PARINTELE DUMITRU STANILOAE – OMUL, PREOTUL SI TATAL DESAVARSIT, in amintirea fiicei sale, LIDIA. Sfarsitul lumii paradisiace a satului romanesc si inceputul “vremurilor absurde, de cosmar”… care bat din nou la usa si azi

3-10-2014 Sublinieri

arsenie boca si familia Staniloae

“… Tragedia a fost cu atat mai mare cu cat, odata cu ei, s-a pierdut o intreaga lume, cu traditiile, cu obiceiurile ei, un mod de viata. A disparut constiinta inradacinarii in pamantul mostenit de la generatiile anterioare, au disparut valorile absolute, tot atatea legi de comportare, de existenta, o Weltanschauung, care mentinuse vreme de secole vana vitala a salului romanesc. Acesta era, cel putin in Ardeal, unde l-am cunoscut mai bine, o societate inchegata, care functiona ca stimulent dar si ca frana atunci cand era cazul. Satul aproba, sanctiona, indrepta. Nimeni nu era singur, se traia intr-o comunitate-comuniune care dadea siguranta, sprijin. Vremurile absurde, de cosmar, prin care a trecut, au distrus aceasta buna asezare, aceasta cristalizare care, vreme de secole, a asigurat existenta neamului...”

***

Vedeti si:

Pr-Staniloae-5

“[…] Peste ani, cand am cunoscut alte familii, mi-am dat seama ce sansa am avut eu. Putini copii au avut fericirea ca parintii lor sa se ocupe cu atata competenta si dragoste de dezvoltarea lor in toate privintele.

O facea fara ostentatie, fara a-mi impune ceva. Cu tact, pe nesimtite, reusise ceea ce altii nu obtin cu toata asprimea: sa trezeasca in copilul lor dragostea de lectura, setea de a afla mereu ceva nou. Oricat de ocupat era, oricat de absorbit de scrisul lui, de opera lui, nu l-am auzit niciodata spunand: „Acum n-am timp! Vino mai tarziu cand sunt mai liber.”

[…]

Ma asezam pe marginea patului, alaturi de biroul lui si-mi spuneam pasul. Sau intrebam, sau palavrageam pur si simplu. Tata punea condeiul jos, isi intorcea scaunul spre mini si asculta, raspundea, cu o rabdare si cu o atentie pe care de cele mai multe ori micile mele probleme nu le meritau.

„Tata, am gasit teatrul complet al lui Ibsen, sase volume, in germana si costa patruzeci de lei. Imi dai bani?” Tata scotea portofelul si se executa. O duceam destul de greu, dar pentru carti se gaseau totdeauna bani.

„Tata, imi dai bani de bilet la concert?” „Indata!” daca nu cumva imi cumparase el bilet cu o zi inainte. N-a spus niciodata: „N-am bani, lasa, poate alta data.” Numai Dumnezeu stie cum o innodam de la un salariu la altul…

Dupa un timp, batrana care o ajuta pe mama a plecat la manastire. Tata a intervenit pentru ea ca sa fie primita la Manastirea Pasarea, desi pentru noi, cu starea precara a sanatatii mamei, era destul de greu. Deci am renuntat la bucataria din pivnita si am mutat-o intr-o debara, o camaruta intunecoasa si ingusta, fara apa curenta, in care doua persoane incapeau cu mare greutate. Şi acum aduceam apa cu caldarea de la baie, dar cel putin n-o mai caram pe scari. Iarna era atat de frig, incat dimineata trebuia sa spargem gheata din galeata cu ciocanul.

fotografie de Dinu Lazar

fotografie de Dinu Lazar

Foarte devreme, la patru, tata se scula si se aseza la biroul incarcat cu carti si manuscrise. Scria la lumina unei mici lampi de noptiera, ca sa n-o deranjeze pe mama. Pe la sase, facea focul. Auzeam prin somn cum intra tiptil, deschide usa la soba, asaza lemnele, apoi carbunii. Ceva inainte de opt pleca la Institut, daca avea cursuri. Sau la Biblioteca Acade­miei, sau in oras cand avea ceva de rezolvat.

La pranz, cand veneam de la scoala, mancam impreuna si apoi se odihnea putin. De obicei rasfoia o carte. Dupa ce a iesit de la puscarie, s-a hotarat sa-si perfectioneze limba franceza. Intre timp incepusera sa apara carti frantuzesti, editate in Uniunea Sovietica.

Astfel am gasit Cei trei muschetari ai lui Dumas si tata a inceput s-o citeasca. Recitea mereu paginile si-si memora cu­vinte, expresii, fraze. Dupa cateva luni isi reamintise bine franceza.

Mai tarziu pleca la plimbare. Uneori mergeam impreuna, cand n-aveam multe lectii pentru a doua zi si-mi facusem cele doua ore de exercitii la pian. Mai ales duminica dupa-amiaza ne plimbam indelung. Ii placea cartierul linistit din jurul bisericii Sfantul Ştefan. „Ce bine ar fi daca am gasi o locuinta pe aici, poate chiar in casa bisericii”... visam noi. Era fara doar si poate ceva cu totul inaccesibil. Sa ai o casa calda, sa nu mai suferi de frig. La bucatarie sa dai drumul robinetului, pur si simplu. Sa dispara nenorocita de caldare in care dimineata trebuia sa spargem gheata…

Pe seara venea de obicei lume. Multi studenti de pe la dife­rite facultati, care vroiau sa vorbeasca cu tata. Unii nici macar nu se anuntau. Sunau pur si simplu la usa. Tata ii primea pe toti si trata pe toata lumea cu aceeasi politete.

Cu surprindere am aflat ca, dupa ce timpurile s-au schim­bai si devenise iarasi „in” sa-l frecventezi pe Staniloae, unii si altii s-au apucat, mai ales dupa moartea lui, sa-si depene „amintirile” despre el. Bineinteles, fusesera prieteni la catarama cu tata, care ii agraia cu: „Mai Costele sau Nicule sau Ionele” sau mai stiu eu cum. Trebuie sa precizez, pentru restabilirea adevarului, ca el nu s-a adresat niciodata cu „Ma!” N-a tutuit pe nimeni, cu exceptia rudelor. Le spunea pe nume fratilor mamei, „Ioane”, sau „Niculae”. De asemenea nepotilor, sau vreunui coleg de scoala din tinerete. In rest se adresa tot­deauna cu „Domnule student, dumneata, mata”.

N-a fost per tu nici macar cu oameni pe care ii considera prietenii lui si cu care se intalnea foarte des. Pentru el erau „domnule Voiculescu” sau „domnule Todirascu“, desi relatiile cu poetul Voiculescu ca si cu Ştefan Todirascu erau foarte calduroase. Pana si lui Babu, sau unchiului Vestemean, care erau mai in varsta ca el, le spunea „mata”.

La batranete s-a atasat mult de pictorul Horia Pastina. Lui sau lui Costea Munteanu, ca si sotiei acestuia, le spunea pe nume. Dar la „mata” a ramas cu perseverenta.

Nu era o distantare rece in acest fel de a vorbi. Cei care l-au cunoscut stiu asta foarte bine. Era omul cel mai apropiat, cel mai cald din lume si interesul lui pentru ceilalti era sincer si real. Dar avea o pudoare a relatiilor cu ceilalti, decenta si respect desavarsit pentru ceea ce se numeste „sfera privata” a fiecaruia.

N-a bruscat niciodata intimitatea nimanui. Mie, care eram copilul lui, nu mi-a deschis niciodata o scrisoare, cum fac alti parinti. Nu mi-a pus intrebari indiscrete, nu m-a chestionat asupra felului cum imi petrec timpul, asupra prietenilor mei. Asculta cu mult interes si cand ii ceream parerea, mi-o dadea. Imi spunea deschis daca cineva din anturajul meu ii displacea. Dar nici macar atunci nu incerca sa-mi impuna a nu mai frecventa respectiva persoana.

familia-staniloaeS-a straduit si a reusit in mod perfect sa stabileasca in familia lui, ca si in afara, relatii de incredere, de afectiune, de respect. A fost cel mai bun prieten pe care l-am avut, inca de cand eram mica. De abia mai tarziu, cand am cunoscut relatiile din multe alte familii, asa cum am spus mai sus, mi-am dat seama cat de plin de tact si intelepciune a fost tata si din acest punct de vedere.

Incercam sa traim astfel incat sa uitam furtunile din afara. Nu era totdeauna usor. Tata citea zilnic ziarul si il vedeam ingrijorat dupa ce vedea stirile.Mi-aduc aminte ce tulburat a fost cand a survenit abdicarea regelui. Era in preajma Anului Nou si eram invitati la familia Mereuta, in cartierul Iancului. Am luat tramvaiul sa mergem intr-acolo. Lumea era nelinistita pe strada, se simtea asta. Toti aveau ziarul in mana. Mi se pare ca se scosese chiar o editie speciala si ner­vozitatea era extrema. Am fost toata seara tristi si speriati. S-a discutat numai despre abdicare. Coborasem inca o treapta spre infern…

Conferintele de la Antim incetasera. Oamenii se fereau sa se mai intalneasca, vorbeau cu fereala, uitandu-se mereu in urma, sa vada daca nu-i spiona cineva.

In Muntii Fagaras lupta pentru lichidarea partizanilor ajunsese in faza finala. Pana si acele locuri, pe care tata si eu le iubeam foarte mult, nu ne mai pareau familiare si apro­piate. Era un munte nou, intunecat, amenintator, sangeros.

Asa si era. Toata Ţara Oltului era impanzita de securitate. Se imbracau civil, ponosit, si seara intrau in curtile oamenilor. Povesteau ca vin de sus si cereau adapost pentru o noapte. Dimineata plecau cu traistele pline, cu pita, slanina, branza. Peste cateva zile gospodarii erau ridicati. Altii ada­postisera partizani veritabili. Prinsi si torturati, spuneau unde fusesera gazduiti. Gazdelor li se faceau procese sumare pentru colaborare cu partizanii si urmau ani grei de temnita. Multi nu s-au mai intors.

Auzisem cu mare amaraciune despre arestarea parintelui Cornel Dascal din Arpas, un fost student al tatei. Era un preot exemplar si un om minunat. Acum ajunsese la puscarie. „Ca preot nu pot sa refuz sa dau ajutor cuiva care mi-l cere”, spusese el si, desi riscul era mare, adapostise pe cineva peste noapte, cu urmarea care se stie.

S-au dat lupte in toata regula acolo sus. Bineinteles, fugarii n-au avut nici o sansa impotriva armatelor numeroase si bine inarmate care i-au inconjurat din toate partile. Prinsii au fost fie executati pe loc, fie dupa simulacre de procese.

Tatei ii placea foarte mult sa faca excursii la munte. In vara anului 1946 fusesem in Muntii Fagarasului. Am plecat, un grup mai mare de la Sambata. Erau cu noi parintele Arsenie si parintele Serafim. Acesta radea tot timpul, cu nevino­vatie, minunandu-se ca un copil de frumusetea locurilor.

Am ajuns la cabana Sambata si am inghetat. Cele doua intrari ale cabanei erau pazite de soldati inarmati, care ne-au privit cu suspiciune si ne-au intrebat ce cautam si unde ne ducem. Ne-au controlat legitimatiile, facandu-ne sa ne simtim ca niste criminali care inca n-au fost prinsi. Am dormit la ca­bana. Cabanierul, nea Mis, un sas batran si rumen, cu mustati mari albe, ne-a prevenit sa nu iesim pe intuneric in curte. A doua zi, dis-de-dimineata am plecat spre Fereastra Mare. Ne intovarasea si nea Mis, prietenul nostru. Cu toti cei aproape saptezeci de ani pasea voiniceste, incat abia ne puteam tine dupa el. Am ajuns sus dupa cateva ore bune de urcus. Doamne, ce minunat era!

De jur imprejur se vedea o mare de spinari stancoase. In zare, acoperit de catifeaua intunecata a jnepenilor, trona ca un adevarat rege al muntilor, Moldoveanu. Tata nu se mai putea satura sa priveasca. Era intr-adevar un spectacol mag­nific. Am uitat pe loc oboseala, ne simteam sprinteni ca niste capre de munte si ne venea sa zburam.

De altfel, sus, pe Galasescu, sareau din stanca in stanca vreo doua capre, privindu-ne cu curiozitate. In aerul dureros de clar, ni se parea ca sunt la doi pasi de noi.

Am plecat mai departe spre lacul Urlea. Era un spectacol imperial, de-o grandoare care depasea cu mult somptuozi­tatea oricarui palat. Pe povarnisul ce cobora spre lac cresteau flori de nu-ma-uita de un albastru intens care-ti lua ochii. Erau mult mai mari decat cele obisnuite, astfel ca ni se parea ca am nimerit, ca Gulliver, intr-o tara de uriasi.

[…]

legea-muntilor_1_fullsizeDupa cum am mai spus, aveam vreo opt ani cand, intr-o buna zi, mi-a adus o carte si mi-a spus: „Citeste-o, o sa-ti placa. E foarte frumoasa.” Intr-adevar, era minunata. O carte pe nedrept uitata, Legea muntilor a lui Corneliu Axente. Tocmai aparuse la Sibiu si era, intr-un fel, o replica la Cartile junglei. O citeam amandoi. Ce descrieri fabuloase ale muntilor! Nu fusesem in Bucegi, dar din carte invatasem locurile pe dinafara: Obarsia, Omul, Pestera Ialomicioarei, Strunga, Malaiesti…

Cand dupa un numar de ani ne-am dus in Bucegi, ne-a facut o bucurie extrema sa recunoastem fiecare loc, sa ne amintim actiunea. Şi cat a fost tata in putere, am revenit mereu, impreuna. La coborare, dupa cateva zile, eram tristi. Tata spunea: „Lasa, o sa venim iar!”

In vara urmatoare o luam din nou, apostoleste, de la Bus­teni in sus. Pe vremea aceea nu erau teleferice si mergeam domol pe cararile inguste, abia asteptand sa ajungem pe meleagurile fermecate, de care ne legaseram inima. Urca domol, stergandu-si naduseala de pe frunte. Se oprea din cand in cand si se uita de jur imprejur. „Doamne, ce frumos e!” Priveam unul la altul si ni se parea ca toata lumea e a noastra. Cand ostenea, spunea: „Hai sa stam putin!” Se aseza pe o piatra, isi scotea palaria cea mare si-si facea vant cu ea. „Cald astazi!”

Apoi pornea iarasi la drum. Asa era si in viata. Avea un curaj linistit, modest. Nu-i placeau gesturile stridente, afirmatiile teatrale, falsele eroisme spectaculoase, care, de cele mai multe ori, dovedesc inconstienta si lipsa de imaginatie. Asa cum urca pe cararuile inguste de la munte, domol, cu rabdare, asa infrunta si greutatile, fara sa se precipite, fara sa iasa din echilibrul lui sanatos, fara sa faca concesii. L-am vazut deseori ingrijorat, amarat, ostenit, dar niciodata pierzandu-si cumpatul. Chiar daca se temea, nu lasa frica sa-l copleseasca, sa-i inabuse judecata. Traia cu o fermitate blanda neostentativa, neabatandu-se o iota de la convingerile lui.

Nu predica numai de la altar, frumos, convingator. O fac si altii. El traia credinta lui, o lua in serios. Isi insusise un stil de viata unitar si consecvent, pentru sine, pentru constiinta lui, si nu pentru scena, pentru a impune in ochii altora. A fost printre acei carora zicala „Sa faci ce zice popa, nu ce face el”, care m-a facut totdeauna sa rosesc, nu s-a potrivit. Aceasta consecventa in viata i-a ingaduit sa traiasca o mare libertate interioara, sa nu se lase amagit de aparentele unui bigotism ingust si fara continut, sa-i inteleaga pe ceilalti, sa-i respecte.

Pe acea vreme mi se parea firesc sa fie fiecare astfel. Nici­odata nu mi-a trecut prin cap ca aceasta fermitate, acest curaj modest si linistit dovedeau un caracter de exceptie. Datorita lui, am crezut ca oamenii sunt toti buni, demni de incredere. Datorita lui, opinia mea despre specia umana era superlativa si ma simteam mica, neinsemnata, nedemna chiar, de prie­tenia multora.

Pentru mine, felul de a fi al tatei era, cum ar spune Ortega y Gasset, o ocurenta. N-avea cum fi altfel si nici nu gandeam ca ar fi putut fi altfel. Asa cum dimineata, cand iesi din casa, nu te intrebi daca in fata usii gasesti trotuarul, strada, la locul lor, sau daca nu cumva au disparut peste noapte. Ele trebuie sa fie acolo, sunt acolo.

Credea ce spunea si spunea ce credea. Şi aplica cu strictete si exactitate ceea ce credea.

Staniloae_1Dupa ani, cand am iesit din mediul meu familiar si am cunoscut de aproape alte feluri de oameni, am inceput sa inteleg diferenta uriasa care poate exista intre ei. A fost pentru mine un soc teribil si o dezamagire care n-a luat sfarsit si nu va lua decat odata cu moartea.

Abia atunci mi-am dat seama ce fel de om era tata. Cu totul si cu totul iesit din comun, de o inteligenta si putere de munca rare, dar mai presus de orice, de o vointa ferma de a trai intens si intrinsec normele crestine, preceptele morale, traditiile Bisericii, in timpul si printre contemporanii sai, prezent si actual. Cred ca aceasta capacitate de actualizare in mentalitatea secolului a cuvintelor Evangheliei, aceasta aducere a sacralului in cotidian, seriozitatea si responsabilitatea cu care a indeplinit menirea, nu numai de dascal, dar si de preot, l-au facut sa devina personalitatea de neuitat, care i-a impresionat pe toti cei ce l-au cunoscut.

Iar pentru mine, pentru noi, care am avut norocul sa-i fim apropiati, a insemnat formarea convingerii ca sunt anumite lucruri in viata cu care nu se glumeste, care trebuie luate in serios, indiferent de haina pe care o porti, de preot sau mirean. Si pierderea lui pentru noi e cu atat mai ireparabila, cu cat numarul celor care cred astfel nu e deosebit de mare…

Nici nu e de mirare, ca astfel fiind, o multime de oameni il cautau zilnic. La noi era ca la gara. Totdeauna venea sau pleca cineva: studenti, calugari, maici, cunoscuti si necunoscuti, care auzisera de el si voiau sa-l cunoasca. Avea timp pentru toti. Mama protesta deseori: „Nu-l cunosti, nu stii cine e si de ce a venit. Nu mai sta asa de vorba chiar cu orice necunoscut. Cine stie ce urmareste!” Din pacate a avut dreptate. Tata stia si el ca are dreptate, dar spunea: „Nu pot sa nu-l primesc. Sunt preot.”

Vara mergeam la Vladeni si ne plimbam „deasupra garii”. Societatea vesela de odinioara nu mai era. Singurul pe care-l mai vedeam din cand in cand era inginerul Pop. Imbatranise, dar era tot frumos si aducea din ce in ce mai bine cu Gary Cooper. Cutele de pe frunte i se adancisera si ingrijorarea i se vedea scrisa pe chip.

Intre timp, tata fusese de cateva ori numit presedinte la examenul de diploma al seminarului de maici de la Hurezu. Maica Mihaela, stareta, fusese colega de clasa cu mama si ramasesera bune prietene. Venea deseori pe la noi si inainte si dupa ce se calugarise. Mi-era foarte draga cu felul ei deschis si direct de a fi. Spunea lucrurilor pe nume, fara ascunzisuri, fara prefacatorii.

Cateodata tata o lua si pe mama care era bucuroasa s-o vada pe vechea ei prietena. Mai tarziu am fost si eu odata. Impreuna cu tata am cutreierat imprejurimile in lung si lat. Am vizitat Pestera Sfantului Grigore, cula de la Maldaresti si am ajuns pana la Polovragi. Ce zona incantatoare! Portul localnicilor amintea pe cel de la Saliste. Am intrat in pesteri si tata abia a asteptat sa iasa iar la aer. „Groaznic sa nu vezi lumina soarelui!” spunea dupa aceea.

„Cu adevarat, iadul trebuie sa fie un loc al intunericului!”

O parte a vacantei o petreceam la Sibiu si primul drum il faceam totdeauna la cimitir. Mama incepea sa planga, tata isi scotea palaria si saruta crucea. Apoi ramanea in picioare,  drept, nemiscat, cu ochii impaienjeniti, privind undeva intr-un dincolo, inaccesibil pentru ceilalti.

Uneori ne repezeam pana la Saliste la parintele Isac, un om marunt de statura, molcom si bland, care se lumina la chip cand ne vedea. Doamna Isac incepea sa planga si spunea: Bine c-a dat Dumnezeu sa va vad. Incepusem sa-mi pierd nadejdea c-o sa mai ajungeti! Nu pot pentru nimic in lume sa inteleg de ce veniti atat de rar! Doar aici sunteti acasa!” Asa si era. La ei eram ca acasa si petreceam cateva ore pline de bucurie si insufletire. Fiecare se straduia sa povesteasca, sa spuna cat mai mult si la plecare aveam toti ochii umezi. Promiteam ca la anul o sa stam mai mult. Cu ferma intentie de a ne tine promisiunea. Apoi cine stie ce mai intervenea si iar treceau doi, trei ani pana ne vedeam.

Dar mai presus de orice loc frumos pe lumea asta era pen­tru tata satul lui, Vladeniul cel iubit.Nicaieri nu-i frumos ca aici”, spunea el seara (pentru a cata oara?), in timp ce se plimba prin curte admirand Magura.

Babu si tusica imbatranisera. Pierdusera totul. Pana cand au avut pamantul, s-au descurcat. Apoi a venit colectivizarea. Satul s-a cufundat in saracie. Tusica a transformat curtea intr-o gradina de zarzavat. A plantat vita de vie pe zidul casei si a inceput dupa un timp sa recolteze struguri: mici, negri, tamaiosi si dulci. Facea vin si-l vindea. Era bun, parfumat si nu avea cat ar fi putut sa vanda.

Rareori am vazut un om care sa munceasca atat. S-a zbatut cu o perseverenta extraordinara, fara sa se planga niciodata si a reusit sa se tina la suprafata. A fost totdeauna curajoasa, modesta, cu zambetul pe buze. Desi era straina de sat, vladarenii o considerau de-a lor. Mereu venea cineva sa ceara sfat, ajutor, mangaiere. Toti o iubeau afara de sora tatei si de fetele ei, dupa cum am mai spus: „Pleaca de aici, venetico, nu-i curtea ta…”

Atunci tusica plangea si tata se supara foc. Isi iubea nespus rudele si suferea cand vedea asemenea manifestari de ranchiuna si rautate gratuita. Pana la moarte a incercat sa treaca cu vederea, sa atenueze, sa stearga cu buretele fel de fel de izbucniri si vorbe fara socoteala, cu care o loveau pe mama, pe noi, pe el chiar, in speranta ca se vor potoli. Zadarnic.

Tata trimitea lunar bani fratelui si cumnatei, cu care-si acopereau din nevoi.Suntem fericiti ca va Masa la care scria părintele, pe care astăzi stă Cartea de aur a muzeuluiavem“, spunea ea. Ce fac alti batrani, care nu mai au pe nimeni sa-i ajute?”

Dumnezeu stie cate drame s-au petrecut in gospodarii odinioara infloritoare si care acum se paraginisera. Satul s-a pustiit treptat, tineretul a plecat la oras. Curtile au ramas goale, napadite de buruieni. Ici colo, cate un batran isi tara pasii prin ograda parasita, asteptandu-si sfarsitul, in cea mai neagra mizerie.

Tragedia a fost cu atat mai mare cu cat, odata cu ei, s-a pierdut o intreaga lume, cu traditiile, cu obiceiurile ei, un mod de viata. A disparut constiinta inradacinarii in pamantul mostenit de la generatiile anterioare, au disparut valorile absolute, tot atatea legi de comportare, de existenta, o Weltanschauung, care mentinuse vreme de secole vana vitala a salului romanesc.

Acesta era, cel putin in Ardeal, unde l-am cunoscut mai bine, o societate inchegata, care functiona ca stimulent dar si ca frana atunci cand era cazul. Satul aproba, sanctiona, indrepta. Nimeni nu era singur, se traia intr-o comunitate-comuniune care dadea siguranta, sprijin.

Vremurile absurde, de cosmar, prin care a trecut, au distrus aceasta buna asezare, aceasta cristalizare care, vreme de secole, a asigurat existenta neamului. Satul a devenit o entitate amorfa, pendant al orasului, al foburgului, cu anonimitatea sa periculoasa. Evolutia, mai degraba involutia dureroasa a inceput inca din anii cincizeci. Nu era greu de ghicit directia in care se mergea si tata era foarte preocupat de o asemenea situatie. Se intreba mereu unde se va ajunge, la ce haos total si distructiv. Nimeni nu putea prevedea, asa cum aratau lucrurile, ca, intr-un viitor nu prea indepartat, ele se vor indrepta iarasi. Era foarte pesimist si nemultumit. Credea ca Biserica ar trebui sa faca mai mult pentru a evita aceasta degringolada morala. Spunea:

Atatea secole, preotii au pastrat credinta in popor si, implicit, identitatea nationala. Faptul ca, trecand prin atatea vitregii ale istoriei, prin atatea incercari de desfiintare a etnicitatii romanesti, aceasta s-a pastrat intacta, se datoreste in buna masura preotilor, care nu s-au multumit sa predice in fata altarului, ci, prin autoritatea lor morala, au tinut treaza constiinta nationala a poporului”.

[…]”

 (Din: Lidia Staniloae, Lumina faptei din lumina cuvan­tului impreuna cu tatal meu, Dumitru Staniloae”, Editura Humanitas, 2010)

lumina-faptei-din-lumina-cuvantului-impreuna-cu-tatal-meu-dumitru-staniloae_1_fullsize

Legaturi:

***

Puteti viziona si asculta:

***


Categorii

Biserica rastignita, Lidia Staniloae, Parintele Dumitru Staniloae, Portile Iadului, Preotie (pentru preoti), Viata de familie

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

8 Commentarii la “PARINTELE DUMITRU STANILOAE – OMUL, PREOTUL SI TATAL DESAVARSIT, in amintirea fiicei sale, LIDIA. Sfarsitul lumii paradisiace a satului romanesc si inceputul “vremurilor absurde, de cosmar”… care bat din nou la usa si azi

  1. Pingback: PARINTELE DUMITRU STANILOAE – MARTURII SI EVOCARI: fiica Lidia Staniloae, nepotul Dumitru Horia Ionescu, Elena Solunca-Moise si pictorul Horea Paștina. “În puţin loc, câtă lărgime dintr-odată!” - Recomandari
  2. Pingback: PREDICILE AUDIO ale parintelui Ciprian Negreanu la DUMINICA PREDICII DE PE MUNTE SI A IUBIRII DE VRAJMASI. “Cine crede ca este bun se afla intr-o mare inselare; CRESTINISMUL NU ESTE O MORALA”. Cum functioneaza PATIMA ca un DROG si despre marea
  3. “Tragedia a fost cu atat mai mare cu cat, odata cu ei [batranii distrusi de “civilizatia” impusa de la rasarit – nota mea], s-a pierdut o intreaga lume, cu traditiile, cu obiceiurile ei, un mod de viata. A disparut constiinta inradacinarii in pamantul mostenit de la generatiile anterioare, au disparut valorile absolute, tot atatea legi de comportare, de existenta, o Weltanschauung, care mentinuse vreme de secole vana vitala a salului romanesc.

    Acesta era, cel putin in Ardeal, unde l-am cunoscut mai bine, o societate inchegata, care functiona ca stimulent dar si ca frana atunci cand era cazul. Satul aproba, sanctiona, indrepta. Nimeni nu era singur, se traia intr-o comunitate-comuniune care dadea siguranta, sprijin.”

    Da, mare tristete!

  4. Pingback: Doamna Lidia Staniloae despre REZISTENTA BISERICII ORTODOXE SUB COMUNISM si despre “teroarea cea de toate zilele”, “atmosfera de delatiune, de incredibila densitate a dusmaniei si a urii”, de vanatoare de “dusmani ai poporulu
  5. Pingback: Medicul GALINA RADULEANU la “Cuvinte din taceri” (VIDEO + TEXT) – amintiri pretioase despre tatal ei, Parintele Boris Raduleanu, PERSECUTIA COMUNISTA, REZISTENTA LAUNTRICA IN INCHISOARE SI MIJLOACELE “BLANDE” DE REEDUCARE | C
  6. Pingback: Crampeie inlacrimate de lumina si durere din VIATA PARINTELUI DUMITRU STANILOAE, sfantul mare teolog român, “NOBILUL” INCURABIL: “Da, ăsta era tata. Ceilalţi erau mai importanţi şi nu se gândea decât la ei…” | Cuvântu
  7. Pingback: AMINTIRI INEDITE DESPRE PARINTELE DUMITRU STANILOAE. A fost cel mai bun suflet pe care l-am cunoscut | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: NESTIUTA SI NEINCETATA MUCENICIE COTIDIANA A CELUI MAI MARE (SI MAI TRAITOR) TEOLOG ROMÂN, izvor nesecat de jertfa. Crampeie inlacrimate de lumina si durere din VIATA PARINTELUI DUMITRU STANILOAE (II) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate