PRIETENII PARALITICULUI. Inalta chemare de a ne fi BRANCARDIERI DUHOVNICESTI unii altora, aducand bucurie in Cer: “Suntem chemati a fi prezenta lui Dumnezeu in aceasta lume, madularele trupului Fiului Sau”

(icoana de Elena Murariu)

Pr. Stelian Ionaşcu/ Ziarul Lumina:

Când prietenii sunt aproape, speranța e vie

[…]

Prietenii slăbănogului, anonimii curajoși și inventivi

Mântuitorul a venit în Capernaum, numită adesea Cetatea Sa, pentru că aici a petrecut mai mult timp. Și intrând într-o casă, mulțimile au aflat și au dat năvală dornice să-L asculte, să-L vadă sau să fie martore la vreo minune, astfel că s-au umplut casa și ­curtea de nu mai rămăsese nici un loc neocupat. Tot în Capernaum era un om bolnav, paralitic, pe care patru bărbați l-au luat de la casa lui și l-au adus cu o targă aici, unde se afla Hristos. Evanghelia ne spune că nu au putut să se apropie din pricina aglomerației; nimeni nu era dornic să se dea la o parte, ușile erau blocate, dar nici cei patru nu și-au făcut loc cu agresivitate prin mulțimea adunată. Este drept că ei ar fi putut să se întoarcă re­semnați și mâhniți acasă sau să-l lase la poartă pe cel bolnav. Evanghelia ne relatează însă că ei au ales un traseu inedit, că s-au suit pe acoperișul casei unde era Iisus și „prin spărtură au coborât patul în care zăcea slăbănogul”. Aco­perișul caselor în Țara Sfântă era plat ca o terasă, avea și o trapă prin care lăsa să intre aerul și prin care cineva putea urca să se bucure de răcoarea serii sau de soare. Deci, prin această spărtură au coborât cei patru bărbați targa cu cel bolnav înaintea lui Iisus. Lucrul acesta L-a impresionat și L-a făcut să-i spună slăbănogului: „Fiule, iertate îți sunt păcatele tale”.

Gesturi atât de firești, dar ieșite din monotonia unei societăți iudaice încremenite în ritualuri formale din vremea Mântuitorului mai întâlnim: ne amintim de vameșul Zaheu, care în ciuda căii spectaculoase de a-L vedea pe Iisus urcându-se într-un sicomor și-a asumat riscul de a fi luat în râs de cei din jur; un sutaș l-a uimit pe Hristos când a cerut să-i vindece sluga, dar numai cu cuvântul, socotindu-se nevrednic de a intra Iisus în casa lui; femeia cananeeancă, după multe insis­tențe de a-i vindeca fiica, îl determină pe Iisus să cedeze admirativ la replica femeii: „Nu e bine să iei pâinea fiilor și să o arunci câinilor. Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”.

Iată că astăzi, patru prieteni ai slăbănogului – nu știm dacă erau rude, vecini sau cei care-l îngrijeau pe patul de suferință – rămân niște anonimi curajoși și inventivi care își manifestă credința până la capăt cu discreție și din solidaritate milostivă, fără vreun interes personal și ajung să îl strecoare pe slăbănog până în fața lui Dumnezeu.

Numai Dumnezeu poate ierta păcatele și vindeca bolile incurabile

Doar că la cuvintele lui Iisus, „Fiule, iertate sunt păcatele tale!”, cursul firesc al minunii este întrerupt de necredința cărturarilor care stăteau de față, dornici de defăimare și care imediat au amendat în sinea lor pe Mântuitorul: „Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai singur Dumnezeu?” Deși logica lor poate fi corectă, fiindcă numai Dumnezeu poate ierta păcatele, știm că nici corectitudinea, nici grija pentru Dumnezeu și pentru respectarea Legii nu i-au determinat să spună acestea, ci invidia, împietrirea inimii și dorința de a prinde în cuvânt pe Iisus. De aceea, Hristos le va arăta că El este Dumnezeu. Cum? În primul rând le descoperă gândurile: „De ce cugetați în inimile voastre”, și apoi, dacă au fost incapabili să vadă iertarea păcatelor slăbănogului prin minunea vindecării, atunci le oferă și logica reciprocității: „Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ție: Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta!” Hristos este Dumnezeu și atunci când spune „iertate sunt păcatele tale” și când spune „ție îți zic ia-ți patul tău și mergi la casa ta”. Doar Dumnezeu poate săvârși o minune prin care un slăbănog cu mușchii atrofiați de boală și de timpul petrecut sedentar în suferință să-și ia targa și să plece prin mulțime lăudând pe Dumnezeu. Evanghelia se încheie cu această imagine a slăbănogului vindecat, întorcându-se la casa sa, iar cei de față zicând: „Asemenea lucruri n-am văzut niciodată”. Ne putem imagina într-un epilog postevanghelic bucuria celui vindecat, mergând pe picioarele lui acasă și lăsându-și patul, rezemat într-un colț de cameră ca pe un obiect de muzeu, dar și un semn al suferinței sale care să-i amintească mereu că Dumnezeu este bun, iar el să fie recunoscător toată viața și să nu se mai întoarcă la păcatele vechi care l-au slăbănogit.

Modelul prieteniei dezinteresate al celor patru bărbați din Evanghelie ne cheamă să fim prieteni și noi, sau să ne înconjurăm de prieteni adevărați, care își arată credința până la capăt. Un adevărat prieten nu te caută când ești bogat și nu te uită când ai ajuns sărac, nu te abandonează când îți este greu, ci rămâne cu discreție și devotat, purtându-te chiar pe brațe. Paraliticul nu era ceva comod pentru cei patru. Nici azi un bolnav la pat nu este ceva plăcut. Și totuși, există atâtea persoane dornice și vrednice de a întârzia ani mulţi la căpătâiul unui asemenea bolnav.

Evanghelia vindecării slăbănogului este și Evanghelia aducerii noastre în fața lui Dumnezeu. În biserică suntem în Casa Domnului. Desfacerea acope­rișului a lăsat să pătrundă lumina și iertarea în viața slăbănogului. Astfel și omul credincios, în tainica mărturisire a păcatelor, își dez­golește inima și mintea și lasă să intre lumina și iubirea lui Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre. Taina Spovedaniei ne readuce și pe noi la starea cea dintâi pe care am pierdut-o, ne albește haina botezului, ștergând petele și trecutul păcătos și dându-ne arvuna Vieții. Amin!

***

Extras adaptat din predica Pr. Cezar Axinte la Duminica a 2-a din Post (a Sfântului Grigorie Palama) – Vindecarea slăbănogului din Capernaum (12 martie 2017):

[de la min. 21:40]

“Sigur, nu spune Evanghelistul Marcu pentru ce pricina era slabanogul asa…  Insa ne spune altceva: ca aceia de langa el, fara sa il judece de niciun fel, il iubeau, incat, chiar s-au expus ridicolului – inchipuiti-va tabloul: sa te plimbi cu o targa cu un “cadavru” in spate, deasupra multimilor si sa cobori prin acoperis. Ei, dar dragostea aceasta a invins si ridicolul, si penibilul, si mandria… A invins si multimea, a invins si terasa, a invins si gravitatia, incat l-au adus pe bolnav si l-au pus la picioarele Mantuitorului. Acesta este rolul nostru, unii cu altii si cu cei cu care sunt bolnavi, paralizati duhovniceste.

Pentru ca boala omului contemporan este PARALIZIA DUHOVNICEASCA. 90 sau 95%, desi se declara crestini, sunt botezati, dar un procent foarte mare mai degraba practica un tic social, un reflex social sau niște sentimentalisme (in comportamentul religios): “imi place cum se canta, imi dau lacrimile, aprind o lumanare ca e de bine, ma linisteste…”.  Aceasta este starea mult prea multora din neamul nostru – nu vorbim aici de pagani, ci de oameni botezati ortodox. […]

“Vazand credinta lor, i-a spus: iertate sunt pacatele tale!” Si acum… ce ne ramane noua, “brancardierilor”? Zicem ca suntem brancardierii, macar ca nu stim daca 4 insi putem purta in spate (duhovniceste) un slabanog, dar poate putem 6 sau 8 si chiar mai multi daca am fi, fiindca si noi suntem slabanogiti... Dumnezeu, vazand dragostea noastra, poate sa spuna si poata sa faca numai cu cuvantul: “Fiule, iertate sunt pacatele tale, ridica-te, inviaza, arunca targa ta si zboara catre Cer!”. Acestea le putem face noi si acesta este, de fapt, singurul scop pentru care am venit de la nefiinta la fiiinta. Acesta este singurul scop: ca sa aducem bucurie in Cer! Pentru ca bucurie se face in Cer atunci cand se ridica un paralitic si da slava lui Dumnezeu, iar cei care vad se uimesc cum a fost cu putinta… Si Dumnezeu Se smereste si spune: “A fost cu putinta pentru ca am vazut credinta si iubirea lor!“. Iata, fratilor, cat de mare este dragostea lui Dumnezeu pentru om, incat si-l face pe om IMPREUNA-LUCRATOR cu Sine la fapte dumnezeiesti.

Închipuiți-vă o tânără care ar fi intr-o situație la 16-17-18 ani – limitele nu sunt astea, dar am zis aşa, să nu exagerez, ca mai sunt si copii pe aici – şi ar ajunge într-un mediu, ar intra într-un cabinet, şi acolo să fie creştini. Fata aceea să spună: <Nu mă pot duce acasă! Nu ştiu tânărul pe unde a plecat! Nu pot face nimic, sunt elevă, n-am bani nici de troleu...> şi, dintr-o dată, să se vadă luată pe braţe, ridicată, dusă în braţe, aşa cum era dus slăbănogul acesta, şi adusă în faţa lui Hristos şi să spună: <Doamne, tu trebuie să faci ceva cu ea!>, iar ea, auzind cuvântul lui Dumnezeu, să spună: <Fie mie după cuvântul Tău!>. Cât de mare ar fi fapta aceea pe care am face-o noi sau ar face-o oamenii aceia, pentru că Dumnezeu, văzând credinţa lor… Dumnezeu poate s-o salveze şi fără noi, El ar putea într-o clipă să oprească toate uciderile de prunci din toată lumea. Într-o clipă ar spune: <Gata, iubirea nu mai funcţionează şi lumea nu mai are sens!>. Dar încă vrea să scoată din noi iubirea către om şi iubirea către El şi această iubire a noastră să prelungească sfârşitul, orice gând de dragoste, orice gând de bunătate poate să întârzie sfârşitul cu o secundă. Şi, dacă aduni secundele de la fiecare gând bun al fiecărui om bun, dacă aduni secundele de la fiecare gând de iubire unul către celălalt, lumea aceasta ar mai putea continua sute sau mii de ani. Dar, chiar dacă n-ar mai continua atât, ar putea fi mai bună pentru copiii noştri, pentru că le lăsăm o lume cu totul întunecată, o lume în care este o singură cultură, un singur cult, iar în tot întunericul acesta străluceşte o luminiţă. La această luminiţă, la Această Lumină l-au adus pe slăbănog prietenii lui, fraţii lui.

Aceasta este menirea noastră şi, de fiecare dată când se construieşte câte o biserică, am stat și m-am gândit – pentru că am căzut şi eu în capcana aceasta – m-am gândit, am mers aşa şi, fără să gândesc, am zis: <Cred că sunt suficiente biserici în oraş!>, dar n-a fost o biserică care să se construiască şi să nu facă o comunitate: 20, 30, 50 de oameni care au început să lucreze în locul lor, acela la catedră, acela la spital, acela la aprozar, acela în altă parte. Cât de minunat! Şi s-au făcut echipe care s-au dus şi au luat pe spatele lor câte un slăbănog, câte un paralitic şi l-au adus în faţa lui Hristos. Şi atunci nu putem să ne gândim decât la următorul lucru. Că, dacă un singur om, paraliticul acela, ar fi salvat, măcar că este un sac de oase şi nu merită nimic după teoriile mai vechi, dacă un singur om, fie şi cel mai nenorocit om, ar fi salvat, merită să construieşti o biserică. dacă un singur tânăr, dacă un singur copil, dacă un singur bătrân ar fi mângâiat, merită să construieşti o biserică. Mi-am dat seama de lucrul acesta pentru că un om este un univers întreg şi, pentru mama lui, pentru cei dragi ai lui, valorează mai mult decât toate bisericile adunate la un loc.

Dacă am aduna toate catedralele lumii şi i le-am da unei mame ce-şi alăptează pruncul la sân şi i-am zice: <Uite, sunt ale tale! De acum poţi să faci ce vrei cu ele: să le închiriezi, să tai bilete… Vei trăi zece generaţii, dar dă-ne pruncul tău>, mama va zice: <Niciodată!>, chiar dacă nu e creştină, pentru că acolo e chipul lui Dumnezeu, indiferent cum este mama aceea; acolo este chipul lui Dumnezeu. Ce se întâmplă, însă, cu chipul acesta când mamă, şi creştină, renunţă la darul lui Dumnezeu? Înseamnă că chipul s-a desfigurat, că chipul este paralizat, şi atunci este timpul în care Dumnezeu aşteaptă de la noi să spună: Şi, văzând credinţa lor, i-a zis: Iertate sunt păcatele tale şi ale voastre. Amin”.

***

Pr John Behr:

Noi suntem ochii şi urechile lui Dumnezeu în această lume, prin care El vede vaiul celor care se află în suferinţă şi noi suntem totodată mâinile şi picioarele Sale, prin care este dat ajutor celor aflaţi în nevoie.

Aceasta este într-adevăr. De fapt, omul nu se poate gândi la o chemare mai înaltă: suntem chemaţi a fi prezenţa lui Dumnezeu în această lume, mădularele trupului Fiului Său.

***

PS Macarie Dragoi, Episcopul Europei de Nord:

Ce înseamnă oare a ne sluji unii pe alţii? Înseamnă, mai întâi de toate, a ne ruga unii pentru alţii, cu toată dragostea pe care ne-o împărtăşeşte Dumnezeu. Înseamnă a ne încuraja unii pe alţii, mai ales în momentele grele de încercare, de deznădejde, de căutare a sinelui. În sensul acesta, în Episcopia Europei de Nord am pus bazele unui program misionar intitulat <Cu pace să ieşim!>. Vă sunt cunoscute cuvintele, nu? De la Liturghie, de la rugăciunea amvonului; la finalul Liturghiei spune preotul sau arhiereul Cu pace să ieşim! şi poporul răspunde Întru numele Domnului! Deci pacea şi bucuria pe care le dobândim aici, la altarul euharistic, în Biserică, întru numele Domnului trebuie să le împărtăşim pretutindeni, mai cu seamă celor însinguraţi şi aflaţi în suferinţă şi în căutare de sine. Şi Hristos ne împrumută mâinile Sale milostive şi slujitoare ca noi înșine să fim milostivi şi slujitori, asemenea Lui.

Câtă nevoie au cei de lângă noi! Nu întotdeauna au nevoie de bruma noastră de milostenie cât, mai cu seamă, de o povaţă, de un sfat bun, de un zâmbet, fiind încredinţaţi că nu sunt singuri. Uneori cei apropiaţi lor i-au uitat, i-au abandonat, cei ai casei lor. Însă noi, cei ai casei Domnului, ai familiei mari, trebuie să le arătăm că nu i-am uitat, nu i-am exclus din centrul grijii și preocupării noastre, ci îi întărim, aşa cum ne întăreşte şi pe noi preamilostivul Dumnezeu, îi mângâiem, aşa cum ne mângâie pe noi Preamilostivul Dumnezeu, îi bucurăm aşa cum ne bucură şi pe noi Preamilostivul Dumnezeu, îi alinăm aşa cum ne alină şi pe noi Preamilostivul Dumnezeu.”

Pentru aceasta Duminica va mai recomandam:

***

LEGATURI: