facut, ca sa nu fie sminteala pentru duhovnicii lor, fata de care trebuie sa apara ca niste persoane cinstite si cuminti. Iar aceasta socoteala este o mare greseala, frati crestini, si o mare inselare, pentru ca este bine sa ne rusinam de oameni si sa ne temem de Dumnezeu atunci cand savarsim pacatul sau inainte de a savarsi pacatul, nu dupa ce l-am savarsit. Pentru ca ce rusine poate fi cand vrei sa scapi de o boala si te arati doctorului asa cum esti, vrand sa te vindeci? Ce rusine poate fi cand vrei sa te speli de necuratiile din suflet, sa iesi din slujba diavolului si sa intri in slujba lui Dumnezeu? Si-a pierdut oare cinstea marele proroc David care si-a marturisit pacatele in public, cu psalmul 50, sau sfantul apostol Pavel sau Maria Magdalena sau fericitul Augustin sau Maria Egipteanca sau alti mari pacatosi care s-au recunoscut ca mari pacatosi in public,  marturisind pacatele lor? Dimpotriva, ei sunt mari in fata lumii intregi si sunt sfinti inaintea lui Dumnezeu, tocmai pentru curajul si sinceritatea cu care si-au marturisit gresalele si faradelegile lor.

Pentru ca spovedania noastra sa insemneze cu adevarat o curatire si o reinnoire sufleteasca launtrica trebuie, mai inainte de a merge la spovedanie, sa ne pregatim. Cum sa ne pregatim? Unii dintre dumneavoastra stiu acest lucru. Sunt niste ghiduri chiar, in care sunt insirate o multime de pacate facute de diferiti. Citindu-le, te recunosti in ele si notezi pe o bucatica de hartie cele ce-ti apartin tie. Si la unii se aduna patru sau opt pagini, pe hartie mare. Asa, cand vii nepregatit, neprevenit, ti se pare ca nu ai facut nimic. Vezi in ce constau aceste pacate, aceasta pulbere fina si murdara care cade pe suflet, culegand din aceste ghiduri sau din meditatiile tale [relele] din viata ta, iti dai seama cat de pacatos esti inaintea lui Dumnezeu.

Sfintii, care au fost sfinti si au facut minuni, se rugau in preajma mortii lor  (ca  erau  anuntati),   sa le prelungeasca Dumnezeu viata inca cu cateva zile ca sa se poata pocai, pentru ca isi vedeau aievea faptele lor in cele mai mici amanunte. Noi insa, daca n-am ucis, daca n-am furat nu stiu ce lucru foarte scump si mare, daca n-am avut un proces rasunator (…), nu suntem pacatosi. Insa pacatele noastre sunt foarte multe, foarte dese si foarte usor se lipesc de sufletul nostru, asa ca praful sau ca particelele de carbune intr-o uzina, se depun una peste alta si ne simtim negri si pe chip, si pe maini, si pe trup. Cand ne spalam abia vedem cata negreala curge dupa spalarea mainilor noastre. Cam asa sunt si aceste pacate care se aduna in firea noastra launtrica, de care trebuie sa scapam. De aceea, e bine sa ne facem inaintea spovedaniei aceasta lista de pacate, s-o avem la indemana, pentru ca si vrajmasul diavol le mai acopera: „Asta?! Toata lumea face pacate din astea”! Daca fac, de pilda, femeile, iertati-ma, avortul, toata lumea face avorturi. Daca fac alte ticalosii, cat mai murdare si mai ascunse — „toata lumea face asa, am facut si eu”. Acolo, la Judecata, fiecare va da seama de propria lui persoana, indiferent de ceilalti. Asa incat sa cobor in mine, sa vad in ce consta propria mea greseala, s-o marturisesc plangand, sa hotarasc ca, dupa aceea, sa n-o mai savarsesc niciodata, altfel nu mi se iarta.

Tot asa, inainte de spovedanie, frati crestini, e bine sa ne impacam cu dusmanii nostri. Pentru ca sunt uri din acestea tacute, in familii sau intre prieteni, fosti prieteni sau in grupari mai mari. Si tin urile acestea multa vreme. Vii si te spovedesti, insa dusmanul te uraste si tu il urasti pe el, esti mereu in dialog cu el si nu te poti ruga ca sa fii iertat, pentru ca nici tu nu ierti. De aceea, inaintea spovedaniei este foarte necesar sa ne iertam cu toti aceia cu care suntem impricinati. Si, de asemenea, inainte de spovedanie trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu. Sa ne rugam sa ne dea duhul umilintei, al pocaintei, ca adeseori noi nu ne dam seama ca suntem pacatosi. Fara aceasta cainta launtrica, spunem asa, niste lucruri… o spovedanie formala. Aceasta nu e vindecatoare pentru noi. […] Asa incat aceasta umilinta, acest duh al lui Dumnezeu il putem cere inainte de spovedanie, acest har, ca sa ni se ierte noua greselile: fie dupa o carte de rugaciune, fie ca ne rugam noi insine, cerand acest ajutor dumnezeiesc ca sa ne putem cobori in noi, sa ne putem recunoaste propriile noastre pacate.

Cand ne aflam la scaunul marturisirii, frati crestini, revenim la cei doi dusmani, frica si rusinea. Vine credinciosul si vrea sa marturiseasca, insa ii e rusine, ii e jena sa spuna. Sunt unii care merg la cativa duhovnici, spun la unul o parte, la altul o parte, ca sa para mai putin vinovati. Frati crestini, spovedania este activa pentru noi si folositoare, cand ne ducem anume sa ne umilim acolo. Si ne umilim nu in fata preotului, nu atat in fata lui, ci in fata Judecatorului care este Mantuitorul Hristos. El e in chip nevazut intre noi, intre credincios si duhovnic, este Insusi Mantuitorul Hristos care primeste marturisirea noastra, Lui ne marturisim, El ne iarta. Noi [preotii] suntem numai niste mijlocitori intre dumneavoastra, credinciosii, si Mantuitorul Hristos. De aceea, cand spui cu toata cainta, Lui ii spui, pe El Il rogi sa te ierte. Si El te iarta cu adevarat, daca vede aceasta revarsare din suflet, aceasta cainta adanca din toata fiinta ta. Pentru ca duhovnicul este legat de acest secret al spovedaniei, nu spune nimanui ceea ce primeste de la penitent, [de la] cel care se marturiseste. Sunt pedepse cumplite pentru duhovnic, pana acolo incat i s-a taiat limba unui duhovnic care a spus ceva de la spovedanie. In canoanele acestea care sunt de doua mii de ani, sunt fel de fel de pedepse, (constrangeri, ca sa fie pastrat acest secret al duhovniciei, spus numai intre [credincios], duhovnic si Iisus Hristos Mantuitorul nostru, care iarta pacatele noastre.

Ca incheiere am sa citesc din cartea Marturisire ortodoxa [7. Părintele citează aproximativ răspunsul la întrebarea CXIV din cap. I. Vezi Mărturisirea de credinţă a Bisericii ortodoxe, Bucureşti 1981]. jumatate de pagina, pentru a vedea ce ne spune despre spovedania noastra inaintea lui Dumnezeu, ce roade, ce folos avem din spovedanie. Marturisirea ortodoxa, vorbind despre foloasele pocaintei, spune asa:

„Cel dintai folos este acesta: precum prin pacat pierdem nevinovatia pe care am capatat-o prin sfantul botez, tot asa prin pocainta dobandim din nou aceasta nevinovatie. Precum prin pacat ne lipsim de harul lui Dumnezeu, tot asa prin pocainta il primim din nou”,

acest har, aceasta inviorare totala din fiinta noastra.

„Precum prin pacat cadem in robia diavolului, prin pocainta ne izbavim din aceasta robie”.

Si, in sfarsit,

„precum prin pacat intra in cugetul nostru rusinea si frica, tot asa prin pocainta se intoarce in noi pacea si bucuria si indrazneala, asemanatoare cu aceea pe care o au copiii catre parintii lor”.

Ţinand seama de toate acestea, frati crestini, ne intoarcem cu umilinta si cu toata fiinta noastra catre induratul Dumnezeu, cum spune Canonul cel mare. De cate ori cadem, sa ne ridicam; de cate ori gresim, sa ne caim si sa ne rugam lui Dumnezeu zicand:

„Doamne, Tu care stii cele ascunse ale inimii mele, care vezi ranile si bubele si zdruncinaturile inimii mele, tamaduieste-ma Doamne, iarta-ma Doamne, curateste-ma Indurate, innoieste-ma pe mine, cel invechit in rele. Ma rog, Doamne, «lumineaza-ma si ma indrepteaza pe mine la poruncile Tale si ma invata, Mantuitorule, sa fac voia Ta» [Numeroase predici ale Părintelui Sofian se încheie cu o rugăciune spontană. Aici rugăciunea se termină cu sfârşitul irmosului De noapte mânecând… al cântării 5 din Canon.], ca binecuvantat esti in veci”.

Amin.

(din: Parintele SOFIAN, Editura Bizantina, 2007, Bucuresti)


[1] Rostit vineri 21 martie 1986.

Cititi si:


Categorii

1. Slider, Ce este pacatul?, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Sofian Boghiu, Pocainta, Razboiul nevazut, Spovedanie si Impartasanie (Sfintele Taine), Taina Spovedaniei, Triodul si Postul cel Mare

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

96 Commentarii la “PARINTELE SOFIAN BOGHIU DESPRE SPOVEDANIE SI CANONUL CEL MARE. De ce este nevoie sa ne marturisim si cum biruim frica si rusinea?

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 4 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. @Ioana

    preotii tineri nu sunt recomandati ca duhovnici “ISCUSITI” , ci ca purtatori ai HARULUI IERTARII PACATELOR dat de hirotonia ca preot slujitor al Sfintei Liturghii si ai HARULUI dat de hirotesia de duhovnic. Adica poarta de grija Dumnezeu sa existe un folos, mai de incepator, la preotii tineri si mai ales pentru credinciosii tineri sau ramasi multa vreme in stare de pruncie duhovniceasca(adica unii dintre cei care nu au duhovnic).

    Mai ales ca duhovnic, ISCUSINTA se dobandeste cu multa osteneala, pentru a fi ajutator in vindecarea ranilor sufletelor si mai ales in dobandirea cresterii duhovnicesti, care nu se petrece fara o HRANA POTRIVITA CREDINTEI fiecaruia, adica invataturi care sa faca lucratoare Sfanta Impartasanie si Harul Duhului Sfant primit prin ea.

  2. @ frate viorel

    Daca nu-i cu suparare, tu dece nu ai avut nevoie de un duhovnic “MAI ISCUSIT”? Nu ti-ai pus intrebarea daca nu cumva esti caldicel deja pentru ca ai urmat un duhovnic nepriceput? Daca Dumnezeu vrea mai mult de la tine, si duhovnicul iti spune numai ceea ce iti place tie sa asculti, pentru ca nu este ISCUSIT, sa iti spuna ce ar vrea Dumnezeu, si de la el si de la tine?

    Adica, altfel spus, in acesti 17 ani, cum ai pus la incercare, prin alti buni duhovnici, daca te apropii de voia lui Dumnezeu, sau NU?

    (intrebarea nu este spre ispitire, ci arata una din conditiile necesare apropierii de har, nevoia de sfat de la cineva din ce in ce mai intelept pe masura ce ne maturizam duhovniceste)

  3. admin,
    ca sa nu ajungem din nou la discutii contadictorii, ma abtin. Iertati!

    fratele viorel,
    “El are harul lui Dumnezeu, iar eu inaintea lui Dumnezeu stau la spovedanie si de la el doresc povatuire, prin duhovnic. Cand merg la duhovnic ma rog lui Dumnezeu sa-i dea har si cuvant pentru mine si credeti-ma ca asa sa intamplat timp de 17 ani.”
    100% ortodox modul in care procedati. Asa sfatuiesc toti Sfintii Parinti ai Bisericii.

  4. @ fratele Viorel

    Eu m-am folosit mult de experienta dumneavoastra si va multumesc ca ati impartasit-o.

    @ admin si ceilalti

    Astfel de marturii isi merita un loc aparte, o sectiune distincta ce poate fi accesata oricand, astfel raman “ingropate” in comentarii, pana la readucerea articolelor in prim plan. Pentru mine, si cred cu tarie ca si pentru altii, unele comentarii, venite din experienta proprie, merita sa fie impartasite si pentru luarea aminte a celorlalti.
    De exemplu, pentru mine personal, experienta fratelui Viorel mi-a aratat deja o cale, o lucrare a Domnului nestiuta pana acum, pe care o pot folosi si eu.
    Multi ati dat sfaturi despre ce sa facem (sau sa fac), de rugaciunea pentru aflarea unui duhovnic, despre despatimire, despre citirea cartilor duhovnicesti. Insa eu va zic, multi deja cunoastem (si poate si facem) lucrurile acestea. Insa duhovnicul este esential.
    Si eu ma spovedesc la duhovnicul din parohia mea. Il respect, il indragesc, ma rog cum pot si pentru el. Insa stiti probabil, ca o spovedanie la un duhovnic care nu urmareste sa ai o crestere, nu iti mai cunoaste istoricul, nu iti cunoaste (pentru ca nu isi mai aduce aminte de la spovedaniile anterioare) caderile mici, nu iti cauta deosebirea gandurilor, nu iti urmareste lucrarea patimilor, ca sa ti le vindece, o astfel de spovedanie nu te duce la o crestere.

    Veti zice poate, ca atunci cand faci rugaciune, respecti poruncile, te straduiesti sa faci fapte bune, citesti carti duhovnicesti, te simti ca esti pe cale, te spovedesti, participi la slujbe, vine si Harul lui Dumnezeu si te va povatui. Sigur ca asa e. Iar cine a simtit dulceata Lui, niciodata nu-L uita, dupa cum spun Sfintii Parinti. Prima oara vine ca dar, insa daca l-ai pierdut, a doua oara se castiga prin multa nevointa, prin drum ocolit. Asa spun Sfintii Parinti, asa am citit si in materialele de aici de pe site.
    Cand ai cazut, drumul de intoarcere e foarte greu. Ai ispite mari, tulburari mari.
    Un om cand isi vede casa murdara rau, isi cauta ajutor de nadejde la curatenie, nu unul care zice “las’, mai, ca merge si fara sa faci curat si dupa pat”. Ca, iaca, vine Domnul si casa curata nu gaseste, unde sa Se odihneasca.

    Despre smerenia in povestirea experientelor proprii, avem cel putin un exemplu in comentariile de mai sus.

    Despre ucenicul cel bun/iscusit, nu asta ar trebui sa ne fie gandul. Gandul sa fie la aceasta: “În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge”.

    Omul aflat in cadere, in tulburare, in ispita (experientele incepatoriilor), care a mai si ajuns la “impietrirea inimii”, greu se mai ridica. Sigur ca este chemarea la pocainta, sigur ca este ajutorul spovedaniei, al rugaciunii. Dar cine il ajuta sa nu mai cada din nou, in aceleasi patimi? Cine ii arata gresealata (mica) cea dintai? Ca incepatorii si chiar si cei mai inaintati nu isi dau seama de caderile lor mici, ce sapa la radacina pe nesimtite. Un duhovnic cu experienta personala, ti le poate arata.

    Exact despre faza de despatimire vorbesc, mentionata de cineva mai sus. Faza in care majoritatea ramanem toata viata. Cartile ajuta imens de mult. Insa vine momentul cand duhovnicul e foarte important. Prieteniile duhovnicesti ajuta si ele mult.

    Cand ai Harul cu tine, totul e usor, lucrarea ti-e usoara, insa cand l-ai pierdut, cu nevointa mare il mai aduci inapoi.

    Revenind la propunere, va rog, ganditi-va astfel la ea:
    – ca la o carte de marturii, ca la o ocazie de a ne cunoaste intre noi, de a strange randurile, de a ne impartasi unii altora cele folositoare ce ne-au fost noua. Sectiunea poate fi inchisa, de forma unui grup. Se poate incepe de la tema spovedaniei, de la impreuna-lucrare cu duhovnicul, de la curatirea launtrica. Limitele discretiei vor fi la latitudinea fiecaruia.
    La fel si prezentarea propriei experiente in smerenie si discernamant.

    Sper ca m-am facut inteleasa mai bine acum. Mai mult de atat nu stiu ce as mai putea zice. Astfel ca va las pe voi in continuare sa decideti.

    Doamne, ajuta!

  5. INCEPUT BUN,
    cred ca PS asta a vrut sa spuna – ca toti au har.
    Acum, daca cineva crede ca merita un duhovnic dintre cei iscusiti, e liber sa-l caute daca Domnul nu a gasit de cuviinta sa i-l dea.

    Parintele Sofronie Saharov marturiseste la un moment dat un lucru infricosator: au venit si m-au cerut cuvant de folos si eu nu le-am spus Cuvantul pe care l-am auzit in inima mea de la Domnul, vazand ca ei nu il vor implini. Asa i-am ferit sa nu se faca neascultatori de Dumnezeu. Le-am spus ce am crezut eu de cuviinta, ca sa fie numai neascultatori de duhovnic (citat din memorie).

  6. Pingback: FRANGEREA INIMII PENTRU PACATE SI HOTARAREA DE A RENUNTA LA ELE – conditiile esentiale ale pregatirii de Impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului -
  7. INCEPUT BUN
    Eu m-am rugat lui Dumnezeu sa-mi dea un duhovnic, prin care El sa imi vorbeasca si mi la dat. De ce as cauta un altul? Tragi multe concluzii dintr-un text asa de scurt. Cat despre caldura trairii mele duhovnicesti sunt convins ca Domnul o stie si o va inteti, ca El este milostiv, iar eu o doresc.

  8. INCEPUT BUN,
    “tu de ce nu ai avut nevoie de un duhovnic “MAI ISCUSIT”? Nu ti-ai pus intrebarea daca nu cumva esti caldicel deja pentru ca ai urmat un duhovnic nepriceput?”
    Dvs de unde stiti ca in toti acesti 17 ani duhovnicul dumnealui a ramas tot “nepriceput”?

    “Adica, altfel spus, in acesti 17 ani, cum ai pus la incercare, prin alti buni duhovnici, daca te apropii de voia lui Dumnezeu, sau NU?”
    Sfintii Parinti invata ca voia lui Dumnezeu o afli prin duhovnic, dar nu mai spun si ca trebuie sa incepi sa-ti verifici duhovnicul comparandu-i sfatul cu ale altora “mai buni”.

    Sa ne dea Domnul sa punem “inceput bun”!

  9. @ ioana

    amin!

    Chiar acesta este rolul unui duhovnic ISCUSIT, sa inteleaga mai bine ca tine la ce MASURA A CREDINTEI te afli cu adevarat, ce esti capabil sa jertfesti din ce iti place tie, si sa inlocuiesti cu ce ii place lui Dumnezeu iar pe tine te face sa suferi. Exact cum a hotarat duhovnicul din exemplul dat de tine, asa hotaraste si Dumnezeu sa nu ne dea Duhovnic iscusit daca nu il cautam pentru a ne apropia de implinirea voii lui Dumnezeu ci ca sa ne fereasca de suferinta.

    Totusi datoria de a cauta cu staruinta duhovnicul iscusit, adica SFATUL INTELEPT de la el, este acel lucru BUN pe care il vrea Dumnezeu pentru noi. Si pocainta este cea necesara , ca sa cerem lumina , sa intelegem ce ne impiedica sa gasim duhovnicul pregatit de Dumnezeu pentru noi, pe care sa-l recunoastem ca ISCUSIT. DOAR daca nu renuntam sa-l cautam , este posibil cu adevarat sa nu ne fie dat, dar fara a avea vina, si vom primi doar ajutor in alt fel, ca de exemplu prin lumina clara in constiinta a solutiei ce trebuie aleasa, in unele situatii cruciale, sau prin oameni sfinti trimisi la noi.

  10. @ frate viorel

    daca n-a fost cu suparare, precizez ca nu era vorba de cautarea unui alt duhovnic, pentru a inlocui pe primul, ci pentru a primi al doilea sfat mai intelept, daca ingaduie Domnul.

    Caldura , adica ravna de a cunoaste tot mai mult din cele duhovnicesti, de a nu considera nimic “SUFICIENT” pentru ca Dumnezeu este cunoscut printr-un proces fara sfarsit, se mentine prin aceste fapte(nu numai prin dorinta, ci si prin NEVOINTA) , de a cere si alt sfat despre cele de folos , care este mai mult ca o citire de carti, este acel “doi adunati in numele MEU”, este comuniunea in Duhul bazata pe Impartasanie. In Pateric se intalneste frecvent aceasta cerere de alt sfat, de la cat mai multi Parinti cat mai imbunatatiti(bineinteles fara a iesi din chilie, ci cand randuieste Dumnezeu o intalnire , un oaspete, sau o calatorie pentru nevoi binecuvantate)

  11. @Sim
    “Omul aflat in cadere, in tulburare, in ispita (experientele incepatoriilor), care a mai si ajuns la “impietrirea inimii”, greu se mai ridica. Sigur ca este chemarea la pocainta, sigur ca este ajutorul spovedaniei, al rugaciunii. Dar cine il ajuta sa nu mai cada din nou, in aceleasi patimi? Cine ii arata gresealata (mica) cea dintai? Ca incepatorii si chiar si cei mai inaintati nu isi dau seama de caderile lor mici, ce sapa la radacina pe nesimtite. Un duhovnic cu experienta personala, ti le poate arata.”

    Ma iarta, te rog, dar pornesti de la premize gresite.
    Intreaga noastra viata este formata din suisuri si coborasuri. De ce mi-ar fi teama oare de cadere? Este semn clar al indepartarii mele de Dumnezeu prin nerespectarea poruncilor Sale. Atunci incep prin a ma uita in viata si faptele mele sa pot vedea unde am gresit, cer ajutor parintelui meu printr-o deschidere totala fata de el. Daca eu pot sa evaluez singur starea in care ma aflu acum si sa decid ca am nevoie de un duhovnic iscusit pentru a ma ajuta sa ma ridic, inseamna ca increderea in mine este calauza mea acum, cea care erodeaza pe nevazute temelia relatiei mele cu duhovnicul. Mai inseamna ca din start am eliminat deschiderea si increderea deplina pe care trebuie sa o am fata de duhovnicul meu.Eu am pus deja o eticheta, am facut o clasificare si am ajuns la convingerea ca el nu mai corespunde starii mele actuale.

    In alta ordine de idei, nu pot merge la duhovnic ca la un vizionar, care-mi poate da reteta fericirii. Nu trebuie sa uitam ca, de fapt, prin duhovnic vorbim cu Dumnezeu. De unde pot sti eu care este experienta personala a lui? Nu cumva caut eu pe cineva care sa-mi dea exact aceleasi raspunsuri pe care eu le astept? Nu cumva vorbim oare despre nevoia de a face pe plac propriului sine?

    Sf.Vasile cel Mare spunea: “Nu te poti apropia de cunostinta adevarului cu inima tulburata.”
    Daca vreau sa ma spal, trebuie mai intai sa-mi scot hainele de pe mine.
    Daca vreau sa aerisesc camera, trebuie sa deschid larg ferestrele.

    (Calea ascetilor)
    “Singura primejdie de care este păscut creştinul este păcatul.De te vei amărî după ce ai căzut în ispită, şi-ţi mai faci şi făgăduinţe hotărând că ,,de-acum înainte n-o să se mai întâmple niciodată”, este semn limpede că te afli pe un drum greşit: ţi s-a rănit încrederea în tine.Acela ce nu se bizuie pe sine însuşi e uimit cum de n-a căzut mai rău şi dă slavă lui Dumnezeu că i-a trimis ajutorul la vreme, fără de care ar fi zăcut mai departe acolo în adânc.

    De îndată se ridică de jos şi îşi începe rugăciunea cu un întreit Slavă Ţie Doamne.Copilul răsfăţat care a căzut zace mai departe şi se vaită căutând consolare şi mângâieri. Nu te mai cocoloşi atâta, oricât te-ar durea. Scoală sus deîndată şi continuă lupta. Acela ce se luptă se răneşte. Numai îngerii nu cad niciodată.Dar roagă-te lui Dumnezeu ca să te ierte şi să nu mai lase să fii fără de trezvie.Nu face nici precum Adam, dând vina pe femeie sau pe diavol sau oarece împrejurare. Cauza căderii tale se afla în tine însuţi: în clipa în care Stăpânul casei era plecat din inima ta, ai lăsat furii şi tâlharii să intre şi să petreacă acolo în voie. Roagă-te la Dumnezeu să nu se mai întâmple.

    Cum petreceţi aicea? A fost întrebat odată un frate dintr-o mănăstire.
    Şi el a răspuns: Cădem şi ne sculăm,cădem şi ne sculăm, cădem şi iarăşi ne ridicăm.”

  12. @ carmen

    Cand spui “nu pot merge la duhovnic ca la un vizionar, care-mi poate da reteta fericirii. Nu trebuie sa uitam ca, de fapt, prin duhovnic vorbim cu Dumnezeu. De unde pot sti eu care este experienta personala a lui?” faci o distinctie care desfiinteaza lucrarea lui Dumnezeu in om. Vorbesti de “experienta personala” a duhovnicului ca si cum ar fi ceva dobandit IN SINE, adica IN OM SEPARAT DE DUMNEZEU. Dar experienta personala a duhovnicului ISCUSIT este EXPERIENTA CU DUMNEZEU. ESTE SIGURANTA CA ACEL DUHOVNIC POATE RECUNOASTE PE DUMNEZEU CAND II VORBESTE IN INIMA LUI. Sunt urmele , deprinderile de a lucra NUMAI CU DUMNEZEU.

    Duhovnicul INCEPATOR are oscilatii in recunoasterea sfatului potrivit inspirat de Dumnezeu, se inseala de cele mai multe ori , da sfaturi la intamplare. Minunea este ca HARUL, adica interventia lui Dumnezeu, creaza prin pronia LUI imprejurarile de viata care sa aduca totusi un folos, dar sa ajute si la cresterea in intelegerea greselilor duhovnicului, chiar daca nu a lasat Dumnezeu sa fie urmari rele pentru cel sfatuit gresit.

    Limbajul folosit de tine este imprumutat din monahism, unde izolarea de lume si voturile monahilor , reduc la minim interactiunile intre un om si alt om, si fiecare in interior se deschide harului TOTAL, dupa masura lui. In aceste conditii orice sfat al duhovnicului este potrivit, pentru ca se asteapta ca pana in amanuntele cele mai mici ale vietii sa aplice poruncile.

    Mireanul, insa, aplica poruncile pe rand, si pe cele mai adanci, ca disciplinarea gandurilor , nici nu prea ajunge sa le inceapa. De aceea , iscusinta , adica discernamantul de a selecta ce este potrivit, ce poate aplica fiecare om, ajuta pe cel de la care nici Dumnezeu NU CERE TOTUL decat ca dorinta spre Dumnezeu, si nu ca realizare a implinirii tuturor poruncilor, mai ales cu gandul.

  13. @ Carmen

    Iti multumesc pentru pasajele folositoare din Sfintii Parinti. Voi cugeta la ce mi-ai spus. Tin doar sa zic ca a judeca starea sau asezarea sufleteasca a unui om dupa cateva cuvinte spuse, nu e o judecata corecta. Am vazut printre comentarii aceasta ispita de a judeca pe aproapele si de a da sfaturi, acolo unde de fapt era ceruta o opinie sau nici macar atat.
    Problemele cautarii, aflarii, lucrului impreuna cu duhovnicul sunt foarte delicate. Intreaga lupta este foarte delicata. A pune etichetari, a emite sentinte si judecati e o ispita cu care ma lupt si eu.

    @ admin si ceilalti

    Ma iertati, cred ca am provocat mai multa ispitire cu propunerea mea. Desi imi cunosc starea pacatoasa in care ma aflu si nu cautam decat un ajutor in plus despre cum au cautat si gasit altii un duhovnic, si a forma o comunitate mai stransa intre cititorii acestui site, reactiile celorlalti, care nu au vazut nimic bun in aceasta, ci dimpotriva, ma fac sa cred ca am gresit.

    Ma iertati, va rog. Dumnezeu sa ne tina pe drumul cel bun!

  14. @ Sim:

    Nu credem ca e bine ca tragi aceasta concluzie. O sectiune speciala nu avem cum sa facem (nu exista formatul pentru asa ceva, singura forma de interactivitate posibila fiind prin comentarii), insa macar putem permite fiecaruia sa-si exprime parerile si experientele. Se intampla sa fie si negative, critice. Nu trebuie sa ne suparam si sa abandonam. Daca nu am fi vazut nimic de folos in propunerea ta, nu i-am fi dat curs. Insa am spus deja ca nu se prea poate in forma initiala in care ai formulat-o. Poate e mult zis comunitate cand e vorba de internet, de un site, de ceva virtual, insa… macar un “schimb de experienta”, un dialog minimal, o impartasire de ganduri pot sa existe si.. multi le simt nevoia, intr-adevar, pentru ca nu sunt de ajuns cartile si articolele de pe site. Avem nevoie si de PERSOANE, de relatii umane, vii. Nu e doar firesc, este… duhovniceste indispensabil.

    (Ne pare rau doar ca, dupa IP, nu esti din Bucuresti si este dificil sa te ajutam si concret in privinta asta, mai ales ca nici nu cunoastem pe nimeni in orasul tau).

    @ Carmen:

    Ai fost cam prea directa si dura in ton si ai ranit; nu prea merge asa cand celalalt nu ne da drepturile unei atari familiaritati, chiar daca intentiile ne sunt bune.

    Dincolo de asta, problema crizei duhovnicilor este una reala, chiar daca se intampla ca unii mai binecuvantati sa nu aiba experienta ei. Iar nevoia de ceva mai mult decat o spovedanie formala, rapida si mecanica (cum se intampla in… cel putin 75% din cazuri) este una dureroasa pentru oricine vrea ceva mai mult de la viata sa duhovniceasca. Chiar fara a tinti la stachete idealiste si a ravni la duhovnici sfinti si harismatici, la noi chiar este o problema cu disponibilitatea (uneori obiectiva, ca timp fizic, dar… de cele mai multe ori nu e doar asta) parintilor nostri de a se apleca asupra noastra in directia unei cercetari si supravegheri launtrice mai serioase, mai adancite si, in acelasi timp, savarsita si cu delicatete si echilibru. La noi exista o mare criza de cultura si formare duhovniceasca in sensul acesta, al unei duhovnicii aplicate care sa “mane la adanc”, sa nu se multumeasca cu nivelurile cele mai de suprafata si formale. Ca in toate, nu e numai vina pastorilor, ci si a turmei, fireste, insa afectati sunt si aceia care chiar cauta ceva mai mult… si care chiar nu au de ce sa fie certati pentru asta 🙂 Nici nu trebuie laudati, ci doar… sustinuti.

    Poate ca Sim nu a stiut sa exprime foarte limpede si precis problema, a aproximat-o prin formulari mai generale care poate au indus in eroare, dar… problema pe care si noi o resimtim este cea descrisa deja intr-o carte din care am reprodus deja pe site cateva capitole:

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/12/14/taina-spovedaniei-care-este-sensul-ei-adanc-si-cum-putem-risca-profanarea-ei-prin-formalism-si-superficialitate/

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/12/15/duhovnicul-si-ucenicul-criza-vietii-duhovnicesti-a-credinciosilor-practicanti-si-pericolul-banalizarii-celor-sfinte-urgenta-iesirii-din-inertie-a-retrezirii-la-pocainta-adevarata-la-nevoin/

    Asadar problemele sunt reale si dureroase, oricat am dori noi sa le acoperim sau sa le negam, dand vina numai pe credinciosi, intr-o forma care ne aminteste putin de… mustrarile pe care le primea Motovilov pana sa-l gaseasca pe Sfantul Serafim de Sarov.

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/01/02/sf-serafim-de-sarov-si-cautarea-adevaratului-scop-sunt-intru-duhul-domnului-ori-nu/

    “Domnul mi-a aratat” spuse marele Staret (batran), “ca in copilarie ati avut o puternica dorinta de a cunoaste scopul vietii crestine, si ca ati intrebat, mereu, multe persoane duhovnicesti despre acesta”.

    Trebuie sa recunosc ca de la varsta de 12 ani acest gand m-a macinat continuu. De fapt, am intrebat multi preoti despre el, dar raspunsurile lor nu m-au satisfacut. Acest lucru nu avea de unde sa fie stiut de batran.

    “Dar nimeni”, continua Sfantul Serafim, “nu v-a dat un raspuns potrivit. Vi s-a spus: “Mergi la biserica, roaga-te lui Dumnezeu, pazeste poruncile Domnului, fa fapte bune – acesta este scopul vietii crestine”. Unii au fost chiar indignati de faptul ca va macina o asemenea curiozitate profana si v-au spus: “Nu cerceta lucruri care te depasesc”. Dar nu v-au explicat asa cum ar fi trebuit. Acum umilul Serafim va va explica care este cu adevarat acest scop”.

    La fel si Cuviosul Paisie de la Neamt sau Sfantul Ignatie Briancianinov deplangeau, inca de acum doua veacuri, lipsa povatuitorilor duhovnicesti incercati, dar.. au devenit ei insisi asa ceva pentru multi altii.

    Pentru mireni situatia este, intr-adevar, mai dificila, in general, decat pentru calugari, insa avem si avantajul de a putea cauta, de a fi mai liberi.

    Si noi ne-am dori sa existe si la noi in tara mai multi ca pr. Vladimir Voroblev sau ca Arhim. Simeon Kraiopoulos, de pilda, care sa ne ajute sa ne scoatem la lumina patimile ascunse si sa ne invete cum sa ne cercetam si sa ne razboim singuri serpii cuibariti in straturile cele mai profunde ale inimii noastre si acoperite mereu de solzii indreptatirilor “onorabile” care ne salveaza imaginea de sine. Pana la rugaciunea inimii si alte inaltimi, avem trebuinta mai ales (si urgent) de un prim ajutor in descoperirea patimilor din noi. Si, din pacate, este adevarat ca asa cum rar se aud la noi predici si luari de pozitie patriotice sau marturisitoare ca in Grecia, tot la fel de rar se aud si predici/cateheze sau au loc spovedanii care sa trezeasca in oameni nelinistea cea buna si sa-i constientizeze asupra aspectelor mai putin vizibile, mai de radacina, care ii deturneaza de la cararea Imparatiei. Fireste, exista exceptii. Slava lui Dumnezeu. Iar unii sunt mai fericiti decat altii din acest punct de vedere. Insa aceia… sa nu-i judece pe ceilalti, fiindca nu seamana experientele fiecaruia 🙂

  15. PS: (apropo de comentariile lui INCEPUT BUN):

    Noi nu indraznim totusi sa facem clasificari sau etichetarii intre duhovnici, si nici nu credem ca se pune problema in termeni de “incepator” sau “nepriceput”. Este nevoie, mai degraba, de “cercare” duhovniceasca (chiar daca poate fi preot de putin timp, poate sa nu fie chiar fraged de varsta, ci sa aiba experienta si discernamant), de darul de a se apropia de oameni cu adevarat parinteste (iar nu stapaneste, nu militareste) si de disponibilitatea jertfelnica, de durerea si focul aprins in inima pentru mantuirea lor, care poate sa suplineasca multe alte lipsuri:

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/07/15/cuv-paisie-aghioritul-despre-lucrarea-duhovnicului-manuirea-sufletului-cere-delicatete-cand-e-nevoie-de-ingaduinta-si-cand-de-asprime/

    Duhovnicul cel harismatic iubeşte sufletul şi îl doare pentru el, pentru că îi cunoaşte marea lui valoare. Il ajută în pocăinţă, îl uşurează prin spovedanie, îl eliberează de nelinişte şi îl povăţuieşte către rai. Duhovnicul se numeşte “părinte”, şi de aceea trebuie să se străduiască să fie un părinte adevărat; să mustre cu dragoste şi afecţiune dumnezeiască. Să se pună în locul fiecăruia dintre cei care se spovedesc şi să trăiască durerea aceluia, astfel încât cel ce se spovedeşte să vadă pe faţa duhovnicului zugrăvită propria lui durere. Aceasta este de trebuinţă în mod deosebit în vremea noastră, când oamenii au nevoie de puţină apă rece, şi nu de oţet tare. Cei mai mulţi, deoarece primesc înrâuriri diavoleşti, cu greu primesc un sfat duhovnicesc sau o observaţie. De aceea şi certarea trebuie să se facă cu dragoste, iar arătarea greşelii în chip discret, zâmbind, sau printr-o glumă.

    Dragostea încredinţează lăuntric, în timp ce patimile sufleteşti îl trădează pe om. Atunci când nu există dragoste, observaţia se poate să se facă şi într-un mod plăcut, dar celălalt se împotriveşte, pentru că simte elementul uman în comportamentul nostru. In timp ce dacă certarea se face cu durere şi dragoste, celălalt se poate mâhni, dar în profunzime nu este rănit, deoarece simte dragostea.

    Cunosc un duhovnic care este destul de gras – fireşte că şi structura lui fizică este astfel, dar se poate ca şi el să nu fie destul de atent la mâncare – dar ştiţi cât îl doare pentru aproapele, cât se interesează de cei îndureraţi? Are smerenie, pentru că spune că nu face asceză, dar totodată are şi multă bunătate, şi astfel mulţi se odihnesc mai mult la el decât la un duhovnic ascet.

    Un duhovnic care nu este hotărât să meargă chiar şi în iad pentru dragostea fiilor lui duhovniceşti, nu este duhovnic”.

    Or, acestia, desigur, nu sunt toti preotii de parohie al caror har, desigur, este valid pentru dezlegarea pacatelor. Subiectul nu este taina spovedaniei, ci formarea si povatuirea duhovniceasca. iar in traditia Bisericii intotdeauna aceste doua aspecte au fost delimitate. De aceea si cei “fericiti” ne-am ales sau cautam sa ne alegem un duhovnic (daca putem) si nu ne ducem totusi la prima biserica din drum si la primul preot, indiferent cum ar fi el sau indiferent ce conceptii ar avea, ce ar propovadui si cum s-ar purta cu noi.

  16. @ Ioana (tocmai fiindca nu are de ce si nu avem voie sa lasam sa existe vreo suparare si nici vreun monopol al cunoasterii si al dreptatii absolute undeva, cu totii, indiferent de varsta si exerienta, mai avem de invatat din carti sau unii de la altii, smerindu-ne putin, nu? 😉 :

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/02/28/sfintii-ioan-casian-si-gherman-cu-o-dilema-duhovniceasca-in-fata-avvei-iosif-o-lectie-de-discernamant/

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/02/28/sa-recitim-impreuna-iii-sfantul-ioan-casian-o-pilda-despre-dreapta-socotinta-deznadejde-si-compatimirea-cu-cei-raniti-de-ispite-si-de-patimi/

  17. Trebuie sa fim realisti si, in primul rand, sa ne vedem pe noi asa cum suntem. Trebuie sa staruim si sa nu abandonam, oricat de multe piedici si caderi am avea. Cunosc pe cineva pe care Dumnezeu l’a salvat nu de la moarte ci din moarte. Caci ii mergea vestea ca e viu dar sufletul sau era mort si ingropat de pacatele sale.
    Zicea admin de Motovilov, care a tot cautat, de la 12 ani, a intrebat in stanga si in dreapta, clerici si mireni, tineri si batrani, si nu a aflat un raspuns MULTUMITOR. Ceea ce as remarca eu este ca Motovilov NU A ABANDONAT cautarea, chiar daca au trecut decenii. Si numai asa a ajuns sa si afle raspuns, si ce raspuns, si de la cine…

    De fapt, din cate imi dau eu seama problema multora nu e atat de mult legata de gasirea unui duhovnic, de taina spovedaniei in sine ci de altceva. Ceva legat oarecum de impartasire, de comuniune, de interactiune, de trairea cu adevarat crestina, in Hristos. Pe undeva, e multa singuratate in noi si, in rest, un mare gol. Ar fi, poate, mai multe de spus insa raspunsurile sunt, totusi, destul de aproape de noi. Ceea ce cauta fiecare este Hristosul sau, fie in sine, fie in aproapele. La Acela se ajunge pe calea batatorita de sfinti.

    Ma opresc aci dar as vrea sa las cate ceva in urma totusi:

    1) recititi/cititi cartea lui Ioan Ianolide, “Intoarcerea la Hristos“. Daca ei au putut – atunci putem si noi, atata vreme cat nu incercam din toate puterile sa evadam din “temnitele” noastre.

    2) e poate util sa citim si acest interviu cu duhovnicul Manastirii Nera:
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/07/22/cum-sa-l-mai-recunoastem-pe-dumnezeu-asa-cum-este/

    – Cum vedeţi sporirea duhovnicească în vremurile de acum, lucrarea de despătimire?

    – Înainte, Părinţii se retrăgeau în pustie, dobândeau har, apoi ieşeau şi le vorbeau şi altora. Ajungeau la o aşezare, îmbrăcau ei înşişi harul, după care puteau să învieze şi alte suflete. Noi nu mai avem răgazul acesta. Eu ce fac? M-am trezit la vârsta de 22 de ani duhovnic, dar nu şi înduhovnicit. Nu vreau să hulesc lucrarea harului, dar omeneşte suntem nepregătiţi pentru aşa ceva. Nu putem decât să ne răstignim, să ne predăm voii Domnului şi să învăţăm din mers. În timp de război nu mai ai vreme să faci şcoala de ofiţeri ca pe timp de pace. Faci nişte cursuri acolo şi te-a trimis pe front: îţi mai pune şi o mitralieră in spate, îţi arată trăgaciul şi inamicul şi… atât! Restul le mai înveţi “din mers”. Este înfricoşător, dar asta-i realitatea. Dacă ajungem la liman – Domnul Hristos ştie. Mai auzim şi tot felul de sminteli, că monahul cutare a plecat în lume şi câte altele. Nu-i de mirare. Spune la Pateric să nu ne mirăm că pleacă unii în lume, să ne mirăm că mai rezistă cineva. Cei care vor birui vor fi mai mari decât Părinţii”.

    3) mai aproape de vremea aceasta de martie, cititi ultimele articole publicate pe site, au o multime de indicatii, raspunsuri pentru toata lumea.
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/03/02/frangerea-inimii-pentru-pacate-si-hotararea-de-a-renunta-la-ele-conditiile-esentiale-ale-pregatirii-de-impartasirea-cu-trupul-si-sangele-domnului/

    Pregătiţi-vă să-L întâmpinaţi pe Domnul, şi El va intra fără îndoială în voi, şi va cina împreună cu voi în inima voastră. Atunci nu veţi cere să vă înveţe cineva: căci Singurul învăţător al tuturor va fi în voi. La El să şi luaţi aminte cu urechea inimii şi să întipăriţi pe hârtia minţii graiurile Lui. El vă va învăţa toate, numai să vă îngrijiţi a-L păstra în voi cu toată grija şi cu toată luarea-aminte, îmbiindu-L numai cu ceea ce îi place Lui să vadă în noi. Amin!

    Lasati frica si indrazniti caci cel ce cauta, va afla. Acest cuvant ne este lasat de Insusi Dumnezeu, deci, vorba parintelui Rafail, il putem crede PANA LA CAPAT.

    @Sim:

    de ce ar fi asa? cred ca cererea dumneavoastra a fost isvorata dintr-o nevoie si dintr-o dorinta buna. Sa fim insa realisti, pe drumul de la gand la fapta se mai infiltreaza si tot felul de duhuri si ispitirile lor. Asta nu inseamna insa sa abandonam initiativa ci sa cercetam un pic, sa pastram ce ii bun si de ajutor si sa aruncam ce nu e de folos.
    la fel si ceilalti, fiecare a incercat sa aduca ceva si, pe alocuri, fiecare a mai si gresit. sa cercetam fiecare pe unde, sa eliminam sursa care a permis ispita si sa merem inainte. Avem drum lung in fata si cum nimeni nu se mantuieste singur, sa invatam sa ne suportam unii pre altii, sa ne ajutam si sa ne intelegem pe cat se poate. Usor, usor, ne-om “slefui” si intre noi ca si asta este o lucrare.

    @inceput bun:

    una ii sa nu-ti ingropi proprii talanti si sa te stradui sa aduci un picut de lumina (si aici, cu bagare de sama, ca nu cumva sa iti iei propriul intuneric drept lumina) si cu totul alta este sa te pui tu, cu de la sine putere, fara nici o binecuvantare, sa “risipesti” talantii altcuiva, cum ar veni ai duhovnicului. Am avut parte de suficiente experiente ca sa invat ca nu e nicidecum indicat sa facem, aici sau aiurea, un fel de targ cu duhovnici. Acestea is chestiuni personale.

    @admin:

    spuneti:

    problema crizei duhovnicilor este una reala, chiar daca se intampla ca unii mai binecuvantati sa nu aiba experienta ei. Iar nevoia de ceva mai mult decat o spovedanie formala, rapida si mecanica (cum se intampla in… cel putin 75% din cazuri) este una dureroasa pentru oricine vrea ceva mai mult de la viata sa duhovniceasca. Chiar fara a tinti la stachete idealiste si a ravni la duhovnici sfinti si harismatici, la noi chiar este o problema cu disponibilitatea (uneori obiectiva, ca timp fizic, dar… de cele mai multe ori nu e doar asta) parintilor nostri de a se apleca asupra noastra in directia unei cercetari si supravegheri launtrice mai serioase, mai adancite si, in acelasi timp, savarsita si cu delicatete si echilibru.

    As zice ca nu stiu cat este o criza a duhovnicilor aici cat o criza a noastra. De cele mai multe ori mergem la spovedanie (sau pentru a afla cuvant, sfat) completamente nepregatiti. Si, cam nepocaiti, cu inima de piatra.
    Sau, alteori, repede ne pierdem rabdarea, am vrea sa ne asculte ACUM, dar uite ca nu e timp. Nu mai bine cautam altul?
    Sau, am vrea sa ne acorde mai mult timp, sa vorbeasca mai mult cu noi, sa ne asculte vreo cateva ceasuri pana ne-om desertat tot sacul si i-am spovedit pe toti si pe toate numa pe noi nu.
    Sau, daca ne da cuvant, nu il primim. Sau, cand e sa mergem la el, amanam si apoi, cand in cele din urma ajungem, ba nu e timp, ba nu il gasim si, valeu, ce ne mai perpelim. Ce bun ne-ar fi un duhovnic batran si iscusit pe care sa il suparam continuu cu ale noastre griji de peste zi.
    Iar in tot timpul asta nu gasim vreme sa il odihnim macar pret de-o rugaciune in inimile noastre.
    Ii cerem delicateze, echilibru, iscusime, si cate si mai cate…iar noi nu punem nimic in aceasta lucrare impreuna decat, poate, ceea ce remarcati si dumneavoastra: un mecanism, o spovada rece si cam atat.

    Ma intreb, daca am avea, pe toate drumurile, duhovnicii de altadata, iscusiti si cercati in duhovnicie…am fi noi altfel decat suntem? Ne-ar fi de folos sau nu care cumva am adauga pacat peste pacate, batandu-ne joc de ei ca dar de la Dumnezeu?

  18. @Alin-7:

    Nu mai conteaza a cui criza e, cert e ca ne apasa pe toti si ne pune pe fuga pe toti. Suntem ca niste hamsteri care alearga nebuneste in scripete si acest lucru e obiectiv, nu tine doar de subiectivismul trairilor noastre, si este “normal” sa afecteze si viata duhovniceasca, in intregul ei si in toti “actorii” implicati. Nu trebuie sa ai asteptari pietist-serafice sau scoase din cartile citite ca sa simti povara acestui mod de a face duhovnicie si de a il resimti ca pe ceva obstesc, nu doar ca ceva strict personal.

  19. @ Alin-7:

    Referitor la ultima intrebare:

    Cu riscul de a starni strigate de indignare generala: DA, ne-ar fi de folos si unii chiar ar fi altfel. Nu eu (noi), dar stiu pe altii care chiar ar fi… Stiu de ce spun asta si stiu ce diferenta o face un duhovnic pentru acea “ramasita” care chiar vrea sincer sa se mantuiasca si care chiar este plamada buna, ravnitoare si ascultatoare. Si stiu si ce putere INEGALABILA de smintire are un duhovnic. Distruge mai rau decat o poate face oricine in lumea asta. De asta i s-a dat si asa mare raspundere! Ca si parintii de copii. Nu totul depinde de parinte, de mama, de tata, dar cand parintele e rau sau nu e deloc… ei bine, asta se cunoaste tare de tot! Si realitatea este ca multi in biserica se simt orfani, singuri. O marturisea si Cuviosul Paisie acum 20 de ani, dar astazi… Si mai ales la noi, care nu suntem solidari ca grecii. Am aceasta convingere bazata pe ceea ce am vazut ani si ani la rand. Suflete care s-au pierdut, s-au racit serios, au intrat in mari curse sau macar au ocolit mai rau drumul cel bun din cauza proastei indrumari sau a… lipsei indrumarii! Cand vad si aud de atatia preoti “cu nume bun” si imagine de “buni duhovnici” (in general de mir) cum unii imping efectiv in prapastia pacatului si a duhului lumesc prin “ascultarile” lor pe atatia tineri, iar altii ii lasa sa orbecaie prin… absenta si indiferenta lor totala… nu vreau sa mai spun nimic, ci doar sa plang. Am pierdut destui frati asa. Macar sa nu se fi batut moneda pe ascultare decat sa faci din “ucenici” niste instrumente ale voii tale patimase sau ale ideilor tale ratacite. Fiindca, iata, ce surpriza, tinerii chiar fac ascultare. Si in rau, daca in rau sunt calauziti. “Cand orb pe orb calauzeste, nu vor cadea amandoi in groapa?”

    Inca o data: nu ajunge doar spovedania si, daca nu ne mintim cu buna stiinta sau daca nu suntem de foarte de curand in biserica, stim ce problema mare e astazi cu indrumarea sufletelor. Dupa cum stiu ca in alte perioade, alte generatii chiar au fost ajutate si… s-a simtit, s-a cunoscut. Astazi este MACEL. Dar asta e, stim ce vremuri sunt! (Repet si ca stiu ca exista si exceptiile, care doar confirma regula si fenomenul general). Sigur, si asa Dumnezeu va lucra mantuirea sufletelor sincere. Si lucreaza! Dar, de prea multe ori, pe alte cai, mult mai dureroase decat cea batatorita a formarii prin duhovnic. Si era frumos sa existe (mai multe) comunitati ortodoxe autentice, sa existe VIATA DUHOVNICEASCA, frateasca si intrajutorare. Si nu exista decat extrem de rar. Cand e atat de usor de creat in parohii, mai ales de tineri, daca iti dai putin interesul. Dar deh… vremurile de pe urma.

    E si criza noastra, dar este si a duhovnicilor, obiectiva, clara, marturisita de o multime de… duhovnici si de oameni incercati. Si deocamdata despre asta era vorba in subiect. De o nevoie care se cere implinita si nu contestata, dispretuita, admonestata sau, si mai rau, agresata, inclusiv prin culpabilizarea clasica: E vina ta, vezi-ti de pacatele tale, stai in banca ta si taci! Nu, nu asa. Nici nu aruncam cu pietre in preoti si in duhovnici, nu ii judecam, ii luam asa cum sunt si ne folosim de ce e bun, dar nici nu ingropam problemele si durerile noastre sub pres.

    Citeste sau reciteste, te rog, linkurile din pr. Voroblev, “Duhovnicul si ucenicul” si… mai vorbim 🙂 Si cele din Sf. Ioan Casian. Aceeasi rugaminte si pt ceilalti. Pe Sim o rugam sa nu se descurajeze si, poate, sa incercam sa comunicam si pe mail, daca e necesar. Cat putem si noi… greu, dar incercam.

    In rest, subscriem la primele paragrafe, Alin.

  20. @admin
    Imi cer iertare pentru cuvintele si tonul folosit, pentru faptul ca am ranit fara sa vreau. Nu mi-a fost in intentie sa indepartez sau sa descurajez pe cineva. As vrea sa mai adaug ceva, insa nu ma voi mai folosi de cuvintele proprii pentru a evita orice neintelegere.

    La sarbatoarea Sf.Dimitrie cel Nou din toamna trecuta, dupa ce mii de pelerini s-au inchinat cinstitului Cap al Sf.Andrei, a sosit momentul ca preotii sa il ridice si sa porneasca in procesiune catre Galati, daca nu ma insel.

    Oamenii stateau linistiti la rand iar in momentul acela fiecare a reactionat dupa cum a crezut de cuviinta: unii s-au revoltat, au insistat, altii si-au luat ramas bun din priviri.

    Insa la replicile si cuvintele de revolta ale unui domn din apropiere, la nedumerirea dansului cum ca de ce nu ne revoltam cu totii, sa rugam sa mai ramana macar pentru cei care apucasera sa ajunga in apropierea foisorului, a venit raspunsul unui tanar, abia iesit din adolescenta: Nu sunt eu vrednic sa ating Cinstitul Cap al Sf.Apostol!

    Atunci toti cei care cereau cu insistenta o anume dreptate, au tacut pe moment. Acel tanar a dat atunci o lectie de viata multora.

    De multe ori ma gandesc la copilul acela si la atitudinea lui de atunci si cred ca daca as avea macar o mica parte din modestia (sa nu spun smerenia) gandurilor sale, as fi scutita de multe deziluzii aduse de indreptatirea de sine.

    Dumnezeu sa ne ajute!

  21. @ Carmen:

    Am inteles pilda, dar credeti-ne ca totusi nu se aplica aici, riscam sa confundam lucrurile si sa ii judecam aspru (pentru lipsa de smerenie) pe cei pe care nu-i intelegem grabindu-ne…. Insa ei nu sunt rasfatati neaparat, nu sunt niste cersetori puturosi, ci niste Lazari sufletesti care doar striga de foame reala (de iubire frateasca) si dupa apa (cea vie)… Si pe care Hristos nu ne-a cerut sa-i moralizam si nici sa-i reducem la tacere. Poate nu-i putem ajuta noi, dar macar ii putem lua in inima noastra. Daca, desigur, se dovedesc altceva mai tarziu, putem intrebuinta si alta atitudine.

    Toti avem ispite, toti gresim, dar, cum zicea si Alin, sa incercam mai mult sa ne si ingaduim, sa ne si indreptam.

  22. @admin
    Setea dupa Dumnezeu este o dorinta fireasca, sadita in firea omului de insusi Creatorul sau. Dar, parerea mea este ca singurul leac ramane rugaciunea. Prin rugaciune, doar prin rugaciune si prin tainele Bisericii pot simti si pastra harul Duhului Sfant. Duhovnicul ma poate ajuta doar pana la un anume moment, mai departe trebuie sa merg singura. Chiar daca este un preot necunoscut lumii, ramane legatura mea cu Dumnezeu. El este cel care ia asupra lui pacatele mele atunci cand imi da dezlegarea de ele. A merge singura mai departe inseamna a cauta cu insistenta, intai in viata mea si mai apoi in scrierile Parintilor, in dogmele Bisericii, in cateheze, in talcuirea Sf.Liturghii. Un parinte spunea intr-o seara la cateheza ca daca ascultam cu atentie cantarile de la strana, gasim multe raspunsuri la framantarile noastre. Este, cu alte cuvinte, un cumul de informatii care impreuna formeaza intregul din care ne putem informa si care nu trebuie neglijat pe motivul ca toate raspunsurile trebuie sa le primesc de la duhovnic.
    (Probabil ca iar am exagerat, hotarati dvs. daca publicati sau nu comentariul.)

  23. @ admin si celorlalti

    “retragerea” mea a fost consecinta urmatoarele ganduri:
    Am vazut din comentariile, din reactiile celorlalti, perpetuarea unor tulburari. Din experienta vorbesc, tulburarea in mediul virtual se manifesta astfel (si daca gresesc, va rog mult sa ma corectati):
    – comentariile proprii incep sa curga, sa se inraureze, coerent sau (de cele mai multe ori) incoerent, dar neaparat intr-o cantitate ce depaseste o anumita masura (a unui raspuns scurt/mediu la o problema adresata);
    – comentariile proprii incep sa nu mai aiba obiectivul propus (acela de a raspunde la o intrebare, de a transmite un mesaj in legatura cu subiectul, de a impartasi din experienta proprie), ci incep a se “ataca” subiecte conexe, initiate de alti comentatori, a se emite judecati, etc.
    – comentariile proprii incep sa piarda tonul linistit, emis in cazul exprimarii unei pareri proprii. Tonul isi pierde cadenta si echilibrul.
    – problema expusa, subiectul prezentant nu mai este atins decat pe alocuri, scopul ramanand neatins.
    Astfel, eu insami aflandu-ma intr-o tulburare (ca nu as fi ajuns sa cer ajutor de la voi altfel), nu as fi vrut sa mai tulbur si pe altii.

    Eu caut un duhovnic “iscusit” (ca sa ma citez si eu pe mine), nu pentru ca sunt eu nu stiu cum (desi multi din prietenii mei ar zice contrariul 🙂 ), ci pentru ca sunt (nu doar ma simt) bolnava rau. Am nevoie de un doctor iscusit. Ceea ce am propus aici, am facut din urmatoarele motive:
    – dintr-o dorinta, dar mai ales nevoie sincera de a incepe degraba lucrarea cea buna (caci nu degeaba am cazut in tulburare, ci de “bine” ce mi-am facut lucrarea pana acum)
    – deoarece am incredere in fratii admini in a trata o astfel de delicata sectiune / problema, si pentru multe alte atribute ale lor pe care le-am sesizat, dar pe care nu le voi enumera aici, ci i le zic lui Dumnezeu, ca sa stie El cat ii multumesc pentru lucrarea aceasta a Lui. Ca tin la smerenia lor.
    – pentru ca simt, cred si imi doresc sa trecem un pic mai departe de virtualul site-ului. Marturiile fiecaruia ne-ar aduce mai aproape, ne-am cunoaste mai bine si mai ales ne-am putea intalni unii dintre noi, legand prietenii duhovnicesti. Ce ar fi atat de greu, sa ne unim vointele si dorintele in urmarea Lui, sa ne intalnim … nu stiu, intr-un pelerinaj, la o lucrare, proiect de suflet, la un grup de discutii in jurul unor parinti, sau prin alte metode binecuvantate. Cui nu i-ar folosi sa intre intr-un astfel de grup? Sigur nu suntem (sau poate unii or fi) la nivelul membrilor Rugului Aprins, dar de ce sa nu incercam sa ne folosim unii de altii? Caci, iata, vremurile de pe urma sunt aci, iar internetul nu va mai fi sigur (in sensul de protectie a activitatii, a datelor, etc)in curand, nu mai zic ca site-ul ar putea fi blocat sau mai stiu eu ce alte lucruri. Si, atunci, nu ar fi bine sa stim unii de altii? Intreb si eu, din strafundul gandirii mele..
    – si nu in ultimul rand pentru ca stiu ca tratarea acestei probleme ar ajuta pe multi, nu numai pe mine.
    Eu nu ma opresc din cautarea mea.

    Omul tulburat sa stea in banca lui, sa nu mai tulbure si pe altii, caci exprimarea celor de neexplicat e grea si unui om linistit, d-apai unuia ca acesta. Cam aceasta invatai eu, acum, recent.

    Binecuvantarea Domnului peste noi!

  24. Eu una as vrea sa o intalnesc pe Carmen, sa o imbratisez tare tare, ca m-a “certat” cu atata patos. Caci de ce are nevoie un om pacatos, daca nu de certare? Mai bine certare de la frati, decat de la Dumnezeu.
    Zic si eu…

  25. @Sim
    Maine, in Gradina Icoanei, ne putem inchina icoanei Prea Curatei Stapanei noastre, Trihirusa, adusa de la Manastirea Neamt. Poate imi va ajuta Domnul sa ajung acolo. As duce cu bucurie gandul tau bun Maicutei, il poti scrie aici, nu cred ca adminii vor avea ceva impotriva. (Am inteles ca nu esti din Bucuresti.)

  26. @admin:

    Nu este, domle, loc, de nici o indignare; am pus si eu o intrebare la fileu sa va mai descos un pic. Imi place sa va agit spiritu’ ca prea va cocolositi asa, in sinea voastra.
    Totusi, ca sa ma fac bine inteles, abordarea mea este in sensul urmator: decat sa ma tot plang ca nu mai exista duhovnici iscusiti mai bine ma iscusesc eu, pana una alta. Faceam ce puteam. And make no mistake, radem, glumim dar asta atitudine vine din constientizarea lipsurilor de care pomeniti si nu dintr-o neglijare a lor.
    M-am vaetat ce m-am vaetat, am zacut, m-am svarcolit, pana la urma n-am mai avut ce face si am luat avans, taras-grapis. Nu putem astepta mereu dupa altii. Iar m-am vaetat, iar m-am svarcolit, iar taras, iar…

    Referitor la aceia care intradevar ar fi “altfel”, plamada buna…daca sunt “altfel” (daca chiar si printre crestini sunt unii dintre acestia, mai altfel) atunci cumva ma gandesc eu asa ca aceia vor suferi poate cel mai tare pentru ca aceia pot si duce suferinta. Nu neaparat suferinta fizica. Vor avea parte de multe momente grele dar si de har. La masura lor, vor trebui sa cunoasca tot razboiul si sa fie bine caliti si perpeliti in cuptoriul ispitelor. Si, probabil, la momentul cand vor fi pregatiti si bine sculptati, acesti Don Chihotes vor intalni si duhovnicul acela iscusit (fie ca era “ascuns” sub nasul lor, fie ca li-l va scoate Dumnezeu in drum). Pana atunci, aveti mare grija cu aceste paseri rare…daca le-ati intalnit.

    @Sim:

    Deci sa ne’ntelegem, retragerea strategica in corzi e una, abandonul in ring e alta. Inteleg ca v-ati dat singura un upercut dara, sa stitz, nu era cazul. Daca aveati putintica rabdare se ivea un croseu bine tintit din public.

    Doctorul deja a inceput sa lucre, va spui io, sper sa reusiti sa Il (si) lasati sa opereze cum treba. Toate operatiile pe cord deshchis este delicate, asa scrie in manualul tanarului rezident. Vine el si duhovnicul, da’ fiind intelept si iscusit, vine agale.

  27. @ Carmen

    Fii binecuvantata pentru gandul acesta bun!
    Roaga pe Maicuta Sfanta sa ma ajute sa indrept greselile mele si sa-mi gasesc un duhovnic bun! Stie ea nevoile mele si le las in mainile ei preacurate, caci atata cat poate Dumnezeu cu puterea, atata poate Maicuta Domnului cu rugaciunea!

    Doamne, ajuta!

  28. @ Alin-7

    Agale sa vina, dragul de el. Poate totusi mi-L ia Bunul pe sus sa ajunga mai repede. Sau pe mine sa ma duca in intampinarea lui pe cale. Oricum va lucra Domnul, minunat va fi!

    Iti multumesc.

  29. Oare, Cel ce vede toate, nu stie de ce avem nevoie? Nu trebuie sa ne precipitam! O, Doamne, mila Ta cea mare, cum m- a calauzit pe mine, nevrednica!
    E mai placut sa fie tainica lucrarea, decat sa fie cunoscuta de toata lumea. Nu sunt deacord, ca multi altii, cu o lista. Cu adevarat, duhovnicii ne gasesc pe noi, iar nu noi.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate