Arhim. Zaharia Zaharou despre PLANSUL DUHOVNICESC ca LUCRARE ESENTIALA DE CURATIRE DE PATIMI. Pocainta – singura cale de reunificare launtrica, de restaurare a chipului lui Dumnezeu in noi si de dobandire a iubirii de Dumnezeu

17-03-2014 Sublinieri

cordis_erga_003_edit

“Potrivit Sfantului Grigorie Palama, cand omul afla calea plansului duhovnicesc, pana si trupul lui, sfintindu-se, devine usor. Atunci omul izbuteste sa implineasca poruncile lui Hristos…”

***

Vedeti si:

***

parintele Zaharia Zaharou de la Essex

DESPRE POCAINTA SI LUPTA CU PATIMILE

[…]

Orice contact cu lumea de dincolo ne apropie si mai mult de pocainta, si atunci cand degetul lui Dumnezeu se atinge de inima noastra, chiar in aceasta atingere incepem a intrevedea chipul vietii dumnezeiesti; cunoastem virtutile si energiile lui Dumnezeu. Sufletul este luminat de o dreapta intelegere, iar pocainta urmeaza in chip firesc. Ne aducem aminte de femeia din Evanghelie care, pierzandu-si drahma, a aprins o faclie si a curatat intreaga casa pentru ca sa o afle (cf. Luca 15,8-10). Intr-una din omiliile sale, Sfantul Macarie cel Mare talcuieste cu multa iscusinta aceasta pericopa:

lostdrachmacropped„[Sufletul] are nevoie de faclia divina, de Duhul Sfant, pentru a pune ordine in casa sa cea intunecata; are nevoie de lumina Soarelui dreptatii, care rasare in inima si o lumineaza; are nevoie de arma ca sa invinga in razboi. (Se spune) ca o vaduva, pier­zand o drahma, a aprins mai intai o faclie, apoi a facut ordine in casa. Fiind ordine in casa si faclia fiind aprinsa, s-a gasit si drahma, care era acoperita de pa­mant, de praf si murdarie. (Tot asa) si acum sufletul nu poate, singur, sa gaseasca si sa deosebeasca gandurile proprii (de cele insuflate de cel-rau). Abia atunci cand este aprinsa lumina divina, care lumineaza casa cea intunecata, abia atunci vede cum gandurile sale sunt ingropate in noroiul si murdaria pacatului.[1]

Cu alte cuvinte, simtirea pocaintei o dobandim numai atunci cand aceasta faclie este aprinsa in inima noastra prin lucrarea Duhului Sfant, Care incepe astfel sa ne zideasca din nou.

Dumnezeu ne-a facut dintru inceput dupa chipul si asemanarea Sa, si a suflat in narile noastre suflare de viata iar noi am devenit duh viu (nu duh datator de viata, pentru ca numai Dumnezeu este duh datator de viata). Si aceasta noua suflare in inima noastra se face inceputul unei noi zidiri, inceputul reinnoirii noastre ca persoana. Insa pentru ca omul sa pastreze harul dumnezeiesc al pocaintei trebuie ca puterile sufletului sau sa fie curatite si intarite de Duhul Sfant.

Pe de alta parte, odata ce a cunoscut felul in care lu­creaza harul, el va sti ce sa caute. Si cu toate ca cei mai multi dintre noi pierdem harul, se cuvine sa ne aducem aminte de cuvantul Domnului care ramane adevarat in veac. De pilda, Domnul a zis:

„Luati, mancati, acesta este Trupul Meu… Beti dintru acesta toti, ca acesta este Sangele Meu” (Matei 26,26-28).

De fiecare data cand pomenim si repetam aceste cuvinte in rugaciune in timpul Sfintei Liturghii, pa­trundem in realitatea lor vesnica prin chemarea Duhului Sfant. Si indemnul la pocainta pe care ni-l adreseaza Dom­nul apartine, de asemenea, vesniciei. La fel cum in Sfanta Liturghie ne aducem aminte de anumite evenimente din viata Mantuitorului si Ii cerem lui Dumnezeu sa le faca din nou prezente in viata noastra, tot asa ar trebui sa ne amin­tim si de chemarea cea dintai, de ravna si de fierbinteala inimii cea dintru inceput si cu smerenie sa-I cerem lui Dumnezeu sa le reinnoiasca in noi.

Asijderea si Sfantul Pavel le amintea ucenicilor de infla­cararea duhului lor de mai-nainte, incercand in felul acesta sa reaprinda in ei ravna pocaintei. El le scria, de pilda, Galatenilor:

„Unde este, deci, fericirea voastra? Caci va marturi­sesc ca, de ar fi fost cu putinta, v-ati fi scos ochii vostri si mi i-ati fi dat mie” (Gal. 4,15).

Apostolul ii mustra doar pentru a-i ajuta sa-si vina in fire. Acelasi lucru il face si in Epistola catre Evrei. Stim ca evreii patimeau atunci o indoita pri­goana, atat din partea romanilor, cat si din partea compa­triotilor lor. Erau in mare suferinta si necaz, si, pentru a-i intari in incercarile grele prin care treceau, le-a amintit de ravna lor de mai-nainte:

„Caci Dumnezeu nu este nedrept, ca sa uite lucrul vostru si dragostea pe care ati aratat-o pen­tru numele Lui, voi, care ati slujit si slujiti sfintilor. Dorim, dar, ca fiecare dintre voi sa arate aceeasi ravna spre adeveri­rea nadejdii, pana la sfarsit, ca sa nu fiti trandavi, ci urmatori ai celor ce, prin credinta si indelunga-rabdare, mostenesc fagaduintele” (Evr. 6,10-12).

Sfantul Ioan Scararul il sfatu­ieste pe Păstor ca, din cand in cand, sa-i aminteasca turmei sale de harul ei dintai si sa starneasca in ea dorinta de a-l redobandi.

Si in Cartea Apocalipsei Domnul vorbeste despre po­cainta prin gura Apostolului Sau. La inceputul epistolei catre Episcopul Efesului, Sfantul Ioan il lauda pentru lucra­rea cea buna, pentru prigoana pe care a patimit-o pentru Numele lui Hristos si pentru ortodoxia invataturii sale, insa adauga:

„Dar am impotriva ta faptul ca ai parasit dragostea ta cea dintai. Drept aceea, adu-ti aminte de unde ai cazut si te pocaieste si fa faptele de mai inainte; iar de nu, vin la tine curand si voi misca sfesnicul tau din locul lui, daca nu te vei pocai” (Apoc. 2,4-5).

Sfantul Apostol Ioan, sau mai degraba Dumnezeu prin el, spune ca trebuie sa ne aducem aminte de iubirea noastra cea dintai pentru ca sa se reinsufleteasca in noi darul cel atotcuprinzator al pocaintei.

Unul dintre sfintii egipteni din secolul al patrulea, Avva Ammona, il indeamna pe monah sa se roage zi si noapte ca Dumnezeu sa-i daruiasca duhul pocaintei. Caci atunci cand rugaciunea ii va fi ascultata si va dobandi duhul pocaintei, un cerc de foc il va strajui, impiedicandu-l sa cada in pacat.[2]

Pocainta este mijlocul prin care se curateste oglinda su­fletului si se reinnoieste chipul lui Dumnezeu in noi. In cele din urma, pocainta ne aduce la asemanarea cu Dumnezeu. Dupa cum bine stim din Cartea Facerii, omul a fost facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu: chipul este ceea ce Dumnezeu a pus in om, ceea ce a suflat inlauntrul lui, in vreme ce asemanarea este potentialul omului care se impli­neste prin vietuirea potrivit poruncilor dumnezeiesti. Omu­lui ii sta in putinta sa se pocaiasca tocmai pentru ca a fost zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Daca nu am avea in noi aceasta inrudire cu Dumnezeu, ar fi cu neputinta sa luam asupra noastra nevointa pocaintei si sa purcedem pe calea Domnului. Dar pentru ca asa a hotarat si a lasat sa fie Dumnezeu [căci cuvantul Sau este fapta: Ca El a zis si s-au facut” (Ps. 32, 9)], omul poate lua asupra sa nevointa desa­varsirii asemanarii sale cu Dumnezeu. Asijderea, daca Dumne­zeu nu ar fi zis: „Luati, mancati, acesta este Trupul Meu. Beti dintru acesta toti, ca acesta este Sangele Meu”, evenimentul acesta nu ar fi devenit punctul central al Sfintei Liturghii. Cuvantul Domnului este temelia a toata fiintarea si aceasta se vadeste in rugaciunea Bisericii facuta in Duhul Sfant.

Prin urmare, se cuvine sa stim ca Dumnezeu ne-a dat sa fim „chip” al Sau, in vreme ce la „asemanarea” cu El ajungem doar prin nevointa de bunavoie a pocaintei. Sfintii Parinti au talcuit in mod diferit chipul si asemanarea lui Dumnezeu; unii au identificat chipul lui Dumnezeu in om cu caracterul sau de fiinta intelegatoare, altii cu libertatea lui. insa, potrivit Sfantului Grigorie Palama, intreaga fiinta a omului este zidita dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, nu doar sufletul, ci si trupul, pentru ca si trupul primeste suflarea lui Dumnezeu si se sfinteste, dupa cum neobosit ne aminteste Sfantul Siluan.

Am fost ziditi pentru scopul unic de a vadi in viata noastra virtutile lui Dumnezeu:

„Iar voi sunteti semintie aleasa, preotie imparateasca, neam sfant, popor agonisit de Dumnezeu, ca sa vestiti in lume bunatatile Celui Ce v-a che­mat din intuneric la lumina Sa cea minunata (1 Petru 2,9).

Si, iarasi, Evanghelia ne spune intr-un fel chiar mai simplu ca lumina lui Dumnezeu ar trebui sa se reverse din noi, ca oamenii vazand aceasta sa laude pe Dumnezeu (cf. Matei 5,16). Din pacate, chipul lui Dumnezeu in noi e atat de slutit incat a devenit aproape de nerecunoscut, insa cu toate aces­tea suntem chemati sa dobandim adevarata asemanare cu Dumnezeu, numita si indumnezeire.

Pentru a intelege mai bine caderea omului si, prin ur­mare, nevoia de a dobandi acea pocainta care sa refaca in noi chipul lui Dumnezeu si sa desavarseasca asemanarea noastra cu Ziditorul, ingaduiti-mi sa va amintesc pe scurt de invatatura Sfantului Grigorie Palama despre energiile dumnezeiesti. El identifica patru categorii de energii. Prima categorie cuprinde energiile lui Dumnezeu care dau sub­stanta sau fiinta lucrurilor. Zidirea neinsufletita primeste de la Dumnezeu doar acest fel de energii. Plantele, animalele si fiintele omenesti poseda un al doilea fel de energie, energia datatoare de viata a lui Dumnezeu. Ele poseda si energia care da substanta, si cea care da viata, dar numai omul po­seda un al treilea fel de energie, care il face sa fie o fiinta in­telegatoare. In cele din urma, cea de-a patra si cea mai inalta forma de energie este energia indumnezeitoare care le este data numai crestinilor, ca madulare vii ale Trupului lui Hristos, care isi lucreaza mantuirea, asemanarea lor cu Dumnezeu si care se fac partasi la firea Sa dumnezeiasca. Ingerii si oamenii care se mantuiesc participa la acest al patrulea fel de energie.

Folosindu-ne de terminologia Sfantului Grigorie Palama, am putea spune ca atunci cand Adam a cazut, el a pierdut energia indumnezeitoare, dar nu si chipul, pentru ca acesta este nepieritor si nu poate fi nimicit. Chiar daca chipul lui Dumnezeu in om s-a intunecat, omul inca mai detine cea de-a treia forma de energie atata vreme cat continua sa fie o fiinta intelegatoare. Rostul pocaintei este acela de a redobandi cea de-a patra forma de energie, si anume cea care il indumnezeieste pe om si-l face asemeni ingerilor.

Cu alte cuvinte, cand omul a cazut din rai prin neascultare, pamantul a fost blestemat si a inceput sa rodeasca spini si palamida (cf. Fac. 3, 18). Omul, care a fost plamadit din tarana (Fac. 2, 7), a suferit si el aceeasi soarta, adica sufletul sau fost napadit de spinii si maracinii patimilor. Prin pocainta omul isi regaseste starea de nepatimire dintru inceput, nevoindu-se pentru a dobandi asemanarea cu Dumnezeu.

Din pricina caderii din har, omul devine slab si nu izbuteste sa implineasca poruncile lui Dumnezeu. Insa pocainta intareste puterile sufletului pentru a putea face voia Domnului. La inceput, el primeste destul har pentru a-si „veni in fire”. Insa adevarata pocainta harica este un dar de la Duhul Sfant, Care vine sa aprinda candela sufletului. Dar ce se intampla cu cei ale caror candele nu au fost aprinse de Duhul Sfant? Potrivit Sfantului Grigorie Palama, acestora le este de folos sa urmeze cu credinta calea plansului duhovnicesc cel de bunavoie. Simtim din nou nevoia sa subliniem ca plansul duhovnicesc nu este totuna cu introspectia morbida a plansului sufletesc care poate sa distruga o persoana. Plansul duhovnicesc este o nevointa asumata de bunavoie si se intemeiaza pe nadejdea ca chemarea Celui Care pe toate le-a zidit ne va aduce mangaiere in suflet, dupa cum si scrie in Evanghelie:

„Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia (Matei 5, 4).

Plangem pentru ca ne-am venit in fire, pentru ca ne-am vazut starea cazuta si primim mangaiere de la Mangaietorul, Cel Care da har biruitor a toata deznadejdea si ne intoarce la asa o neclintita nadejde, incat ne apropiem tot mai mult de minunata iubire a lui Dumnezeu.

Domnul zice in Evanghelie:

„Dar, mai inainte de toate acestea, isi vor pune mainile pe voi si va vor prigoni, dandu-va in sinagogi si in temnite, ducandu-va la imparati si la drega­tori, pentru numele Meu. Si va fi voua spre marturie. Puneti deci in inimile voastre sa nu ganditi de mai inainte ce veti raspunde; caci Eu va voi da gura si intelepciune, careia nu-i vor putea sta impotriva, nici sa-i raspunda toti potrivnicii vostri” (Luca 21,12-15).

Aceste indemnuri le erau adresate crestinilor care urmau sa fie prigoniti, insa noi acum suferim foarte putin, ba mai mult, asteptam chiar sa fim laudati pentru aceasta. Atunci cum ramane adevarat in veac cuvantul acesta al Domnului (cf. 1 Petru 1, 23)? El ramane adevarat atunci cand primim a ne osandi pe noi insine, cand ne in­toarcem spre Dumnezeu si ne infatisam de bunavoie inaintea scaunului Sau de judecata, luand asupra noastra toata vina pentru slabiciunea si pacatul nostru. Atunci Dumnezeu ne da gura si intelepciune pentru ca rugaciunea noastra de pocainta ne indreptateste inaintea Lui. El este Cel Ce ne da cuvant de rugaciune si tot El ne si indreptateste; si suntem cu adevarat mangaiati.

Ba mai mult, ne statornicim in credinta pentru ca devenim partasi la Crucea si Invierea lui Hristos, precum si la harul si mantuirea care izvorasc din ele. Insa aceasta nu se intampla intr-o clipa, ci este vorba mai degraba de un proces, de o perioada din viata noastra duhovniceasca pe care Sfintii Parinti o numesc catharsis sau curatirea de patimi, de spinii si palamida care au napadit tarina sufletului nostru dupa nesocotirea poruncii lui Dum­nezeu (cf. Matei 13,7,22). La fel cum nesiliti de nimeni ne-am lasat dusi in ispita, tot asa si acum, prin pocainta, ne intoar­cem de bunavoie la Dumnezeu. Intr-adevar, catharsis-ul, curatirea de patimi, nu poate fi decat un act voluntar.

Cuvantul catharsis ne trimite cu gandul la un proces mai degraba negativ de lepadare de ceva, dupa cum citim in Epistola catre Coloseni: „V-ati dezbracat de omul cel vechi, dimpreuna cu faptele lui” (Col. 3, 9). De fapt, procesul nu se limiteaza la a ne curati casa sufletului de duhurile rautatii care s-au cuibarit in ea, precum ne zice Domnul. Pentru ca, daca numai ne razboim cu patimile, sfarsim prin a ne ma­tura casa fara insa a ingadui harului dumnezeiesc sa pa­trunda inlauntru, iar usa casei ramanand deschisa, exista primejdia ca un numar si mai mare de duhuri rele sa intre si sa se salasluiasca intr-insa (cf. Luca 11,24-26). Trebuie mai degraba sa „sporim in cresterea lui Dumnezeu” (Col. 2,19) si sa incepem, incetul cu incetul, a ne impodobi casa sufletului cu lucrurile cele bune ale lui Dumnezeu.

Lepadarea de omul cel vechi dimpreuna cu faptele lui, adica lupta cu patimile este fara indoiala un aspect negativ al procesului de curatire, insa noi suntem chemati sa facem si ceva pozitiv:

„sa ne imbracam cu omul cel nou, care se in­noieste, spre deplina cunostinta, dupa chipul Celui Ce l-a zidit” (cf. Col. 3,10).

Incepem sa intelegem ca Hristos, Noul Adam, este adevaratul chip al lui Dumnezeu in om. Hristos Se descopera pe Sine ca insusi Chipul lui Dumnezeu si pentru ca Dumnezeu ni Se arata in trup, ne dam seama ca omul a fost plamadit dupa chipul lui Hristos. Omul este zidit dupa chipul Chipului, precum spun Parintii; noi nu suntem chipul lui Dumnezeu, pentru ca atunci am fi de o fiinta cu Dumnezeu, dar suntem ziditi dupa chipul Lui, adica suntem oglindiri ale lui Dumnezeu produse de energiile Lui.

Ba mai mult, atunci cand se curata chipul lui Dumnezeu in noi, omul biruie toata dezbinarea pricinuita de cadere, asa incat pentru el

nu mai este elin si iudeu, taiere imprejur si netaiere imprejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate si intru toti Hristos (Col. 3, 11).

Cu alte cuvinte, Hristos devine viata noastra si, dupa cum spune Sfantul Pavel, nu mai traim noi, ci Hristos traieste in noi (cf. Gal. 2,20). In Epistola catre Coloseni, Apostolul vorbeste despre Hristos ca fiind Capul Trupului de la Care toate „incheieturile si legaturile” (Col. 2,19) isi primesc hrana. Trebuie sa ramanem alipiti de Hristos Care este Capul Trupului, Capul Bisericii, asa incat viata si energia Lui sa curga fara oprelisti prin madularele Bisericii Sale, ca sa ne umplem incetul cu incetul de curatia Lui dumnezeiasca. Si atunci cand vom primi darul curatiei dumnezeiesti vom ajunge si la starea de nepatimire. In Epistola catre Efeseni, Apostolul isi exprima dorinta ca noi sa nu mai fim asemeni pruncilor care se lasa „purtati in­coace si incolo de orice vant al invataturii”, ci ca „tinand adevarul, in iubire, sa crestem intru toate pentru El, Care este capul – Hristos”, pana

„vom ajunge toti la unitatea credintei si a cunoasterii Fiului lui Dumnezeu, la starea barbatului desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos (Efes. 4,14-15; 4,13).

Aceasta crestere ontologica este urmarea fireasca a curatirii si restaurarii noastre ca si chipuri ale lui Dumnezeu, Care ne daruieste plinatatea, inaltimea, chiar masura lui Hristos Insusi.

Sfintii Parinti, mai cu seama Sfantul Grigorie Palama, vorbesc despre doua cruci. Prima cruce este nevointa pe care o luam asupra noastra de bunavoie, precum postul, plan­sul duhovnicesc, metaniile, rugaciunea; aceasta este crucea praxis-ului, a faptuirii. In troparul Sfintilor Sfintitilor Mu­cenici spunem:

„Sfinte, de Dumnezeu insuflate, tu ai aflat in faptuire scara spre contemplatie.”[3]

Crucea faptuirii este stradania noastra personala de a omori pacatosenia trupului; daca vom vietui dupa trup, vom muri, zice Sfantul Pavel, dar daca vom ucide cu duhul cele ale trupului, atunci vom trai vesnic (cf. Rom. 8,13). Prin purtarea acestei prime cruci noi incercam sa biruim patimile, caci inca nu am ajuns la desavarsita nepatimire. Cand omul ia asupra-si de bunavoie crucea curatirii de toata lucrarea si pofta trupului, o noua vedere se naste inlauntrul lui: Hristos i Se descopera in toata frumusetea Lui si omul I se da cu totul. Tocmai la aceasta se gandea Sfantul Pavel cand ne indemna catot gandul [sa] il robim spre ascultarea lui Hristos” (2 Cor. 10, 5). Cu alte cuvinte, trebuie sa ne lasam rapiti de frumusetea, curatia, smerenia si blandetea lui Hristos, a Arhetipului nostru.

Cea de-a doua cruce despre care vorbesc Sfintii Parinti este crucea nepatimirii, cand nu mai suntem noi cei care trudim, caci toate faptele noastre sunt calauzite acum de Duhul Sfant. Omul devine „roibul” lui Dumnezeu, dupa cum spunea odata un preot grec, adica este rapit de vederea lui Dumnezeu, este manat de Duhul Sfant precum un cal de calaretul lui si incepe sa guste din nepatimirea cea desavarsita si dumnezeiasca.

Cata vreme ne aflam inca in perioada de curatire a primei cruci, nu vom fi statornici in niciuna din starile de despatimire pe care ne este dat sa le traim, caci duhul nostru sufera multe schimbari intrucat puterile sufletului nu sunt inca pe deplin curatite si tamaduite. De pilda, la inceput, cand sun­tem plini de har, inclinam sa ne rugam mult si pentru o vreme ni se pare ca mintea s-a curatit si traim parca intr-o alta lume. Insa nu trebuie sa ne amagim ca am ajuns deja la limanul nepatimirii. S-ar putea sa fi dobandit o oarecare cu­ratie a facultatilor noastre intelegatoare datorita rugaciunii neincetate, dar nici dorintele si nici trupul nostru nu au fost inca pe deplin curatite. Daca credem ca am ajuns la nepatimire, atunci riscam sa cadem in inselare. Potrivit Sfantului Simeon Noul Teolog, noi izbutim sa pastram harul si ruga­ciunea neincetata, si sa inaintam cu hotarare pe calea Domnului, numai atunci cand Lumina dumnezeiasca vine si ne tamaduieste sufletul de toata rana.

foto-text-sf-grigorie-sinaitul-1Din viata Sfantului Grigorie Sinaitul aflam ca acesta a trait multi ani fara sa fi avut vreun povatuitor in lucrarea duhovniceasca a rugaciunii inimii, insa a avut multa ravna si in fiecare noapte citea toata Psaltirea si facea nenumarate metanii. Se ruga neincetat, insa nu cunostea mestesugul ruga­ciunii isihaste, asa cum a fost el invatat de Sfantul Grigorie Palama, de Sfantul Paisie Velicicovschi, de Sfantul Nicodim Aghioritul si de Staretii rusi din secolul al XIX-lea. Insa el se daruise cu totul nevointei si postului, virtuti despre care se spune ca valoreaza cat jumatate de rugaciune. Sfantul Grigorie Sinaitul a excelat in virtute, insa chiar si in manas­tiri astfel de oameni sunt o mustrare tacita la adresa celor delasatori.

Astfel, unii dintre frati au inceput sa se simta stanjeniti de prezenta lui, asa incat, in cele din urma, a trebuit sa paraseasca Sinaiul. A plecat in Creta unde a intalnit niste Batrani iscusiti in viata isihasta, de la care a invatat Ruga­ciunea lui Iisus. In biografia sa se spune ca, in ciuda nestiintei sale, in doar doua saptamani rugaciunea i-a intrat in inima, pentru ca inima ii era pregatita si toate puterile sufletului i se curatisera prin nevointa din perioada primei cruci, a fap­tuirii. Citim la Sfantul Teofan Zavoratul si la alti Parinti ai Bisericii ca unii oameni primesc imediat darul rugaciunii, datorita curatiei inimii lor.

Astfel, important este sa fim cu­rati cu inima, caci chiar daca vom plange de dimineata pana seara, rugaciunea nu va prinde radacini in noi daca sufletul nostru nu va fi pe deplin curatit. Sfantul Grigorie Sinaitul a dobandit si a stapanit mestesugul acestei mari arte in doar doua saptamani, pentru ca implinise mai inainte lucrarea pocaintei. In cele din urma, el a parasit Creta pentru a se stabili in Sfantul Munte, unde a insuflat un intreg „nor” de lucratori ai rugaciunii inimii. Datorita lui Rugaciunea lui Iisus s-a raspandit pretutindeni in Balcani, reinnoind viata intregii Biserici.

Dar sa revenim la stradaniile primei cruci, cea a faptuirii. Rugaciunea singura nu poate sa curete sufletul, ea trebuie impreunata cu plansul duhovnicesc, caci plansul duhovni­cesc zdrobeste toate patimile si vindeca puterile fiintei noastre. Cand omul plange de bunavoie, chemand harul Domnului, mintea si inima sa devin una. ΙΚΕΣΙΑFiinta lui isi redobandeste intregia si astfel izbuteste sa implineasca poruncile lui Hristos. De pilda, cel ce plange devine capabil sa iubeasca, de vreme ce plansul duhovnicesc este felul in care raspundem cu iu­birea noastra la atingerea iubirii dumnezeiesti.

Potrivit Sfantului Grigorie Palama, cand omul afla calea plansului duhovnicesc, pana si trupul lui, sfintindu-se, devine usor. Atunci omul izbuteste sa implineasca poruncile lui Hristos, care il invata sa-L iubeasca pe Dumnezeu cu tot cugetul, cu toata inima si cu toata puterea lui (cf. Matei 22,37). Dar cum putem sa-L iubim pe Dumnezeu cu toata inima si cu tot cu­getul nostru cata vreme mintea si inima noastra sunt dezbinate, iar puterile sufletului imprastiate? Doar in lucrarea plansului duhovnicesc poate mintea sa se coboare si sa afle locul inimii si intreaga noastra fiinta sa devina una. De aceea Sfintii Parinti considera plansul duhovnicesc o virtute atotcuprinzatoare.

Aceasta lupta a curatirii de patimi este o perioada du­hovniceasca foarte bogata. In cartea Parintelui Sofronie des­pre Sfantul Siluan citim ca atunci cand Sfantul Ioan Colov (cel mic de stat) a ajuns la nepatimire, el s-a rugat sa se in­toarca iarasi asupra lui razboiul patimilor, pentru ca intele­sese ca lupta lui fusese o jertfa bineplacuta Domnului.[4] Imi vin in minte cuvintele Sfantului Pavel:

Va indemn, deci, fra­tilor, pentru indurarile lui Dumnezeu, sa infatisati trupurile voastre ca pe o jertfa vie, sfanta, bineplacuta lui Dumnezeu, ca inchinarea voastra cea duhovniceasca, si sa nu va potri­viti cu acest veac, ci sa va schimbati prin innoirea mintii, ca sa deosebiti care este voia lui Dumnezeu, ce este bun si pla­cut si desavarsit” (Rom. 12,1-2).

Astfel nevointa curatirii de patimi este inchinarea noastra intelegatoare inaintea lui Dumnezeu; este jertfa de pocainta pe care zi de zi I-o aducem lui Dumnezeu in rugaciune; este inceputul preotiei imparatesti care se desavarseste in noi atunci Sfantul Siluancand ajungem la acea stare duhovniceasca ce a nascut rugaciunea scrisa pe sulul din icoana Sfantului Siluan:

Rogu-Te, milostive Doamne, sa Te cunoasca in Duhul Sfant toate noroadele pamantului.”[5]

Adica, noi Ii aducem ofranda lui Dumnezeu pocainta noastra si cand Dumnezeu, cu harul Sau, face ca ea sa rodeasca, atunci ne deschide ochii sa ve­dem ca intreaga lume are mare trebuinta de harul Duhului Sfant, caci voia Domnului este ca intreaga lume sa se man­tuiasca. Si atunci o suferinta uriasa pentru intreaga lume pune stapanire pe inima noastra, asemenea suferintei pe care a trait-o Hristos. De adancimea suferintei Lui ne dam seama din cuvintele pe care le-a rostit in timpul Cinei celei de Taina:

„Parinte drepte, lumea pe Tine nu Te-a cunoscut” (Ioan 17, 25).

Asadar, atunci cand omul afla har inaintea lui Dum­nezeu datorita jertfei pe care o face pentru a dobandi cura­tia, Dumnezeu il cheama la cea mai inalta jertfa, aceea de a se ruga pentru mantuirea intregii lumi, asemenea sfintilor. Aceasta este desavarsirea in noi a asemanarii cu Dumnezeu. Aceasta este desavarsirea preotiei imparatesti.


[1] Sfantul Macarie Egipteanul, Omilii duhovnicesti, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornitescu, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1992, p. 136.

[2] Cf. Avva Ammona, Avva Zosima. Mireasma Pustiei, trad. de Ieromo­nahul Evloghie Munteanu, Ed. Egumenita, Galati, 2004, p. 18.

[3] Am preferat o traducere mai apropiata de textul troparului in limbile greaca si engleza celei existente in limba romana: „Si partas obiceiurilor si urmator scaunelor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele inalte.” [n. trad.]

[4] Cf. Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, p. 75.

[5] Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, p. 296

(din: Arhimandritul ZAHARIA ZAHAROU, “Omul cel tainic al inimii”, Editura Basilica, 2014)

omul-cel-tainic-al-inimii-zaharia-zaharou-arhim-basilica

Alte legaturi:

 […]

Intreaga viaţă a credincioşilor nu e decât o viaţă de căinta. Prin căinţă se realizează pogorârea smereniei „sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca ea să ne înalţe la timpul cuvenit” (1 Ptr 5, 6). Această pogorâre e de bunăvoie şi purcede „din credinţă”. In cuvântul său „Despre căinţă”, Sfântul Ioan Scărarul rezuma acest adevăr astfel: Prin căinţa liberă şi de bunăvoie, omul care se căieşte scapă de chinurile şi durerile fără voie (Scara 5). Pogorând, aşadar, cu mintea la iad, omul nu face nimic altceva decât să urmeze pe Domnul. Dar se fereşte să deznădăjduiasca, căci calea Domnului duce la viaţă şi încă „la viaţă din belşug”. Această taină a pogorârii şi înălţării Domnului a fost prefigurata în chip minunat de cei trei tineri evrei pe care Nabucodonosor ii aruncase în cuptorul de foc. Aceşti trei sfinţi adolescenţi au luat asupra lor păcatele şi călcările poporului lor, osândindu-se cu mintea ca unii care ar fi vrednici de foc pentru fărădelegile lor. Şi cu smerenie şi-au înălţat rugăciunile Dumnezeului părinţilor lor. Dar pentru că se găseau în chip profetic pe smerita cale a pogorârii Domnului Iisus, s-au învrednicit pe bună dreptate sa fie însoţiţi de Fiul lui Dumnezeu însuşi, chiar şi înainte de intruparea Sa, Care S-a pogorât în cuptor şi „mergea în mijlocul focului” împreună cu ei, ţinându-i „teferi” (Dn 3, 25). Desigur, în acel moment puterea tainei lucra în mod profetic. După intruparea Domnului, pogorârea Sa la iad şi înălţarea Lui, puterea aceleiaşi taine e infinit mai mare, căci nu mai este stare inauntrul făpturii create care să nu fi fost „umplută” de lucrarea Persoanei lui Hristos (cf. Sfântul Irineu al Lyonului, Contra ereziilor 21: „Hristos a străbătut toate stările vieţii omeneşti ca să le «umple» cu lucrarea Sa îndumnezeitoare. A mers până la moarte pentru a se face cel dintâi născut din morţi şi a dobandi întâietatea în toate” [1 Tim 2, 5; Col 1,18]). El este stăpânul vieţii, care merge înaintea noastră şi ne arată calea.

 

Practica acestui cuvânt al vieţii

Acum că am întemeiat teologic cuvântul Domnului adresat Sfantului Siluan – „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” – ramane să lămurim punerea sa în practică. Cu toate acestea, mai înainte trebuie să subliniem limpede faptul că toată puterea tainei, ascunsă în acest cuvânt, stă în aceea că pogorârea lui Hristos la iad a fost de bunăvoie şi lipsită de orice păcat, realizata numai şi numai din ascultare faţă de Tatăl şi pentru mantuirea lumii. De aceea, pentru a fi binecuvântată şi dusă la bun sfarsit, pogorârea omului trebuie să fie întreprinsă şi ea de bunavoie din porunca Domnului. Experienţa iadului la Sfântul Siluan a fost roada harului, şi astfel descoperirea îndemnului lui Hristos a corespuns în chip desăvârşit trăirii sale. E greu să sesizam adâncimea fără pereche a unei asemenea experienţe. Totusi, intrucât e expresia căii Domnului şi a vieţii ascetice a Bisericii, ne vom strădui, referindu-ne la Sfinţii Părinţi, să pătrundem in adâncul acestui cuvânt şi să-i înţelegem puterea.

Cuvantul „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” e o porunca dată de Domnul pentru ca credinciosul să-L imite în pogorarea Lui, nădăjduind în acelaşi timp în milostivirea Sa şi în mantuirea veşnică pe care a dobândit-o pentru noi prin Intruparea Sa. Şi numai dispoziţia omului în primirea şi punerea în practica a acestui cuvânt şi viaţa sa atrage harul lui Dumnezeu. Ca lumină dumnezeiască, acest har descoperă şi afirmă acest adevar: iadul e locul spiritual în care se află omul despărţit de Dumnezeul iubirii. Lumina harului vădeşte păcatul, ticăloşia şi saracia duhovnicească. Această cunoaştere naşte în suflet zdrobirea – dar preţios al lui Dumnezeu făcut omului, fiindcă este preludiul smereniei şi pregăteşte un loc în care Dumnezeu să se poata sălăşlui în noi.

 

Zdrobirea, izvor de vitejie duhovnicească

Rezultat al acţiunii harului, această zdrobire face să se nască vitejia duhovnicească. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că nu e nimic

mai curajos decât o inimă înfrântă şi smerită, care respinge fara osteneală oştirile demonilor şi le pune cu totul pe fuga” (Cateheze 2, 42-44).

Această zdrobire aduce vitejia duhovniceasca fiindcă

„e singura stare în care omul, inspirat de harul dumnezeiesc, îndrăzneşte să-şi contemple propria mizerie duhovnicească, fără a cădea însă în deznădejde, încrezător dimpotrivă în aceea că acela, care l-a făcut să-şi vadă adâncul părăsirii sale, e în stare şi să-l facă să ajungă fără vătămare pe celălalt ţărm, unde se află Dumnezeu. Ajunge la această stare adoptând o atitudine profetică: pune toată dreptatea pe seama lui Dumnezeu, în timp ce faţa sa şi-o acoperă de ruşine [cf. Dn 9, 7]”.

Astfel Sfântul Ioan Scărarul afirmă şi el că vitejia duhovnicească e în acelaşi timp o biruinţă (Scara 14). Biruinţă prin aceea că, fără curajul pe care îl naşte zdrobirea, omul nu poate face faţă în chip potrivit sărăciei sale duhovniceşti, o sărăcie care se descoperă a fi un dar şi devine temeiul urcuşului său duhovnicesc (cf. Sfântul Simeon Noul Teolog:

„Ce e mai slăvit decât această sărăcie duhovnicească, care ne deschide împărăţia cerurilor?” [Cateheza 2, 42-44]).

Puterea acestui fenomen duhovnicesc al zdrobirii a cunoscut-o Sfântul Siluan prin cuvântul lui Hristos: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Şi a descoperit-o recurgând la cântarea sa îndrăgită:

„Curând voi muri şi sufletul meu ticălos se va pogorî în iadul strâmt şi întunecat, şi acolo singur, chinuit în flacăra nestinsă, voi spune plângând: «Unde eşti, Doamne, lumina sufletului meu? Pentru ce m-ai părăsit? Nu pot trăi fără tine!»”

In prima parte a acestei cântări, Siluan refăcea în sufletul său simţirea arzătoare a iadului, care nimiceşte orice gând pătimaş, în timp ce, în cea de-a doua, el îşi îndrepta mintea spre iubirea şi milostivirea lui Hristos, pe care Il cunoscuse şi Il purta în inima sa. Intr-o primă etapă, el se îndrepta cu smerenie în jos, urmând calea pogorârii, pe care vrăjmaşul nostru trufaş nu o putea urma. Şi liber atunci de împilarea vrăjmaşului, inspirat şi de amintirea milostivirii Domnului, se îndreaptă în întregime spre Dumnezeu, şi în acest chip face experienţa urcuşului, prilejuită de harul dumnezeiesc. In aceeaşi perspectivă, Sfântul Siluan îl sfătuieşte pe cel ce doreşte să-şi păstreze puterea mântuitoare a zdrobirii, să-şi aducă aminte neîncetat de păcatele sale, să se smerească şi să se mâhnească pentru ele, chiar dacă ele i-au fost iertate de Dumnezeu. „Aşa se biruiesc vrăjmaşii.” Prin cuvântul său, Domnul i-a descoperit lui Siluan mijlocul de a dobândi zdrobirea şi smerenia şi de a birui prin aceasta pe vrăjmaşul.

Zdrobirea e o vitejie pentru suflet şi o lumină care îngăduie omului să deosebească orice gând ce se apropie de minte. Zdrobirea duce la smerenia care este biruinţa asupra vrăjmaşilor şi pregăteşte sufletul pentru a-l face să devină un vas al lui Dumnezeu. E un preţios dar al harului, dobândit prin osândirea de sine, a cărui formă extremă, cea mai puternică, e osândirea de sine la iad. Sfântul Ioan Scărarul confirmă acest lucru, spunând ca rugăciunea celor ce se căiesc – „ştim, ştim bine că suntem vrednici de toate chinurile iadului” – era în stare „să mişte până şi pietrele” (Scara). Altundeva spune că osândirea de sine la iad „fereşte mintea de profanarea” vrăjmaşilor.

 

Smerenia şi curăţia minţii

Conformându-se duhului cuvântului Domnului: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”, omul dobândeşte smerenia şi curăţia minţii – condiţii indispensabile ale nepătimirii şi unirii cu Dumnezeul sfinţeniei. Această ştiinţă a învăţat-o sfântul prin acel cuvânt primit direct de la Domnul. După cum scrie el însuşi:

„Am început să fac cum m-a învăţat Domnul, şi inima mea a gustat dulceaţa odihnei în Dumnezeu”.

Stăpân al acestei cunoaşteri dăruite de Dumnezeu, Siluan dă mărturie de faptul că oricine se socoteşte din inima sa vrednic de focul cel veşnic devine inaccesibil vrăjmaşilor şi liber de gândurile pătimaşe. In întregime, cu mintea şi cu inima, el rămâne ferm în Dumnezeu. Dar de îndată ce pierde amintirea flăcărilor iadului, gândurile ajung din nou puternice.

In zilele noastre, constatăm cu întristare că oamenii suferă cumplit de dezintegrarea minţii. Imaginaţia, care nu e decât una din puterile minţii, supraalimentează şi guvernează viaţa oamenilor. La unii dintre ei, aceasta duce la învârtoşarea inimii din mândrie, iar la alţii chiar la boli mintale. Potrivit învăţăturii Evangheliei şi Scripturii, mintea funcţionează în mod normal atunci când este unită cu inima. Şi această unire se realizează atunci când mintea e îmbrăţişată de focul zdrobirii. Prin urmare, Sfântul Siluan ne arată calea spre tămăduirea sufletului: „Ţine-ţi mintea în inimă şi în iad. Cu cât te vei smeri mai tare, cu atât mai înalte vor fi darurile pe care le vei primi de la Dumnezeu”.

 

Darul Duhului Sfânt şi izbăvirea

Care sunt aşadar „aceste daruri cu atât mai mari din partea lui Dumnezeu” primite de om ţinându-şi mintea în iad? Din cuvintele Sfântului Siluan este limpede că osândirea de sine la iad nu numai că nu pricinuieşte nici o vătămare, ci, din contră, e izvorul unor mari haruri. Aşa cum o spune, ea naşte în suflet cainta „pentru iertarea păcatelor” şi umple inima de veselia mantuirii. Mai mult, Sfântul dă mărturie de faptul că celor ce se osandesc pe ei înşişi la iad Domnul la dă darul Duhului Sfânt. Şi acest lucru nu are nimic uimitor, fiindcă această auto-osândire le realizează într-un duh de smerenie. („Gândeam astfel: sunt un ticălos şi vrednic de toate pedepsele. Dar în loc să mă pedepsească, Domnul mi-a dat Duhul Sfânt. Duhule Sfinte, eşti mai dulce decât toate desfătările pământului, hrană cerească, veselia sufletului!”). Această învăţătură e asemănătoare duhului cuvântului Evangheliei. Aşa cum se ştie, Domnul dă ucenicilor săi următoarele recomandări, atunci când vor fi prigoniţi şi vor fi duşi în judecăţi: „Puneţi în inimile voastre să nu gândiţi mai dinainte ce veţi răspunde; căci Eu vă voi da gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă nici să-i răspundă toţi potrivnicii voştri” (Lc 21,14-15). E înţelepciunea Duhului Sfânt pe care Domnul o dă deopotrivă tuturor celor ce se supun de bunăvoie judecăţii lui Dumnezeu şi vin în întâmpinarea judecăţii Sale osândindu-se pe ei înşişi de bunăvoie la iad. Dumnezeu nu judecă de două ori. Aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Dacă ne-am judeca pe noi înşine, n-am mai fi judecaţi” (I Co 11, 31). „Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea judecăţii lui Dumnezeu” (Rm 14, 10), dar nu toţi vor fi osândiţi. Fiindcă e cu putinţă ca prin osândirea de sine de bunăvoie chiar până la iad, să venim în întâmpinarea judecăţii lui Dumnezeu şi să fim îndreptaţi încă din această viaţă, împărtăşindu-ne din gura şi înţelepciunea lui Dumnezeu, care e darul şi arvuna Duhului Sfânt. Aceeaşi concluzie, şi anume că Dumnezeu nu judecă de două ori, o putem trage şi din cuvintele Sfântului Ioan Scărarul deja citate: „Prin căinţa de bunăvoie, fugim de pedeapsa şi de chinul fără voie”. Sau aşa cum spune acelaşi autor în altă parte: „Prin ruşinea de faţă voi fi izbăvit de ruşinea viitoare” (Scara 14, 38).

 

Cuvântul vieţii dat lui Siluan şi Tradiţia

In capitolul său privitor la acest cuvânt, arhimandritul Sofronie ne arată cum Sfântul Siluan urmează firul de aur al tradiţiei care se desfăşoară, neîntrerupt, în învăţătura tuturor Părinţilor asceţi. Apare într-adevăr limpede că osândirea de sine la iad e mijlocul cel mai puternic de a fi izbăviţi de acesta. Aşa este insuflarea harului Duhului Sfânt. Pe scurt, putem aşadar spune că această formă de asceză a osândirii de sine aduce zdrobirea inimii, curăţă mintea, duce la smerenie, la biruinţa asupra vrăjmasior, eliberează omul de păcat şi îl face sa se impartaseasca de Duhul Sfânt.

O învăţătură asemănătoare despre osândirea de sine la iad, care produce cele mai multe roade duhovniceşti, se întalneşte la Sfantul Grigorie Palama. După el, oricine se socoteşte vinovat de pedeapsa veşnică se umple de curaj şi e gata să îndure orice chin. Prin osândirea de sine trecătoare şi remediabilă el scapă de chinurile grele şi insuportabile ale veacului viitor. Ba chiar se intamplă, spune Sfântul, să fie izbăvit chiar şi de nenorocirile care ameninţă în această viaţă, din pricina stăruinţei sale în asceza auto-osândirii, fiindcă bunătatea lui Dumnezeu începe încă de aici. El adaugă că această experienţă a Domnului au cunoscut-o chiar şi drepţii dinainte de Hristos, împărtăşindu-se de îndreptarea Domnului (Omilia 2; cf. Mi 7,9).

[…]


Categorii

Duminica Sfantului Grigorie Palama, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Zaharia de la Essex, Pocainta, Razboiul nevazut, Sfantul Grigorie Palama

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

35 Commentarii la “Arhim. Zaharia Zaharou despre PLANSUL DUHOVNICESC ca LUCRARE ESENTIALA DE CURATIRE DE PATIMI. Pocainta – singura cale de reunificare launtrica, de restaurare a chipului lui Dumnezeu in noi si de dobandire a iubirii de Dumnezeu

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: CU O SINGURA INIMA, IN TRUPUL LUI HRISTOS. Cand “darurile unuia devin comoara tuturor”… CHEILE CARE NE DESCHID USA ADANCULUI INIMII | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: CONFERINTA de la Iasi a PS MACARIE, Episcopul românilor din Europa de Nord: POSTUL MARE – prilej de CULTIVARE si VINDECARE A INIMII prin POCAINTA. Impartasirea unor experiente duhovnicesti si pastorale de mare pret (video) | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: Cuvinte de folos ale ARHIM. SOFRONIE culese de ucenicul sau, IPS IEROTHEOS, despre planurile DUHOVNICESC, PSIHOLOGIC si TRUPESC, judecata si osandire, LUCRAREA LAUNTRICA si RAZBOIUL CU PATIMILE: “Experienţa adevereşte că pentru orice judecăm, vo
  4. Pingback: PILDA VAMESULUI SI FARISEULUI talcuita de IPS Naum, Mitropolitul Strumitei: CUM ATRAGEM HARUL DUMNEZEIESC si CUM IL FACEM SA NE PARASEASCA? | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: PLÂNGÂNDU-NE CĂDEREA, LA PORŢILE RAIULUI… Ce înseamnă PĂCATUL și care este POCĂINŢA ADEVĂRATĂ? “Este nevoie să-şi tragă sufletul pentru început, să-şi revină din zilnica alergătură, să se strămute de la observarea contin
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate