PS MACARIE, Episcopul Europei de Nord – CHEMARE STRAPUNGATOARE LA POCAINTA, la constientizarea gravitatii MANTUIRII si a IUBIRII INDURERATE A LUI HRISTOS: “Oare cat de trist este sa trecem nepasatori pe langa Hristos, lasandu-L astfel sa astepte cu bratele deschise? De ce nu vii la Mine, copilul Meu? De ce tot amani pocainta?” (VIDEO, TEXT)

Extras din conferința PS Macarie Drăgoi – „Pocăința, începutul mântuirii noastre”, Târgu-Mureș, 8 aprilie 2019:

“[…]

Vechiul Testament se incheie si cu o rugaciune de pocainta rostita de catre regele Manase din Iudeea. Este una dintre rugaciunile cele mai cunoscute de pocainta ale Bisericii, rostita si in cadrul slujbei Pavecernitei Mari din Postul Mare dar si in cadrul rugaciunilor pentru pregatirea noastra inainte de spovedanie.

Regele Manase a umplut vechiul Israel de templele ridicate idolilor. Acest pacat era grav, un pacat capital. Si ajunge in cele din urma sa fie capturat de unul dintre regii rivali si timp de 10 ani este tinut prizonier intr-o cusca. In aceasta cusca el nu se putea misca, era tinut drept, aplecat, era inrobit, era schilodit, era legat in lanturi, era injosit, era tinut ca un trofeu de vanatoare, insa el, care a pacatuit inaintea Preamilostivului Dumnezeu, el care s-a lepadat de Dumnezeu, el care L-a uitat pe Dumnezeu si a inceput sa se inchine la idoli. Acestia sunt idolii din vechime despre care se pomeneste in porunca a doua din Decalog, sa nu-ti faci chip cioplit si sa te inchini lor, nu icoanele, cum gresit se spune acum ca icoanele sunt idoli. Nu, icoanele sunt ferestre catre ceruri. Idolii sunt acele chipuri fara suflet, acele statuete dedicate unor zeitati in paganism, la care se inchinau oamenii. Tocmai de aceea s-a adaugat porunca a doua din Decalog, fiindca poporul lui Israel, cum stiti, dupa prima intalnire a lui Moise cu Dumnezeu pe Sinai, a cazut in idolatrie si a facut acel vitel de aur, acel idol, la care se inchinau. Or, icoanele sunt altceva in Biserica.

Si iata, Manase in aceasta conditie, care este si conditia noastra, a omului cazut, era prizonier intr-o cusca in care era permanent garbovit, schilodit si nu se putea misca.

Si noi suntem asemenea lui, prizonieri intr-o lume ca o cusca, fara gratii vizibile. Si noi suntem prinsi in lanturile pacatului, asa cum era prins si Manase in acele lanturi, era zavorat acolo, era chinuit in acele legaturi cumplite. Si noi suntem expusi, de prea multe ori, ca niste trofee de vanatoare, de catre vrajmasul mantuirii noastre. Iar suspinul Regelui Manase din aceasta rugaciune de pocainta este suspinul nostru, al tuturor. Se spune in aceasta rugaciune:

Doamne Atotțiitorule, Dumne­zeul părinților noștri, al lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov și al seminției lor celei drepte, Cel ce ai făcut cerul și pământul cu toată podoaba lor, Care ai legat marea cu cuvântul po­runcii Tale, Care ai încuiat adâncul și l-ai pecetluit cu numele Tău cel temut și slăvit, înaintea Căruia toate se tem și tremură din pricina atotputerniciei Tale; pentru că nimeni nu poate să stea înain­tea strălucirii slavei Tale și ne­su­ferită este mânia urgiei Tale asupra celor păcătoși.

Nemăsurată și neajunsă este și mila făgăduinței Tale, căci Tu ești Dom­nul cel Preaînalt, bun, îndelung-răb­­dător și mult-milostiv, Căruia Îi pare rău de răutățile oamenilor.

Tu, Doamne, după mulțimea bună­­­tății Tale, ai făgăduit pocăință și ier­tare celor ce Ți-au greșit și după mul­­­ți­mea îndurărilor Tale ai hotărât po­că­ință păcătoșilor, spre mântuire. Așadar Tu, Doamne, Dumnezeul celor drepți, n-ai pus pocăință pentru cei drepți: pentru Avraam și Isaac și Iacov, care nu Ți-au greșit Ție, ci ai pus pocăință mie, păcătosului, pen­tru că am păcă­tuit mai mult decât nisipul mării. Multe sunt fărăde­le­gile mele și nu sunt vrednic a căuta și a privi la înălțimea ce­rului, din pricina mulțimii nedreptă­ților mele. Strâns sunt eu cu multe că­tușe, încât nu pot să-mi ridic capul și nu am nici loc de odihnă, pentru că Te-am mâniat și rău am făcut înaintea Ta; n-am împlinit voia Ta, nici am păzit poruncile Tale, ci fapte urâte am fă­cut, înmulțindu-mi smintelile.

Dar acum îmi plec genunchii ini­mii, rugând bunătatea Ta și zicând: Am pă­cătuit, Doamne, am păcătuit și fărăde­legile mele eu le cunosc; însă tot eu cer, rugându-Te: iartă-mă, Doamne, iartă-mă și nu mă pierde din pricina fără­delegilor mele, și nici nu mă osândi la întuneric sub pă­mânt, căci Tu ești, Dumnezeule, Dumne­zeul celor ce se pocăiesc. Arată-Ți peste mine bunăta­tea, mântuiește-mă pe mine, nevredni­cul, după mare mila Ta și Te voi prea­slăvi în toate zilele vieții mele; căci pe Tine Te slăvesc toate puterile cerești și a Ta este slava în vecii vecilor. Amin.

Gasiti aceasta rugaciune pe de o parte in cartile de rugaciuni, iar pe de alta in Biblia Ortodoxa, e trecuta imediat la finalul Vechiului Testament. Imi aduc aminte din copilarie ca un batran a invatat aceasta rugaciune pe dinafara. A venit un preot tanar in comunitate si a ramas foarte impresionat cand badea Teodor i-a zis preotului: parinte, eu in fiecare seara mai reduc din rugaciunile obisnuite, insa spun rugaciunea lui Manase. Si o stii, bade Teodor, pe dinafara? O stiu pe dinafara. Si a rostit-o inaintea parintelui si eu am toata certitudinea ca cu aceasta rugaciune de pocainta, fiindca toata vremea vietii lui a fost o vreme de pocainta, badea Teodor a gasit mila inaintea lui Dumnezeu. Iar la slujba inmormantarii, cu emotie imi aduc aminte ca in mod deosebit parintele a citit acessta rugaciune de pocainta a lui Manase si multi dintre enoriasi au primit acest imbold si au invatat sau au inceput sa rosteasca aceasta rugaciune de pocainta.

Sunt foarte multe rugaciuni de pocainta randuite de Biserica, sigur, si cea mai cunoscuta e Psalmul 50 al profetului David, care a fost rostit intr-un moment de cumpana a profetului, cand a pacatuit inaintea lui Dumnezeu, cum stiti, cand l-a condamnat la moarte pe generalul cel mai fidel, cazand in pacatul adulterului cu sotia acestuia. Acest episod este relatat cu de-amanuntul in Cartea Regilor.

Daca Vechiul Testament se incheie, iata, cu acest suspin dureros si adanc, cu ce incepe oare Noul Testament? “In zilele acelea a venit Ioan Botezatorul si propovaduia in pustia Iudeii spunand: pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor!” Inaintemergatorul Domnului si-a inceput propovaduirea cu aceste cuvinte: pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor! La scurta vreme dupa ce Domnul S-a botezat in Iordan de catre prietenul si Botezatorul Sau, Ioan, iar Ioan s-a retras micsorandu-se, in adanca lui smerenie, Hristos Si-a inceput propovaduirea la varsta maturitatii, la 30 de ani, considerata varsta deplina a propovaduirii cuvantului lui Dumnezeu la vechii iudei. Insa si Iisus a inceput sa propovaduiasca la fel ca si Inaintemergatorul Sau, spunand: pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor!

Iata, asadar, un fir rosu care strabate toata Scriptura si care ajunge pana in momentul propovaduirii Sf Ioan Botezatorul si Mantuitorului nostru Hristos. Pocainta este primul lucru la care suntem chemati spre a ne castiga mantuirea. Pocainta este inceputul mantuirii noastre.

Dar ce este si de ce ne trebuie mantuirea? Ce inseamna mantuirea? Vorbim atat de des de mantuire si folosim atat de des acest cuvant. Oare mai simtim cu adevarat ca avem nevoie de mantuire, ca suntem de fapt in primejdia de a fi nemantuiti? Constientizam gravitatea mantuirii? Constientizam ca a fost nevoie ca Tatal sa-L jertfeasca pe Insusi Nascut Fiul Sau pentru noi?

Mantuirea inseamna accederea noastra la Imparatia Cerurilor. Iar accederea la Imparatia Cerurilor nu se poate face decat in stare de pocainta, adica sa ne ridicam din toate pacatele cerand iertare Mantuitorului nostru Iisus Hristos. El a propovaduit Pocainta si a instituit pocainta ca Taina. Dupa Invierea Sa din morti a suflat asupra Apostolilor si le-a zis: Luati Duh Sfant. Carora veti ierta pacatele vor fi iertate si carora le veti tine le vor fi tinute. Deci a instituit aceasta taina a pocaintei sau a spovedaniei, care se practica in Biserica noastra.

Cand mergem sa ne spovedim, ne pocaim de toate pacatele pe care le savarsim ca oameni si deseori se spune: merg sa ma spovedesc la preot. E gresit sa spunem asa. Noi cand mergem sa ne spovedim, nu mergem sa ne spovedim la preot, mergem sa ne marturisim inaintea Mantuitorului Iisus Hristos. Preotul este doar un martor, asa cum se spune si in slujba spovedaniei: “Iata, icoana Mantuitorului Iisus Hristos este de fata, este tainic prezent Stapanul, iar eu sunt numai un martor, ca sa marturiesc inaintea Lui toate cate imi vei spune mie. Iar de vei ascunde ceva inaintea marturisirii – il instiinteaza preotul pe penitent – daca vei ascunde ceva sa stii ca toate pacatele indoite le vei avea. Deci ia seama, devreme ce ai venit la doctor, sa nu te intorci nevindecat”. Preotul este doar un martor, Hristos este savarsitorul Tainei prin preotul randuit, care detine aceasta putere in Taina Preotiei primita de la Hristos, de a lega si dezlega pacatele. Sigur, preotul marturiseste inaintea Domnului, preotul este cel care pune diagnosticul bolii sufletesti si in cele din urma da si un canon. Si e gresit sa privim acest canon – “ai fost canonisit”, se spune in vorbirea curenta – e gresit sa-l privim ca si pedeapsa, fiindca canonul inseamna medicament si cheia tuturor canoanelor, potrivit invataturii Sf Ioan Gura De Aur, este vindecarea ranii si vindecarea bolnavului. Important este sa ne vindecam prin canon. Preotul ne da un canon de indreptare, prin cuvant ne indeamna sa ne rugam, ne ajuta, ca sa ne vindecam deplin si e foarte important sa implinim acest canon. Nu la modul acesta mecanic, ci cu toata fiinta noastra, pocaindu-ne sincer de pacatele pe care le-am savarsit. Spune Sfantul Teofan Zavoratul, descriind in scrisorile sale nevoia de pocainta:

Inseamna sa ai sentimentul ca esti mereu in pericol extrem, din care nu exista o alta salvare decat in Domnul nostru Iisus Hristos. Acest sentiment va va indrepta catre Domnul si va va obliga neincetat sa strigati: Ajuta-ma, apara-ma Doamne! El a fost prezent langa toti sfintii si niciodata nu i-a parasit. Hristos S-a rastignit pentru noi, adica pentru tine, pentru mine, ca noi sa iesim din moarte, din pacat si din robia fata de diavol. El pentru aceasta S-a nascut din Fecioara Maria, pentru aceasta S-a rastignit, ca sa fie aproape de noi, ca sa ne scoata din marasm, din necaz, din primejdii.

Spun deseori acest cuvant: cu mantuirea nu ne putem juca. Nu exista a treia cale pentru crestini. Mantuirea nu e ceva teoretic, nu e ceva abstract. Mantuirea nu este acordata din oficiu. “Si daca dreptul abia se mantuieste, ce va fi cu cel necredincios si pacatos?“, intreaba Sf Apostol Petru, cel care a plans cu amar atunci cand s-a lepadat de Mantuitorul in ceas de prigoana. Scopul nu este sa ne infricosam, ci sa ne trezim, sa ne dezmeticim la realitate, iar realitatea este ca nu avem nici o sansa sa ne mantuim daca nu ne venim in fire prin pocainta. Si trebuie sa constientizam faptul ca avem un Dumnezeu al celor care se pocaiesc, al celor care asteapta cu infrigurare, cu bratele parintesti deschise larg, sa ne primeasca si sa ne imbratiseze strans la pieptul Sau primitor.

Da, preaiubitii mei, da! Avem un Dumnezeu care ne asteapta cu bratele deschise. Oare cat de trist este sa trecem nepasatori pe langa Hristos, lasandu-L astfel sa astepte cu bratele deschise? Va spun eu ca este la fel de trist ca pe Crucea de pe Golgota cand El ne-a asteptat pe toti, intinzandu-Si bratele pe cruce, ca sa ne deschida bratele parintesti din Cer.

Hristos niciodata nu ne intreaba: De ce ai pacatuit? De ce ai facut pacatul acela? De ce ai cazut? Hristos intotdeauna ne intreaba: De ce nu vii la Mine, copilul Meu? De ce nu te lasi cuprins de bratele Mele parintesti? De ce nu te lasi cuprins de Mine ca sa iti vindec ranile cele netamaduite? De ce nu vii la pieptul Meu primitor? De ce tot amani pocainta? De ce nu vii la spovedanie? De ce atunci cand te chem prin gura preotului la fiecare Liturghie sa te apropii, nu vii sa te impartasesti cu Mine, sa primesti Trupul si Sangele Meu, pentru linistea si pentru mantuirea ta?

Pana la urma, fratii mei, surorile mele, ce este pocainta? Deseori auzim vorbirea curenta si asimilam aceasta taina cu cei care in mod eronat, gresit, isi spun pocaiti. Pocaiti suntem toti crestinii care ne pocaim sincer de pacatele nostre in Biserica, nu in afara Bisericii. Iata, asa cum v-am spus, pocainta nu este nici doar sentiment, nici doar gand rational, nu este doar o emotie, nici doar o clipa de intelegere, pocainta este un simtamant adanc si o luminare a constiintei, o stare de intelegere, o stare de trezvie, de venire in fire, ca in parabola Fiului Risipitor si de cutremur launtric si de dezghet interior. Aceasta inima infranta si smerita, de care pomeneste profetul David in Psalmul 50 este o realitate prin care am trecut multi dintre noi, care ne-am intors bajbaind neputincios de la pacat la virtute si de la diavolul la Dumnezeu. Pocainta este un plans de-bucurie-facator, cum minunat se exprima Sf Ioan Scararul, pe care l-am pomenit ieri in duminica a 4-a din Postul Mare. Este o strapungere a inimii, o constientizare acuta si profunda a propriei noastre nimicnicii, dar si a iubirii “nebune” a lui Dumnezeu pentru noi.

Pocainta este atunci cand putem spune din toata inima lui Dumnezeu: Da, Doamne! Tu ma iubesti, dar si eu Te iubesc pe Tine. Da, Doamne, esti cu mine dat si eu sunt cu Tine si imi pare rau ca pana acum Te-am ignorat cu trufie, Ti-am luat in ras cuvintele, mi-am batut joc de sansele si rabdarea cu care ma asteptai, acum inteleg, acum realizez, nu este viata afara de Tine, Doamne! Nu este dragoste, nu este bine, nu este lumina, nu este blandete, nu este curatie, nu este dreptate, nimic nu este atunci cand traiesc departe de Tine.

Pocainta este respiratia sufletului. Daca ne pocaim atunci sufletul traieste, atunci sufletul viaza. Insa daca incetam pocainta, daca nu ne ridicam neincetat din pacatele pe care le savarsim…, [atunci sufletul nostru moare si inima ni se impietreste.]. Cum ati auzit in invatatura Parintelui Arsenie de la Techirghiol, nu exista pacat mic si si pacat mare. Nu este lucru mic in viata, cum spunea Parintele Arsenie, raul cel mai mic. Toate pacatele sunt mari. Asa cum ne spune Parintele Paisie Aghioritul, cand mergea in Sfantul Munte la imbunatatitul sau duhovnic Tihon sa se spovedeasca, batranul ii spunea parintelui, care isi marturisea gandurile si pacatele: nisip, nisip frate, nisip. Dar se aduna acest nisip, se aduna intr-o gramada atat de mare incat devine mai grea decat orice piatra.

Sfantul Paisie Aghioritul:

Părinte, ce este de vină atunci când nu simt nevoia de a mă spovedi?

– Nu cumva nu te supraveghezi pe tine? Mărturisirea este taină. Să mergi şi în mod simplu să-ţi spui păcatele tale. Ce crezi? Oare nu ai încăpăţânare? Nu ai egoism? N-o răneşti pe sora ta? Nu judeci? Oare eu ce spun atunci când merg? “M-am mâniat, am judecat …”, şi duhovnicul îmi citeşte rugăciunea de iertare. Dar şi păcatele mici au şi ele greutatea lor. Atunci când mergeam la Părintele Tihon să mă spovedesc, nu aveam nimic serios să-i spun, dar el îmi spunea: “Nisip, fiul meu, nisip!”. Păcatele mici se adună şi fac o grămadă de nisip, care este mai greu decât o piatră mare. Unul care a făcut un păcat mare se gândeşte mereu la el, se pocăieşte şi se smereşte. Tu ai multe păcate mici. Dacă îţi cercetezi însă condiţiile în care ai crescut tu şi pe cele în care a crescut acela, vei vedea că eşti mai rea decât el.

Asadar, sa nu incetam pocainta! (…) Dupa cum ne indemna parintele Mitropolit Bartolomeu neincetat de la amvonul catedralei si cu alte imprejurari, nu este important ca ai cazut, important este sa te ridici. Nu dispera atunci cand esti in fundul prapastiei si nu ameti atunci cand te afli pe varful muntelui. Nu dispera, dar nici nu ameti. Sunt cele doua extreme… […]

***

Episcopia Scandinaviei:

PS Episcop Macarie: „Suntem deposedați, jefuiți tocmai de acest timp al pocăinței fără de care viața lăuntrică nu poate exista”

[…]

Referindu-se la condițiile care îngreunează accederea la pocăință, Preasfințitul Macarie a spus că starea indusă de lumea virtuală a noilor tehnologii și de societatea de consum constituie o mare provocare în calea unirii noastre cu Hristos.

„Noi trăim efectiv, din ce în ce mai mult, într-o lume virtuală, în care avem o identitate decuplată, în diferite grade, de identitatea și lumea reală. Această virtualizare este însoțită și de o supra-saturare psihologică de tip surogat, pentru că noile tehnologii sunt construite în așa fel încât să satisfacă, la nivel foarte superficial, unele nevoi fundamentale ale personalității umane: nevoia de apartenență, de apreciere, de afirmare. Această necontenită stimulare artificială a psihicului nostru creează un fel de anestezie și desensibilizare a sufletului nostru. Devenim tot mai puțin interesați de cele reale din jurul nostru, tot mai dependenți de impulsurile de pe dispozitivele noilor tehnologii, simțurile noastre spirituale sunt tot mai atrofiate. Așadar, cultivarea patimilor în cultura de consum și anestezierea vieții adusă de noile tehnologii constituie o nouă provocare în calea pocăinței”.

Preasfințitul Macarie a precizat că lumea cu ritmul nebunesc „de ne-viață” constituie o altă provocare în calea pocăinței:

„Toți ne plângem de lipsă de timp, de înmulțirea poverilor, de alergături neîncetate, de sarcini peste sarcini, de program aglomerat, de epuizare. Suntem istoviți, vlăguiți, storși până la ultima picătură de sudoare, storși atât fizic, cât și psihic. Aceasta nu este întâmplător. Aceasta este organizarea lumii în care trăim – cineva s-a înstăpânit pe timpul nostru, adică pe ceea ce este mai valoros decât orice… Oboseala și amarul unei zile, care se lasă grele pe o inimă care nu se mai poate reculege și nu mai poate tresări de bucurie sau înmuia de durere revigorantă pentru că se întâlnește cu Hristos care stă la ușa ei și bate… Noi care ducem această viață în cetatea babilonică a zilelor noastre, suntem deposedați, jefuiți tocmai de timp, de acest timp al pocăinței fără de care viața lăuntrică nu poate exista” a mai spus episcopul ortodox român al Europei de Nord.

 

Legaturi:

PS MACARIE, in conferinta de la Cluj, “Lacrimile pocaintei si sinceritatea inimii” (VIDEO): “Deseori NE AMAGIM SINGURI, refuzam sa primim harul lui Dumnezeu si NE DROGAM CU SUROGATE, iar toate aceste FALSE MANGAIERI atrofiaza in om nevoia de Dumnezeu”

PS MACARIE, în Sfântul Munte, despre diferența dintre MORALITATE și VIAȚA DUHOVNICEASCĂ bazată pe o RELAȚIE VIE CU HRISTOS. “Fără pocăință ne aflăm în mare risc să cădem în PĂRERE DE SINE, în ÎNȘELARE, să ne cufundăm într-o stare căldicică”

“CU MÂNTUIREA NU NE PUTEM JUCA! Nu putem arde tămâie şi la idoli, şi la sfinți”. PS MACARIE DRĂGOI – adevăruri dureroase despre ORTODOXIA ÎN LUMEA IDOLATRĂ DE ASTĂZI: “Nu am ajuns noi să trăim în vremuri în care rațiunea şi bunul simț sunt sfidate în modul cel mai strident? Cum altfel să înțelegi legile care desființează familia, care desființează diferența dintre femeie şi bărbat?”

SUNTEM ADEVARATI DOAR ATUNCI CAND PLANGEM/ “La multimea faptelor mele celor rele, cugetand eu ticalosul…” – CUVANT PROFUND SI PUTERNIC DE TALCUIRE LA CANONUL SFANTULUI ANDREI CRITEANUL (audio, text)

Intre constiinta adanca a pacatului si Iubirea “nebuna” a lui Dumnezeu. PS MARC NEMTEANUL despre PREGATIREA DE IMPARTASANIE SI SPOVEDANIA DEASA

AFLAREA INIMII ADÂNCI PRIN NEVOINȚA POSTULUI MARE. Părintele Zaharia de la Essex: “Tragedia omului contemporan este aceea că vieţuieşte ÎN AFARA INIMII sale. El gândeşte, lucrează şi chiar iubeşte şi se roagă în afara inimii”

Arhim. Zaharia Zaharou despre PLANSUL DUHOVNICESC ca LUCRARE ESENTIALA DE CURATIRE DE PATIMI. Pocainta – singura cale de reunificare launtrica, de restaurare a chipului lui Dumnezeu in noi si de dobandire a iubirii de Dumnezeu

“Suferi-voi certarea Domnul pentru că am păcătuit Lui”

“Nu e pacat care sa tina piept pocaintei. PENTRU CE SA INTARZIEM?”

CE OTRAVA NE SLABANOGESTE SI NE OMOARA SUFLETUL SI CE DOCTORIE MINUNATA NE SALVEAZA? “Tot sufletul nefăţarnic însetează de pocăinţă ca de o băutura de viaţă dătătoare… O, câtă milostivire a revărsat asupra ta Domnul în toate zilele vieţii tale pe pământ! Plângi şi dă mulţumită!”

Intre constiinta adanca a pacatului si Iubirea “nebuna” a lui Dumnezeu. PS MARC NEMTEANUL despre PREGATIREA DE IMPARTASANIE SI SPOVEDANIA DEASA

PRIMUL CUVANT: POCAITI-VA!

POCAINTA – SINGURA NOASTRA SALVARE. DAR PE CINE MAI PREOCUPA…?

“FARA POCAINTA NU EXISTA MANTUIRE PENTRU NIMENI! Domnul Se descopera doar aceluia care isi recunoaste pacatosenia”. CAINTA CONTINUA, lupta cu pacatul si nemultumirea de sine – IMPLINIREA CHEMARII INAINTEMERGATORULUI – “pregatirea camarii pentru Domnul”. Doamne, ajuta-ma sa ma caiesc cu sinceritate!

PARINTELE AMFILOHIE la Sophia (audio, video): “Tara are nevoie de oameni care sa se pocaiasca cu adevarat. POCAINTA ESTE DE TEMUT DEMONILOR!”

Cuviosul Paisie Aghioritul: TOATA CHEIA AICI ESTE: SA SE POCAIASCA LUMEA!

VENIREA IN FIRE

CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL: “Totdeauna recomand pocainta SI marturisire. Niciodata nu recomand DOAR marturisire”

SPOVEDANIA – LEGAREA RANILOR. CUM SA O FACEM CORECT?

Gheronda Iosif Vatopedinul: UNDE DUCE ADEVARATA POCAINTA? DE CE AVEM NEAPARAT NEVOIE DE SPOVEDANIE SI DE PLANS?

FIUL RISIPITOR. IUBIREA LUI DUMNEZEU si TAINA POCAINTEI. Predici strapungatoare de inima si pline de putere ale Staretului Efrem Filotheitul

Meditatie zguduitoare la Pilda Fiului Risipitor a Arhim. Andrei Coroian: CHEMAREA BRATELOR PARINTESTI ALE CELUI RASTIGNIT SI CHINUIT DE PACATELE NOASTRE…

Cuvant dintre cele mai miscatoare si puternice despre POCAINTA si MILA FATA DE FRATII CARE CAD IN PACATE, al episcopului Asterie al Amasiei

 

***

O, NEAM NECREDINCIOS SI INDARATNIC… Parintele Teofil Roman despre TRISTETEA MANTUITORULUI pentru DESFRAUL SPIRITUAL al crestinilor: “Oare noi, noul popor, Ii aducem Domnului bucurie si mangaiere?” (AUDIO, TEXT)

DE CE ERA TRIST IISUS? DE CE AR FI TRIST SI ASTAZI? CUM A FOST INTELES MESAJUL LUI? – Predica puternica a IPS Teofan in Duminica Floriilor (video, 2011)

“O sa ne intrebe Hristos la Judecata: Ce ai facut cu dragostea pe care ti-am dat-o? Ce ai făcut cu chipul Meu din tine?“

“Pentru ce tu omule, M-ai lăsat pe Mine? Pentru ce de la Cel ce te-a iubit te-ai întors? Pentru ce iarăşi te-ai lipit de vrăjmaşul?”

SE POATE DRAGOSTE MAI MARE CA ACEASTA? DAR SE POATE SI NEPASARE MAI SALBATICA?

“EU SUNT PRIETENUL TĂU, capul tău, sunt fratele tău, soră, mamă, TOATE, şi nu voiesc alta decât să fii şi tu prietenul Meu. Tu eşti Mie totul… Ce doreşti mai mult? PENTRU CE TE TRAGI ÎNDĂRĂT DE LA ACEL CE ATÂT DE MULT TE IUBEȘTE? Pentru ce torni tu apă într-un vas fără fund? Pentru ce alergi în zadar?”

STRIGATUL LUI HRISTOS – MIRELE INDRAGOSTIT DE OM si RASPUNSUL “CALDICEL”-INDIFERENT AL MIRESEI. “Sufletul ce face? Curveste, sarmanul. Noi ne lipim cu inima de cele moarte si Il inlocuim pe Dumnezeu… Ce poate sa fie mai dureros in iubire decat ca cel pe care il iubesti este nepasator?” (Cuvantul PARINTELUI CEZAR AXINTE – audio si text – la PILDA CELOR POFTITI LA CINA, 2018)